Succesiune. Decizia nr. 1687/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1687/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-10-2013 în dosarul nr. 827/4/2009
Dosar nr._
(1207/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1687
Ședința publică de la 28 octombrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE –D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - pârâtă P. M., împotriva deciziei civile nr. 175 A din 19.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă M. V..
P. are ca obiect - succesiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat R. R., în calitate de reprezentant al recurentei - pârâte P. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 11.06.2013, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 14 și intimata - reclamantă M. V. personal și asistată de avocat Stepanescu Z. F., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 09.09.2013, emisă de Baroul București, depusă la dosar fila 13.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul recurentei - pârâte depune la dosar dovada completării taxei taxei judiciare de timbru în sumă de 450 lei, conform chitanței nr._/1 din 22.10.2013 și solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, precum și a înscrisurilor pe care urmează să le depună la acest termen, reprezentând contractul de închiriere din 13.02.1981, fișa de calcul a locuinței deținută de chiriașul M. P. și chitanțele reprezentând contravaloarea fișei de calcul.
Curtea acordă cuvântul intimatei-reclamante asupra probei solicitate de recurenta-pârâtă.
Apărătorul intimatei-reclamante învederează că nu se opune la această probă, având în vedere că la instanța de fond au fost depuse aceste înscrisuri și nu influențează în vreun fel cauza.
Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art.305 din Codul de procedură civilă, va încuviința proba cu înscrisuri solicitată de recurenta-pârâtă și constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei-pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei civile atacate în sensul de a se constata că din masa succesorală a defunctului M. P. face parte și cota de ½ din imobilul în litigiu.
Menționează că, în speță, defunctul M. P. a dobândit bunul supus partajului în timpul căsătoriei, operând în acest sens prezumția legală a comunității bunurilor a soților, apreciind că sunt aplicabile motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7,8 și 9 din Codul de procedură civilă, respectiv, faptul că, hotărârea este bazată pe motive contradictorii și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în speță, a prezumției de comunitate legală a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către soți.
Apreciază că intimata-reclamantă avea obligația să dovedească faptul că bani obținuți din vânzarea apartamentului propriu ar fi fost folosiți în întregime la achitarea imobilului și nu recurenta avea această obligație să dovedească faptul că defunctul M. P. deținea fondurile necesare cumpărării imobilului, în favoarea acestuia operând prezumția legală a comunității de bunuri. Astfel, din documentele aflate la dosarul cauzei nu reiese cuantumul cu care intimata-reclamantă M. V. ar fi contribuit la cumpărarea bunului și nici faptul că ar exista o corespondență în sensul că bani au fost obținuți cu 8 luni înainte de cumpărarea bunului comun al soților și înainte de căsătoria acestora.
Un alt aspect îl reprezintă faptul că intimata-reclamantă nu deținea suficiente fonduri pentru a achita integral bunul, astfel încât bunul să fie considerat bun propriu al acesteia, întrucât perioada de la data încasării sumelor este mare iar imobilul a fost cumpărat de cei doi soți după încheierea căsătoriei. Intimata-reclamantă nu ar fi putut cumpăra imobilul ca bun propriu deoarece potrivit Decretului-lege nr.61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului, potrivit art.5 din acest act normativ, locuințele ocupate de chiriași nu puteau fi vândute decât acestora. Or, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosar la termenul de azi rezultă că numai M. P. avea vocație pentru a cumpăra imobilul sub imperiul respectivei legi, astfel că M. V. nu avea cum să cumpere singură acest bun.
Consideră că toate aceste argumente sunt de natură să consolideze prezumția legală a comunității de bunuri care operează în favoarea autorului M. P. și nu să răstoarne această prezumție.
Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Apărătorul intimatei-reclamante solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată efectuate la instanța de fond.
Menționează că în motivele de recurs depuse la dosar sunt prevăzute doar dispozițiile art.304 pct.9 din codul de procedură civilă nu și cele prevăzute de art.304 pct.7 și 8 din Codul de procedură civilă, nefiind dezvoltate motivele de recurs în baza acestor temeiuri de drept și nici în baza dispozițiilor art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă. Motivele de recurs vizează mai mult netemeinicia unei hotărâri și aspecte legate de apelul unei cauze și nu de recursul cauzei.
Cu privire la susținerea recurentei în sensul că nu rezultă corespondența dintre bani dobândiți de reclamantă din vânzarea imobilului proprietate personală și achiziționarea imobilului care face obiectul litigiului, solicită a se avea în vedere faptul că imobilul a fost cumpărat la 3 luni și 25 de zile, întrucât vânzarea imobilului proprietatea reclamantei s-a realizat în luna decembrie; în aceiași lună s-a căsătorit cu M. P. și tot în luna decembrie s-au depus cererile de achiziționare a apartamentului care justifică timpul de 3 luni, existând astfel o corespondență între momentul vânzării bunului proprietate personală și momentul achiziționării bunului ce face obiectul cauzei.
