Revendicare imobiliară. Decizia nr. 147/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 147/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 20170/3/2010

Dosar nr._

(657/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.147 A

Ședința publică din 28.05.2013

Curtea constituită din:

Președinte - L. D.

Judecător - S. G. P.

Grefier - E. C.

Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.1179 din 29.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. M. și cu intimații-pârâți M. București, prin Primarul General și S. R., prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară/acordare de despăgubiri.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic C. A. în calitate de reprezentant al apelantului-pârât S. R., în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimata-reclamantă S. M., reprezentantul intimatului-pârât M. București și reprezentantul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Se face referatul cauzei de către grefier, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar întâmpinare.

Reprezentantul apelantului-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice depune la dosar o copie a adresei nr._/20.02.2013, prin care Ministerul Finanțelor Publice mandatează, în temeiul H.G. nr.34/2009 și a O.M.F.P. nr.1227/2006, Direcția Generală a Finanțelor Publice București să întreprindă toate procedurile ce se impun până la soluționarea irevocabilă a cauzei de față. Solicită respingerea excepției lipsei calității de reprezentant, invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, având în vedere mandatul prezentat.

După deliberare, Curtea respinge excepția lipsei calității Direcției Generale a Finanțelor Publice București de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, excepție invocată de intimata-reclamantă S. M. prin întâmpinare, având în vedere mandatul depus astăzi la dosar.

Reprezentantul apelantului-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice arată că nu solicită administrarea de probe noi, împrejurare față de care Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.

Reprezentantul apelantului-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice solicită admiterea apelului, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a instituției pe care o reprezintă în ceea ce privește capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată privind revendicarea. În raport de sentința civilă nr. 450/2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, nu se justifică legitimarea procesuală a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice cu privire la capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, în raport de dispozițiile deciziei nr.27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Susține excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere aceleași dispoziții ale instanței supreme.

Pe fond, apreciază că sentința apelată este netemeinică și nelegală, neexistând un temei legal pentru obligarea statului la plata despăgubirilor. Prin sentința nr.450/2010 Tribunalul București a fost respinsă acțiunea reclamantei îndreptată împotriva pârâților V. F. R. și I. M., constatându-se că aceștia au titlu valabil și nu s-a promovat acțiune pentru constatarea nulități contractului de vânzare-cumpărare al acestora.

CURTEA

Deliberând asupra cererii de apel de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.1179/29.05.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis, în parte, cererea formulată în subsidiar de reclamanta Szlezingher M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat să-i plătească reclamantei valoarea de piață a apartamentului nr.2 situat în București, .. 9, sector 2, în cuantum de 566.255 lei și a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Szlezingher M. împotriva Municipiului București reprezentat prin Primarul General și a Statului R. reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin cererea principală, înregistrată inițial la Judecătoria Sectorului 2 București la 16.10.2008, reclamanta S. M. i-a chemat judecată pe pârâții V. F. R., I. M., M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate că apartamentul nr. 2 din .. 9 fost ., București, a fost preluat abuziv de S. R. prin Decretul nr.92/1950 și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil, considerând că are un titlu mai caracterizat decât al pârâților.

În subsidiar, în cazul în care se va constata că apartamentul nu poate fi restituit în natură, reclamanta a solicitat să fie obligat S. R. și M. București să-i achite contravaloarea apartamentului, estimată provizoriu la suma de 135.000 Euro (echivalentă sumei de 479.250 lei la data sesizării instanței).

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că apartamentul a fost dobândit de părinții săi P. Tony și P. Zindel conform contractului de vânzare-cumpărare nr._/1945, actului de partaj nr._/1945 și autorizației de construire nr. 9D/1945 și a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr.92/1950, decret care încalcă Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În subsidiar, în cazul în care instanța va aprecia că apartamentul este imposibil de restituit în natură și va da întâietate titlului pârâților, reclamanta a solicitat ca pârâții S. R. și M. București să fie obligați să-i achite contravaloarea apartamentului preluat în mod abuziv.

În motivarea cererii subsidiare, reclamanta a arătat că S. R. prin reprezentanții săi, se face vinovat de preluarea abuzivă a apartamentului moștenit de la părinții săi, indiferent de guvernul care era la putere, precum și de vânzarea lui către terți înainte de rezolvarea situației juridice a imobilului. A susținut că prin acțiunile sale, Stalul R. i-a încălcat dreptul fundamental și garantat de tratatele în vigoare, respectiv dreptul de proprietate.

In drept, reclamanta a invocat art. 480, 483 și 998 cod civil de la 1864, art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate.

Pârâtul M. București, reprezentat prin Primarul General, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere referitor la constatarea preluării abuzive a imobilului, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu și excepția inadmisibilității acțiunii pe capătul de cerere privind revendicarea, față de prevederile Legii nr.10/2001.

Pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor (actual Ministerul Finanțelor Publice), a depus întâmpinare prin care a invocat aceleași excepții și în plus excepția lipsei calității procesuale pasive arătând că nu este deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă conform Legii nr.10/2001 să răspundă Notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să se emită dispoziția de acordare de măsuri reparatorii.

Pârâții V. F. R. și I. M. au depus întâmpinare în prin care au contestat valoarea indicată de reclamantă și au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, considerând că nu a făcut dovada calității de moștenitor și dovada identității între proprietatea din 1945 și cea deținută de pârâți în prezent.

Pe cale de excepție, pârâții au invocat uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat de reclamantă.

Totodată pârâții au formulat cerere reconvențională, solicitând ca, în ipoteza în care s-ar admite cererea de revendicare, reclamanta S. M. să fie obligată la contravaloarea lucrărilor de consolidare, modernizare și renovare efectuate la apartamentul în litigiu pe care le-au estimat la circa 20.420 lei și să li se recunoască un drept de retenție până la achitarea integrală a creanței.

Pârâții V. F. și I. M. au formulat și cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și a Ministerului Finanțelor Publice solicitând, în ipoteza în care s-ar admite cererea de revendicare, obligarea acestora să le restituie prețul de 20.837.555 lei (ROL), actualizat, plătit pentru cumpărarea apartamentului, contravaloarea cheltuielilor suportate către S.C Apolodor SA privind prestările efectuate și comisionul încasat de aceasta, să achite cu titlu de daune interese cheltuielile necesare și utile făcute la apartament constând în suma de 170.000 Euro pentru procurarea unui apartament asemănător, situat în aceeași zonă, solicitând și obligarea la plata unor daune morale cauzate prin admiterea acțiunii în revendicare.

În drept, pârâții au invocat dispozițiile art.1336 - 1351 C.civ., art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 60 - 63 Cod procedură civilă.

Prin sentința civilă nr._/20.11.2008, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Secției a V-a Civilă sub nr._/3/2009.

Prin sentința civilă nr. 450/1.04.2010, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2009 a disjuns ultimul capăt al cererii principale (adică cererea reclamantei S. M. de acordare a despăgubirilor la valoarea de piață a apartamentului), cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție (ambele formulate de pârâții V. F. R. și I. M.), de celelalte capete ale cererii principale, pentru cererile disjunse formându-se noul dosar nr._ .

Aceeași instanță, a admis excepția lipsei de interes și a respins ca fiind lipsită de interes cererea reclamantei S. M. privind constatarea preluării abuzive a imobilului.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respins pe cale de excepție cererea privind revendicarea imobilului, față de S. R.. Legat de acțiunea în revendicare, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și inadmisibilității cererii de revendicare a imobilului.

Soluționând acțiunea în revendicare pe fond, instanța a respins această cerere, ca neîntemeiată, față de pârâții V. F. R. și I. M..

Pentru a pronunța această sentință, în esență, tribunalul a reținut că imobilul ce face obiectul litigiului a fost naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950 și că potrivit art. 2 al. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în baza acestui act normativ sunt considerate a fi preluate în mod abuziv.

Astfel, s-a apreciat că din moment ce legea recunoaște în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilului, reclamanta nu ar dobândi niciun folos practic prin recunoașterea caracterului abuziv al preluării și de către instanța de judecată.

În privința excepției lipsei calității procesuale active pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului, tribunalul a apreciat că această excepție este neîntemeiată, în condițiile în care, așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor eliberat de Judecătoria Koln (fila 116 din dosarul nr._/3/2009), reclamanta S. M. este moștenitoarea fostei proprietare a imobilului revendicat, P. Tony, născută la 24 martie 1905 în Bârlad România și decedată la 21 octombrie 1986 la Koln în Germania.

S-a apreciat că nu este întemeiată nici excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, dat fiind că nu există dispoziții legale care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare de drept comun a imobilelor ce fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că problema concursului dintre dispozițiile acestui act normativ special și cele ale Codului Civil, privesc fondul cauzei și nu admisibilitatea cererii, astfel că a respins și această excepție.

Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cu motivarea că acest pârât nu este posesorul imobilului revendicat.

Pe fondul acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu dispozițiile Codului Civil, invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, întrucât, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în condițiile prevăzute de acest act normativ, iar în speță, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

S-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil, întrucât norma juridică specială (în speță Legea nr. 10/2001), derogă de la norma generală („specialia generalibus derrogant”), iar Codul Civil este un act normativ care are forța juridică a unei legi și nicidecum un act normativ cu valoare constituțională, care să impună conformitatea cu dispozițiile sale a altor acte normative având valoare de lege.

S-a apreciat că, în virtutea principiului disponibilității, părțile nu pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul uneia speciale.

Față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că titlul de proprietate preferabil este cel al pârâților V. F. R. și I. M., respectiv Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr.10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legale, în speță, tribunalul constatând că vânzarea apartamentului revendicat către pârâții menționați a fost făcută cu respectarea acestor dispoziții, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâții V. F. R. și I. M. în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 (actualmente art. 45) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că nu poate proceda la examinarea valabilității acestui contract, întrucât astfel ar ignora caracterul imperativ al normei ce stabilește termenul de prescripție menționat.

Față de aceste considerente, tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, iar în temeiul art.165 Cod procedură civilă, a disjuns ultimul capăt al cererii principale, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, considerând că acestea nu sunt în stare de judecată.

Prin decizia civilă nr. 32 A din 20.01.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, această instanță a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta reclamantă-pârâtă S. M., de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.M.B. și de apelantul chemat în garanție, Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr.450/01.04.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți-reclamanți V. F. R., I. M. și intimatul pârât-chemat în garanție M. București prin Primarul General.

În esență, Curtea a reținut că susținerile apelantului S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care reiterează faptul că nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind obligarea la plata contravalorii apartamentului, nu pot face obiect de analiză în acest cadru procesual deoarece acest capăt de cerere nu a fost soluționat de către prima instanță ci a fost disjuns.

Prin urmare, Curtea a reținut că apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice va avea posibilitatea să invoce eventualele lipsuri cu privire la exercițiul acțiunii civile în cadrul dosarului disjuns.

S-a reținut că nici apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nici reclamanta S. M., nu au criticat prin motivele de apel, soluția de disjungere a ultimului capăt al cererii principale privitor la obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului în ipoteza în care acesta este imposibil de restituit în natură.

De asemenea, s-a reținut că prin cele două apeluri, nu s-a criticat soluția de disjungere a cererii reconvenționale, astfel că nici acest aspect nu a făcut obiectul de analiză al instanței de apel.

Curtea a constatat că singurele critici relative la soluția de disjungere a unui capăt de cerere și a unor cereri incidentale sunt cele regăsite în apelul chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, care a criticat hotărârea primei instanțe, exclusiv din perspectiva soluției de disjungere a cererii de chemare în garanție.

S-a reținut că textele de lege care stabilesc regimul juridic al cererii de chemare în garanție prevăd că de regulă aceasta se judecă odată cu cererea principală, dar cu toate acestea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, instanța poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat, astfel că, în acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanție va fi suspendată până la soluționarea cererii principale.

S-a reținut că apelantul-chemat în garanție a susținut că prima instanță trebuia să respecte regula și să judece cererea de chemare în garanție împreună cu cererea principală.

Curtea a apreciat însă, că această susținere este nefondată, deoarece judecarea împreună a cererii de garanție cu cererea principală, presupune că ambele cereri sunt în stare de judecată și deci că prin judecarea împreună a cererilor nu se întârzie judecata cererii principale. Or, în speță, cererea principală era în stare de judecată, iar cererea de chemare în garanție necesita administrarea unui probatoriu suplimentar, atâta timp cât instanța de fond până la deliberare și pronunțare nu putea avea în vedere premisa că cererea de chemare în garanție va rămâne fără obiect, dată fiind soluția pe cererea principală.

S-a apreciat că doar momentul procesual al apelului, permite aserțiuni de genul celor ale chematului în garanție deoarece se situează în timp după momentul soluționării cererii principale, însă Curtea a constatat că apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate.

Referitor la apelul reclamantei S. M. Curtea a reținut că aceasta critică soluția primei instanțe exclusiv din perspectiva modului în care a fost soluționată acțiunea în revendicare.

A reținut că prima instanță a respins, ca fiind lipsită de interes, cererea de constatare a caracterului abuziv al preluării deoarece legea română declară ca fiind abuzive toate preluările realizate în baza Decretului nr.92/1950, astfel cum este și situația apartamentului în cauză. În aceste condiții, Curtea a apreciat că excepția lipsei de interes a fost corect admisă, mai ales că din perspectiva metodologiei soluționării acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului autorului pârâtului, este subînțeles.

Relativ la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în privința soluției de respingere a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelantei reclamante și că prima instanță a reținut în mod corect că legea specială se aplică cu prioritate față de legea generală, iar principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot alege legea care li se aplică.

În același sens, Curtea a constatat că normele legale care alcătuiesc regimul juridic al unui bun nu pot fi înlăturate de subiecții de drept. Atât timp cât legiuitorul a edictat o lege și a stabilit un anumit regim juridic pentru bunurile preluate abuziv, persoanele care pretind drepturi cu privire la respectivele bunuri, nu sunt îndreptățite să considere că bunului în legătură cu care doresc să-și valorifice drepturile, nu îi este aplicabilă legea edictată special în acest scop.

S-a apreciat că necesitatea aplicării uniforme a legii și caracterul unitar al acesteia, alături de principiul de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală, sunt aspecte care confirmă întru totul raționamentul primei instanțe.

Susținerile apelantei-reclamantă, conform cărora dată fiind valoarea mică de achiziționare, pârâții-cumpărători nu ar beneficia de protecția Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost reținute deoarece dreptul de proprietate este protejat de convenție, indiferent de valoarea bunului ce face obiectul acestui drept.

S-a reținut că în măsura în care ar fi făcut atât notificare pe Legea nr.10/2001, cât și acțiune în anulare a actului de înstrăinare a apartamentului în termenul special de prescripție, reclamanta ar fi putut obține inclusiv restituirea în natură a bunului preluat abuziv, cu condiția ca acțiunea în anulare să fi fost admisă.

S-a apreciat însă, că prima instanță a reținut corect că prin neatacarea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta a pierdut dreptul și posibilitatea de a obține bunul în natură și că această pierdere este rezultatul conduitei reclamantei și nu a vreunei ingerințe exterioare în drepturile recunoscute de lege.

Curtea a mai reținut că Convenția Europeană a Drepturilor Omului permite statelor să stabilească termene și proceduri în cadrul cărora persoanele trebuie să-și exercite drepturile. De asemenea, convenția permite instituirea de sancțiuni cum sunt prescripția și decăderea pentru situațiile în care persoanele nu respectă termenele și procedurile stabilite, apelul reclamantei fiind respins ca nefondat.

Pârâții I. M. și V. F. au solicitat instanței să constate că, față de modul în care a fost rezolvată acțiunea principală în revendicare (soluția primei instanțe fiind menținută prin Decizia civilă nr. 580 din 2 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), atât cererea reconvențională, cât și cererea de chemare în garanție privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune au rămas fără obiect.

Reclamanta S. M. a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului R. reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, privind cererea subsidiară nr. 3 din acțiunea principală, prin care a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului preluat abuziv, respectiv, apartamentul nr. 2 din București, .. 9, Sectorul 2 (fostă . în care, restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă.

Prin încheierea de ședință din 27 martie 2012, tribunalul a luat act de aceste cereri, i-a scos din prezenta cauză pe pârâții I. M. și V. F. și a introdus în cauză S. R. reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

În ceea ce privește rezolvarea cererii subsidiare prin care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor, tribunalul a reținut că apartamentul nr. 2 de la etajul 1 al imobilului din ..9 fost . București, a fost dobândit de părinții săi P. Tony și P. Zindel conform Contractului de vânzare cumpărare nr._/1945, Autorizației de construire nr. 9D/1945 și Actului de partaj nr._/25 iulie 1945.

Apartamentul a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr.92/1950, decret prin care s-au încălcat, atât dispozițiile art. 481 C.civil de la 1864 în vigoare, cât și Constituția României din 1948, care, cel puțin la nivel declarativ, ocroteau dreptul de proprietate privată și prevedeau că nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât numai prin expropriere pentru utilitate publică și cu acordarea unei juste și prealabile despăgubiri.

S-au încălcat în același timp și dispozițiile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, semnată de România și care impunea statelor semnatare să ia măsuri de ocrotire a dreptului de proprietate, vizând aceeași unică posibilitate de privare a unei persoane de proprietatea sa în mod forțat, respectiv, exproprierea pentru utilitate publică și cu acordarea unei juste și prealabile despăgubiri, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.

Imobilul a fost preluat abuziv de autoritățile Statului R. în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, poziția nr. 6070 din Anexa la acest Decret, din cererea autoarei P. Tony, înregistrată la organele financiare la data de 18 iunie 1951, rezultând că imobilul era deja preluat de către autorități, deși foștii proprietari erau supuși în continuare la plata impozitelor cu privire la sumele pretins realizate din chirii.

Prin acest act al preluării, cu încălcarea dispozițiilor legii fundamentale, dar și a dispozițiilor de drept internațional, fără acordarea unei juste despăgubiri și fără vreun motiv justificat care să legitimeze privarea de proprietate, autorilor P. Tony și P. Zindel, li s-a cauzat un prejudiciu care nu a fost niciodată acoperit de către autoritățile Statului R. în numele căruia s-a făcut naționalizarea.

După preluare, imobilul a fost inclus în fondul locativ de stat și a fost închiriat, iar potrivit Legii nr. 112/1995, a fost vândut pârâților V. F. și I. M. prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 130/1996.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, legiuitorul român a declarat Decretul de naționalizare nr. 92/1950, ca fiind un act de preluare abuzivă, dând astfel posibilitatea persoanelor îndreptățite să obțină restituirea în natură a imobilelor sau despăgubiri echivalente, potrivit acestei legi speciale.

Prin actele de stare civilă și prin Certificatele de moștenitor, eliberate de autoritățile Statului Israel privindu-l pe autorul P. Zindel, decedat la 28 august 1965 și de autoritățile Republicii Federale Germania privind-o pe autoarea P. Tony, decedată la 21 octombrie 1986, reclamanta S. M. a dovedit că este fiica moștenitoare a celor doi proprietari deposedați abuziv de imobil.

În calitate de unică moștenitoare a celor doi proprietari deposedați abuziv, reclamanta S. M. a formulat Notificarea nr. 3442 din 9 noiembrie 2001, solicitând restituirea în natură a apartamentului nr. 2, . situat în București, .. 9 (fostă ., sau acordarea unor despăgubiri în cazul în care, restituirea în natură nu mai este posibilă.

Deși această Notificare a fost transmisă Municipiului București, în termenul prevăzut de lege, până la 16 octombrie 2008, timp de aproximativ 7 ani de zile, pe calea administrativă prevăzută de Legea specială nr. 10/2001, nu s-a luat nici-o măsură reparatorie, deși cu probele administrate în cauză, reclamanta-moștenitoare a dovedit că era îndreptățită să primească cel puțin despăgubiri, în condițiile în care, se aprecia că restituirea în natură nu este posibilă.

Art. 7 alin. 11 din Legea nr. 10/2001 prevede, într-adevăr, că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege”.

Astfel, autoritatea administrativă competentă potrivit legii, avea la îndemână, inclusiv instrumentele legale necesare pentru a dispune restituirea prin acordarea unor despăgubiri echivalente, pentru a acoperi prejudiciul nejustificat cauzat autorilor reclamantei, însă, până la 16 octombrie 2008, fără nicio motivare, nu a luat nici-o măsură reparatorie.

S-a constatat că, atât cu ocazia preluării, cât și în procesul de aplicare a legilor reparatorii adoptate după anul 1990, reclamantei i-a fost cauzat un prejudiciu nejustificat și disproporționat în raport cu scopurile de ordin general și sociale urmărite de legiuitor, inițial, prin lipsirea ilegală de proprietate, iar ulterior, prin adoptarea unor dispoziții legale care au permis înstrăinarea proprietății către alte persoane, în speță, chiriașii V. și I., cărora li s-a vândut imobilul la un preț social și preferențial, care nu avea nicio legătură cu valoarea de piață a imobilului și nici nu a fost folosit, în concret, pentru o eventuală despăgubire a moștenitoarei proprietarilor deposedați abuziv.

Totodată, prin măsurile legislative adoptate și prin instrumentele juridice puse la dispoziție, S. R. a luat mai degrabă măsuri de ocrotire a chiriașilor-cumpărători V. și I., decât de reparare, chiar și parțială a prejudiciului cauzat reclamantei și autorilor acesteia.

Este adevărat că reclamanta S. M., avea posibilitatea să invoce pe cale de acțiune judecătorească, eventuala nulitate a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 130/1996 încheiat între PMB și chiriașii V. și I., în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 și nu a invocat o astfel de nulitate.

Tot atât de adevărat este și faptul că potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 și practicii judiciare în materie unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, reclamanta S. M. avea posibilitatea să atace în justiție, inclusiv refuzul autorității administrative de a-i soluționa Notificarea nr. 3442 din 9 noiembrie 2001, într-un termen rezonabil.

Tribunalul a apreciat însă, că reclamantei nu i se poate imputa nici atitudinea pasivă și nici faptul că nu a uzat de acțiunea judiciară, din moment ce aceasta a acționat pe calea administrativă specială pusă la dispoziție, însă fără nici-un rezultat favorabil.

Tocmai având în vedere această atitudine pasivă a autorităților abilitate să rezolve cererea de despăgubiri pe calea administrativă specială, precum și atitudinea Statului prin autoritățile sale, de a acorda sprijin și ocrotire, chiriașilor beneficiari ai Legii nr. 112/1995, a determinat-o pe reclamanta S. M. să acționeze pe cale dreptului comun, fie pentru restituirea imobilului în natură, în cadrul acțiunii în revendicare, fie pentru acordarea unor despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului, dacă se va dovedi că restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin respingerea definitivă și irevocabilă a acțiunii în revendicare imobiliară, restituirea imobilului în natură a devenit imposibilă, astfel că reclamanta se află în situația de a fi fost deposedată de proprietate și de a nu fi primit nici-o despăgubire într-o perioadă de peste 11 ani de la formularea notificării potrivit legii speciale.

Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că existența acțiunii în revendicare pe rolul instanțelor de drept comun nu constituie o scuză a autorităților privind nerezolvarea Notificării pe calea administrativă specială.

De altfel, s-a constatat că, deși litigiul de revendicare s-a finalizat irevocabil prin pronunțarea Deciziei civile nr. 580 din 2 februarie 2012, nici până la data pronunțării prezentei sentințe, pe cale administrativă nu s-a luat nici-o măsură de reparare a prejudiciului.

Astfel, în mod evident, pentru reclamanta S. M., calea specială administrativă a devenit iluzorie și nu mai constituie un mijloc efectiv de reparare a prejudiciului, cu atât mai mult cu cât, această cale, prin măsurile legale de limitare a despăgubirilor și a modalității de plată, asigură doar o reparație parțială a prejudiciului cauzat reclamantei, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari deposedați abuziv.

Atât faptele de preluare abuzivă, cât faptele de neaplicare a legii reparatorii într-un termen rezonabil, sunt imputabile autorităților Statului R., astfel că, în mod legal și temeinic s-a îndreptat reclamanta cu cererea de acordare a despăgubirilor împotriva acestei persoane juridice, reprezentată prin Ministerul Finanțelor Publice, care urmează să răspundă, atât potrivit art. 998, 999 C. civil, cât și potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Fapta culpabilă a Statului constă, atât în actele de preluare abuzivă din 1950, cât și în actele adoptate după anul 1990, în speță Legea nr. 112/1995, care au permis în continuare privarea de proprietate și transmiterea bunului către terțe persoane (chiriași), înainte de reglementarea situației juridice a imobilului și acordarea reparațiilor cuvenite moștenitoarei foștilor proprietari.

Fapta culpabilă a Statului constă și în neglijență, în condițiile în care, în cazul concret al reclamantei, s-a dovedit că nu au fost luate cele mai adecvate măsuri legislative, administrative sau judiciare care să-i asigure reclamantei o reparație justă și echitabilă, într-un termen rezonabil.

La aprecierea termenului ca fiind rezonabil sau nerezonabil, se are în vedere inclusiv vârsta reclamantei, născută la 25 iulie 1929, care, deși la vârsta de 71 de ani s-a adresat autorităților pentru repararea unui prejudiciu, pentru a se bucura de bunurile sale în timpul vieții, este pusă în situația ca datorită procedurilor administrative sau judiciare, neglijenței sau lentorii cu care acționează autoritățile, să aștepte peste 11 ani pentru realizarea unui drept legitim.

S-a mai reținut că, dacă pentru categoria chiriașilor-cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995, deposedați de locuințele cumpărate, fie prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare, fie prin lipsirea acestor acte juridice de efecte prin admiterea acțiunii în revendicare, prin art. 50 și 501 din Legea nr.10/2001, s-a prevăzut posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilelor de la Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, categoria proprietarilor deposedați abuziv, în care se înscrie și moștenitoarea S. M., este trimisă să apeleze la procedura greoaie și parțial iluzorie a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, această situație constituind încă un argument pentru care, tribunalul apreciază că nu i se poate refuza reclamantei acțiunea de acordare a despăgubirilor pe temeiul dreptului comun.

Prejudiciul efectiv cauzat, astfel cum a fost estimat și de reclamantă, constă în valoarea de piață a imobilului de care a fost lipsită, stabilit prin raportul de expertiză tehnică la valoarea de 566.255 lei, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este dovedită prin acțiunile sau inacțiunile autorităților abilitate ale Statului R., care nu au luat cele mai adecvate măsuri pentru repararea prejudiciului suferit de către reclamantă și autorii săi.

În consecință, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile privind răspunderea civilă delictuală a Statului R., în temeiul art. 998 și 999 Cod civil de la 1864, fiind admisă acțiunea subsidiară a reclamantei, în parte, iar S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat să-i plătească reclamantei Szlezingher M., valoarea de piață a imobilului apartament nr. 2 situat în București, ., nr. 9, sector 2, în cuantum de 566.255 lei.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Szlezingher M. împotriva Municipiului București reprezentat prin Primarul General și a Statului R. reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, reținând că M. București reprezentat prin Primarul General, nu poate răspunde, decât în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001, iar reclamanta a ales procedura de drept comun.

Deși tribunalul a reținut în sarcina Statului, pe lângă faptul deposedării abuzive prejudiciabile și responsabilitatea pentru neaplicarea legii speciale într-un termen rezonabil și nerezolvarea fazei administrative în cadrul căreia Primarul General are atribuții concrete de rezolvare a cererii reclamantei, a apreciat că această autoritate, căreia S. i-a delegat atribuția de emitere a Dispoziției necesare pentru repararea prejudiciului, nu poate răspunde direct, în temeiul acțiunii formulată de reclamantă pe calea dreptului comun și în care nu se pot stabili concret, motivele care au împiedicat emiterea Dispoziției.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că S. R., în cauzele de drept comun nu este reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, această instituție având atribuții potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, la care nu s-a ajuns în cauza de față, în condițiile în care, deși au trecut peste 11 ani de la formularea Notificării, aceasta nu a fost rezolvată.

S-a mai reținut că, a o trimite în acest moment pe reclamantă la calea administrativă greoaie și iluzorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 și în continuare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, constituie o sarcină exorbitantă pentru aceasta, astfel încât, în mod nejustificat, s-ar transfera responsabilitatea Statului de a repara prejudiciile cauzate prin faptele sale culpabile, tot pe umerii moștenitoarei proprietarilor deposedați, care ar trebui să mai aștepte încă o perioadă nedelimitată în timp, care să-i asigure, eventual o reparație.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin.1 Cod de procedură civilă, apelantul – pârât S. R., reprezentant prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de apel, întemeiate în drept pe dispozițiile art.299 și următoarele Cod de procedură civilă, art.1337 și următoarele din Codul civil de la 1864 și ale Legii nr.10/2001, apelantul – pârât a arătat că hotărârea pronunțata de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă este netemeinică și nelegală.

Sub un prim aspect, apelantul – pârât a arătat că invocă excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât, în speță, nu există identitate între pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecații, condiție de exercițiu a acțiunii civile.

Astfel, cererea de acordarea a despăgubirilor a fost formulată ca fiind subsidiară aceleia având ca obiect revendicarea imobilului în cauză. Or, prin sentința civilă nr. 450/1.04. 2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, definitivă și irevocabilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, față de cererea de revendicare. Pe cale de consecință, acest pârât nu poate avea legitimare procesuală pasivă nici față de cererea de acordare de despăgubiri.

Pe de altă parte, acțiunea în revendicare a fost respinsă pe fond, prin sentința civilă susmenționată, instanța apreciind că în cauză nu este incident temeiul de drept comun, ci dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001.

A arătat apelantul că potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri se acordă de către entitatea investită cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, neexistând nici un text de lege care să stabilească în sarcina acestuia o astfel de obligație.

De asemenea, dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și, implicit cui trebuie să se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate în acest scop. Textul de lege instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite pentru restituirea în natură a imobilelor, inclusiv prin plata despăgubirilor bănești.

În sensul celor arătate mai sus, învederează instanței de apel faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.

De asemenea, nu sunt incidente dispozițiile art.28 alin.3 din Legea nr.10/2001, care reglementează singura ipoteză prevăzută de lege în care Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului,poate sta în judecată, respectiv atunci când deținătorul imobilului nu a fost identificat, deoarece din solicitarea adresată instanței prin cererea de chemare în judecată și din actele existente la dosarul cauzei rezultă faptul că reclamanta a formulat notificare către Primăria Municipiului București aceasta fiind și unitatea deținătoare.

Prin urmare, Legea 10/2001 instituie regula conform căreia deținătorul imobilului este competent să soluționeze cererile formulate de persoanele îndreptățite, inclusiv prin dispunerea restituirii în natură.

A mai arătat apelantul că, în speță, potrivit legii, nu există o obligația proprie a Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de persoană juridică de drept public, de a o despăgubi pe reclamantă în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului..

Mai mult decât atât, prin decizia nr. 27 pronunțată în dosarul nr.28/2011 a fost admis recursul în interesul legii și în consecință s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului R. să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, S. R. nu are calitate procesuală pasivă.

Astfel, soluția instanței de fond în raport de obligarea recurentului la plata sumei de 556.255 lei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză este nelegală, în condițiile în care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză.

Față de argumentele prezentate, recurentul - pârât a solicitat admiterea apelului, așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile nr.1179/29.05.2012 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și respingerii cererii privind restituirea sumei de 556.255 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, apelantul-pârât a invocat excepția inadmisibilității cererii de obligare a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, arătând că prin Decizia nr.27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că: "2.Actiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Liberaților Fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile."

