Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1122/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1122/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 6576/301/2004*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1122R
Ședința publică de la 3 iunie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDCEĂTOR - I. P.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți G. C., G. I. și P. M. M. împotriva deciziei civile nr. 462A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți D. A., D. V., E. S. G., E. V., S. A., S. F. ȘI S. M., având ca obiect: revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 27.05.2013 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 3.06.2013.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 28 mai 2004 sub nr. 6834/2004 (număr în format nou_ ) reclamanții G. I., G. T. și P. M. M. au chemat în judecată pe pârâții S. A., S. F., E. Ș. G., E. V., D. V. și D. A., solicitând obligarea pârâților la ridicarea construcțiilor edificate în mod nelegal pe terenul proprietatea reclamanților, evacuarea pentru lipsă de titlu, obligarea pârâților la plata de daune interese pentru lipsa de folosință a terenului în perioada iunie 1996 – ianuarie 2004 în cuantum estimat de 1.000.000 lei/rol, grănițuirea proprietăților, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 05.10.2004 reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare prin care au arătat că acțiunea formulată are ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 553,82 mp, evaluat provizoriu la suma de 10.000.000 ROL.
La termenul din 15.03.2005, reclamanții au depus la dosar a doua cerere precizatoare, prin care au arătat că despăgubirile solicitate pârâților S. A., S. F. și S. M., pentru lipsa de folosință a terenului, sunt în cuantum de 68.607.612 ROL, despăgubirile solicitate pârâților E. Ș. G. și E. V. sunt în cuantum de 29.005.200 ROL iar despăgubirile solicitate pârâților D. V. și D. A. sunt în cuantum de 28.952.712 ROL, reprezentând daune interese pentru lipsa de folosință a terenului în ultimii trei ani, respectiv iunie 2001 – iunie 2004.
Prin sentința civilă nr._ din 18 decembrie 2008, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte cererea; a obligat pârâții E. Ș. G. și E. V. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 22 mp situat în . A, sector 3, București, astfel cum a fost identificat în planul de situație anexat raportului de expertiză efectuat de expert C. V.; a obligat pârâții E. Ș. G. și E. V. să plătească reclamanților suma de 5.024.527,2 ROL (502.45 RON) reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru terenul în suprafață de 22 mp, aferentă perioadei iunie 2001 – iunie 2004; a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanților situat în . proprietatea pârâților E. Ș. G. și E. V. situat în . A, pe o lungime de 8 metri liniari între punctele A și B conform suplimentului la raportul de expertiză topo efectuat de expertul C. V.; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților E. Ș. G. și E. V. la ridicarea construcțiilor ridicate pe teren, ca neîntemeiat; a obligat pârâții E. Ș. G. și E. V. să plătească reclamanților suma de 943 lei cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții S. A. și S. F.; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare, ca neîntemeiat; a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanților situat în . proprietatea pârâților S. A. și S. F. situat în ., pe o lungime de 10,4 metri liniari între punctele 4 și 6 conform suplimentului la raportul de expertiză topo efectuat de expert C. V.; a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâților S. A. și S. F. la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 166 mp, aferentă perioadei iunie 2001 – iunie 2004 și la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul situat în ., ca neîntemeiate; a obligat pârâții S. A. și S. F. să plătească reclamanților suma de 275 lei cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul S. M.; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare imobiliară ca neîntemeiat; a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanților situat în . proprietatea pârâtului S. M. situat în ., pe o lungime de 7,45 metri liniari între punctele 6 și 8 conform suplimentului la raportul de expertiză topo efectuat de expert C. V.; a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului S. M. la plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 199 mp, aferentă perioadei iunie 2001 – iunie 2004 și la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul situat în ., ca neîntemeiate; a obligat pârâtul S. M. să plătească reclamanților suma de 275 lei cheltuieli de judecată; a admis în parte cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții D. V. și D. A.; a obligat pârâții D. V. și D. A. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 131 mp situat în ., sector 3, București; a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamanților situat în . proprietatea pârâților D. V. și D. A. situat în ., pe o lungime de 8,25 metri liniari între punctele 7 și 9 conform suplimentului la raportul de expertiză topo efectuat de expert C. V.; a obligat pârâții D. V. și D. A. să plătească reclamanților suma de 28.952.712 ROL (2.895,27 RON) reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru terenul în suprafață de 131 mp, situat în ., sector 3, București, aferentă perioadei iunie 2001 – iunie 2004; a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților D. V. și D. A. să ridice pe cheltuiala lor construcția edificată pe terenul în suprafață de 131 mp, ca neîntemeiat și a obligat pârâții D. V. și D. A. să plătească reclamanților suma de 2.765,89 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 15.11.1995, reclamanților, în calitate de moștenitori ai defunctului G. I. D., li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1,7500 ha situat în . I, astfel cum rezultă din titlul de proprietate aflat la dosar.
Judecătoria a constatat că, prin sentința civilă nr._ din 9 noiembrie 1998, pronunțată în dosarul nr. 5037/1998 de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a constatat că pârâtul E. Ș. G. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 250 mp situat în . și asupra construcției existente pe teren, prin uzucapiune de 30 de ani și joncțiunea posesiilor.
Judecătoria a constatat că, prin sentința civilă nr. 5131 din 14 iunie 2001, pronunțată în dosarul nr. 3228/2001 de Judecătoria Sectorului 3 București, s-a constatat că pârâții S. A., S. F. și S. M. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 573,97 mp situat în . imobilului construcție în suprafață de 111,61 mp, prin prescripție achizitivă de 30 de ani. Prin aceeași sentință s-a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobil astfel: pârâtului S. A. i-a fost atribuit terenul în suprafață de 337,89 mp și construcția în suprafață de 71,74 mp iar pârâtului S. M. i-a fost atribuit în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 236,09 mp și construcția în suprafață de 40,14 mp existentă pe teren.
În această situație, instanța a comparat titlurile de proprietate depuse de părți la dosar ținând seama și de regula potrivit căreia un titlu de proprietate nu face dovada deplină a proprietății decât dacă emană de la adevăratul proprietar. Ca urmare, în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul trebuia să facă dovada calității de proprietar a tuturor transmițătorilor bunului.
În ceea ce privește titlul de proprietate depus la reclamanți, instanța a reținut că acesta are la bază contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 17 iunie 1937 de Tribunalul Ilfov – Secția notariat, prin care autorul reclamanților, G. I. D., a dobândit de la numitul P. F., dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 17.500 mp situat în Dudești C., între Gara C. și Gara Titan. La rândul său, P. F. dobândise dreptul de proprietate asupra terenului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat sub nr._/1934 și transcris sub nr. 1841/1035 și 802/1935. Titlul de proprietate nu a fost însoțit de planuri topografice care să delimiteze proprietatea.
Instanța a constatat că titlurile de proprietate ale pârâților S. A., S. F., E. Ș. G., E. V. și S. M. constau în sentințe judecătorești irevocabile prin care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă de 30 de ani.
Instanța a avut în vedere și împrejurarea că, deși reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate în anul 1995, aceștia nu au făcut acte de întrerupere a posesiei pârâților, nu i-au tulburat pe pârâți în exercitarea posesiei, astfel încât pârâții au dobândit dreptul de proprietate în anul 1998 și respectiv 2001.
Din raportul de expertiză efectuat de expertul C. V., instanța a reținut că există suprapunere între terenul din titlul de proprietate al reclamanților și terenul stăpânit de pârâți: pârâții S. A. și S. F. stăpânesc în fapt o suprafață de teren de 332,56 mp situat în . B, din care o suprafață de 166 mp se suprapune cu terenul din titlul de proprietate al reclamanților. Întreaga suprafață de teren stăpânită de pârâții S. A. și S. F. a fost dobândită de aceștia în proprietate prin uzucapiune, conform sentinței civile nr. 5131 din 14 iunie 2001, pronunțate în dosarul nr. 3228/2001.
Instanța a reținut că pârâtul S. M. stăpânește în fapt o suprafață de teren de 236,09 mp situat în ., din care o suprafață de 119 mp se suprapune cu terenul din titlul de proprietate al reclamanților. Întreaga suprafață de teren stăpânită de pârâtul S. M. a fost dobândită de acesta în proprietate prin uzucapiune, conform sentinței civile nr. 5131 din 14 iunie 2001, pronunțate în dosar nr. 3228/2001.
Instanța a reținut că pârâții E. Ș. G. și E. V. stăpânesc în fapt o suprafață de teren de 272 mp situat în ., din care o suprafață de 128 mp se suprapune cu terenul din titlul de proprietate al reclamanților. Cum prin sentința civilă nr._ din 09 noiembrie 1998, pronunțată în dosarul nr. 5037/1998 de Judecătoria Sectorului 3 București s-a constatat că pârâtul E. Ș. G. a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 250 mp, rezultă că pârâții E. Ș. G. și E. V. stăpânesc și o suprafață de 22 mp fără a avea titlu de proprietate, suprafață evidențiată în planul de situație anexat raportului de expertiză.
Instanța a constatat că pârâții D. V. și D. A. nu au depus la dosar niciun titlu de proprietate. Din adresele emise de Direcția Impozite și Taxe Locale și Serviciul Evidența Proprietății din cadrul Primăriei Municipiului București rezultă că terenul în suprafață de 232 mp situat în ., sector 3, este proprietate particulară, posesor parcelă la data întocmirii evidențelor fiind înregistrat S. D.. Impunerea s-a făcut pe baza declarației verbale, fără prezentarea unor acte de proprietate. Conform certificatului de moștenitor nr. 40 din 19 martie 1999 emis de Biroul Notarului Public „M. E.” moștenitorii numitului S. D. sunt S. A., în calitate de soție supraviețuitoare și D. A., în calitate de fiică supraviețuitoare. Martorul O. S. a declarat că terenul din . este stăpânit de pârâții D. V. și D. A.. Din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză rezultă că o suprafață de 131 mp din terenul stăpânit de pârâții D. V. și D. A. se suprapune cu terenul din titlul de proprietate al reclamanților.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect grănițuirea, instanța a constatat că terenul proprietatea reclamanților se învecinează cu terenul proprietatea pârâților E. Ș. G. și E. V. situat în . A, între punctele A și B, pe o lungime de 8 m liniari, conform suplimentului la raportul de expertiză, cu terenul proprietatea pârâților S. A. și S. F. situat în . B, pe o lungime de 10,4 m liniari între punctele 4 și 6, cu terenul proprietatea pârâtului S. M. situat în ., pe o lungime de 7,45 m liniari între punctele 6 și 8 și cu terenul aparținând pârâților D. V. și D. A. situate în ., pe o lungime de 8,25 m liniari între punctele 7 și 9.
Instanța a apreciat că, prin folosirea de către pârâții D. V. și D. A. a terenului în suprafață de 131 mp, proprietatea reclamanților, în perioada iunie 2001 – iunie 2004, pârâții au produs reclamanților un prejudiciu constând în lipirea acestora de dreptul de folosință, prejudiciu ce a fost cuantificat de expertiza contabilă la suma de 29.918.772 ROL.
Instanța a reținut că pârâții E. Ș. G. și E. V. au ocupat fără titlu o suprafață de teren de 22 mp aparținând reclamanților, situație în care, în temeiul art. 998 și 999 din Codul civil i-a obligat să plătească reclamanților suma de 5.024,527,2 ROL (502,45 RON), reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru terenul în suprafață de 22 mp, aferentă perioadei iunie 2001 – iunie 2004.
Față de respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții S. A., S. F. și S. M., instanța a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea acestor pârâți la plata contravalorii lipsei de folosință aferente perioadei iunie 2001 – iunie 2004.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâților la ridicarea construcțiilor edificate pe teren, instanța a reținut că, potrivit planului de situație aferent raportului de expertiză topografie, construcțiile proprietatea pârâților E. Ș. G., E. V., S. A., S. F. și S. M. au fost edificate pe terenul proprietatea acestora.
În ceea ce privește construcția edificată pe terenul ocupat de pârâții D. V. și D. A. fără titlu, instanța a reținut că, din certificatul de moștenitor nr. 40 din 19 martie 1999 emis de Biroul Notarului Public „M. E.” rezultă că proprietari ai construcției sunt S. A., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului S. D. și D. A., în calitate de fiică supraviețuitoare, construcția fiind edificată de defunct. Instanța a apreciat că acțiunea în desființarea construcției nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu toți coproprietarii imobilului, instanța neputând dispune desființarea construcției doar în contradictoriu cu unul din coproprietari.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G. I., G. T. și P. M. M..
Prin decizia civilă nr. 260 din 03.03.2010, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul.
Prin decizia civilă nr. 664/30.05.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie recursul a fost admis, iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că se impune analizarea mijlocului de apărare folosit de intimații pârâți S. A. și S. M., respectiv a se verifica dacă titlul de proprietate emis în favoarea apelanților reclamanți în temeiul Legii nr. 18/1991 respectă amplasamentul terenului din actul de vindere cumpărare autentificat sub nr._ din 17 iunie 1937 de fostul Tribunal Ilfov – Secția Notariat și, subsecvent, în caz de identitate parțială, dacă există suprapunere între terenul pentru care există identitate și imobilul – aflat în posesia pârâților – în privința căruia acțiunea a fost respinsă. Pentru cealaltă parte din terenul în litigiu, hotărârea a rămas irevocabilă, nefiind atacată decât de către reclamanți. Curtea a stabilit că, în cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ, urmează a se constata pe cale incidentală nulitatea titlului de proprietate emis în favoarea reclamanților în temeiul Legii nr. 18/1991.
Pentru situația în care instanța de apel va trece peste excepția lipsei calității procesuale active, reținând că în mod corect a fost reconstituit reclamanților dreptul de proprietate asupra terenului stăpânit de către pârâți, și va ajunge la cercetarea fondului, Curtea a stabilit că urmează să se aibă în vedere, în mod similar, faptul că hotărârile judecătorești de constatare a intervenirii uzucapiunii pronunțate în favoarea pârâților în contradictoriu cu alte persoane decât proprietarii pot fi ignorate de către aceștia din urmă. Instanța de apel va verifica îndeplinirea exigențelor impuse de art. 1846 și 1890 cod civil independent de existența hotărârilor anterioare.
Curtea a stabilit că soarta acțiunii în revendicare va depinde de constatarea ce se va face cu privire la îndeplinirea condițiilor uzucapiunii, care va stabili direct în patrimoniul căreia dintre părți se află dreptul de proprietate, nemaifiind aplicabile alte criterii de preferință (precum cel al anteriorității înscrierii în cartea funciară sau cel al anteriorității datei certe), acestea din urmă plecând de premisa coexistenței a două titluri de proprietate.
De asemenea, instanța de recurs a dezlegat și problema cauzelor de întrerupere a prescripției achizitive, stabilind că art. 1885 din Codul civil are în vedere cererea de chemare în judecată și, mai concret, potrivit interpretării date printr-o jurisprudență constantă și de literatura de specialitate, acțiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar împotriva posesorului. Ca atare, Curtea a stabilit că demersurile extrajudiciare ale reclamanților îndreptate împotriva pârâților, precum și cele judiciare îndreptate împotriva unui terț nu au un efect întrerupător în privința prescripției achizitive începute de pârâți.
În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă sub nr._ .
Urmare a decesului apelantului G. T., calitatea procesuală a acestuia a fost transmisă moștenitoarei sale testamentare, G. C..
Prin decizia civilă nr. 462A/27.04.2012, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților.
Pentru a decide astfel, Tribunalul București a reținut că, potrivit concluziilor suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în apel de expert judiciar C. V., titlul de proprietate emis în favoarea apelanților în temeiul Legii nr. 18/1991 respectă atât vechiul amplasament cât și vecinătățile terenului, așa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 17 iunie 1937 de fostul Tribunal Ilfov – Secția Notariat, având ca obiect 17.500 mp teren situat pe moșia Dudești C., între Gara C. și Gara Titan. Tribunalul a constatat că, atâta vreme cât reconstituirea s-a făcut pe vechiul amplasament, nu se poate reține pe cale incidentală nulitatea titlului de proprietate emis în favoarea apelanților-reclamanți în temeiul Legii nr. 18/1991.
Contrar celor susținute de apelanți, care au arătat că intimații-pârâți au acționat în scopul fraudării drepturilor lor, prin aceea că s-au adresat instanțelor pentru constatarea uzucapiunii la câțiva ani de când au avut cunoștință de reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor, tribunalul a reținut că nu este necesar ca posesia sa fie de bună-credință, deoarece buna-credință este o condiție împreună cu justul titlu numai pentru constatarea uzucapiunii scurte de 10 la 20 de ani, dar nu pentru uzucapiunea de lungă durată.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere că regularitatea posesiei, adică faptul ca ea este utilă, se prezumă, iar cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu trebuie să facă această dovadă. În cauză s-a depus ca mijloc de probă sentința civilă nr._/09.11.1998 prin care s-a constatat că intimații-pârâți E. stăpâneau la data pronunțării întregul teren în suprafață de 250 mp din . A, de o perioadă mai mare de 30 ani, cu joncțiunea posesiei autorilor lor. Sentința civilă menționată are valoarea probatorie a unui înscris și, totodată, ca efect specific al hotărârilor judecătorești, se bucură de o prezumție de adevăr ce nu a fost răsturnată în cauză. De asemenea, din sentința civilă nr. 5131 din 14 iunie 2001, ce are aceeași forță probantă, rezultă că intimații-pârâți S. F. împreună cu S. V., autorul pârâților S. A. și S. M., au intrat în posesia imobilului teren în suprafață de 573,97 mp din ., încă din anul 1957.
Din adresa nr. 4642 B din 18 octombrie 1973 emisă de Administrația Financiară a Sectorului 3 București, coroborată cu declarațiile martorilor S. V. și S. M. tribunalul a reținut că, pe acest teren, intimații-pârâți S. au edificat o construcție pentru care au achitat impozit începând cu 01.10.1973, că au fost cunoscuți ca adevărați proprietari, că nu au fost tulburați în posesia exercitată pentru o perioadă de peste 30 de ani, că au exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, în aceleași limite externe ale obiectului posesiunii. Cu referire la această din urmă constatare, tribunalul a reținut că nicio probă administrată în cauză nu confirmă susținerea apelanților-reclamanți în sensul că intimații E. și S. ar fi început să posede separat, abia în anul 1993, porțiunile de teren care se suprapun cu terenul lor. Limitele suprafețelor stăpânite de către intimații E. și S. nu s-au modificat de-a lungul timpului, susținerile apelanților în sensul că aceștia s-ar fi extins la un moment ulterior (după 1993) până la gardul ridicat de S.C. Safar S.A., fiind combătute de declarațiile martorilor audiați, care au arătat că terenurile stăpânite s-au întins întotdeauna până la gard și că nu a intervenit o extindere a limitelor posesiei.
În concluzie, tribunalul a reținut că apelanții nu au răsturnat prezumția de regularitate a posesiei exercitate de intimații E. și S. iar caracterul util al posesiei, în sensul dispozițiilor art. 1847 și următoarele din vechiul Cod civil, a fost pe deplin dovedit prin probele administrate.
Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 1850 din vechiul Cod Civil, potrivit căruia continuitatea și neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripția, astfel că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar. Or, deși, așa cum s-a arătat, această prezumție nu împiedică proba contrarie, în cauză, o asemenea probă nu s-a realizat de către apelanți.
Totodată, tribunalul a avut în vedere faptul că problema de drept privind natura actelor apte de a întrerupe curgerea termenului de prescripție achizitivă a fost dezlegată de instanța de recurs, care a stabilit că numai acțiunea în revendicare are un asemenea efect. În orice caz, acțiunea în revendicare de față nu a putut întrerupe cursul prescripției, conform art. 1885 din vechiul Cod civil, întrucât a fost formulată după împlinirea termenului prevăzut de art. 1890, fiind astfel lipsită de eficiență.
Pentru toate considerentele expuse, tribunalul a constatat că, în speță, s-a dovedit că sunt întrunite condițiile art. 1846 și 1890 din vechiul Cod civil, adică posesiunea continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, pe o durată mai mare de 30 de ani exercitată de intimații E. și S..
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând modificarea în tot a deciziei civile nr. 462 A/27.04.2012 pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii acțiunii în revendicarea terenului în suprafață de 553,82 mp de teren, grănițuirea proprietății lor de proprietățile intimaților-pârâți și obligarea acestora la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada iunie 2001 și până în prezent.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, arătând că în mod greșit au fost obligați la plata onorariului de expert, în sumă de 250 lei către intimații-pârâții S. A. și S. F., pe motiv că sunt în culpă procesuală, întrucât aceștia au achitat aceste sume pentru a se putea efectua expertiza în susținerea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât reconstituirea dreptului de proprietate s-ar fi realizat pe un alt amplasament.
Recurenții reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, arătând că, din raportul de expertiză efectuat cu ocazia judecății pe fond a cauzei de către expertul C. V., rezultă că există o suprapunere între terenul din titlul lor de proprietate și terenul posedat de intimații-pârâți, după cum urmează: S. A. și S. F. stăpânesc o suprafață de 332,56 mp din care 166 mp se suprapune cu terenul lor, S. M. stăpânește o suprafață de 236,09 mp din care 119 mp se suprapune cu terenul lor, E. G. și E. V. stăpânesc o suprafață de 272 mp din care 128 mp se suprapune cu terenul lor, iar pârâții D. V. și D. A. stăpânesc o suprafață de 232 mp din care 131 mp se suprapune cu terenul lor.
Recurenții reclamanți au arătat că titlul intimaților-pârâți se bazează pe uzucapiuni care nu au fost pronunțate în contradictoriu cu ei, adevărații proprietari, însă instanța de apel nu a făcut nicio referire în motivarea deciziei la acest aspect, astfel încât nu s-a pronunțat pe această critică a lor.
Recurenții reclamanți au arătat că o altă critică neanalizată de către instanța de apel a fost faptul că nu au stat în pasivitate, așa cum greșit a apreciat instanța de fond ci, așa cum au arătat prin cronologia evenimentelor, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, au făcut toate demersurile necesare intrării în posesia terenului, iar de la data obținerii titlului, au apelat la căile legale pentru revendicarea terenului ocupat în mod abuziv inițial de către S.C. Safar S.A.
Recurenții reclamanți au arătat că, în situația în care uzucapantul a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă, prin care i se recunoaște dobândirea dreptului real prin prescripție achizitivă, acest drept de proprietate poate fi invocat cu succes într-o acțiune în revendicare introdusă ulterior împotriva sa de o altă persoană numai în măsura în care cel ce revendică, pretinzându-se la rândul lui proprietar în temeiul unui alt titlu, nu repune în discuție tocmai îndeplinirea condițiilor pentru a uzucapa în raport cu el însuși – acestuia din urmă neputându-i-se opune hotărârea judecătorească și autoritatea de lucru judecat a acesteia, dacă nu a figurat ca pârât în acțiunea în uzucapiune. Recurenții reclamanți au apreciat că, după constatarea îndeplinirii de către intimații-pârâți a condițiilor generale ale prescripției achizitive, instanța era ținută la a cerceta dacă prezumția dedusă din prevederile art. 1837 din Codul civil poate opera, respectiv dacă poate fi invocată cu succes, ca o sancțiune a pasivității în care ar fi stat.
Recurenții-reclamanți au arătat că nu au stat în pasivitate, însă instanța de apel a făcut referire doar la sesizările depuse de ei la serviciul disciplină în construcții și plângerile penale adresate organelor de poliție, acte ce datează 2002 – 2004, deși din ansamblul probator situația era diferită.
Recurenții-reclamanți au arătat că nu puteau efectua acte de întrerupere a prescripției întrucât, până în anul 2000, nici nu aveau o delimitare clară a proprietății lor, aspect ce le-ar fi permis să cunoască cu ce suprafață s-au extins vecinii pe proprietatea lor.
Recurenții-reclamanți au arătat că intimații-pârâții au avut cunoștință de reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor la nivelul anilor 1992 – 1995 și au considerat că înștiințarea acestora cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului deținut echivalează cu o întrerupere a cursului prescripției.
Recurenții-reclamanți au arătat că abia la data ridicării gardului din beton, de către S.C. Safar S.A. (1993), intimații-pârâții S. și E. s-au extins fără temei până la gardul ridicat și au început să posede terenul ocupat din acel moment, iar nu mai devreme, așa cum au afirmat atunci când au uzucapat. Aceasta întrucât pârâții au speculat faptul că nu s-au făcut măsurători pentru delimitarea terenului și s-au extins fără titlu până la gardul construit.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de recurs invocat de recurenții reclamanți, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în sensul că în mod greșit ar fi fost obligați la plata onorariului de expert către intimații-pârâții S. A. și S. F., este neîntemeiat. Curtea constată că expertiza în discuție a avut drept obiective aspectele care urmau a fi stabilite în rejudecare, conform deciziei de casare, iar în urma administrării tuturor probelor și interpretării acestor probe de către instanță, pretențiile apelanților reclamanți au fost considerate nefondate, având drept consecință respingerea apelului declarat de aceștia.
În această situație, Curtea constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată. Astfel, conform art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Așa cum rezultă din prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În cauză, apelul formulat de reclamanți a fost respins, situație în care în mod corect a reținut tribunalul culpa procesuală a acestora, în condițiile în care apelanții sunt părțile căzute în pretenții.
În ceea ce privește considerentele instanței de fond, este de menționat că, deși soluția acesteia a fost menținută, constatarea din considerente în sensul că titlurile pârâților sunt preferabile celui al reclamanților a fost irevocabil înlăturată prin considerentele deciziei de casare, care a stabilit că soluția care se va pronunța asupra acțiunii în revendicare depinde de constatarea ce se va face cu privire la îndeplinirea condițiilor uzucapiunii, care va stabili direct în patrimoniul căreia dintre părți se află dreptul de proprietate, nemaifiind aplicabile alte criterii de preferință, acestea din urmă plecând de premisa coexistenței a două titluri de proprietate. În consecință, în cauză, în rejudecare, tribunalul a analizat îndeplinirea condițiilor uzucapiunii invocate de intimații pârâți în prezentul dosar, având drept consecință respingerea acțiunii în revendicare ca urmare a invocării cu succes a uzucapiunii, fără a proceda la o comparare de titluri.
Susținerile recurenților reclamanți în sensul că, la soluționarea prezentei cauze având ca obiect revendicare, sentințele obținute de intimații pârâți în procesele având ca obiect uzucapiunea terenului revendicat, sentințe pronunțate în contradictoriu cu alți pârâți decât reclamanții, nu sunt opozabile acestora, sunt corecte iar instanța de apel nu a înlăturat, prin decizia pronunțată, argumentul menționat. De asemenea, susținerile intimaților în sensul existenței autorității de lucru judecat față de aceste hotărâri judecătorești nu pot fi reținute, pentru considerentele care urmează, neputându-se reține identitatea de părți, obiect și cauză, care ar fi condus la reținerea excepției menționate. Mai mult, o parte din hotărârile invocate de intimați, față de care s-a susținut excepția, și anume, sentința civilă nr. 12.012/2008 a Judecătoriei sectorului 3 București, decizia nr. 260/2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și decizia nr. 462/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, sunt hotărâri pronunțate în prezenta cauză și nu într-un proces anterior, nefiind astfel îndeplinită condiția premisă pentru a se reține excepția autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește efectele hotărârilor judecătorești de uzucapiune, Curtea constată că, pe de o parte, prin decizia de casare, obligatorie conform art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a stabilit că hotărârile judecătorești de constatare a intervenirii uzucapiunii pronunțate în favoarea pârâților, în contradictoriu cu alte persoane decât proprietarii, pot fi ignorate de către aceștia din urmă, instanța de apel urmând a verifica îndeplinirea exigențelor impuse de art. 1846 și 1890 Cod civil independent de existența hotărârilor anterioare.
Pe de altă parte, din examinarea considerentelor deciziei pronunțate în rejudecarea apelului, se observă că instanța de apel a urmat această indicație dată de instanța de recurs, verificând întrunirea condițiilor uzucapiunii prevăzute de art. 1846 și 1890 din vechiul Cod civil, adică posesiunea continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, pe o durată mai mare de 30 de ani.
Astfel, sentințele pronunțate în procesele anterioare de uzucapiune nu au fost opuse reclamanților care au invocat dreptul de proprietate în prezenta acțiune în revendicare, în sensul că, prin ele însele, nu au paralizat acțiunea în revendicare a acestora, tribunalul pronunțând soluția în cauză în urma analizei tuturor probelor administrate, constatând îndeplinirea condițiilor uzucapiunii pe baza acestor probe, luând în considerare, ca mijloc de probă, și sentințele menționate. În acest sens, trebuie realizată o distincție între opozabilitatea efectelor obligatorii ale hotărârii, căreia, astfel cum s-a arătat mai sus, nu i s-a dat curs în cauză, și forța probantă a actului care consemnează rezultatul final al judecății și care se manifestă nu numai între părți, ci și față de terți. Din punct de vedere probator, hotărârea judecătorească este un înscris autentic care, în ceea ce privește relațiile dintre părți, reține drepturi și obligații presupuse a exprima adevărul raporturilor juridice dintre ele, care nu poate fi combătut prin nicio altă probă. Față de terți, înscrisul menționat constată fapte juridice, posibil de combătut prin dovada contrară. În cauză, sentințele obținute de intimații pârâți în procesele având ca obiect uzucapiune constată fapte juridice, aspect de care în mod corect tribunalul a ținut seama la pronunțarea hotărârii, constatând, de asemenea, că reclamanții nu au făcut dovada contrară celor reținute din respectivele sentințe, deși aveau această posibilitate, conform principiilor enunțate mai sus. Astfel, tribunalul a reținut momentul intrării în posesie ca fapt juridic rezultând din sentințele menționate, în cauză nefiind făcută proba contrară, și a analizat condițiile posesiei utile a intimaților pârâți pe baza probelor administrate în cauză, respectiv înscrisuri, martori și prezumții.
În acest sens, în mod corect nu au fost reținute susținerile recurenților reclamanți în sensul că intimații-pârâții S. și E. au început să posede terenul ocupat de la data ridicării gardului din beton, de către S.C. Safar S.A. (1993), această susținere fiind contrazisă de probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor audiați, care au arătat că terenurile stăpânite s-au întins întotdeauna până la gard și că nu a intervenit o extindere a limitelor posesiei.
În ceea ce privește cauzele de întrerupere a cursului prescripției invocate de recurenții reclamanți, Curtea constată că, și sub acest aspect, instanța de apel a respectat decizia de casare care a stabilit că art. 1885 din Codul civil are în vedere cererea de chemare în judecată și, mai concret, acțiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar împotriva posesorului. Prin decizia de casare obligatorie conform art. 315 din Codul de procedură civilă, Curtea a stabilit că demersurile extrajudiciare ale reclamanților îndreptate împotriva pârâților, precum și cele judiciare îndreptate împotriva unui terț nu au un efect întrerupător în privința prescripției achizitive începute de pârâți.
În această situație, nu pot fi reținute susținerile recurenților reclamanți în sensul că termenul prescripției achizitive ar fi fost întrerupt prin sesizările depuse de aceștia la serviciul disciplină în construcții și plângerile penale adresate organelor de poliție, prin faptul că nu aveau o delimitare clară a proprietății sau prin înștiințarea pârâților cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului deținut.
În acest context, în mod corect a reținut instanța de apel că numai prezenta acțiune în revendicare îndreptată împotriva pârâților era aptă să ducă la întreruperea termenului prescripției achizitive, fiind fără relevanță sub acest aspect, celelalte demersuri ale reclamanților, fie judiciare, îndreptate împotriva terțelor persoane, fie extrajudiciare, îndreptate împotriva pârâților din prezenta cauză, acest aspect reprezentând o problemă de drept soluționată cu caracter obligatoriu de instanța care a pronunțat decizia de casare. În condițiile în care termenul prescripției achizitive de 30 de ani, calculat de la momentul intrării în posesie, astfel cum a fost acesta stabilit de instanța de apel pe baza probelor administrate în cauză, era împlinit la data de 28 mai 2004, data formulării acțiunii în revendicare, în mod corect a constatat tribunalul că introducerea acestei acțiuni nu poate întrerupe un termen deja împlinit.
Reținând că motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți G. C., G. I. și P. M. M. împotriva deciziei civile nr. 462A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți G. C., G. I. și P. M. M. împotriva deciziei civile nr. 462A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. A., D. V., E. S. G., E. V., S. A., S. F. și S. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. B. C. M. S. I. P.
GREFIER,
V. Ș.
Red. DFB
Tehnored. DFB/PS 2 ex.
05.06.2013
Jud. apel: G. R.
E. D.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 155/2013. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