În ceea ce privește dovedirea fondurilor necesare achiziționării imobilului, arată că există la dosar un act autentic care dovedește acest aspect, iar recurenta nu a depus nici o probă din care să rezulte că autorul recurentei a deținut o sumă de bani cu care să contribuie la achiziționarea apartamentului bun propriu indiferent de titularul contractului de închiriere.
În concluzie, apreciază că recursul nu se încadrează în motivele de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, motiv pentru care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București cu nr._ la data de 28.01.2009, reclamanta M. V. a chemat în judecată pe pârâta P. M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate deschisă succesiunea defunctului M. P., decedat la data de 21.05.2008 în București,
- să se constate că masa succesorală se compune din bunul imobil situat în București, ., . și următoarele bunuri mobile: mobilă de dormitor achiziționată în anul 1982, un aragaz și un frigider în stare avansată de uzură,
- să se constate că imobilul dobândit în timpul căsătoriei este proprietatea exclusivă a reclamantei, dobândit ca urmare a vânzării imobilului său situat în București, ..50, sector 1,
- să se constate că este singura moștenitoare care a acceptat succesiunea defunctului său soț și
- să-i fie atribuite în proprietate toate bunurile ce fac obiectul succesiunii.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu numitul M. P. la data de 06.12.1991, conviețuind până la data decesului acestuia survenit la 21.05.2008, iar în cursul acestei căsătorii nu s-au născut copii. Susține reclamanta că la data de 24.10.1991 a vândut imobilul situat în București, ..50, sector 1, proprietatea sa exclusivă, dobândit prin donația nr. 4137/1974, iar cu banii dobândiți a achiziționat apartamentul nr.41 din București, ., ., .. Întrucât la data cumpărării acestui imobil era căsătorită cu defunctul, acesta a fost înscris în contractul de cumpărare, fără însă să fi avut vreo contribuție financiară la dobândirea bunului. S-a arătat în tot cursul căsătoriei soții au avut bugete separate, soțul său sprijinindu-și financiar fiica dintr-o căsătorie anterioară, respectiv pe pârâtă, care, de la data decesului și până în prezent, nu a făcut niciun act de acceptare a succesiunii, reclamanta fiind singura care s-a ocupat de înmormântarea defunctului.
Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate calitatea sa de unică moștenitoare ca fiică descendentă a defunctului, să se stabilească cotele de proprietate de câte 50% pentru fiecare parte și să se dispună ieșirea din indiviziune prin atribuire în proprietatea sa exclusivă a imobilului situat în București, ., ., ., sector 4, cu obligarea sa la sultă către reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâta a arătat, în esență, că este fiica defunctului M. P. dintr-o căsătorie anterioară, că tatăl său deținea imobilul în litigiu cu titlu de închiriere încă din anul 1981, că acesta lucra la abator și obținea venituri foarte mari, iar la divorțul de prima soție a primit o sumă de bani ca urmare a împărțirii bunurilor comune, astfel încât a avut mijloace financiare suficiente pentru a cumpăra imobilul în litigiu. Mai susține că tatăl său nu a sprijinit-o niciodată financiar, așa cum pretinde reclamanta, ci dimpotrivă, ea l-a sprijinit financiar pe tatăl său, astfel încât apartamentul a fost integral achitat de acesta, reclamanta neavând vreo contribuție la plata prețului, deoarece suma obținută din vânzarea unui imobil al său a fost cheltuită pentru a plăti unele datorii ale fiului său rezultate din jocurile de noroc.
A mai susținut pârâta că reclamanta a acaparat bugetul tatălui său și i-a aplicat rele tratamente, prin neadministrarea medicamentelor prescrise de medici și administrarea de alcool.
A fost invocată excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală al reclamantei și, implicit, excepția lipsei calității sale procesual active, arătând că reclamanta nu are calitate de moștenitoare a defunctului M. P., pârâta fiind unica moștenitoare, întrucât prin declarația autentificată cu nr.1890/18.11.2008 de BNP A. P. R. și D. C. a acceptat expres succesiunea tatălui său.
În drept au fost invocate dispozițiile art-651, 700, 728 C civ și art. 653 și urm. C pr civ.
Prin cererea din 23.06.2009 (fila 40), reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat să se constate că masa partajabilă se compune din bunurile mobile enumerate în cererea introductivă și că bunul imobil situat în București, ., ., . achiziționat în timpul căsătoriei este bunul său propriu.
Prin sentința civilă nr. 1866 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, la data de 7.03.2011, în dosarul nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală și excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, invocate de pârâtă și a fost admisă acțiunea principală și respinsă cererea reconvențională. S-a constatat că imobilul situat în București, ., ., ., sector 4, în valoare de 200.500 lei, este bun propriu al reclamantei; s-a constatat deschisă succesiunea defunctului M. P., decedat la data de 21.05.2008, cu ultimul domiciliu în București, ., sector 4; s-a constatat că masa succesorală a defunctului se compune din următoarele bunuri mobile: mobilă de dormitor, achiziționată în anul 1982, un aragaz și un frigider, în valoare totală de 400 lei și că au calitatea de moștenitori ai defunctului reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, în cotă de 1/4 din masa succesorală și pârâta, în calitate de fiică descendentă, în cotă de 3/4 din masa succesorală. A fost sistată starea de indiviziune în sensul că atribuirii bunurilor mobile în totalitate în favoarea reclamantei, cu obligarea acesteia la plata unei sulte în cuantum de 300 lei în favoarea pârâtei, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 21.05.2008 a survenit decesul numitului M. P., decedat la data de 21.05.2008, cu ultimul domiciliu în București, ., sector 4.
Reclamanta și pârâta sunt soția supraviețuitoare, respectiv fiica defunctului dintr-o căsătorie anterioară, potrivit actelor de stare civilă (carte de identitate, certificate de căsătorie și de deces) depuse în copie la dosar.
Potrivit dispozițiilor art.700 alin.1 C.civ, dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la data deschiderii succesiunii. Acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită. În speță, pârâta a acceptat succesiunea defunctului său tată în mod expres, prin declarația autentificată cu nr.1890/18.11.2008 de BNP A. P. R. și D. C. (fila 35), în timp ce reclamanta a acceptat succesiunea în mod tacit, având în posesie și folosință bunuri ce au aparținut defunctului, însușindu-și în acest mod calitatea de moștenitor (art.690 C civ).
În consecință, se vor respinge ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală și excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, invocate de pârâtă, urmând ca în temeiul art. 650 C civ să se constate deschisă succesiunea defunctului M. P.,
iar conform art. 650, 659 și 669 C civ și art. 1 din Legea 319/1944, se va constata că au calitate de moștenitoare legale reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, în cotă de 1/4 din masa succesorală și pârâta, în calitate de fiică descendentă, în cotă de 3/4 din masa succesorală.
Referitor la compunerea masei succesorale a defunctului, instanța a reținut că aceasta este compusă din următoarele bunuri mobile: mobilă de dormitor, achiziționată în anul 1982, un aragaz și un frigider, în valoare totală de 400 lei, valoare necontestată de părțile în proces.
În temeiul art. 728 C civ care prevede că nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune și art. 673 ind 1 și urm. C pr civ, se va sista indiviziunea asupra masei succesorale în sensul că se vor atribui bunurile mobile în totalitate în favoarea reclamantei, cu obligarea acesteia la plata unei sulte în cuantum de 300 lei în favoarea pârâtei, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
În ceea ce privește imobilul situat în București, ., ., ., sector 4, instanța a reținut că acesta constituie bun propriu al reclamantei. Astfel, deși bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu defunctul M. P., din probele de la dosar – contract de vânzare cumpărare autentificat cu nr._/24.10.1991 de fostul notariat de Stat (fila 9), coroborat cu declarațiile martorilor P. T. G. și A. M. (filele 102, 104) și cu răspunsurile la interogatorii, instanța a reținut că reclamanta și defunctul au locuit împreună în imobilul în litigiu începând cu anul 1980, când acesta a fost atribuit defunctului cu titlu de închiriere. În anii 1990, când apartamentul a fost scos la vânzare, reclamanta și-a vândut, conform contractului menționat, bunul său imobil propriu, situat în București, ..50, sector 1, pentru ca la două luni de la această vânzare, respectiv la data de 06.12.1991 să încheie căsătoria cu numitul M. P., iar la data de 12.05.1992 să cumpere apartamentul în litigiu. Având în vedere intervalul scurt de timp între încheierea actelor de vânzare cumpărare a celor două imobile menționate, instanța a reținut că reclamanta a dobândit în proprietate exclusivă imobilul situat în București, ., ., sector 4, fără vreo contribuție din partea soțului său, care a afirmat “că nu-l va da nimeni afară chiar dacă locuiește cu chirie”, conform declarația martorului P. T. G..
Nu poate fi luată în considerare susținerea pârâtei în sensul că tatăl său a folosit suma de 30.000 lei obținută cu titlu de sultă în anul 1980 de la fosta soție, conform “Tranzacției” din 26.06.1980 (fila 36), intervalul de timp scurs între data dobândirii acestei sume și data achiziționării imobilului fiind foarte mare, de 12 ani, față de intervalul scurs între data vânzării de către reclamantă a imobilului bunul său propriu și cumpărarea apartamentului din .> De altfel, în ceea ce privește veniturile defunctului, există evidente contradicții, pârâta afirmând că acesta obținea venituri foarte mari, după care susține că ea a fost cea care l-a sprijinit financiar, neputându-se, în acest context, stabili că defunctul a avut o contribuție financiară efectivă la dobândirea imobilului în litigiu.
În consecință, în temeiul art. 31 lit. f din C fam, care prevede că nu sunt bunuri comune, ci proprii ale fiecărui soț, valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare, urmează a se admite ca întemeiată acțiunea principală așa cum a fost precizată, urmând a se constata că imobilul situat în București, ., ., sector 4, în valoare de 200.500 lei, este bun propriu al reclamantei, și respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale.
Pârâta P. M. a formulat apel împotriva acestei sentințe la data de 1.08.2011, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă la data de 19.08.2011.
S-a solicitat să fie stabilite cotele succesorale ce se cuvin părților la procentul de 50 % fiecare și să fie obligată intimata-reclamantă la plata unei sulte de 25.000 euro.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta-pârâtă arată că singura problemă care trebuia tranșată era aceea de a stabili calitatea de bun comun a apartamentului în litigiu.
Nu există nicio dovadă din care să rezulte faptul că imobilul în litigiu ar fi fost dobândit cu bani obținuți din vânzarea unui alt apartament proprietatea intimate. Cei doi martori audiați au declarant mincinos asupra situației de fapt și, mai mult, au aflat în mod indirect, de la intimate. Cu toate acestea, instanța de fond le-a considerat valabile și sincere, iar în privința declarațiilor martorilor propuși de apelantă, cu o ușurință de nejustificat, le-a îndepărtat în totalitate ca fiind nesincere.
Apelanta critică și faptul că, în momentul luării declarațiilor martorilor apelantei, instanța, depășindu-și rolul de magistrate și nu numai, și-a permis să reformuleze frazele expuse de aceștia, dând o cu totul altă interpretare acestora și reținând în mod eronat situația de fapt, date, nume etc.
Instanța de fond nu a reținut în niciun fel răspunsurile la interogatoriul administrat părților, a făcut aplicarea art. 225 C.Proc.Civ. din oficiu, iar nu la solicitarea intimatei și, în loc să coroboreze tot materialul administrat, instanța motivează că apartamentul este bun exclusive și nu bun supus partajului.
În ceea ce privește calitatea de bun comun a imobilului, apelanta susține următoarele:
- a fost obținut de către tatăl său cu chirie cu peste 10 ani înainte de căsătoria acestuia cu intimate
- defunctul avea mijloace de existență cu mult peste medie, lucrând la abator și având diferite bonusuri, prime și avantaje (carne și produse din carne)
- bunul a fost achitat cu banii tatălui apelantei, având suport material și în timpul cât era salariat și după, când a ieșit la pensie
- banii cu care a achiziționat apartamentul au fost obținuți astfel:
din mijloace proprii îndestulătoare
sulta de 30.000 lei pe care defunctul a primit-o de la mama apelantei după divorțul de aceasta (conform sentinței 3823/26.06.1980)
pensia de întreținere pe care tatăl apelantei ar fi trebuit în mod legal să o achite mamei apelantei și pe care acesta nu a achitat-o niciodată
sume de bani pe care apelanta le-a dat tatălui său, întrucât avea o situație financiară foarte bună, la momentul achiziționării apartamentului având un salariu de 19.955 rol.
- intimata avea un salariu extrem de mic care abia îi ajungea să își ducă zilele (1800 lei) și ulterior a ieșit la pensie, cu o sumă chiar mai mica
- toți martorii (atât ai apelantei cât și ai intimate) au declarat că:
l-au văzut pe defunct ținând un teanc de obligațiuni CEC după 1990 fiecare având o valoare de 200 lei vechi
în 1995, tatăl apelantei i-a relatat martorului apelantei că a achitat în urmă cu trei ani apartamentul său
în 1990 tatăl apelantei lucra la abator și avea un salariu de aproximativ 3000 – 4000 lei și bonificații constând în carne și prime
Calitatea de bun propriu a apartamentului nu poate fi reținută deoarece nu rezultă din nicio probă că intimata ar fi achitat prețul imobilului din suma de bani obținută din vânzarea altui imobil proprietatea sa. Din contra acest imobil a fost vândut la un preț mult sub piață, deoarece intimata a trebuit să achite o datorie mai veche de la cărți de joc a fiului său, care din acest motiv s-a și sinucis, aruncându-l în stradă pe nepotul și nora sa fără nicio remușcare.
În fața instanței de apel, au fost administrate proba cu înscrisuri și au fost audiați noi martori, respectiv B. V., la propunerea apelantei și M. E., la propunerea intimatei.
La data de 19.02.2013 s-a constituit complet de divergență cu privire la soluționarea fondului apelului și în condițiile art. 257 alin. 3 C.Proc.Civ., în opinie majoritară, s-a decis admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței în sensul constatării că din masa succesorală face parte o cotă de 10% din imobil (restul de 90 la sută reprezentând cota indiviză a intimatei-reclamante).
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr.175/19.02.2013, în opinie majoritară, a admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă P. M., în contradictoriu cu intimata-reclamantă M. V., împotriva sentinței civile nr. 1866/07.03.2011 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._ având ca obiect succesiune; a schimbat în parte sentința în sensul că admite în parte cererea principală și cerere reconvențională; a respins capătul de cerere privind constatarea calității de bun propriu, ca neîntemeiată; a constatat că din masa succesorală face parte și cota de 10% din imobilul situat în București, ., ., ., sector 4 ( restul de 90% aparținând reclamantei); a atribuit imobilul reclamantei pe care o obligă la plata către pârâtă a sumei de 15.037,5 lei, cu titlul de sultă și a menținut celelalte dispozițiile ale sentinței.
În considerentele deciziei s-a arătat că pentru a decide astfel, tribunalul reține următoarele aspecte:
Potrivit art. 30 Codul familiei, bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor.
Proprietatea este devalmasa, iar cota de contribuție egală reprezintă o prezumție simplă dedusă din principiul egalității între soți.
Cu toate acestea prezumția de egalitate a cotei de contribuție la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, inclusiv prin alte prezumții simple, în condițiile art. 1203 C.Civ. 1864: ”prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lãsate la luminile si întelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie sã se pronunte decât întemeindu-se pe prezumtii, care sã aibã o greutate si puterea de a naste probabilitatea; prezumtiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisã si dovada prin martori, afarã numai dacã un act nu este atacat cã s-a fãcut prin fraudã, dol sau violentã.”
Or, ca și prima instanță, tribunalul a reținut că intimata-reclamantă a vândut un apartament la data de 24.10.1991 (bun propriu vândut anterior încheierii căsătoriei), cu doar câteva luni înainte de cumpărarea imobilului în litigiu la data de 12.05.1992. Suma de bani obținută este de 115.000 lei, iar suma de bani cu care a fost dobândit imobilul în cauză este de 118.324 lei (această diferență valorică fiind cea care a condus la concluzia că imobilul nu este integral bun propriu al intimatei-reclamante).
Acest fapt dovedit, coroborat cu perioada de timp scurtă scursă între cele două tranzacții, este apreciată de tribunal, ca și de prima instanță, de natură a dovedi că banii obținuți din prima vânzare au fost destinați achiziționării imobilului în litigiu.
Apelanta-pârâtă a susținut că banii au fost folosiți pentru acoperirea unei datorii la jocuri de noroc a fiului intimatei, însă afirmația nu a fost susținută probator.
În aceste condiții, s-a constatat contribuția majoritară a intimatei-reclamante la dobândirea imobilului prin folosirea banilor obținuți recent din vânzarea apartamentului propriu.
Tribunalul a apreciat că nu pot fi primite susținerile apelantei privind achiziționarea imobilului din venituri proprii ale defunctului său tată, deoarece dobândirea locațiunii imobilului cu 10 ani anterior încheierii căsătoriei cu intimata-reclamantă nu constituie un element de natură a conduce la această concluzie, cu atât mai mult cu cât martorul P. T. G. audiat în fața primei instanțe a arătat că defunctul nu intenționa să achiziționeze acest imobil deoarece ”nu îl va da nimeni afară dacă locuiește cu chirie”, aspect confirmat și de martorul audiat în apel, M. E.. Este adevărat că martorul B. V. a susținut că, după revoluție, defunctul i-a spus că are destule obligațiuni CEC pe care le va schimba și își va cumpăra apartamentul în care locuiește, însă tribunalul apreciază că existența unei sume considerabile suficiente pentru a acoperi chiar și în parte prețul imobilului trebuia făcută prin înscrisurile doveditoare ale acestor obligațiuni. Faptul că defunctul avea mijloace de existență peste medie, deoarece lucra la abator, chiar dacă este reținut de tribunal ca notoriu, nu este apreciat ca asigurând un venit suficient pentru achiziționarea unui apartament (mai ales, că acesta nu a fost dobândit cu plata prețului în rate, ci a fost achitat integral). De asemenea, sulta de 30.000 rol primită după divorțul anterior de către defunct, este prezumat simplu a fi fost cheltuită având în vedere decada scursă între acest moment și cel al cumpărării imobilului.
În consecință, în ceea ce privește criticile referitoare la modalitatea de apreciere a probelor, exclusiv pe considerentul că prețul obținut din vânzarea anterioară nu acoperea integral prețul plătit pentru imobilul în litigiu, tribunalul a admis apelul și a schimbat în parte sentința în sensul admiterii în parte atât a cererii principale, cât și a cererii recovenționale. A fost respinsă cererea privind constatarea calității de bun propriu, ca neîntemeiată și s-a constatat că din masa succesorală a defunctului face parte o cotă de 10% din acest imobil (restul de 90% aparținând intimatei-reclamante), imobilul fiind atribuit intimatei, care va fi obligată la plata unei sulte corespunzătoare cotelor succesorale ale părților de 15.038,5 lei către apelanta-pârâtă.
În ceea ce privește criticile referitoare la modalitatea de administrare a probelor în fața primei instanțe, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt întemeiate deoarece nu se poate susține că nu există dovezi din care să rezulte că imobilul ar fi fost dobândit cu bani obținuți din vânzarea anterioară, deoarece acest fapt a fost prezumat simplu ca urmare a faptului conex dovedit al perioadei scurte de timp dintre cele două vânzări. În privința caracterului mincinos al depozițiilor martorilor, acest aspect de natură penală nu poate fi constatat în prezenta cauză, înlăturarea depozițiilor fiind făcută exclusiv pe baza pertinenței acestor declarații. De asemenea, aplicarea dispozițiilor art.225 C.Proc.Civ. nu este lăsată la latitudinea părții care a propus interogatoriul, ci poate fi aplicat de instanță din oficiu, însă în cauză ambele părți s-au prezentat și au răspuns întrebărilor reciproce, astfel încât nu a fost necesară aplicarea sancțiunii prevăzute de acest articol.
În opinia separată s-a arătat că din masa succesorală face parte și cota de ½ din imobilul situat în București, ., ., ., sector 4, pentru următoarele motive.
Potrivit art. 30 din C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
Proprietatea este devălmașă, iar cota de contribuție egală reprezintă o prezumție simplă dedusă din principiul egalității între soți.
Pentru răsturnarea prezumției de comunitate a bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei, respectiv a cotei egale de contribuție la dobândirea acestora, este necesar să fie produse probe temeinice, solide, care să dovedească aceste susțineri, iar sarcina probelor revine persoanei care face propunerea în fața judecății, conform dispozițiilor prevăzute de art. 1169 din C.civ..
S-a apreciat că probele administrate în cauză nu dovedesc contribuția mai mare a reclamantei la dobândirea imobilului în litigiu, declarațiile martorilor audiați nefăcând o astfel de dovadă. Toate declarațiile martorilor propuși de intimata-reclamantă sunt indirecte, nici unul dintre ei nu a văzut-o pe reclamantă când a achitat prețul apartamentului, cu ce bani sau care a fost prețul total achitat, ci toți au precizat că au aflat de la reclamantă, din relatările acesteia(,,cunosc despre această vânzare din spusele reclamantei...”; …,,precizez că știu de la reclamantă că aceasta a achitat prețul”; ,,...nu cunosc aspecte privind plata apartamentului…”).
De asemenea, faptul că înainte de căsătorie reclamanta a vândut un imobil ce era proprietatea sa, consider că nu este suficient pentru a se reține că banii obținuți din această vânzare au fost folosiți pentru cumpărarea imobilului în litigiu, atât timp cât la dosarul cauzei nu există probe care să dovedească acest lucru sau care să fie coroborate cu acest fapt.
Prin urmare, pentru motivele arătate, prezumția de egalitate în contribuție a soților la dobândirea imobilului în litigiu, prezumție consacrată în art. 1 alin. (4) din C.fam., nu a fost răsturnată, astfel încât ambii soți au contribuit în mod egal la dobândirea acestuia.
În lipsa unor probe din care să rezulte că unul din soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale.
În consecință, cu opinie separată, s-a considerat că cererea reconvențională este întemeiată și se impune să fie admisă, urmând să se constate că din masa succesorală face parte și cota de ½ din imobilul situat în București, ., ., reclamanta urmând să plătească suma de 75.187 lei, cu titlul de sultă.
Împotriva deciziei a declarat recurs P. M., invocând dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă .
În motivele de recurs s-a susținut că potrivit art.30 din Codul familiei (care a guvernat, la momentul la care era în vigoare, efectele căsătoriei defunctului cu intimata-reclamantă): „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților [...]. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
În ceea ce privește sarcina probei, în doctrină s-a arătat că: „Prin instituirea prezumției de comunitate a bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită" [art.30 alin. (3) C.fam.], ceea ce duce la concluzia că, în cazul în care unul dintre soți susține că un anumit bun este propriu, trebuie să și facă dovada în acest sens".
Prin urmare, pentru a răsturna prezumția de comunitate a bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei, persoana interesată va trebui să facă dovada solidă, a faptului că un anumit bun este personal (ceea ce reprezintă excepția), iar nu comun, aparținând ambilor soți (ceea ce reprezintă regula), lucru care nu s-a întâmplat însă pe parcursul judecării prezentei cauze.
În speță, imobilul situat în București, Sector 4, ., ., Etaj 3, ."), a fost repartizat decedatului M. P. de la serviciul său, acesta locuind în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere nr._/5/13.02.1981 încheiat cu SCAVL Berceni S.A. pentru respectivul imobil.
La data de 06.12.1991 M. P. s-a căsătorit cu M. V., ulterior, la data de 12.05.1992, la aproximativ 6 luni după încheierea căsătoriei, cei doi cumpărând Imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr._, încheiat la data de 12.05.1992 cu SCAVL Berceni S.A.
În aceste condiții, este evident că bunul în litigiu a fost achiziționat de cei doi soți în timpul căsătoriei, acesta fiind parte a comunității legale de bunuri a soților M..
În încercarea sa de a combate prezumția legală a comunității bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, intimata-reclamantă M. V. a menționat că, anterior căsătoriei cu M. P., la data de 24.10.1991 a vândut un imobil - bun propriu - situat în București, Sector 1, .. 50, susținând că din banii astfel obținuți s-ar fi achitat, aproximativ 8 luni mai târziu, imobilul cumpărat împreună cu M. P..
Recurenta consideră că această prezumție simplă folosită în motivare de instanța de apel nu are suficientă greutate și putere de a naște probabilitatea, astfel cum se prevede în art.1203 al Codului civil din 1864. Mai mult, deoarece nu a fost confirmată de declarațiile contradictorii ale martorilor sau de alte probe administrate în acest sens, această prezumție nu este suficient de solidă pentru a răsturna prezumția legală a comunității bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei.
În acest sens, recurenta învederează că intimata-reclamantă a vândut apartamentul propriu la data de 24.10.1991, înainte cu două luni de căsătoria sa cu defunctul M. P., Pe de altă parte, cei doi soți au cumpărat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ încheiat la data de 12.05.1992 cu SCAVL Berceni S.A., la aproximativ 6 luni după încheierea căsătoriei, și la mai bine de 8 luni de la data vânzării apartamentului propriu de către intimata-reclamantă.
În acest context, recurenta subliniază că intimata-reclamantă este cea care trebuie să dovedească că banii obținuți din vânzarea apartamentului propriu au fost în întregime folosiți la achitarea imobilului, iar nu P. M. ar trebui să dovedească că defunctul M. P. deținea fondurile necesare cumpărării imobilului, în favoarea acestuia operând prezumția legală a comunității bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei.
Or, M. V. nu a administrat nici o probă la dosarul cauzei din care să reiasă cuantumul sumei cu care a contribuit la cumpărarea imobilului și/sau corespondența dintre suma primită la data de 24.10.1991 și cea cu care s-a achitat imobilul.
Pe de altă parte, chiar instanța de apel apreciază că suma de bani obținută din vânzarea imobilului bun propriu al intimatei-reclamante este inferioară din punct de vedere valoric față de suma cu care a fost cumpărat imobilul, „această diferența valorica fiind cea care a condus la concluzia că imobilul nu este integral bun propriu al intimatei-reclamante", recunoscându-se astfel implicit faptul că intimata-reclamantă nu avea posibilitatea de a achita integral, singură, respectivul imobil.
Nu în ultimul rând, în condițiile în care intimata-reclamantă nu deținea suficiente fonduri pentru a achita integral imobilul; perioada scursă de la încasarea banilor (24.10.1991) până la cumpărarea imobilului (12.05.1992) este una relativ mare, de aproximativ 8 luni; imobilul a fost cumpărat de cei doi soți după încheierea căsătoriei, acesta fiind parte a comunității legale de bunuri a soților M., prezumția simplă folosită în motivare de instanța de apel nu are suficientă greutate și putere de a naște probabilitatea ca banii încasați de intimata-reclamantă din vânzarea bunului propriu să fi fost folosiți la achiziționarea Imobilului. Dimpotrivă, aceste argumente tind să consolideze prezumția legală a comunității bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, iar nu să răstoarne această prezumție, cum în mod greșit se susține în opinia majoritară a instanței de apel.
In ceea ce privește martorii propuși în cauză de M. V., ale căror declarații părtinitoare au fost în mod greșit apreciate atât de instanța de fond, cât și de cea de apel, recurenta pârâtă arată următoarele:
Toate declarațiile martorilor intimatei astfel cum au fost acestea consemnate la dosarul cauzei (filele 102 și 105 din dosarul de fond), sunt indirecte: nici unul dintre ei nu a văzut-o pe M. V. când a achitat prețul apartamentului, cu ce bani sau care afost prețul total achitat, toți precizând, fără excepție, că au aflat aceste aspecte din relatările intimatei.
Astfel, martorii propuși de intimata-reclamantă în fondul cauzei au menționat următoarele: „...cunosc despre această vânzare din spusele reclamantei...", „...precizez că din spusele reclamantei aceasta a achitat întregul imobil din prețul vânzării din 1 Mai,.." ori „...nu cunosc aspecte privind plata apartamentului...".
Mai mult de atât, intimata-reclamantă a intenționat să confirme în fața instanței de apel declarațiile nesincere și părtinitoare ale martorilor din fond, propunând audierea la termenul din 22.11.2012 a unei persoane care este rudă chiar cu M. V..
În mod corect instanța de apel a dispus respingerea audierii acestei persoane, însă, acest lucru nu a împiedicat ca noul martor propus de intimata-reclamantă să facă, de asemenea, declarații mincinoase și contradictorii, aspect sesizat și de completul de judecată care, pe parcursul depoziției a fost nevoit să atragă atenția martorului de nu mai puțin de 4 (patru) ori că se află sub jurământ și că mărturia mincinoasă constituie infracțiune.
Chiar și așa, martorul audiat la termenul din 22.11.2012 a avut o declarație contradictorie, afirmând pe de o parte că știe de la intimata-reclamantă că apartamentul în litigiu ar fi fost cumpărat exclusiv cu banii acesteia, iar pe de altă parte, că intimata-reclamantă și defunctul M. P. aveau bugete separate și contribuiau împreună la toate cheltuielile ocazionate de traiul în comun.
În mod evident, este greu de crezut că foștii soți contribuiau împreună la cheltuielile zilnice ocazionate de traiul în comun, însă pentru achiziționarea apartamentului în litigiu ar fi contribuit exclusiv intimata-reclamantă.
În ciuda contradicțiilor evidente din depozițiile martorilor, instanța de apel, în motivarea opiniei majoritare a reținut că: ,. nu pot fi primite susținerile apelantei privind achiziționarea imobilului din venituri proprii ale defunctului sau tată, deoarece dobândirea locațiunii imobilului cu 10 ani anterior încheierii căsătoriei cu intimata-reclamanta nu constituie un element de natură a conduce la această concluzie, cu atât mai mult cu cât martorul P. T. G. audiat în fața primei instanțe a arătat că defunctul nu intenționa să achiziționeze acest imobil deoarece „nu îl va da nimeni afară dacă locuiește cu chirie”, aspect confirmat și de martorul audiat în apel M. E.”.
În condițiile în care imobilul a fost repartizat defunctului M. P. de la serviciul său, acesta locuind în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere nr._/5/13.02.1981 încheiat cu SCAVL Berceni S.A., rezultă fără putință de tăgadă că numai acesta, în calitatea sa de chiriaș putea solicita cumpărarea respectivului imobil.
Prin urmare, prin prisma celor de mai sus, nu numai că declarațiile martorilor P. T. G. și M. E., cum că defunctul nu ar fi dorit cumpărarea imobilului, sunt nereale, dar mai mult, M. V. nu ar fi putut cumpăra respectivul imobil în nume propriu, fără participarea/consimțământul lui M. P., deoarece nu îndeplinea condiția de chiriaș, prevăzută de art.5 din Decretul – lege nr.61/1990.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Criticile formulate de recurentă, care pot fi încadrate în dispozițiile art.304 pct.1-9 C.proc.civ., sunt cele reprezentând susținerile potrivit cărora intimata reclamantă este cea care trebuie să dovedească că banii obținuți din vânzarea apartamentului propriu au fost în întregime folosiți la achitarea imobilului și nu recurenta P. M. ar fi trebuit să dovedească că defunctul său tată deținea fondurile necesare cumpărării acestui imobil, deoarece în favoarea sa opera prezumția legală de comunitate.
De asemenea, tot în motivele de nelegalitate ale deciziei se încadrează și critica potrivit căreia intimata nu ar fi administrat nici o probă din care să rezulte cuantumul sumei cu care a contribuit la cumpărarea imobilului.
Celelalte critici, care se referă la probatoriul administrat în cauză – înscrisuri și proba testimonială –, precum și susținerile că acestea au fost greșit interpretate în opinia majoritară a tribunalului, reprezintă critici de netemeinicie, care nu pot constitui motive de recurs, deoarece dispozițiile art.304 pct.10 și 11 C.proc.civ. au fost abrogate expres încă din anul 2000.
Analizând motivele de nelegalitate, Curtea constată că dispozițiile art.30 din Codul familiei au fost corect interpretate și aplicate de instanța de fond, la fel și dispoz.art.1169 C.civ.
Sub acest aspect, art.30 din Codul familiei arată că nu trebuie să fie dovedită calitatea de bun comun în favoarea soților operând o prezumție legală de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Cu toate acestea, astfel cum s-a stabilit în doctrină și în jurisprudență, oricare dintre soți poate răsturna această prezumție, dovedind că are o cotă de contribuție mai mare ori exclusivă la dobândirea bunurilor comune.
Din această perspectivă, sarcina probei revine părții care susține cota sa majoritară, iar în cauză intimata reclamantă a dovedit, prin probatoriul administrat, cota reținută de tribunal, cu alte cuvinte, a răsturnat prezumția legală a comunității de bunuri.
Astfel, intimata a avut în proprietate exclusivă, anterior căsătoriei, imobilul situat în București, ..50, sector 1, dobândit prin donație autentificată sub nr.4137/1974, imobil care a fost vândut la data de 24.10.1991 prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/24.10.1991, prețul obținut prin această vânzare fiind folosit, astfel cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză, la achiziționarea apartamentului 41 din București, ., et.3, ..
Cele două acte de vânzare-cumpărare au fost încheiate într-un interval relativ scurt de timp, respectiv 7 luni, astfel încât această împrejurare dovedește, coroborat și cu celelalte probe administrate în cauză, că banii obținuți din prima tranzacție au fost folosiți la încheierea celei de-a doua.
Această prezumție se coroborează cu declarațiile de martori, contrar celor susținute de recurentă, și are suficientă greutate și putere pentru a face dovada provenienței fondurilor necesare achiziționării imobilului în litigiu, fiind pe deplin respectate dispoz.art.1203 C.civ.
De asemenea, există și o corespondență între suma obținută din prima vânzare și cea necesară procurării imobilului în litigiu, diferența de 10% fiind reținută de tribunal ca și contribuție a defunctului tată al reclamantei.
Împrejurarea că anterior cumpărării imobilului, acesta fusese atribuit defunctului M. P., în calitate de chiriaș, în anul 1981, este lipsit de relevanță sub aspectul stabilirii cotei de contribuție a soților la dobândirea bunurilor comune, întrucât în cauză nu s-a dezbătut chestiunea dobândirii acestui imobil cu încălcarea dispozițiilor art.5 din Decretul – lege nr.61/1990.
În ceea ce privește susținerile potrivit cărora, declarațiile martorilor sunt nesincere, contradictorii ori neîndestulătoare, astfel cum s-a menționat anterior, nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, întrucât fiind o cale extraordinară de atac nu este permis reanalizarea probatoriului, ci numai chestiuni vizând legalitatea hotărârii.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - pârâtă P. M., împotriva deciziei civile nr. 175 A din 19.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - reclamantă M. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/20.11.2013
----------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – A.D.B.
- A.E.P.
- I.P.
Jud.Sector 4 – D.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1655/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 812/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
