Pretenţii. Decizia nr. 613/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 613/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 20950/3/2010
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.613 R
Ședința publică din data de 21.03.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: GAVRIȘ DUMITRU MARCEL
JUDECĂTOR: M. A. M.
JUDECĂTOR: S. G.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant P. N. împotriva sentinței civile nr.2288/17.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având, ca obiect, „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul reclamant P. N., prin avocat S. M., fără delegație în dosarul de recurs, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat prin procuror C. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, apreciind că în mod nelegal instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, pentru motivele arătate în scris. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței instanței de fond, având în vedere că aceasta s-a conformat deciziilor pronunțate în recursul în interesul legii nr.12/2011 și 15/2012.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă la data de 28.04.2010, reclamantul P. N. a solicitat in contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării suportate prin sentința penală nr. 55/16.01.1959 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin condamnare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatăl său P. D., a fost condamnat la 8 ani de închisoare corecțională și 5 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului drepturilor prev. de art. 58 pct. 2-4 Cod penal combinat cu art. 59 cod penal pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale potrivit sentinței penale nr. 55/16.01.1959 pronunțată de Tribunalul M. București. Prin aceeași sentință, în baza art. 25 pct. 6 cod penal s-a dispus confiscarea totală a averii personale.
A mai arătat că tatăl său a fost privat de libertate mai mulți ani pentru fapte care nu au existat, ci doar pentru faptul că era prieten cu o altă persoană care era urmărită de securitate. A arătat că tatăl său a fost un om simplu, manipulant la ITB care ducea o viață simplă și grea pentru a-și întreține și crește cei doi copii.
A mai arătat reclamantul că prin această sentință penală nu numai că a fost arestat, dar i-au fost confiscate toate bunurile mobile pe care le-a deținut în acel moment, respectiv toată mobila și toate lucrurile de uz casnic existente la momentul arestării. Toți ceilalți membrii ai familiei au rămas cu o casă goală, fără nici un bun de strictă necesitate, singurul bun pe care l-au lăsat în imobilul în care locuiau soția și cei doi copii a fost patul.
Prin aplicarea și executarea acestei pedepse tatălui său i-au fost lezate grav valorile morale, întrucât a răspuns penal pentru o faptă pe care nu a comis-o, că i-au fost încălcate toate drepturile fundamentale, respectiv onoarea, demnitatea dar prestigiul în societate. Toate aceste efecte s-au răsfrânt și asupra familiei sale, copii săi care începeau perioada adolescenței au fost excluși treptat din cercul prietenilor, iar când a venit vremea să urmeze studii universitare au fost împiedicați, deoarece tatăl lor era condamnat politic, fiind considerat un „dușman al poporului”.
În intervalul de timp cât a fost arestat tatăl său a fost privat de posibilitatea de a contribui material și spiritual la creșterea și educarea copiilor săi întreaga familie având de suferit în urma acestei condamnări. A fost despărțit în mod brutal de familie, chiar de ziua lui, doar pentru faptul că fosta securitate a presupus că tatăl său a uneltit împotriva societății.
Pentru toate aceste nedreptăți, pentru traumele psihice și fizice suportate de tatăl său în închisorile comuniste, dar și pentru a face un mic pas pentru recunoașterea abuzurilor și compensarea acestora reclamantul a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și constatarea caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său în urma anilor petrecuți în închisorile comuniste .
În drept au fost invocate de către reclamant dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 21/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03._89.
Judecarea cererii a fost suspendată la data de 10.10.2011 în baza art. 242 alin 1 pct. 2 Cod procedură civilă și a fost repusă pe rol la data de 17.12.2012 la cererea reclamantului formulată la data de 1.10.2012.
Prin sentința civilă nr. 2288/17.12.2012 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul P. N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul P. N. este fiul lui P. D. decedat la data de 5.09.1990 astfel cum a rezultat din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei,respectiv certificat de naștere și certificat de deces.
Conform sentinței penale nr.55/16.01.1959 pronunțată de Tribunalul M. București astfel cum a fost casată prin decizia penală nr.499/20.02.2959 pronunțată de Tribunalul M. al Regiunii a II-a Militare P. D. a fost condamnat pentru delictul prevăzut de art.209 pct.2 lit. b alin 1 din codul penal la o pedeapsă de 8 ani închisoare și 5 ani interdicție corecțională.
Conform fișei matricole penale P. D. a început executarea pedepsei la data de 9.10.1958 și a expirat la data de 6.10.1966 fiind grațiat și pus în libertate la data de 14.04.1964.
Potrivit art.1 alin 2 lit. a din Legea nr.221/2009 constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art.207-209 din Codul penal.
Prin urmare, cererea de constatare a caracterului politic este nefondată de vreme ce prin dispozițiile legii se constată acest caracter politic.
În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale referitoare excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a stabilit că aceste prevederi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a arătat în motivarea deciziei că S. R. a inițiat si adoptat reglementari privind: restituirea bunurilor mobile si imobile preluate abuziv si, in măsura in care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; reabilitarea celor condamnați din motive politice; acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite si de alte drepturi.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. N..
În motivarea recursului, se expune situația de fapt existentă și se arată că a fost încălcat principiul neretroactivității, deoarece legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul judecății, fiind necesar să fie luată în considerare și jurisprudența C.E.D.O în acest sens, și anume Hotărârea nr. 8/2006 privind Cauza Blecic contra Croației.
Principiul neretroactivității este consacrat expres în Codul civil și în Constituția României, reprezentând un factor de stabilitate a circuitului civil.
Recurentul consideră că fost discriminat în raport cu alte persoane care au formulat cereri înainte de deciziile Curții Constituționale și deja au fost despăgubite, instituindu-se un caracter inechitabil al procedurii civile, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu poate fi considerat responsabil pentru vidul juridic creat prin omisiunea Parlamentului de a revizui o prevedere legală declarată neconstituțională în termenul pe care legea îl prevede pentru a putea fi pusă de acord cu Constituția.
Analizând recursul declarat, care poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 și raportat și la dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă Curtea de Apel constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele care vor urma.
Prin decizia nr. 1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamanților în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În aceste condiții, începând cu data de 15.11.2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 în forma modificată de OUG nr. 62/30.06.2010 publicată în M. Of nr. 446 din 1 iulie 2010 au fost suspendate de drept, iar începând cu data de 31 decembrie 2010 și-au încetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Mai mult, prin decizia nr. 12 din 9 septembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 publicată în M.Of nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J București a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele:
Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așa cum s-a reținut în Cauza Nastaca D. și alții împotriva României, în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate a unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiție, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a sublinia necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea a reiterat și faptul că interpretarea legislației interne revine autorităților naționale, în special instanțelor de judecată și nu aparține Curții atribuția de cunoaște erorile de fapt sau de drept pretins comise de instanțe sau să se substituie, prin aprecierea sa, hotărârii acestora (printre altele, Garcia Ruiz c. Spaniei par, 28, și Coeme și alții G Belgiei, par. 115). Dacă reclamantul percepe ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări În soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unedic c. Franței par. 71).
Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale.
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unei bune administrări a justiției.
Reclamantul nu poate pretinde că deține o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o autoritate competentă, ce ar recunoaște că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a obține despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera ca au o "speranță legitimă” ce ar atrage protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009 și a contrario D. c: României, 6 decembrie 2007, par. 40).
Mai mult decât atât, așa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par.1 din Convenție, aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat în mod definitiv, a legislației relevante în forma în care se găsea la data pronunțării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiții, reclamantul nu ar putea avea o speranță legitimă că acțiunea va fi soluționată în raport de forma legii de la un moment anterior judecății.
Având în vedere aceste considerente, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă Curtea de apel a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant P. N. împotriva sentinței civile nr.2288/17.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. M. M. A. M. S. G.
GREFIER
M. D.
Red. S.G.
Tehnored. T.I/GC 2 ex.
03.04.2013
Jud. fond: L. C.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 99/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 462/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
