Obligaţie de a face. Decizia nr. 575/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 575/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-03-2013 în dosarul nr. 43176/299/2010
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 575R
Ședința publică de la data de 15.03.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L. - M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – pârâți C. I. M. și I. N. S., în contradictoriu cu intimata – reclamantă M. N., cauza având ca obiect „anulare act, constare nulitate relativă certificat de moștenitor, alte cereri, obligația de a face”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții – pârâți C. I. M. și I. N. S. – reprezentați de avocat F. A. S. în baza împ. av. nr. 039/2012, depusă la dosar (fila 19), intimata – reclamantă M. N. – reprezentată de avocat O. A., în baza împ. av. nr._/2010- fila 2, depusă în dosarul nr._ al Judecătoriei Sector 1.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, la data de 14.03.2013,la registratura secției s-au înregistrat înscrisurile depuse de recurenții – pârâți, în două exemplare, nefiind comunicate intimatei – reclamante.
Curtea comunică reprezentantei intimatei – reclamante copii de pe înscrisurile depuse de recurenții – pârâți prin registratură.
Reprezentanții părților prezenți în sala de ședință, având cuvântul pe rând, au arătat că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat în cauză.
Recurenții – pârâți I. N. S. și C. I. M. prin avocat, dezvoltând și susținând motivele de recurs, arată că întreg raționamentul juridic al intimatei – reclamante, admis în apel, se fundamentează pe două argumente și anume: acceptarea tacita a succesiunii și vicierea procedurii succesorale.
Consideră că hotărârea pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, întrucât, cu privire la acceptarea tacită, în mod eronat, instanța de apel a dedus că prin e-mail-urile trimise s-a acceptat succesiunea de către intimată și în acest sens face referire la art. 689 C.civ. și la art. 691 C.civ.
Renunțarea in favorem reținută de instanța de apel se face în folosul tuturor coerezilor fără deosebire și se primește de renunțător cu prețul renunțării. Or, în speță nu s-a întâmplat acest lucru, au fost niște discuții, nu s-a dat un preț și nu s-a încheiat nici un acord și din această situație nu se poate deduce că este o acceptare tacită.
Dacă intimata ar fi scris în e-mail-urile în discuție că acceptă succesiunea, nu poate fi considerată o acceptare expresă, întrucât nu au o semnătură electronică, iar pe de altă parte sunt simple discuții.
Cu privire la vicierea procedurii succesorale, intimata – reclamantă a depus înscrisuri la termenul anterior, prin care arată că domiciliază în America din 17.06.2008, cu rezidență permanentă. Până atunci s-a legitimat în străinătate cu pașaport românesc emis la 21.05.2007, pe care se află mențiunea domiciliul în București.
La 9 martie 2007, a autentificat în SUA o procură unei persoane din România, pentru a i se elibera o nouă carte de identitate românească, în care se indică domiciliul din ..30, ., pe care și I.N.E.P l-a comunicat notarului care a dezbătut succesiunea. În aceeași procură a precizat că se află temporar în S.U.A.
Învederează că există o carte de rezidență din America din 17 iunie 2008. Or, procedura dezbaterii succesorale notariale a început în aprilie 2008, prin cererea de deschidere a succesiunii.
Este o rezidență permanentă, înregistrată la autoritățile românești în anul 2010, astfel cum rezultă din pașaportul depus de intimată, emis în 10.04.2010, în care se menționează domiciliul din America.
Înaintea acestuia, intimata se legitima cu pașaportul românesc, unde se menționează domiciliul din București, acesta fiind emis în aprilie 2007.
Precizează că la momentul deschiderii succesiunii, intimata avea domiciliul legal în România. Din acest motiv notarul care a dezbătut succesiunea a făcut toate demersurile și informându-se corect în privința domiciliului intimatei din România, a citat-o pe aceasta la adresa indicată prin poștă și prin mica publicitate și fiind acoperită procedura succesiunii a mers mai departe cu dezbaterea succesiunii.
Consideră că și dacă s-ar fi făcut acceptare tacită a succesiunii, nu se putea face uz in fața notarului, deoarece în fața notarului se poate face numai acceptarea expresă.
Notarul neavând o acceptare expresă a succesiunii și nici o manifestare a a opțiunii succesorale din partea intimatei, a declarat-o în mod legal străină de succesiune.
Pe cale de consecință, solicită să se constate că recursul este întemeiat, iar apelul nu a fost fondat și pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunțată de instanța de apel în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței pronunțată de instanța de fond; cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise și chitanța privind onorariul de avocat.
Intimata-reclamantă M. N., prin avocat, solicită respingerea recursului, menținerea hotărârii pronunțată de instanța de apel ca fiind temeinică și legală.
În combaterea recursului, referitor la vicierea procedurii de citare a intimatei – reclamante în cadrul dezbaterii succesorale notariale, problema principală care se pune este că recurenții au ascuns cu rea credință faptul că intimata – reclamantă locuia în străinătate.
Din actele depuse la dosar, rezultă că până la momentul 17.06.2008 a avut o rezidență temporară, dar s-a înregistrat la Consulatul Român din Washington și a obținut un permis de conducere eliberat de statul american, iar în momentul în care a obținut rezidența permanentă a solicitat eliberarea unui nou pașaport în care fost făcută mențiunea domiciliului
Arată că la momentul dezbaterii succesiunii intimata avea rezidența temporară în SUA. La Consulatul Român din Washington nu putea face această mențiune deoarece avea rezidență temporară.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că din 2006 s-a înregistrat la Consulatul Român din Washington-SUA, iar o simplă verificare la acest consulat ar fi fost suficientă pentru a se dovedi că această persoană locuia în fapt în S.U.A.
Mai mult, recurenții au știut că intimata locuiește în S.U.A, fiind în legătură directă cu aceasta, dar cu rea credință au ascuns că, în fapt, aceasta locuiește în S.U.A și de aceea notarul aflat în eroare a făcut procedura de citare în România, prin poștă și prin mica publicitate, când exista posibilitatea efectuării procedurii de citare în străinătate și din acest punct de vedere consideră viciată procedura de citare a intimatei la dezbaterea succesiunii.
Mai mult decât atât, recurenții cunoșteau inclusiv domiciliul din SUA, întrucât din întreaga corespondență reiese, atât din antet cât și din subsolul fiecărei corespondențe, că erau cărți de vizită care conțin atât domiciliul părții cât și adresa de serviciu a soțului.
În privința acceptării tacite, învederează că într-adevăr, corespondența prin e-mail nu poate fi considerată o acceptare tacită având în vedere că nu este atașată o semnătură electronică, dar poate fi considerată un început de dovadă scrisă care, coroborată cu toate celelalte probe administrate în cauză, pot conduce la ideea că s-a realizat o ofertă de vânzare de a drepturilor succesorale. Din corespondența efectuată a arătat că dorește partea de bani care i se cuvine din succesiune.
Dispozițiile art. 689 C.civ. invocate de recurenți nu schimbă cu nimic situația, deoarece recurenții au recunoscut că au avut cunoștință de ea și că a fost respinsă, dar respingerea acestei oferte nu schimbă cu nimic valoarea juridică de acceptare tacită.
Solicită respingerea recursului; cu cheltuieli de judecată.
Depune la dosar concluzii scrise și chitanța privind cheltuielile de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, reclamanta M. N. a chemat în judecată pe pârâții I. N. S. și C. I. M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea relativă a certificatului de moștenitor nr. 25/12.06.2008 și a certificatelor de moștenitor suplimentare nr. 26/12.06.2008, 27/12.06.2008 și nr. 28/12.06.2008 emise de BNP I. M. și D. A. M.; să oblige biroul notarial competent la eliberarea unui nou certificat de moștenitor care să reflecte realitatea cu privire la persoanele ce dețin calitatea de moștenitori ai defunctului I. D.; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în iunie 2008 pârâții au dezbătut succesiunea defunctului tată al părților, I. D., decedat la data de 29.09.2007, reclamanta fiind declarată străină de succesiune, potrivit art. 700 C.civ., cu toate că aceasta, domiciliată în S.U.A., a ținut legătura cu pârâții, în problema succesiunii, în scris, prin intermediul poștei electronice, exprimându-și în mod expres și neechivoc dorința de a accepta moștenirea, comunicându-le pârâților că este interesată de o contravaloare în bani a părții sale, respectiv de o vânzare a drepturilor succesorale ce îi reveneau.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 689 și 700 C.civ.
Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, arătând că reclamanta a refuzat să se implice în procedura succesorală, motivând că nu dorește decât bani în schimbul renunțării sale, că au demarat procedura succesorală și au înștiințat-o pe reclamantă, care era plecată în SUA, de acest lucru, păstrând legătura cu pârâții doar prin intermediul poștei electronice; cu privire la pretinsa acceptare a succesiunii de către reclamantă, pârâții au arătat că acceptarea succesiunii prin e-mail este criticabilă deoarece reclamanta în repetate rânduri a declarat că nu vrea să accepte succesiunea, că o interesează doar bani, lucru pe care nu i l-au putut oferi; or o acceptare tacită a succesiunii ar fi operat numai dacă primea bani de la pârâți în schimbul renunțării, situație reglementată de art. 691 alin. 2 pct. 2 C.civ.
Prin sentința civilă nr._/28.06.2011 Judecătoria Sectorului 1 București a respins ce neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. N. în contradictoriu cu pârâții I. N.-S. și C. I.-M. și a obligat reclamanta la plata către pârâtul I. N. S. a sumei de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în urma decesului la data de 29.09.2007 a tatălui reclamantei M. N. și al pârâților I. N. S. și C. I. M., I. D., a fost eliberat certificatul de calitate de moștenitor nr. 25/10.06.2008 de către BNP I. M. și D. A. M., în cuprinsul căruia s-a menționat că au calitatea de moștenitori pârâții, în calitate de fii, reclamanta M. N. fiind străină de moștenire în condițiile art. 700 Cod civil.
Ulterior, la cererea pârâților, au fost emise de BNP I. M. și D. A. M. certificatele de moștenitor suplimentare nr. 26/12.06.2008, nr. 27/12.06.2008 și nr. 28/12.06.2008, în vederea cuprinderii bunurilor din moștenire.
Instanța a apreciat că, în speță, corespondența prin e-mail purtată de reclamantă cu pârâții nu poate echivala cu o acceptare expresă a moștenirii, întrucât nu îndeplinește condiția sine qua non impusă de lege în ceea ce privește forma actului de acceptare – act formal, respectiv aceea de a fi un înscris autentic sau un înscris sub formă privată.
Astfel, s-a reținut că reclamanta nu a susținut și nu a probat faptul că înscrisurile electronice reprezentând corespondența cu pârâții ar fi fost însoțite de o semnătură electronică extinsă, care să asigure identificarea sa și să îndeplinească toate condițiile prevăzute de art. 5 și art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
Instanța a mai constatat că toate e-mail-urile comunicate între părți au fost transmise prin intermediul adresei de e-mail a soțului reclamantei, M. T., iar nu de pe adresa de e-mail a reclamantei.
În aceste condiții, instanța a reținut că înscrisurile invocate de reclamantă ar putea avea cel mult valoarea unui început de dovadă scrisă, potrivit art. 1197 alin. 2 Cod civil, ce poate fi completată cu martori și prezumții. Însă, instanța a arătat că în ședința publică din data de 21.06.2011 s-au pus în discuție probele cu un martor și interogatoriul pârâților, solicitate de reclamantă la un termen de judecată de anterior, însă aceasta, prin avocat, potrivit art. 129 alin. 1 C.pr.civ., a învederat instanței că renunță la solicitarea administrării acestor probe.
În ceea ce privește acceptarea voluntară tacită a moștenirii, instanța a reținut că, în speță, corespondența electronică purtată de reclamantă nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 689 C.civ., iar reclamanta nu a făcut dovada efectuării unor acte sau fapte din care să reiasă în mod incontestabil voința de a accepta succesiunea, precum preluarea și folosința bunurilor succesorale, acte de dispoziție sau acte de administrare definitivă a patrimoniului succesoral (art. 691 C.civ.), în termenul de opțiune succesorală de 6 luni prevăzut de art. 700 C.civ.
Referitor la motivul de nulitate al certificatelor de moștenitor, invocat de reclamantă, în sensul vicierii procedurii de citare în cadrul dezbaterii procedurii succesorale notariale, instanța a reținut că acesta este neîntemeiat, constatând că, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale notariale la BNP I. M. și D. A. M., pârâții au adus la cunoștința notarului public despre existența celui de-al treilea succesor al defunctului, respectiv, reclamanta M. N., notarul public procedând la efectuarea de cercetări prin intermediul Direcției de Evidență a Persoanelor – Municipiul București pentru aflarea domiciliului acesteia.
Notarul public a procedat, astfel, la citarea reclamantei la domiciliul din București, comunicat de Direcția de Evidență a Persoanelor, precum și la citarea reclamantei prin mica publicitate.
De asemenea, în cadrul dosarului succesoral nr. 16/2008 comunicat de Camera Notarilor Publici se regăsește înscrisul electronic comunicat de pârâți reclamantei M. N., prin intermediul adresei electronice, prin care aceștia au adus la cunoștința reclamantei deschiderea procedurii succesorale de pe urma defunctului la BNP I. M. și D. A. M., data la care urma să de desfășoare aceasta, precum și pagina de internet a biroului notarial.
S-a mai reținut că la fila 168 din dosar se află înscrisul electronic prin care pârâtul I. N. S. a solicitat de la Consulatul României la New York informații privind adresa de domiciliu a reclamantei din Statele Unite ale Americii, precum și răspunsul comunicat de această instituție. În privința susținerii reclamantei în sensul că pârâții nu trebuiau să se adreseze Consulatului României de la New York, ci Consulatului României de la Washington, instanța a reținut că nu se poate pretinde pârâților să fi avut cunoștință despre care anume Consulat din Statele Unite ale Americii avea competența de a comunica adresa de domiciliu a reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M. N..
În motivarea căii de atac, reclamanta a arătat că, la dezbaterea succesiunii, în cadrul procedurii notariale, nu a fost citată cu respectarea procedurii legale, iar pârâții au declarat în mod fals în fața notarului public faptul că nu-i cunosc domiciliul.
Verificând procedura notarială, instanța de fond a reținut că în mod corect reclamanta a fost citată prin publicitate în România, deși aceasta a făcut atât dovada faptului că, în perioada dezbaterii succesiunii, locuia în mod legal la o adresă în SUA, cât și a faptului că această adresă era cunoscută de pârâți, întrucât figura în antetul fiecărei corespondențe electronice trimise de aceasta de pe adresa utilizată.
În aceasta situație, în care una dintre părți este domiciliată în străinătate, atât procedura de drept comun cât și cea notarială prevăd că este necesar ca partea să fie citată în străinătate, la adresa de domiciliu, prin intermediul instituțiilor de stat cu atribuții în acest domeniu.
A mai precizat reclamanta că, printr-o simplă accesare a site-ului Ambasadei României în SUA, orice persoană poate afla că în SUA România deține mai multe consulate, acestea având jurisdicții teritoriale diferite, iar apelanta în mod evident nu figura în evidențele Consulatului de la New York, atât timp cât locuia și locuiește în statul V., aflat sub Jurisdicția Consulatului de la Washinghton.
În opinia reclamantei, corespondența electronică face dovada faptului că a comunicat în mod expres pârâților că este interesată de moștenire și că dorește să beneficieze de aceasta. Chiar dacă nu ar putea fi considerate ca fiind dovada unei acceptări voluntare exprese a moștenirii, înscrisurile atașate fac dovada relei - credințe a pârâților, care, deși cunoșteau atât faptul că reclamanta dorește să beneficieze de contravaloarea părții de moștenire ce i se cuvenea cât și faptul că locuiește în străinătate, au ascuns în mod intenționat aceste aspecte notarului instrumentator, în scopul de a o înlătura de la moștenire și de a-și mări cota succesorală.
Prin încheierea din data de 22.06.2012 Tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apelul, în temeiul art. 282 alin. 1 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr. 744A/05.07.2012 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă M. N., a schimbat în tot sentința civilă nr._/28.06.2011, în sensul că a admis în parte acțiunea, a anulat în parte certificatul de calitate de moștenitor nr. 25/10.06.2008 și certificatele de moștenitor suplimentare nr. 26/12.06.2008, nr. 27/12.06.2008 și nr. 28/12.06.2008, eliberate de BNP Asociați I. M. și D. A. M. de pe urma defunctului I. D., decedat la data de 29.09.2007, în ceea ce privește moștenitorii rămași de pe urma acestuia, în sensul că are calitatea de moștenitor și reclamanta M. N., căreia în calitate de fiică îi revine cota de 1/3 din masa succesorală, alături de pârâții I. N. S. și C. I. M., cărora, în calitate de fiu, respectiv fiică, le revine câte o cotă de 1/3 din masa succesorală; a dispus comunicarea hotărârii, la momentul rămânerii irevocabile, către notarul public competent, în vederea eliberării unui nou certificat de moștenitor de pe urma defunctului I. D., în sensul menționat anterior, a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 4.249,10 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar și onorariul de avocat și a respins ca neîntemeiată cererea intimaților de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Apelanta-reclamantă M. N. a invocat nulitatea relativă a certificatului de calitate de moștenitor și a certificatelor de moștenitor suplimentare emise de pe urma defunctului său tată, I. D., susținând că nu a fost legal citată la dezbaterea succesiunii de pe urma acestuia, cu toate că pârâții cunoșteau domiciliul său din străinătate și, pe de altă parte, aceasta își exprimase anterior în mod expres voința de acceptare a moștenirii.
Tribunalul a constatat că, într-adevăr, astfel cum rezultă din dosarul succesoral nr. 16/2008, comunicat de Camera Notarilor Publici București, intimații-pârâți au declarat în fața notarului public faptul că nu cunosc domiciliul din Statele Unite ale Americii al apelantei-reclamante, cu toate că au făcut demersuri în acest sens la Consulatul României din New York.
Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată susținerea intimaților-pârâți, în sensul că nu ar fi cunoscut reședința din Statele Unite ale Americii a apelantei-reclamante, din moment ce aceștia au recunoscut, atât prin întâmpinare cât și prin precizările apărătorului din ședința publică din data de 22.06.2012, faptul că au primit e-mail-urile ce le-au fost trimise, în forma în care acestea au fost depuse de reclamantă la dosar.
În aceste condiții, s-a observat că, potrivit înscrisurilor de la filele 178 și 182-183 din dosarul de fond, e-mail-urile comunicate pârâților erau însoțite de mențiuni privind adresa din Statele Unite ale Americii a reclamantei, adresă care se regăsește în antetul fiecărui mesaj expediat prin poșta electronică. Cu toate că mesajele menționate au fost trimise de pe adresa de e-mail a soțului apelantei-reclamante (T. A. M.), nu se poate susține că pârâții nu au avut cunoștință de adresa reclamantei, atât timp cât aceștia au recunoscut primirea tuturor mesajelor menționate, susținând că acestea au fost trimise prin intermediul poștei electronice a cumnatului lor, M. T..
Totodată, tribunalul a constatat că intimații-pârâți nu au făcut dovada expedierii efective a mesajului e-mail depus în copie la fila 57 din dosarul de fond, prin care pârâtul I. N. ar fi înștiințat-o pe reclamantă în legătură cu data și biroul notarial la care urma să aibă loc dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului I. D..
În ceea ce privește susținerea apelantei referitoare la acceptarea succesiunii defunctului său tată, tribunalul a constatat că în mod eronat a reținut prima instanță faptul că reclamanta nu ar fi făcut acte de acceptare voluntară tacită a moștenirii defunctului I. D..
Astfel, este adevărat că nu se poate vorbi în speță de o acceptare voluntară expresă a moștenirii defunctului de către apelanta-reclamantă, nefiind îndeplinite condițiile art. 689 C.civ., atât timp cât aceasta nu și-a însușit calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. În acest sens, în mod just a reținut prima instanță faptul că nu echivalează cu o acceptare expresă a moștenirii corespondența prin e-mail purtată între reclamantă și pârâți, deoarece înscrisul în formă electronică nu poate fi asimilat unui înscris sub semnătură privată decât în situația în care acestuia i s-a atașat o semnătură electronică extinsă, în condițiile art. 5 din Legea nr. 455/2001.
Cu toate acestea, conținutul mesajelor trimise prin e-mail de reclamantă pârâților (filele 17-18, 169, 178 și 182-183 dosar fond) relevă în mod evident intenția reclamantei de acceptare a moștenirii defunctului I. D., în interiorul termenului de opțiune succesorală de 6 luni.
Astfel, având în vedere faptul că decesul tatălui părților a survenit la data de 29.09.2007, mesajele trimise de reclamantă prin e-mail în decembrie 2007 și ianuarie 2008 denotă intenția neechivocă a acesteia de acceptare a succesiunii, prin solicitarea echivalentului în bani al cotei părți de 1/3 ce îi revine din moștenire.
În acest sens, reclamanta a comunicat pârâților faptul că dorește să fie despăgubită cu o sumă de bani în schimbul renunțării la drepturile ce i se cuvin asupra imobilelor proprietatea defunctului („nu îmi doresc niciuna din proprietățile părinților mei, doresc o sumă de bani, care să reflecte a treia parte … dreptul meu prin naștere” – filele 17-18 dosar fond).
În mod evident este vorba despre o renunțare in favorem în condițiile art. 691 C.civ., intenția de înstrăinare a drepturilor succesorale în schimbul unei sume de bani având semnificația unui act de acceptare tacită a moștenirii defunctului I. D., chiar dacă aceasta nu a fost materializată în primirea sumei de bani reprezentând echivalentul cotei de moștenire a reclamantei.
Atât timp cât intimații-pârâți au recunoscut în mod expres faptul că au primit mesajul trimis prin e-mail de apelanta-reclamantă (fila 178 dosar fond), susținând în întâmpinare faptul că oferta de vânzare a drepturilor succesorale făcută în modalitatea corespondenței prin poștă electronică nu reprezintă o acceptare a moștenirii, tribunalul a reținut că pârâții înșiși au atribuit reclamantei conținutul mesajului. În această situație, nu prezintă importanță faptul că mesajul a fost expediat de pe adresa de e-mail a soțului apelantei-reclamante, atât timp cât intimații-pârâți au considerat tot timpul că oferta de vânzare a drepturilor succesorale (pe care nu au acceptat-o) vine din partea surorii lor.
În aceste condiții, tribunalul a constatat că certificatul de calitate de moștenitor și certificatele de moștenitor suplimentare emise de pe urma defunctului I. D. nu întrunesc cerințele legale referitoare la cotele de succesiune ale moștenitorilor legali, apelanta-reclamantă M. N. fiind în mod eronat considerată străină de moștenire în condițiile art. 700 C.civ., având în vedere că aceasta acceptase în mod tacit succesiunea defunctului său tată în termenul de opțiune succesorală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții I. N. S. și C. I. M..
În motivarea recursului, pârâții au susținut următoarele critici de nelegalitate:
1. Art. 304 pct. 8 C.pr.civ. - instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbându-i natura juridică.
Recurenții au criticat modul în care au fost interpretate mesajele trimise prin e-mail între părți. În mod corect prima instanță le-a calificat doar ca un început de probă. Instanța de apel, deși la începutul motivării a achiesat că mesajele nu pot fi înscrisuri autentice ori sub semnătură privată fiindcă le lipsește semnătura electronică în condițiile art. 5 din Legea nr. 455/2001, în final le-a considerat înscrisuri sub semnătură privată în temeiul recunoașterii că pârâții au primit acele mesaje, ba chiar că din ele reiese o intenție de înstrăinare a drepturilor succesorale.
2. Art. 304 pct. 7 C.pr.civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii.
În continuarea celor sus-arătate, instanța de apel consideră că prin e-mail s-a făcut o acceptare tacită reglementată de art. 691 C.civ. adică recurenții – pârâți se află în prezența unui act care putea fi săvârșit doar în calitate de erede: renunțare in favorem. Și această intenție de înstrăinare, ca ofertă, trebuie să fie probată printr-un înscris valabil astfel încât să producă efecte juridice. Dar atunci recurenții se izbesc de problema indicată la pct. 1: mesajului trimis prin internet îi lipsește semnătura electronică ce putea fi atașată doar de către apelantă, deci el nu este probator în sensul unei oferte de înstrăinare. Mai mult, oferta trebuia să se întâlnească cu acceptarea destinatarilor pentru a fi perfectă și asumată. Art. 689 C.civ. în teza finală folosește adverbul "neapărat”, care semnifică lipsa de dubiu, or în prezenta cauză există dubii pentru că un simplu e-mail nu poate proba concludent că mesajul emană de la apelanta reclamantă. Deci: chiar dacă ar fi fost o renunțare in favorem, cum neîntemeiat a reținut instanța de apel, ea nu este probată căci corespondența prin e-mail nu este un înscris sub semnătură privată, conform propriilor susțineri ale instanței, rămânând astfel la stadiul unei intenții nematerializate, imperfecte, fără valoare juridică.
3. Art. 304 pct. 9 C.pr.civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal.
a) Instanța de apel nu a indicat un text de lege care-i obliga pe intimați ori pe notarul public instrumentator să o citeze pe apelanta reclamantă prin e-mail. Existența unui mesaj trimis de către intimați este doar un demers facultativ, nicidecum unul obligatoriu. Notarul a îndeplinit obligația de citare a succesibililor, în baza art. 75 din Legea nr. 36/1995, și a urmat procedura de drept comun stabilită de art. 87 alin. 2 raportat la art. 95 C.pr.civ: a făcut demersuri de aflare a domiciliului apelantei M. N. la I.N.E.P. citând-o la adresa comunicată din România și prin mica publicitate.
b) Aceeași instanță nu a indicat niciun text de lege care i-ar fi obligat pe intimați să cunoască domiciliul real al apelantei înaintea inițierii procedurii succesorale. Deși și-a stabilit domiciliul în SUA, apelanta avea o triplă obligație de informare a autorităților române asupra schimbării de domiciliu, a cărei îndeplinire nu a probat-o: apelanta trebuia să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României, conform art. 5 lit. c din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor romani în străinatate; apelanta trebuia să solicite aplicarea în pașaportul românesc a mențiunii stabilirii în străinătate, conform art. 34 alin. 1 din aceeași lege; apelanta trebuia să predea cartea de identitate care atesta existența domiciliului în România, autorităților române, conform art. 34 alin. (3). Neîndeplinind aceste obligații, deși în proces a făcut proba că și-a stabilit domiciliul în SUA, apelanta se face culpabilă de citarea la o adresă pe care nu o mai folosește.
c) Un ultim aspect la acest capitol: în procedura succesorală notarială, nimeni nu poate folosi acceptarea tacită, ci doar expresă. Notarul public, în lipsa unei declarații de acceptare, nu putea exercita în numele succesibilei M. N. dreptul de opțiune declarând-o moștenitoare, deci în mod corect a declarat-o străină de moștenire. Fiind citată legal și lipsind culpabil din această procedură, apelanta reclamantă nu se poate prevala de acceptarea sa tacită, deci instanța nu are temei legal să anuleze certificatele de moștenitor din cauză că notarul public a declarat-o străină de moștenire.
4. Art. 304 pct. 9 C.pr.civ. - hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.
a) Instanța de fond a considerat corect că mesajele e-mail sunt doar început de probă și că ele trebuie coroborate cu alte probe, pentru a putea fi concludente, exemplificând interogatoriul pârâților, care însă nu fusese administrat.
Instanța de apel administrează din oficiu un interogatoriu la ședința din 22.06.2012, dar nu intimaților ci avocatului acestora. Există o singură excepție (art. 223 C.pr.civ.), când partea chemată are domiciliul în străinătate iar interogatoriul se ia celui care o reprezintă.
In prezenta speță, intimații aveau domiciliul în România, deci orice recunoaștere trebuia făcută nemijlocit de către aceștia, după ce erau legal citați cu această mențiune. Instanța a procedat în mod greșit interpelând avocatul spre a obține o recunoaștere, apoi folosind această recunoaștere pentru a construi argumentul logico-juridic al cunoașterii domiciliului apelantei de către intimați pentru a fundamenta decizia în sensul unei rele-credințe a lor.
b) Instanța de apel aplică greșit legea și atunci când reține că intimații ar fi recunoscut prin întâmpinare mesajele expediate din SUA. Prin întâmpinarea depusă la fond, intimații au recunoscut doar că le-au primit și s-au raportat la primul set de înscrisuri depus de către reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată din 2010. Nu s-au făcut recunoașteri prin întâmpinare asupra identității expeditorului și nici asupra inscrisurilor pe care apelanta le-a depus ulterior la fond în 21.06.2011 dimpotrivă: prin întâmpinarea din apel recurenții pârâți au contestat adăugirea domiciliului la finalul lor și au fost menținut dubiile asupra expeditorului. Prin urmare, recurenții – pârâți solicită instanței să ia act de forma primelor mesaje de la începutul dosarului de fond, ca fiind cea corectă, căci ele au fost depuse spontan, nu pro causa.
c) Există o aplicare greșită a legii reieșind și din modul inechitabil în care au fost analizate probele în apel. Ar fi fost corect ca mesajele e-mail, fiind îndoielnice, să nu fi fost analizate deloc sub aspectul conținutului, întrucât nu au fost coroborate. Dar instanța de apel analizează favorabil apelantei conținutul corespondenței, îi certifică identitatea și-i dă și efecte juridice pozitive acestei corespondențe. În schimb, în cazul intimaților, interpretează negativ mesajul de înștiințare de la fila 57 dosar fond, trimis de către intimatul I. N. apelantei, stabilind că în realitate nu a fost vreodată expediat. Dacă ar fi examinat conținutul său, ar fi văzut că el este particularizat prin câmpurile "expeditor", "destinatar" și "data trimiterii" (8 martie 2008, ora 9: 18) ceea ce înseamnă că era deja trimis. Un mesaj în stadiul "ciornă" nu poate conține data și ora în câmpurile de identificare. Mai mult, modul în care se corespondează prin internet nefiind reglementat juridic ci lăsat la aprecierea părților, trebuie să se raporteze la uzanțe și aici cu un oarecare bun simț: nicio persoană fizică nu obișnuiește să-și indice domiciliul în antetul sau subsolul corespondenței private prin e-mail, deoarece pe de o parte există o familiaritate cu destinatarii și informația e nerelevantă, iar pe de altă parte este posibil ca uneori să trimită mesaje intenționat sau accidental de pe acea adresă de e-mail și către terți care nu trebuie să-i cunoască domiciliul. Indicarea în toate mesajele a domiciliului, care în mediu electronic este un element de înaltă confidențialitate ar fi un fapt neobișnuit, aproape neîntâlnit în lumea virtuală, deci este mult mai probabil ca mesajele inițiale să nu fi purtat acea notă de subsol, cum s-a și văzut la fond, ci ea să fi fost adăugată ulterior prin editare copy/paste cu Microsoft Word. Cert este că mesajele prin e-mail au un caracter îndoielnic, neconcludent, de aceea instanța de apel trebuia să folosească și alte probe pentru a pronunța o hotărâre întemeiată.
Pentru aceste considerente, recurenții-pârâți solicită admiterea recursului, modificarea în tot în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. 7, 8 și 9 C.pr.civ.
Intimata-reclamantă M. N. a formulat întâmpinare pirn care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că procedura de citare în cadrul procedurii succesorale notariale a fost nelegal îndeplinită, deoarece pârâșii au ascuns notarului public faptul că reclamanta avea domiciliul în SUA, instanța de apel reținând în acest sens recunoașterea expresă a intimaților din cuprinsul întâmpinării depuse la fond, prin care au arătat că aveau cunoștință de faptul că sora lor era plecată în SUA; recurenții-pârâți aveau obligația de a informa notarul despre faptul că reclamanta nu locuia în România. În ceea ce privește calificarea corespondenței dintre părți ca fiind o acceptare tacită, intimata a arătat că în mod corect s-a reținut de instanța de apel faptul că oferta lansată prin intermediul poștei electronice privind vânzarea drepturilor succesorale către părți are valoarea unei acceptări tacite, în virtutea dispozițiilor art. 691 C.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., recurenții-pârâți susțin faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura juridică, deoarece a interpretat în mod greșit mesajele trimise prin e-mail între părți ca fiind înscrisuri sub semnătură privată din care reiese intenția intimatei-reclamante de înstrăinare a drepturilor succesorale, deși instanța de fond le calificase în mod corect ca fiind doar un început de dovadă scrisă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ. se referă la actul juridic unilateral sau bilateral dedus judecății, în înțelesul de negotium, de manifestare de voință săvârșită cu intenția de produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic. Acest caz de recurs este incident în situația în care, deși clauzele actului juridic înțeles ca negotium sunt clare, lipsite de echivoc, totuși judecătorul cauzei îi „schimbă natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, cu încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. 1 C.civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Cauza de față este o acțiune în anularea certificatelor de moștenitor întocmite de notar cu încălcarea dispozițiilor art. 689 și 700 C.civ., în cadrul căreia mesajele trimise prin e-mail între părți nu reprezintă actul juridic dedus judecății, în înțelesul de negotium avut în vedere de acest caz de recurs; ci sunt mijloace de probă administrate de părți în sprijinul apărărilor formulate de acestea pe parcursul judecății.
Prin urmare, corespondența cu privire la care recurenții-pârâți susțin că a fost greșit interpretată de instanța de apel nu reprezintă actul material al pricinii ce ar fi urmat a fi supus regulilor de interpretare a actului juridic civil, în scopul determinării drepturilor subiective și a obligațiilor corelative ce au fost create, modificate sau stinse prin acest act juridic; ci reprezintă un mijloc de probă pe baza căruia instanța de apel stabilește situația de fapt.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge critica întemeiată pe cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., constatând că recurenții-pârâți critică în realitate modul de interpretare a probelor de către instanța de apel, care este un motiv de temeinicie, iar nu de legalitate al hotărârii recurate.
2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurenții susțin că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât – pe de o parte - instanța de apel consideră că prin e-mail s-a făcut o acceptare tacită reglementată de art. 691 C.civ. ceea ce presupune ca oferta, ca intenție de înstrăinare, să fie probată printr-un înscris valabil; - iar pe de altă parte – instanța de apel susține că această corespondență prin e-mail nu este un înscris sub semnătură privată deoarece nu îndeplinește condițiile legale de valabilitate (lipsind semnătura electronică).
Critica este nefondată.
Astfel, Curtea constată că, în considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a arătat că înscrisurile în formă electronică depuse la dosar nu pot fi asimilate unui înscris sub semnătură privată deoarece lipsește condiția semnăturii electronice prevăzută de art. 5 din Legea nr. 455/2001, fapt ce a îndreptățit-o să constate că în cauză nu se pune problema unei acceptări voluntare exprese din partea reclamantei, deoarece actul de acceptare voluntară expresă este unul formal, pentru însușirea calității de erede în această modalitate fiind necesară prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată din conținutul căruia să reiasă că succesibilul și-a însușit în mod neechivoc calitatea de moștenitor.
Nu există contradicție între reținerea instanței de apel în sensul că aceste e-mail-uri nu îndeplinesc condiția de a fi înscrisuri sub semnătură privată și statuarea instanței de apel în sensul că din conținutul acestor înscrisuri rezultă intenția reclamantei de acceptare a moștenirii, deoarece instanța de apel a ajuns la această concluzie prin calificarea acestora ca fiind un început de dovadă scrisă pe care l-a coroborat cu recunoașterile pârâților făcute prin întâmpinare.
Actul de opțiune succesorală al acceptării tacite nu este un act formal, în sensul că legea nu prevede în mod imperativ condiția încheierii sale în formă scrisă, singura condiție cerută de textul art. 689 C.civ. constă în aceea ca actul sau faptul săvârșit de succesibil să denote în mod neechivoc intenția de a accepta moștenirea.
3. Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este neîntemeiat.
Instanța de apel a reținut că este întemeiată critica apelantei-reclamantei privind nelegala sa citare în cadrul procedurii succesorale notariale, întrucât din recunoașterile pârâților făcute prin întâmpinare a constatat că aceștia aveau cunoștință de faptul că reclamanta nu mai locuia în fapt în România, ci în SUA.
Recurenții susțin că notarul investit cu dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului I. D. a îndeplinit în mod legal procedura de citare, cu respectarea dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 36/1995 și a procedurii de drept comun stabilită de art. 87 alin. 2 raportat la art. 95 C.pr.civ, întrucât a făcut demersuri de aflare a domiciliului reclamantei la I.N.E.P. și a citat-o la adresa comunicată din România și prin mica publicitate.
Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul vicierea procedurii de citare în cadrul procedurii succesorale, datorită atitudinii pârâților, care nu au comunicat notarului domiciliul reclamantei din SUA, deși aveau cunoștință de acesta.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 69 din Legea nr. 36/1995, în vigoare la data emiterii certificatelor de moștenitor contestate (art. 103 în prezent), este obligația persoanei care formulează cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale de a indica în cerere „numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi”.
În aplicarea dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 36/1995, în vigoare la data emiterii certificatelor de moștenitor contestate (art. 164 în prezent) - potrivit cărora dispozițiile legii notarilor publici și a activității notariale se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia procedurii de citare – recurenții-pârâți susțin că au fost respectate dispozițiile art. 87 alin. 2 rap. la art. 95 C.pr.civ.
Curtea constată că această critică este nefondată, deoarece, pentru a putea apela la dispozițiile legale care permit citarea prin publicitate, era necesar ca recurenții-pârâți să facă dovada că au învederat notarului public faptul că, deși au făcut tot ce le-a stat în putință, nu au izbutit să afle domiciliul intimatei-reclamante.
Or, Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de apel, din examinarea dosarului notarial, că recurenții-pârâți nu au indicat notarului public faptul că intimata-reclamantă nu mai domiciliază în România, ci în SUA, deși prin întâmpinarea depusă la prima instanță aceștia au recunoscut faptul că știau că reclamanta era plecată în SUA, păstrând legătura cu aceasta prin corespondența electronică.
Pentru aceste considerente, Curtea respinge criticile formulate la lit. a) și b) de la pct. 3 al motivelor de recurs, deoarece constată că recurenților-pârâți le revenea obligația de a face toate demersurile pentru aflarea domiciliului intimatei-reclamante și de a-l indica în scris notarului public, în conformitate cu dispozițiile art. 95 C.pr.civ. și art. 69 și art. 75 din Legea nr. 36/1995 în redactarea în vigoare la data emiterii certificatelor de moștenitor contestate (art. 103 și 105 în prezent). În lipsa acestor demersuri din partea intimaților-pârâți, în sensul de a face tot ce le stătea în putință de a afla domiciliul intimatei-reclamante, conform art. 95 C.pr.civ., citarea prin publicitate a intimatei-reclamante în cadrul procedurii succesorale notariale nu este legală.
Contrar susținerilor recurenților - potrivit cărora în procedura succesorală notarială, nimeni nu poate folosi acceptarea tacită, ci doar expresă - Curtea învederează că în cadrul procedurii notariale, notarul public are competența de a stabili calitatea moștenitorilor prin administrarea de probe, inclusiv proba cu martori, conform art. 76 și 77 din Legea nr. 36/1995, în vigoare la data emiterii certificatelor de moștenitor contestate (art. 106, 107 în prezent).
4. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenții susțin că în mod greșit instanța a interpelat avocatul spre a obține o recunoaștere cu privire la cunoașterea sau nu, de către pârâți, a domiciliului reclamantei la momentul dezbaterii succesiunii.
Curtea constată că prin încheierea din data de 22.06.2012 Tribunalul București a luat act că nu se solicită administrarea de probe noi în apel, instanța de apel acordând cuvântul în dezbateri pe fondul apelului, ocazie cu care au pus concluzii atât apărătorul apelantei, cât și apărătorul intimaților. Prin urmare, nu se confirmă susținerea conform căreia instanța de apel a procedat la luarea unui interogatoriu avocatului intimaților-pârâți.
La pct. 4 lit. b) din motivele de recurs, recurenții susțin aplicarea greșită a legii, pe motiv că greșit a reținut de instanța de fond recunoașterile făcute prin întâmpinarea de la fond, și solicită instanței de recurs să ia act de forma primelor mesaje de la începutul dosarului de fond, ca fiind cea corectă.
Curtea reține că nu se contestă de către recurenții-pârâți faptul că au purtat o corespondență electronică cu intimata-reclamantă. Or, acest fapt confirmă nelegalitatea procedurii de citare în dosarul notarial, întrucât, deși recurenții-pârâți aveau posibilitatea de a afla domiciliul real al intimatei-reclamante conform art. 95 C.pr.civ. și art. 69, 75 din Legea nr. 36/1995 (cu atât mai mult cu cât corespondau cu aceasta pe e-mail) și de a-l aduce la cunoștința notarului public investit cu dezbaterea succesiunii, nu și-au îndeplinit, cu rea-credință, această obligație legală.
Ca răspuns la critica de la pct. 4 lit. c) din motivele de recurs, Curtea învederează că „modul inechitabil în care au fost analizate probele în apel” nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
Începând cu modificarea Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000 (publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005), care prin art. I pct. 112 a abrogat pct. 11 al art. 304 din codul de procedură civilă (referitor la cazul de recurs când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate), instanța de recurs nu mai are posibilitatea evaluării judiciare a modului de apreciere de către instanța de apel a probatoriilor administrate în dosar, controlul judiciar al instanței de recurs limitându-se numai la problemele de drept incidente în speță.
Prin urmare, în actuala sa reglementare, conform dispozițiilor art. 306 și art. 3021lit. c) C.pr.civ., recursul este o cale extraordinară de atac în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului, astfel încât el este pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ., motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ. Curtea va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 1 C.pr.civ., constatând culpa procesuală a recurenților, care au căzut în pretenții prin respingerea căii de atac, îi va obliga la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-reclamantă în recurs, constând în onorariu de avocat în sumă de 2.200 lei, dovedit cu chitanța nr. 1/14.03.2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
N NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – pârâți C. I. M. și I. N. S. împotriva deciziei civile nr. 744A/05.07.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimata – reclamantă M. N..
Obligă pe recurenții – pârâți C. I. M. și I. N. S. la plata sumei de 2.200 Ron către intimata – reclamantă M. N. reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. Steluța C. D. Z. L. M. I.
GREFIER
L. D.
Red.dact.jud.MSC/15.04.2013
Tehnored.T.I./2 ex./19.01.2013
Jud. apel - R. N.
A. I. T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 156/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1107/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
