Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1619/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1619/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-10-2013 în dosarul nr. 9762/94/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1619R
Ședința publică de la 4 octombrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - AGLAIA VĂLAN
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - D. F. G.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta-reclamantă G. R. I. Lya împotriva deciziei civile nr. 104A/01.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți R. A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „revendicare imobiliară”.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 27 septembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilităților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 4 octombrie 2013.
CURTEA
Prin cererea din 04.01.2009, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanta G. R. I. Lya a chemat în judecată pe pârâta R. A. a Administrației Protocolului și Patrimoniului de Stat, pentru a fi obligate de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie suprafața de 400 mp teren situat în comuna Snagov, .. 253, teren aferent Vilei nr. 5 (diferența dintre suprafața de 11.575,6 mp teren cât rezultă din titlurile de proprietate și suprafața de 11.176 mp teren, cât i-a fost restituit în baza Legii nr. 10/2001).
În motivare, a arătat că este unică moștenitoare a bunicilor săi, Z. și M. R., care au dobândit imobilul prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr._/1937, nr. 1300/1938, nr._/1936 și nr._/1930. Prin contractul de donație autentificat sub nr. 4949/1941 M. R. a donat soției cota sa indiviză din terenul situat în . vila 5 – edificată de cei doi soți.
Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 11/2003 și nr. 5/2003 ea, reclamanta, a rămas singura moștenitoare a defunctei Z. R..
Din actele de vânzare-cumpărare autentificate menționate mai sus rezultă o suprafață totală de 11.575, 60 mp teren, preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 – poziția 179.
A urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul că a notificat pe pârâtă să-i restituie imobilul situat în comuna Snagov, .. 253, județul Ilfov, însă prin decizia nr. 120/2005, pârâta i-a respins notificarea.
Prin sentința civilă nr. 1060/21.09.2005 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, i-a fost admisă contestația și s-a dispus obligarea Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat RA la restituirea în natură a terenului în suprafață de 11.176 mp și a construcțiilor existente pe acesta, astfel cum s-a solicitat prin notificare. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă și a fost pusă în executare prin procesul-verbal încheiat la data de 05.06.2006.
A arătat că are un „bun” în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul său de proprietate fiind recunoscut retroactiv de o instanță, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că restituirea efectivă și integrală a terenului nu aduce atingere altui drept de proprietate.
Prin întâmpinare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepțiile netimbrării, necompetenței materiale, inadmisibilității și prematurității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâta R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 5773/06.12.2010, Judecătoria B. a respins excepțiile netimbrării, necompetenței materiale, inadmisibilității cererii, prescripției dreptului la acțiune, prematurității, lipsei de interes, lipsei calității procesuale pasive și active, a admis acțiunea și a constatat caracterul abuziv al preluării de către stat a terenului proprietatea reclamantei situat în comuna Snagov, ..253, aferent Vilei nr.5. Totodată, a omologat raportul de expertiză întocmit în cauză de domnul expert F. L., astfel cum a fost completat și a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, terenul identificat conform raportului de expertiză în amplasamentul 1-2-…- 28, respectiv diferența de teren de 1304 mp nerestituită.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâtul a invocat prevederile art. 2 punctul 1 Cod procedură civilă privind competența tribunalului, în primă instanță, de a soluționa cauzele în materie de expropriere. Or, prezenta cauză este o acțiune în revendicare de drept comun, iar nu o acțiune întemeiată pe legile referitoare la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care atrag competența de soluționare în primă instanță a tribunalului.
Pârâtul a invocat, în sprijinul excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă instanța a argumentat că decizia invocată de pârât nu instituie o inadmisibilitate absolută a acțiunii în revendicare. În prezenta cauză reclamanta nu poate avea la îndemână o altă cale pentru valorificarea drepturilor sale, câtă vreme procedura întemeiată pe Legea 10/2001 este finalizată.
Susținerea pârâtului precum că acțiunea este prescrisă în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu este întemeiată, întrucât prin această lege sunt reglementate contestațiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției sau deciziei emise conform acestei proceduri și nu acțiunile în revendicare, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate ale părților în litigiu. Or, acțiunea în revendicare de drept comun este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, astfel încât cererea nu este prescrisă.
Instanța a mai constatat faptul că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun nu este condiționată, sub aspectul exercitării, de îndeplinirea vreunei formalități prealabile, astfel încât excepția prematurității este neîntemeiată.
Pârâtul pretinde că reclamanta ar fi trebuit să se judece în contradictoriu cu cele două comisii – județeană și locală – de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. Or, nu există nici un argument pentru care reclamanta ar trebui să cheme în judecată cele două comisii, câtă vreme întregul teren s-a aflat – și se află, în parte – în administrarea pârâtei RAAPPS, așa cum rezultă implicit din sentința civilă nr. 1060 din 21.09.2005 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, definitivă și irevocabilă.
De asemenea, și excepția lipsei de interes a fost respinsă în raport de pretențiile formulate de către recurent.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, reclamanta a făcut dovada că este moștenitoarea bunicilor săi, defuncții Z. și M. R.. Calitatea sa de moștenitoare a fost recunoscută, de altfel, deja de o altă instanță, prin hotărâre irevocabilă. Autorii reclamantei au dobândit în proprietate, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare – depuse la dosarul cauzei – mai multe suprafețe de teren, totalizând 11.575, 60 mp. Pe acest teren este edificată o construcție, vila 5 Snagov.
Prin Decretul nr. 92/1950 proprietatea autorilor reclamanților a fost naționalizată, fiind menționată în anexă la poziția 179. Potrivit mențiunilor din contractele de vânzare-cumpărare, bunicul reclamantei, M. R. era, de profesie inginer, iar bunica reclamantei, Z. M. R. – casnică. În consecință, aceștia erau exceptați de la naționalizare, în baza prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel încât preluarea la stat a imobilului este abuzivă.
Ulterior apariției Legii nr. 10/2001, reclamanta s-a adresat cu notificare întemeiată pe prevederile acestui act normativ pentru restituirea proprietății, dar dintr-o eroare de calcul a solicitat doar 11.176 mp, în loc de 11.575,60 mp.
Notificarea reclamantei a fost respinsă în tot prin decizia nr.120/2005 a RAAPPS, dar prin sentința civilă nr. 1060/21.09.2005 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 11.176 mp teren și a construcțiilor existente pe acesta, imobil situat în satul Snagov, comuna Snagov, . A, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză. La data de 05.06.2006 această sentință a fost pusă în executare silită, procesul-verbal încheiat la acea dată menționând expres că rămân în administrarea pârâtei 1227 mp din totalul de 12.403 mp menționat în evidențele RAAPPS, urmând ca părțile să stabilească ulterior modalitatea de acces.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în această cauză, suprafața totală aferentă imobilului este de 12.480 mp, din care au fost restituiți doar 11.176 mp, rezultând, așadar, o diferență de 1304 mp,
Instanța a constatat în compararea titlurilor părților, că titlul reclamantei este preferabil, căci a fost preluat de stat fără titlu.
Împotriva sentinței au formulat apel S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, care au solicitat admiterea apelurilor, modificarea în tot a sentinței și pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca inadmisibila, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței civile apelate și admiterea acțiunii doar în ceea ce privește suprafața de teren de 400 mp, pentru motivele indicate în întâmpinări.
Prin decizia civilă nr. 104A din 01.02.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Totodată, a menținut dispozițiile privind respingerea excepțiilor netimbrării, a necompetenței materiale, a prescripției dreptului la acțiune, prematurității, a lipsei de interes, a lipsei calității procesual pasive și active.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea nr. 276/23.05.2001, depusa la Biroul de Executori Judecătorești Asociați „D., I. și Crafcenco" și înregistrata la R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat cu nr. 4070/28.05.2001, intimata reclamantă a solicitat restituirea în natura a imobilului situat în Snagov Vila nr. 5, compus din 11.176 mp teren și construcțiile aflate pe el.
Prin decizia nr. 120/01.04.2005, emisa de R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a fost respinsa notificarea nr. 276/23.05.2001 ca nedovedită, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1060/21.09.2005, rămasă definitivă și irevocabilă, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de contestatoare, a dispus anularea deciziei nr. 120/01.04.2005 emisă de regie și a obligat pe intimata R. A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat să restituie în natură contestatoarei imobilul compus din teren în suprafață de 11.176 mp și construcțiile existente pe acesta (astfel cum au fost identificate prin expertizele tehnice depuse la dosar) situat în satul Snagov – comuna Snagov . (Vila nr. 5) județul Ilfov.
Prin procesul verbal încheiat în data de 05.06.2006, comisia constituita în baza deciziei Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat nr. 242/10.05.2006, a pus în posesie pe intimata reclamantă cu imobilul Vila nr. 5 compus din teren în suprafața de 11.176,00 mp și construcțiile existente pe acest teren, conform hotărârii judecătorești.
Prin cererea de chemare în judecată, din prezenta cauză, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 480 Cod civil, obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie diferența de teren situată în comuna Snagov, .. 253, aferent Vilei nr. 5, nerestituită din totalul suprafeței ce a aparținut autorilor săi.
Asupra excepției inadmisibilității acțiunii, reiterată prin motivele de apel, raportat la situația concretă din speța, tribunalul a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificată, s-a prevăzut obligația persoanei îndreptățite de a notifica persoana juridică deținătoare a imobilului ce se solicită a se restitui în natură, în cadrul termenului de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi speciale cu caracter reparatoriu, acest termen fiind prelungit succesiv până la data de 14.02.2002.
Dispozițiile art. 22 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 prevăd că sancțiunea care intervine în ipoteza nerespectării termenului de depunere a notificării de către persoana îndreptățită este aceea a pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Tribunalul a constatat că intimata reclamantă nu a respectat această obligație legală, întrucât nu a formulat notificare în termenul mai sus menționat, pentru diferența de teren ce se solicită prin prezenta cerere de chemare în judecată.
Reclamanta nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal, ci doar explică faptul că, dintr-o eroare de calcul notificarea a fost formulată pentru o suprafață mai mică.
Însă intimata reclamanta consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea diferenței de teren, iar respingerea unei astfel de acțiuni pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să-i încalce dreptul de acces la justiție și dreptul la respectarea proprietății.
De asemenea susține că i s-a recunoscut cu efect retroactiv dreptul de proprietate prin justiție, când i s-a restituit terenul în suprafață de 11.176 mp, astfel că se poate aprecia că are un bun. Prin restituirea integrală a terenului nu se aduce atingere niciunui alt drept de proprietate, iar efectul nerestituirii, nu ar însemna altceva decât consacrarea violării dreptului de proprietate al reclamantei.
Tribunalul a constatat că, în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii.
În primul rând, dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către S. R..
În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.
Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
S. român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speță, intimata reclamantă nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, decât pentru suprafața de 11.176 mp, motiv pentru care tribunalul a reținut că aceasta, are un „bun” doar pentru această suprafață. Pentru diferență de teren pretinsă prin prezenta acțiune, nu are un „bun” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluție este în acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.
Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de reclamantă în motivarea cererii de chemare în judecată, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său.
În ceea ce privește dreptul de acces la instanță al reclamantei, tribunalul a reținut că acesta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor legale, să obțină, restituirea în natură a întregului imobil, iar propria culpă nu poate justifica admisibilitatea unei acțiuni de drept comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare. Or, în speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție i-a fost asigurat prin contestația reglementată de legea specială.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, Legea nr. 10/2001 garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care, în susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a pretins că instanța a încălcat principiul autorității de lucru judecat când a pretins că ea nu are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, deși prin sentința civilă nr. 1060/21.09.2005 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă a fost constatată calitatea sa de persoană îndreptățită și preluarea abuzivă a imobilului la stat de că autorii săi, în baza Decretului nr. 92/1950.
În aceste condiții, evident, este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
De asemenea, a pretins că, aceeași instanță a făcut o greșită aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu a instituit inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.
Curtea reține că recursul nu este întemeiat.
Astfel, Curtea constată că reclamanta a formulat notificarea nr. 276/2001 întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului situat în .. 5), compus din suprafață de 11.176 mp teren și construcțiile aflate pe acesta.
Unitatea deținătoare a respins notificarea, însă, prin sentința civilă nr. 1060 din 21.09.2005 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării, a fost admisă întocmai cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului pretins, respectiv a suprafeței de 11.176 mp teren și a construcțiilor aferente, cu care ulterior, aceasta a și fost pusă în posesie.
Investirea instanțelor cu o nouă cerere de chemare în judecată, întemeiată de această dată nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 Cod civil, pentru obligarea pârâților la predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a unei diferențe de teren, ce nu i-ar fi fost acordată în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, este, într-adevăr, inadmisibilă.
Soluția pronunțată în apel nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1060 din 21.09.2005 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, căci prima judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a avut ca obiect suprafața de 11.176 mp teren, iar a doua judecată este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și are ca obiect o suprafață de teren alăturată.
Or, conform art. 1201 Cod civil, este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Cele trei condiții trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa unuia din ele înlăturând invocarea excepției.
Astfel fiind, constatarea caracterului abuziv al preluării la stat a terenului în suprafață de 11.176 mp și construcțiilor nu are putere de lucru judecat și în ceea ce privește diferența de teren care nu a făcut obiectul primei judecăți.
Aceleași constatări nu produc efectul recunoașterii existenței în patrimoniul reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, pentru diferența de 400 mp teren pretinsă prin acțiune și respectiv, 1.304 mp teren acordată prin sentință.
Cum just a reținut tribunalul, în condițiile în care reclamanta nu a valorificat prin procedura instituită de Legea nr. 10/2001, dreptul pretins pentru diferența de teren pretinsă prin prezenta acțiune, nu mai poate obține pe cale ocolită și în desconsiderarea legii speciale, recunoașterea dreptului său pe calea dreptului comun.
Altfel, s-ar încălca, într-adevăr, dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care constată caracterul prioritar al aplicării normei speciale în raport de norma generală și s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice.
Așa fiind, reținând netemeinicia tuturor motivelor de recurs, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă G. R. I. Lya împotriva deciziei civile nr. 104A/01.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți R. A. „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. V. R. P. D. F. G.
GREFIER,
G.-M. V.
Red. AV
Tehnored. PS 2 ex.
08.10.2013
Jud. apel: P. L.
B. Miorița
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1572/2013. Curtea de... | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 182/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