Textul citat este incident în speță, deoarece prin sentința civilă nr.450/1.04.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, s-a stabilit, în mod definitiv și irevocabil, lipsa de interes a capătului de cerere privind caracterul abuziv al preluării de către S. R. a apartamentului în cauză, acesta fiind naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și fiind prin urmare aplicabile dispozițiile art. 2 alin.1 lit.a din Legea nr. 10/2001. In plus, cererea a fost îndreptată direct împotriva Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

În consecință, apelantul – pârât a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile nr.1179/29.05.2012 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii excepției inadmisibilității cererii de obligare a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, și a respingerii cererii reclamantei ca inadmisibilă.

Pe fond, apelantul a arătat că sentința nu este legală întrucât nu există nici un temei de drept în baza căruia reclamanta să solicite, subsidiar cererii de revendicare, acordarea de despăgubiri pentru pierderea proprietății imobilului în cauză. Reclamanta a formulat o acțiune în revendicare, respinsă în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.450/1.04.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, instanță ce a soluționat acea cauză constatând că pârâții V. F. R. și losiper M. dețin un titlu de proprietate preferabil, a cărui valabilitate nu mai poate fi pusă în discuție atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulității acestuia în termenul de un an de zile prevăzut de art. 46 (în prezent art.45) din Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, nu se mai poate invoca nici o presupusă culpă legată de înstrăinarea apartamentului, în baza prevederilor Legii nr.112/1995. Consideră recurentul că instanța de fond și-a depășit atribuțiile emițând aprecieri cu privire la o presupusa faptă culpabilă a Statului R., constând, printre altele, în adoptarea Legii nr. 112/1995 și în faptul că: „nu au fost luate cele mai adecvate măsuri legislative, administrative sau judiciare care să-i asigure reclamantei o reparație justă și echitabilă, într-un termen rezonabil".

Astfel de considerente nu ar fi putut fi avute în vedere decât, eventual, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, neintrând în competențele unei instanțe interne să se pronunțe asupra actelor adoptate de către legislativ și cu privire la presupusele prejudicii pe care acestea le-ar fi produs. Instanțele interne au obligația de a respecta legislația țării, și de a o aplica, nicidecum dreptul de a le critica în cuprinsul considerentelor unei sentințe civile și de a se sprijini pe aceste critici subiective în pronunțarea de soluții.

Față de motivele expuse mai sus, recurentul – pârât solicită admiterea apelului, așa cum a fost motivat, schimbarea sentinței civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Szlezingher M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Aceasta a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice București, arătând că cererea de apel este formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, care nu a făcut dovada existenței acestui mandat și nici a întinderii puterilor de reprezentare acordate", pentru a putea verifica dacă poate formula prezenta contestație în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Pe fond, intimata-reclamantă a solicitat respingerea apelului, arătând că S. R., urmărește să își declină orice responsabilitate în materia restituirii imobilelor naționalizate de statul comunist, ceea ce este nelegal si netemeinic, deoarece instanța națională trebuie să soluționeze cererile deduse judecății în funcție de legislația națională și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar când aceste norme sunt contrare CEDO ele trebuie înlăturate și se aplicată direct convenția.

A susținut intimata-reclamantă că prin respingerea cererii privind acordarea despăgubirilor pentru apartamentul preluat abuziv, ca inadmisibilă, i se încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate; de asemenea, este încălcat și principiul de drept potrivit căruia convențiile internaționale relative la protecția drepturilor omului se aplică cu prioritate față de reglementarea națională.

S. român are obligația să restituie imobilele preluate abuziv, obligație asumată atât pe plan intern, cât și stabilită potrivit Convenției. In prezent, nu se poate obține executarea acestei obligații potrivit procedurii administrative de restituire. Fondul "Proprietatea" nu este funcțional, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și impune obligarea statului român la despăgubiri, deoarece acesta are obligația de a pune la punct mecanismul destinat garantării dreptului de proprietate.

Cu referire la decizia în interesul legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, intimata-reclamantă a arătat că, la momentul pronunțării instanței de fond, nu mai era de actualitate și nici în prezent nu își regăsește vreo aplicare practică, întrucât statul român nu mai deține acțiuni la Fondul Proprietatea, iar procedura administrativă a fost suspendată de către Guvern.

În opinia acesteia, pentru garantarea liberului acces la o instanță, respectiv la un proces echitabil, este esențial ca la momentul pronunțării soluției, să fi putut beneficia de o modalitate concretă de a obține restituirea în echivalent potrivit procedurii administrative.

Însă, la momentul adoptării deciziei în interesul legii nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a avut în vedere două premize, funcționarea Fondului Proprietatea și a procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, care permiteau teoretic obținerea unor despăgubiri. La momentul pronunțării sentinței, cât și în prezent este eliminată și această posibilitate teoretică de a obține restituirea în echivalent.

Intimata – reclamantă a susținut aplicarea în speță a deciziei în interesului legii nr.27/2011, ar avea consecințe similară celor ale Hotărârii nr.1/02.02.1995, a Curții Supreme de Justiție, prin care a fost exclusă din competența instanțelor de judecată soluționarea acțiunilor în revendicare, cu consecința încălcării art. 6 CEDO, fapt constatat prin numeroase hotărâri ale instanței convenționale: Cauza B. și P. c. României, Cauza C. c. României, Cauza M. c. României, Cauza S. c. României, etc.

Aceasta a învederat că legislația specială nu este în măsură să asigure restituirea în natură a imobilului în cazul în care acesta a fost vândut si nu asigură obținerea unei despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

De asemenea, a formulat întâmpinare, solicitând să fie scoasă din cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a arătat că prin sentința apelată nu s-au dispus măsuri care să o privească și că în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

Potrivit acestui act normativ, se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, la care s-a făcut referire mai sus, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Mai mult, în prezenta cauză devin incidente prevederile noului act normativ, având în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora dispozițiile prezentei legi se aplică (....) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Pentru aceste considerente, solicită instanței scoaterea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din prezenta cauză, având în vedere că aceasta, față de obiectul prezentului litigiu nu are calitate procesuală pasivă.

Conform dispozițiilor art.17 din Legea nr.146/1997 și art.1 alin.2 din OG nr.32/1995, apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor și apărărilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține următoarele:

Examinând, cu prioritate, criticile prin care apelantul-pârât a arătat că cererea, formulată în subsidiar, de obligare a Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a apartamentului nr.2 din București, . nr.9, sector 2, este inadmisibilă, pentru că numai în măsura în care se constată că reclamanta are deschisă această acțiune se justifică examinarea condițiilor de exercițiu ale acesteia, Curtea constată că sunt fondate,

Curtea are în vedere că prin Decizia nr.27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit faptul că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Conform disp.art. 330 ind.7 alin.4 C., dezlegarea data de către Înalta Curte de Casație si Justiție problemelor de drept, in cadrul soluționării recursurilor in interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării deciziei in Monitorul Oficial; Înalta Curte de Casație si Justiție a examinat chiar ipoteza dedusa judecații în prezenta cauza, analizând aplicabilitatea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, inclusiv art.13.

Prin urmare, din moment ce pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Or, reclamanta a optat pentru desfășurarea procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001, neputând sa renunțe la cursul acesteia si alegând sa desfășoare in paralel o acțiune directa împotriva Statului R., câtă vreme acesta a reglementat o procedura speciala privind despăgubirile in situația reclamanților, procedura care se afla chiar in curs de desfășurare, potrivit susținerilor reclamanților.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că S. R. nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr.247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce S. R. a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Curtea reține, de asemenea, că în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).

De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile; aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în speța de față.

Este adevărat că prin OUG nr. 4/2012 s-a prevăzut că la data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv» din Legea nr.247/2005 privind reforma in domeniile proprietarii si justiției, precum și unele masuri adiacente, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările si completările ulterioare, însă această măsură a fost luată, tocmai în vederea implementării hotărârii pilot și motivat de necesitatea adoptării unor masuri care sa permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietarilor, astfel încât persoanele îndreptățite sa poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile si predictibile, in conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, nici faptul că termenul prevăzut în hotărârea pilot nu a fost respectat de S. R., fiind prelungit de altfel prin acord, nu justifică suprimarea unei legi speciale, pentru a pune în locul ei alta creată pe cale pretoriană, pentru că o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană.

Ca atare, nimic nu ar împiedica instanța de contencios european – la jurisprudența căreia s-a făcut referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege – să constate în continuare aceleași încălcări ale Convenției, când în locul legii este pusă așa – numita normă pretoriană.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți.

Or, principiul legalității ca parte a preeminenței dreptului căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile, precise și previzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ.

În realitate, invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, sau găsirea unui mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.

Curtea apreciază că prin considerentele expuse a răspuns implicit și apărărilor intimatei-reclamante, susținerile acesteia nefiind fondate.

Față de caracterul obligatoriu al deciziilor în interesul legii, instanța de judecată nu poate da o altă interpretare cu privire la admisibilitatea acțiunii pendinte. Nu se susține că aplicarea deciziei nr. 27/2011 ar avea drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, întrucât, așa cum s-a arătat deja, statul se bucură de o mare marjă de apreciere pentru legerea măsurilor destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale.

Pentru condiderentele expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod proc. civ., va admite apelul și va schimba, în parte, sentința apelată în sensul că va respinge cererea subsidiară, de obligare a Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a apartamentului nr.2 din București, . nr.9, sector 2, ca inadmisibilă; va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Față de soluția de admitere a apelului, pentru considerentele expuse, Curtea apreciază că nu se mai impune examinarea criticilor de lipsă calitate procesuală pasivă precum și a celor care vizează fondul cauzei, formulate de apelant.

În ceea ce privește cererea formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de scoatere din cauză, Curtea reține că această parte nu a declarat apel pentru a supune examinării calitatea sa procesuală pasivă iar participarea la faza procesuală a apelului este justificată de împrejurarea că a fost parte la judecata în primă instanță. Prin urmare, conform normelor Codului de procedură civilă, nu se poate dispune, în căile de atac, înlăturarea din proces a unei părți chemate în judecată de reclamant, câtă vreme la judecata în primă instanță cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se implicit, calitatea sa procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelantul-pârât S. R. reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1179 din 29.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. M., cu domiciliul ales la av.I. I., în București, ..3, ., sector 4 și cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6 și S. R., reprezentat prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1.

Schimbă, în parte, sentința apelată în sensul că respinge cererea subsidiară, de obligare a Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a apartamentului nr.2 din București, . nr.9, sector 2, ca inadmisibilă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 28.05.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

L. D. S.-G. P.

GREFIER

E. C.

Red.S.G.P.

Tehdact.R.L./S.G.P.

2 ex./18.07.2013

TB-S.5 – S.V.

← Cereri. Decizia nr. 226/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Cereri. Decizia nr. 252/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 147/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI