Pretenţii. Decizia nr. 656/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 656/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2013 în dosarul nr. 7600/3/2012

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 656 R

Ședința publică de la 26.03.2013

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU

JUDECĂTOR – D. F. G.

JUDECĂTOR – F. C.

GREFIER – S. V.

…………………..

Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant I. B. și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr. 2210/07.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții – Despăgubiri Legea nr. 221/2009”.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant I. B. reprezentat de avocat A. P., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care

Apărătorul recurentului reclamant I. B. arată că nu mai are alte cereri de formulat.

Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Apărătorul recurentului reclamant I. B. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. să se constate că dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral s-a născut la momentul constatării caracterului politic. Nu se solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul parchetului solicită respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat. Arată că prin apariția Legii nr. 221/2009 nu consideră că s-a întrerupt termenul de prescripție. Cu privire la recursul formulat de pârât solicită respingerea acestuia ca nefondat.

Apărătorul recurentului reclamant I. B. solicită respingerea recursului declarat de pârât ca neîntemeiat.

CURTEA

Soluționând recursurile civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, sub nr._ reclamantul I. B., a chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii arestării reclamantului în perioada 24.06._51; caracterul politic al incorporării subsemnatului in Detașamentele de munca Forțată in perioada 08.05._54 să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 250.000 Euro (echivalent in lei la data plații), pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a arestării mele in perioada 24.06._51 precum si ca urmare a obligării sale la munca forțată in Detașamentele de Munca Forțată pentru perioada 08.05._54 precum si ca urmare a persecuțiilor indurate atât in perioada de detenție cat si in perioada care a urmat eliberării sale, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a fost arestat in data de 24.06.1949, împreuna cu P. I., I. M. si I. A., astfel cum rezulta din dosarul de cercetare penala nr._ al Direcțiunii Regionale de Securitate Cluj.

La momentul arestării sale, era student in anul I la Facultatea de Istorie si Geografie din cadrul Universității Cluj, având rezultate foarte bune, la toate examenele obținând calificative bune si foarte bune, singurul examen pe care nu îl susținuse la data arestării sale fiind examenul de marxism - leninism pe care ii programase după data de 24 si pe care nu a putut sa îl mai susțină, deoarece a intervenit arestarea sa.

Motivul arestării sale l-a constituit pretinsa activitate subversiva pe care ar fi desfasurat-o in colaborare cu D. V., șeful organizației PNT S., fapte care, după anchete extrem de dure desfășurate in condițiile in care era arestat fara nici un fel de justificare, numai în temeiul unei bănuieli ca ar fi desfășurat "activitate subversiva p.n.t.-ista" datorita întâlnirilor sale cu D. V., s-au dovedit inexistente, fiind simple presupuneri ale organelor de securitate.

Eliberarea sa, ca urmare a constatării ca reclamantul nu a avut cunoștința de rea desfășurata de D. V., a fost subiectul unei supravegheri foarte stricte in a ordinelor date de maiorul de securitate T. Fiamboli, acestea fiind cuprinse in referatul .

Imediat după punerea sa in liberate a fost primit in audienta de profesorul Universitar Dr. Ș. P., decanul Facultății de Istorie si Geografie care îl aprecia in mod deosebit fiind profesorul său in clasele a VII si a VIII a de liceu, el fiind ales la propunerea sale, președintele Societății Culturale "N. I.". Cu prilejul întrevederii pe care a avut-o cu dl. Profesor i-a solicitat reprimirea sa in cadrul Facultății de Istorie si Geografie, urmând sa îi fie îngăduit sa susțină examenul de marxism - leninism pe care nu îl promovase din cauza arestării sale. suferințelor indurate de pe perioada de detenției si, ca urmare a cererii sale de reinscriere la Facultate, a luat legătura cu Regionala de Securitate Cluj pentru a obține o confirmare a faptului ca fusese arestat pe nedrept si, in urma anchetei, s-a dovedit ca era total nevinovat. Răspunsul Direcției Regionale de Securitate Cluj a fost unul de-a dreptul aberant si anume ca "Securitatea nu a oameni nevinovați", datorita acestui răspuns cererea sa de reprimirea la Facultate a fost respinsă.

Este important să arate ca după ce a fost pus in libertate, teroarea la care a fost supus in timpul detenției a continuat printr-o supraveghere permanenta, fiind urmărit de organele de securitate, fiind lipsit de libertatea necesara unei vieți normale si trăind cu teama ca putea fi arestat in orice clipa fara nici un fel de motiv si fara a se face vinovat de săvârșirea nici unei fapte penale, astfel cum se petrecuse anterior.

Pe fondul unei stări fizice si psihice extrem de precare, in perioada 08.05._54 a fost incorporat in detașamente de munca forțată sub pretextul executării stagiului militar.

După 1 an si opt luni de munca foarte grea in condiții inumane, . epuizare fizica extrema, a fost lăsat la vatra pentru limita de vârsta, livretul militar fiind eliberat cu mențiunea "soldat neinstruit", aceasta fiind ultima umilința la care a fost supus de autoritățile comuniste.

Acești trei ani de suferințe l-au marcat in mod ireversibil, șansele ca sa mai urmeze cursurile unei facultăți sau sa pun bazele unei cariere in domeniul in care dorea sa activeze fiind total compromise, toate visele si speranțele pe care și le făcuse in legătura cu viitorul său fiind spulberate, pe langa umilințele si suferințele fizice pe care le-a indurat, fiind obligat sa renunț la toate planurile pe care și le făcuse in legătura cu viata sa.

Ca urmare a situație imposibile in care se găsea, fiind o persoana stigmatizata in România acelor vremuri, a fost nevoit sa părăsească țara in care situația sa devenise de netolerat.

Pentru toate aceste motive solicită să se admită acțiunea așa cum a fost formulată.

În drept, art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009, art. 998, art. 999 Cod civil, art. 5, 2 si art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, art. l din Protocolul nr. l și art. 274 C.pr.civ..

Prin sentința civilă nr. 2210 din 07.12.2012, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii arestării în perioada 24.06._51 și al încorporării în Detașamentul de muncă forțată în perioada 08.05._54, luate față de reclamant. A admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale întemeiate pe disp.art. 998-999 C.civ. și respinge acest capăt de cerere ca fiind prescris. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului către reclamant a daunelor întemeiate pe disp.Lg.221/2009 ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin Deciziile nr.1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat, că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr. 221/2009 – prin care se acordă persoanei îndreptățite sau, după decesul acesteia, soției și descendenților până la gradul II inclusiv, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit - sunt neconstituționale.

Tribunalul a constatat că în conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Astfel, a constatat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi; statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr.1481 (2006), intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr.64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr.238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții.

Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.

Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul – lege nr.118/1990 și art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

În temeiul art. 5 alin. 1 lit.a teza întâi din această lege, în momentul intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, persoanele îndreptățite potrivit dispozițiilor legii, respectiv, după decesul acestora, soția și descendenții până la gradul II inclusiv, au dobândit ex lege, în patrimoniul lor, un drept de creanță, iar încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, generată de cele două decizii ale Curții Constituționale (în temeiul art.147 alin.1 și 4 din Constituția României), produce efecte retroactiv, având în vedere că desființează drepturi de creanță născute sub ,,legea veche”, adică Legea nr.221/2009, cu art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi în vigoare.

În urma declarării neconstituționale a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, sunt stinse toate drepturile de creanță născute ca efect al acestei dispoziții legale (exceptând totuși cele deja stinse până în acest moment prin plată sau în alt mod), fără nicio distincție, după cum este vorba de creanțe pentru care a fost, sau nu a fost exercitat dreptul la acțiune (indiferent dacă creanța a fost sau nu pretinsă printr-o acțiune în justiție).

Nu se poate totuși, ca invocând preeminența dreptului internațional față de cel național, efectele celor două decizii ale Curții Constituționale să fie înlăturate, cu consecința aplicării în continuare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Astfel, după ce în art.11 alin.2 se prevede că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, în art.20 alin.1 se precizează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute la cap.II al Constituției, vor fi interpretate și aplicate în concordanța cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în alin.2 din art.20 se prevede, că în măsura în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale (cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile).

Două concluzii se desprind din normele constituționale învederate: aplicarea cu preeminență a dreptului internațional ratificat de România (Convenția) este posibilă numai în materia drepturilor fundamentale ale omului, nefiind posibilă înlăturarea unei dispoziții constituționale care reglementează în altă materie, anume efectele deciziilor Curții Constituționale; o dispoziție constituțională poate fi doar interpretată și aplicată în concordanță cu dreptul internațional ratificat de România, fiind exclus rolul completiv, modificator sau abrogator al dreptului internațional ratificat de România în raport cu normele constituționale.

În concluzie, nu există mecanism juridic reglementat, prin care să se înlăture dispozițiile art.147 alin.1 și 4 din Constituție și să se aplice cazurilor luate în discuție - prin invocarea interzicerii discriminării, pe temeiul art.14 din Convenție - în continuare, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia în interesul legii nr.12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație, stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Totodată, când o normă de drept intern a fost declarată necon­stituțională, ea nu mai există și prin urmare, nu se mai poate pune pro­blema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Con­venția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului" stabilește următoarele: „Dispozițiile constituționale pri­vind drepturile și libertățile cetățe­nilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Uni­versală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.

„Dacă există neconcordanțe în­tre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omu­lui, la care România este parte, și legile interne, au prioritate regle­mentările internaționale, cu excep­ția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Instanțele soluționează un liti­giu pe baza dispozițiilor legale în vigoare. Actuala ordine constituți­onală din România nu permite ju­decătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul se­parației puterilor în stat, transformându-se judecătorul în legiuitor pozitiv. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de in­stanțele judecătorești trebuie pla­sate exclusiv în plan juridic.

Că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă inclusiv din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecieri­le Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în speța de față și au constituit argumentul peremtoriu în sprijinul soluției asu­pra căreia s-a oprit instanța. Deci­zia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită fap­tului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată ne­constituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul func­ționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalită­ții în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană reamintește fap­tul că marja de apreciere a statului în privința legilor reparatorii este largă, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață. Curtea Eu­ropeană consideră că simpla posi­bilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legiti­me, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momen­tul finalizării procesului.

Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, aceasta poate fi primita doar in cazul in care privește alte fapte, respectiv alte masuri administrative decât cele considerate a avea de drept un caracter politic, după cum reiese din prevederile art. 1 al. 3 si 4 respectiv art. 4 al. 2 din Legea 221/2009. Aceste dispoziții legale sunt firești, cată vreme reclamantul nici nu ar avea vreun interes sa solicite instanței a-i constata caracterul politic al unei condamnări ori masuri administrative cu privire la care insasi legea (respectiv art. 1 al. 2 si art. 3 din Legea 221/2009) prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, cată vreme faptele evocate de reclamant se incadreaza intre cele enumerate la art. 1 al. 2 sau la art. 3 din Legea 221/2009, acesta nu obține vreun folos practic prin formularea capătului de cerere privind constatarea de către instanța a caracterului politic al măsurii, caracter prevăzut de insasi Legea 221/2009.

Tribunalul a constatat ca, urmare a declarării neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.

Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a reținut insa ca cererea de acordare a daunelor morale formulata in baza răspunderii civile delictuale este prescrisa.

Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea.

Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile si prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale in vigoare, in care caz termenele de prescripție prevăzute in decret vor fi socotite ca incep sa curgă de la . acestui decret.

Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrării in vigoare a acestui decret se abroga orice dispoziții legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozițiile Titlului XX (art. 1837 si următoarele), precum si celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctiva.

Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanța judecătoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la acțiune este prescris.

In cazul condamnărilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la căderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova acțiuni in instanța prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist si sa solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova acțiunea in răspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata forței majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.

Odată cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa in instanța a fost înlăturata, astfel incat termenul de prescripție a inceput sa curgă cel târziu la data anterior menționata, implinindu-se in 22.12.1992.

Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescripție, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.

Astfel, cat privește repunerea in termenul de prescripție, acesta poate fi făcuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat in mod expres ca moștenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de către instanța de judecata, in condițiile art. 19 din Decretul 167/1958.

Tribunalul a constatat ca Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate in paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințită de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.

Cat privește art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanța judecătoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere in termen putând fi făcuta numai in termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție. Or, in speța, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.

Revenind la dispozițiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția (in speța S. R.) are efect intreruptiv de prescripție. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoașterea trebuie făcuta in cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speța.

Pe de alta parte, odată cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin măsura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai producă orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizând invocata repunere in termenul de prescripție.

Tribunalul a arătat si faptul ca dispozițiile art. 998-999 C. civ. indrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu si rudele acesteia.

Pronunțarea unei hotărâri de respingere a cererii de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Convenție. Violarea principiului egalității si nediscriminarii exista atunci când se aplica un tratament diferențiat unor situații egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproporție intre scopul urmărit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speța, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curții Constituționale si nedepunerea acțiunii in răspunderea civila delictuala in termenul de prescripție), neexistand o disproporție intre scopul urmărit si mijloacele folosite.

În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul I. B. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a arătat că

dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de subsemnatul prin măsurile represive cu caracter politic dispuse în ceea ce îl privește, s-a născut la momentul la care instanța a constatat caracterul politic al acestor măsuri.

Conditia nasterii dreptului la acordarea de despagubiri întemeiate pe disp. art. 998-999 Cod civ. o reprezinta îndeplinirea în cauza a tuturor conditiilor necesare antrenarii răspunderii civile delictuale.

Or, o astfel de conditie este îndeplinita numai în situatia în care, instanta de judecata a constatat caracterul politic al masurilor luate împotriva mea de autoritatile fostului regim comunist, o data cu admiterea primului capat de cerere, dreptul material la actiune pentru obligarea paratului la plata despagubirilor datorate subsemnatului ca urmare a constatarii caracterului politic al masurilor represive luate împotriva mea nascandu-se în momentul în care instanta a constatat practic existenta faptei ilicite.

Nasterea dreptului de a solicita acordarea despagubirilor depinde de admiterea sau nu a capatului de cerere ce are ca obiect constatarea caracterului politic al masurilor represive, pana la acel moment dreptul la actiune neputand fi exercitat, deoarece el nu se nascuse în patrimoniul subsemnatului.

Pâna la adoptarea Legii 221/2009 ce a creat cadrul legal în care aceste actiuni prin care solicita constatarea caracterului politic al masurilor represive luate de catre regimul comunist împotriva cetatenilor vizati prin aceste masuri, o actiune care sa se solicite acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit nu putea fi promovata, deoarece instanta de judecata nu avea la dispozitie instrumentele juridice necesare pentru aprecierea caracterului represiv - politic al acestor masuri, neputand fi aplicabil nici unul din textele legale în vigoare pana la adoptarea Legii 221/2009.

Principiul potrivit caruia "actione non natae, non prescribitur", este pe deplin aplicabil în speta, deoarece este evident ca dreptul material la actiune s-a nascut la data la care instanța a constatat existența faptei ilicite săvârșite de stat în ceea ce îl privește și anume, a caracterului politic al măsurilor luate împotriva sa.

Posibilitatea instantelor de judecata de a aprecia cu privire la legalitatea unor masuri de autoritatile comuniste împotriva persoanelor fizice din Romania a fost deschisa exclusiv prin legea 221/2009, pana la adoptarea careia nu exista nicio norma de drept a justifice din punct de vedere juridic o astfel de actiune.

De altfel, instanta de judecata nu precizeaza expres care ar fi fost calea legala pe care ar uit sa o urmez dupa data de 22.12.1989 pentru a obtine plata unor despagubiri l prejudiciul moral suferit ca urmare a arestarii mele, fara a fi urmata de o mnare in acest sens, precum si al incorporarii mele in detasamentul de munca t, din moment ce, raportat la sistemul de norme juridice existent la momentul la cestea au fost dispuse, masurile aveau o aparenta de legalitate, impotriva mea pronuntata o hotarare judecatoreasca care sa poata fi supusa controlului instanței de judecata.

Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin motivele de recurs excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că Decretul lege nr. 118/1990 precum si OUG nr. 214/1999 au fost reglementate de catre legiuitor tocmai pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decat prin recunoasterea caracterului politic al condamnarii respectiv al masurii administrative dispusa printr-o sentinta respectiv decizie de către autoritatile regimului comunist.

Mai mult, însasi Curtea Constitutionala a retinut prin decizia 1358/21.10.2010 ca exista reglementari paralele în legislatia Romaniei si anume pe de o parte Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 si OUG nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savarsite din motive politice, persoanelor împotriva carora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la actiuni de împotrivire cu arme si rasturnare prin forta a reginului comunist instaurat in România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.

De asemenea se arata prin aceeasi decizie ca pana în prezent persoanele care au suferit masuri administrative cu caracter politic precum si masura privativa de libertate au beneficiat si beneficiaza de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luarii măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decat implicit cu recunoasterea si constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate respectiv al masurilor administrative luate în perioada 06.03._89 de catre regimul totalitar.

Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamantul din prezenta cauză, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.

Mai mult decat atat, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept caracterului politic al masurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 si OUG nr. 214/1994, intrucat aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativa de catre institutii ori comisii care au atributii jurisdictionale.

Actele administrative ale autoritatilor si comisiilor prevazute în actele normative mai sus mentionate sunt supuse controlului judecatoresc în contencios administrativ si, prin urmare, nu pot constitui temei legal care sa oblige instanta sa constate caracterul politic al masurii.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

În ceea ce privește critica recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la faptul că reclamantul nu justifică un interes în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, în opinia Curții, nu este întemeiată. Deși nu este reglementat în mod expres de Codul de procedură civilă, interesul reprezintă o condiție esențială pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată exercita o acțiune civilă.

Interesul este definit în doctrina juridică ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare. El poate să fie material, când se urmărește obținerea unui folos de ordin patrimonial sau moral, în situația în care se urmărește obținerea unei satisfacții sufletești.

Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral și nici cu reparația materială a daunelor morale. În art. 1 alin. 2 și în art. 3 din Legea nr. 221/2009 sunt enumerate în mod expres doar dispozițiile legale în temeiul cărora au fost dispuse condamnări sau măsuri administrative, cărora legiuitorul le-a conferit caracter politic, nu și persoanele care au suferit de pe urma acestor condamnări, motiv pentru care, simpla enumerare din aceste texte nu este de natură a oferi satisfacție de ordin moral, finalitatea instituirii normelor reparatorii constând în condamnarea însăși a măsurii cu caracter politic, contrară drepturilor omului, luată personal împotriva reclamantului, principiu urmărit de legiuitorul român prin Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte, în cauza de față, măsurile politice la care a fost supus reclamantul nu se regăsesc printre cele enumerate în textul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și nici în art. 3 din același act normativ, astfel încât instanța de fond a analizat caracterul politic al acestora în baza art. 4 alin. 2 din lege.

Potrivit art.1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009 „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4”.

De asemenea, potrivit art.3 din Legea nr.221/2009, “constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu” dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor. Tot în categoria măsurilor administrative cu caracter politic intră și alte măsuri administrative decât cele enumerate expres de legiuitor, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a dispozițiilor art. 2 din OUG 214/1999.

Așadar, legiuitorul a asimilat condamnărilor politice și măsurilor administrative prevăzute expres prin art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 și alte măsuri, prin raportare directă la rațiunile politice care au stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la baza reglementărilor expres enumerate în art. 1 alin. 2 lit. a - j și art. 3 lit. a - f, dar și indirectă, prin trimiterea în egală măsură la dispozițiile art. 2 din OUG 214/1999, ca sistem de referință în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative, prin raportare la scopul urmărit prin faptele săvârșite de persoanele care se adresează instanței potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din lege.

În aceste condiții, Curtea apreciază că recurentul reclamant justifică în cauză un interes legitim, personal, născut și actual, prin recunoașterea caracterului politic al măsurii arestării sale în perioada 24.06.1949 – 07.01.1951 precum și al încorporării în detașamente de muncă forțată în perioada 08.05.1952 – 01.01.1954, putând fi șterse consecințele acestor măsuri și reparată moral suferința provocată de regimul comunist.

În ceea ce privește recursul formulat de reclamant, Curtea constată că pretențiile solicitate în temeiul disp. art. 998-999 C.civ. sunt prescriptibile în termenul de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958, iar la calcularea acestui termen, trebuie avute în vedere disp. art. 8 din Decretul 167/1958, conform cărora în cazul acțiunii în răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, Curtea apreciază că termenul de prescripție a început să după 22 decembrie 1989, moment la care reclamantul, urmare a înlăturării regimului comunist, nu a mai fost în imposibilitate de a formula cererea în justiție pentru a reclama despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin măsurile abuzive săvârșite de fostul stat comunist. Or, de la acel moment și până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată în mod evident s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.

Acțiunea în răspundere civilă delictuală exista și înainte de . Legii 221/2009 și constituia o cale efectivă de reparare a pagubei, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță.

Or, este cert este că recurentul reclamant a cunoscut paguba și pe cel vinovat de ea anterior anului 1989, iar odată cu înlăturarea regimului comunist nu a mai existat nicio piedică de natură legală sau de altă natură pentru formularea cererii în justiție.

Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescripție, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.

O astfel de repunere in termenul de prescripție trebuia să se regăsească într-o prevedere legala expresa, astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat in mod expres ca moștenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi. Or, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescripție, Curtea constatând că instanța de fond a soluționat în mod corect excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentului reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 998 – 999 C.civ.

Prin reținerea prescripției extinctive, recurentul reclamant nu poate invoca încălcarea drepturilor fundamentale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aplicabilitatea convenției poate fi discutată doar prin raportare la încălcări anterioare ratificării de către România în anul 1994. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a conturat cu evidență principiul că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv.

Pe de altă parte, astfel cum s-a decis constant în practica CEDO, reglementarea unor condiții de exercițiu a dreptului de acces la justiție intră în marja admisibilă de reglementare conferită statelor naționale, nereprezentând în sine o ingerință în dreptul de acces la instanță.

Față de cele reținute, Curtea apreciază că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea sentinței și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate ambele recursuri formulate de recurentul reclamant I. B. și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr. 2210/07.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 26 martie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. L. M. D. F. G. F. C.

GREFIER

S. V.

RED.DLM

Tehnored.DLM/MȘ/ 2 ex.

29.03.2013

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 902/2013. Curtea de Apel...		Pretenţii. Decizia nr. 372/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 59/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 891/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 89/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 902/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 372/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1410/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Daune cominatorii. Decizia nr. 1626/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 62/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI