Actiune în constatare. Decizia nr. 1567/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1567/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 16025/299/2009
Dosar nr._
(1631/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1567
Ședința publică de la 23.10.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta pârâtă C. (fostă N.) I., împotriva deciziei civile nr.443 A din 10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât N. G..
P. are ca obiect – acțiune în constatare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 9.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 16.10.2014, apoi la data de 23.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 03.06.2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul N. G. a chemat în judecată pe pârâtele N. I. și C. T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că are o cotă de ½ din dreptul de creanță asupra imobilului construcție, compusă din 4 camere, hol, baie, construcție edificată împreună cu pârâta N. I. pe terenul situat în București, ..45, sector 1.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că în timpul căsătoriei cu pârâta N. I., căsătorie ce a fost desfăcută prin sentința civilă nr. 6010/2007, a edificat împreună cu aceasta, cu contribuție egală, o construcție pe terenul proprietatea părinților pârâtei, C. P. (în prezent decedat) și C. T.. Construcția a fost finalizată în anul 1999 cu banii pe care cei doi soți i-au obținut din vânzarea unui apartament prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1236/1999.
Pârâtele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii.
În motivare, acestea au arătat că afirmația reclamantului că ar fi contribuit la edificarea construcției pe terenul situat în .. 45, sector 1, este falsă, întrucât construcția a fost edificată în totalitate de defunctul C. P. și de pârâta C. T., fiind refăcută în anul 1989 de defunct în proporție de 50% bun propriu iar 50% împreună cu pârâta C. T..
Pârâtele au arătat că vânzarea apartamentului la care a făcut referire reclamantul a avut loc în anul 1999, an în care s-a finalizat construcția din . suma obținută în urma vânzării a fost utilizată pentru achitarea datoriilor pe care soții le aveau, ca și pentru acoperirea cheltuielilor curente de întreținere a familiei care avea în compunere 4 copii minori.
La 05.01.2010 reclamantul a formulat o precizare a acțiunii prin care a solicitat ca instanța să constate calitatea sa de constructor de bună credință și drept consecință, un drept de creanță constând în contravaloarea cotei de ½ din imobilul construcție compus din 4 camere, hol, baie, magazie, cămin apă - canal, 2 porți metalice, o poartă metalică mică, fundație gard către stradă, dotarea cu instalație electrică, apă curentă, telefon fix.
A precizat că împreună cu fosta soție, având trei copii, din lipsă de spațiu au hotărât să vândă apartamentul cu 3 camere pe care îl aveau, să cumpere un teren și să construiască o casă. Față de această hotărâre, fostul socru- C. P., le-a propus să construiască pe terenul său, achitând pentru teren suma de 2000 USD. Menționează că terenul era liber de orice construcție întrucât fosta construcție a fost demolată anterior revoluției, așa cum reiese din sentința civilă nr. 5549/1991 a Judecătoriei sectorului 1 București .
Construcția a fost începută anterior vânzării imobilului din economiile familiei, au turnat o fundație și au încropit o magazie în care au locuit până în toamna anului 1999 când au reușit să definitiveze două camere, pentru ca în anul 2000 construcția să fie terminată, realizându-se și branșamentele la utilități. Deși fostul socru a insistat să se perfecteze actele pentru imobilul teren, această operațiune a fost amânată din lipsa lichidităților care erau orientate toate spre edificarea construcției, pentru ca ulterior acesta să decedeze intempestiv. Arată că nici defunctul ,dar nici pârâta C. T. nu aveau posibilități materiale pentru edificarea construcției, întrucât doar C. P. era beneficiarul unei pensii, dar nici nu puteau din punct de vedere fizic să se antreneze în edificarea unei construcții având în vedere vârsta acestora și activitățile pe care le implică o construcție. În ceea ce privește veniturile reclamantul arată că datorită concediilor pe care și le-a luat pentru edificarea construcției și-a pierdut locul de muncă în anul 2000, fiind nevoit să-și deschidă în curtea imobilului un atelier de reparații auto de unde realiza la negru venituri mult mai mari decât cele obținute de pârâta reclamantă. Discuțiile dintre soți au apărut în anul 2006 când pârâta reclamantă a dorit să o aducă în imobil pe mama sa și pe fiul său din prima căsătorie după ce acesta din urmă a vândut un apartament proprietatea bunicilor și a pierdut toți banii.
Prin completarea la întâmpinare pârâtele au invocat excepția prescripției dreptului la acțiunea reclamantului, motivat de faptul că dreptul de creanță este prescriptibil în termen de 3 ani, termen ce a început să curgă de la data finalizării construcției, respectiv anul 2000.
Pe fondul cauzei, pârâtele au arătat în plus, că reclamantul pârât nu a avut nici o contribuție la edificarea construcției întrucât acestuia i-a fost desfăcut contractul de muncă din anul 1999, astfel că C. I. a fost singura întreținătoare a familiei, iar la momentul vânzării apartamentului casa era finalizată și niciodată nu s-a pus problema vânzării terenului de către defunct.
În ședința publică de la 23.03.2010 excepția prescripției dreptului la acțiune a fost unită cu fondul.
Prin sentința civilă nr._/24.10.2011, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția prescripției în cauza civila prind pe reclamantul N. G. și pe pârâtele N. I. și C. T., a constatat că reclamantul și parata N. I. au edificat o construcție compusa din 4 camere, hol, baie pe terenul situat în București, .. 45, sector 1, proprietatea unei alte persoane, în valoare de 155 460 lei,a constatat că reclamantul are un drept de creanță în cotă de 1/2 din valoarea imobilului,a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 77.730 lei și la plata sumei de 3200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 6010 din 17 aprilie 2007 pronunțată în dosar nr._/299/2006 de Judecătoria sectorului 1 București s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamant și pârâta N. I. din culpa comună, pârâta să revină la numele avut anterior căsătoriei, a fost încredințat pârâtei spre creștere și educare minorul N. Ș. A. și s-a disjuns capătul de cerere privind partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
În motivarea hotărârii de divorț instanța a reținut că părțile sunt separate în fapt din toamna anului 2006, din cauza neînțelegerilor grave dintre părți și a certurilor frecvente.
În ceea ce privește situația imobilului situat în .. 45, sector 1 București, s-a reținut că prin sentința civilă nr. 3323 din 20.03.1996 pronunțată în dosar nr. 8990/1995, s-a constatat că numitul C. P. (autorul pârâtei N. I.) a dobândit proprietatea asupra terenului în suprafață de 400 mp situat în .. 45 sector 1, prin uzucapiunea de 30 de ani, reținându-se în persoana acestuia o posesie utilă, publică, continuă și sub nume de proprietar. Anterior, prin sentința civilă nr. 5549 din 7 octombrie 1991 pronunțată în dosar nr. 5849/1991 s-a admis acțiunea formulată de același C. P. și s-a constatat că acesta din urmă este constructor de bună credință asupra imobilului compus din 2 camere, hol, bucătărie cu prispă, construit din paiantă și acoperit cu tablă. În motivarea hotărârii s-a reținut că la data pronunțării hotărârii imobilul construcție astfel cum a fost descris mai sus este demolat din anul 1989.
Prin sentința civilă nr. 449 din 15 ian. 2008 pronunțată în dosar nr._/299/2007 s-a respins ca lipsită de obiect cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele din prezenta cauză prin care se solicita partajarea imobilului construcție din .. 45, sector 1, motivat de împrejurarea că proprietatea asupra acestui imobil aparține celor două pârâte, astfel încât reclamantul ar fi avut eventual doar un drept de creanță în contradictoriu cu acestea, însă instanța a reținut că nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere.
În ceea ce privește edificarea construcției pe terenul situat în .. 45, sector 1, nu a fost reținută apărarea pârâtelor în sensul că această construcție a fost edificată de defunctul C. P., având în vedere că în certificatul de moștenitor nr. 24/10 august 2006 se menționează că ultimul domiciliu al defunctului C. P. s-a aflat în .. 46, sector 1 București, mențiune care se coroborează cu domiciliul pe care defunctul C. P. l-a declarat la formularea acțiunii ce a format obiectul dosarului 8990/1995, de unde reiese că atât în anul 1996 cât și la momentul decesului ce a avut loc la 31.10.2001 defunctul C. P. a avut domiciliul în .. 46, .. 2, ., sector 1 București.
Din răspunsul pârâtei C. T. la interogatoriu, reiese că la momentul turnării fundației terenul din . liber de orice construcție, așa cum reiese din răspunsurile la întrebările nr. 4 și 9. Deși inițial prin răspunsul la întrebarea nr. 16 pârâta răspunde în sens negativ la întrebarea dacă cei doi soți N. au edificat construcția, ulterior aceasta prin răspunsul la întrebarea nr.20 recunoaște că soții N. au edificat construcția și anexele indicate la întrebarea nr. 19. De altfel, aceasta realizează o recunoaștere parțială și prin răspunsul la întrebarea nr. 10 în care afirmă că până la finalizarea a două camere de către cei doi soți aceștia au locuit inițial într-o magazie din scândură, iar după 1999 până în anul 2006 soții împreună cu copii lor au locuit în mod continuu în acest imobil (întrebarea nr. 31).
Răspunsurile la interogatoriu ale pârâtei C. T. intră în contradicție cu răspunsurile la interogatoriu ale pârâtei C. I.. Astfel, aceasta din urmă a negat faptul că terenul era liber de resturile rezultate de la demolarea imobilului anterior anului 1989 ( întrebarea nr. 3), că imobilul a fost construit în anul 1991 ,deși cealaltă pârâtă a afirmat că inițial cei doi soți N. au locuit într-o baracă până la edificarea a două camere, răspuns care vine în contradictoriu cu chiar susținerea acesteia din completare la întâmpinare prin care invocă excepția prescripției în raport cu anul 2000, anul finalizării construcției. De asemenea, răspunsul de la întrebarea nr. 13 este infirmat de declarația dată în fața notarului, dar și de propria declarație a defunctului astfel cum instanța a reținut mai sus, că ultimul domiciliu a fost în .. 46,. nu poate fi reținut nici răspunsul de la întrebarea nr. 5 în sensul că defunctul său tată a fost cel care a instalat apa curentă în anul 2000-2001 întrucât acest răspuns este infirmat de contractul de abonament nr._ în care titular de abonament este pârâta C. I. (fostă N.). Răspunsul că edificarea construcției a avut loc în anul 1991 este infirmat și de contractele de furnizare de utilități, dintre care cel mai important este cel de curent electric ce este datat din 24.11.2000 ca și demersurile pentru înscrierea în cartea funciară.
S-a apreciat că susținerile pârâtelor sunt infirmate și de declarațiile martorilor Păroiu V. și B. I., care au relatat că au participat în mod direct la edificarea construcției încă de la stadiul de fundație ce a fost efectuată în anul 1999, că pe terenul pe care s-a edificat construcția nu se aflau materiale rezultate din vreo demolare, ci doar niște butuci de vie, că cel care s-a preocupat de edificarea construcției a fost reclamantul, acesta fiind cel care a plătit muncitorii și tot el era cel care se preocupa de achiziționarea de materiale, că pârâta C. I. era prezentă la locul edificării construcției iar discuțiile privind sursa financiară din care s-a edificat construcția, respectiv vânzarea unui apartament al celor doi soți s-au purtat și în prezența acesteia.
Aceste declarații ale martorilor se coroborează cu actele atașate de reclamant la dosar, respectiv facturi și chitanțe din care reiese că din vara anului 1999 a început să achiziționeze fier beton, tablă, var, ciment, cherestea, carton, bitum, plasă, BCA .
Nu a fost reținută nici afirmația pârâtelor în sensul că prețul obținut din vânzarea imobilului situat în ., a fost utilizat pentru acoperirea datoriilor rezultate din întreținerea imobilului iar nu pentru edificarea construcției, întrucât așa cum reiese din probele administrate în cauză datoria la întreținere a fost de doar de 4 699 028 lei.
Instanța de fond s-a raportat și la vârsta defunctului C. P. la momentul edificării construcției 1999-2000, în jur de 70 de ani apreciind ca fiind greu de crezut că la această vârstă acesta ar fi edificat de unul singur fără o susținere fizică și financiară o casă în condițiile în care avea o altă locuință statornică.
Astfel, instanța de fond a constatat că reclamantul împreună cu pârâta C. I. (fostă N.) au edificat pe terenul proprietatea tatălui acesteia, numitul C. P. o construcție formată din 4 camere, hol, baie cu suprafață utilă de 76,32 mp și suprafață construită de 91,33 mp, în valoare de 155 460 lei așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.
S-a mai reținut că pe întreaga perioadă a edificării construcției proprietarul terenului nu s-a opus realizării construcției, mai mult cei doi soți au locuit în acest imobil până în anul 2006 când a avut loc o despărțire în fapt urmată de desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească.
În ceea ce privește cotele de participare la edificarea construcției s-a reținut că în cauză nu s-a răsturnat prezumția comunității de bunuri instituită de dispozițiile art. 30 cod fam, menținută de dispozițiile art. 339 Noul Cod Civil. Tot astfel, la analiza cotelor de contribuție instanța a reținut susținerea reclamantului, care se coroborează cu declarațiile martorilor, dar și cu actul de vânzare cumpărare, în sensul că edificarea construcției s-a realizat din suma de bani obținută cu titlu de preț al imobilului, bun comun al celor doi soți. În consecință, instanța de fond a reținut că cei doi soți au construit cu bună credință pe terenul proprietatea tatălui pârâtei C. I. (fostă N.) și prin urmare se naște în favoarea acestora un drept de creanță reprezentând contravaloarea construcției însușite de proprietarul terenului. Aspectul însușirii construcției reiese din certificatul de moștenitor în care cele două pârâte apar ca succesoare ale defunctului C. P..
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, instanța a reținut că bunul comun a fost realizat în timpul căsătoriei, imobilul fiind stăpânit în fapt pe perioada 1999-2006, fără opunerea proprietarului terenului (tatăl pârâtei), astfel că dreptul la acțiune s-a născut din momentul separării celor doi soți.
Or, în raport de acest moment termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din L. 167/1960( art. 2. 517 noul cod civil) începe să curgă nu de la momentul terminării construcției, în cauză având loc o întrerupere a cursului prescripției prin faptul stăpânirii și locuirii fără nici o opreliște a celor doi soți în acest imobil.
Întrucât, ca urmare a dezbaterii succesiunii, pârâtele au devenit proprietarele terenului și, urmare a accesiunii și asupra construcției edificate pe terenul din .. 45, sector 1, acestora le revine obligația de dezdăunare a celor care au edificat construcția, fiind beneficiarele acestui spor de valoare a patrimoniului defunctului, în care a intrat și construcția edificată de reclamant în timpul căsătoriei.
În consecință, instanța a constatat că reclamantul are un drept de creanță în cotă de ½ din valoarea imobilului și a obligat pârâtele la plata în favoarea acestuia a sumei de 77 730 lei .
Având în vedere că pârâtele au căzut în pretenții prin admiterea acțiunii acestea au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 3200 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele C. T. și C. – N.- I..
În motivele de apel apelantele pârâte arată că instanța de fond a interpretat greșit dreptul dedus judecății transformând dreptul de creanță al reclamantului N. G. într-un drept de coproprietate asupra construcției .
S-a invocat, totodată, încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 449 din 15 ianuarie 2008 a Judecătoriei sector 1 București în dos. civ. nr._/299/2007 respectiv a sentinței civile nr._/299/2007.
S-a susținut neaplicarea eronata a disp. art. 494 din Codul civil, arătându-se că practica instanțelor de judecată și doctrina în materie sunt unanime în sensul că cel care ridică o construcție pe terenul proprietatea altuia dobândește doar un drept de creanță, constând în valoarea materialelor și a forței de muncă sau a sporului de valoare și nu un drept real. Acest drept de creanță se naște în momentul ridicării construcției. Apreciază că nefiind vorba de o coproprietate nu se poate dispune obligarea la plata a 50 % din valoarea de circulație a construcției. Prin urmare, instanța de judecată trebuia să oblige apelantele la valoarea materialelor și prețul muncii.
De asemenea, s-a arătat că instanța de fond în mod greșit a obligat pe pârâta C. T. la plata sumei de 77.730 lei în condițiile în care aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cererea privind constatarea calității de constructor de bună credință, nefiind proprietarul terenului. S-au invocat, în acest sens, disp. art. 493, 494 din Codul civil în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, precizându-se că cel care are obligația de despăgubire a constructorului de bună credință sau de rea credință este proprietarul terenului care devine proprietar al construcțiilor în temeiul accesiunii imobiliare artificiale. Or, în speță, deși imobilul teren a aparținut defunctului C. P. conform certificatului de moștenitor nr.24 din 10.08.2006 eliberat de BNP A. L., unicul moștenitor al defunctului C. P., deci al imobilului teren este C. I., astfel încât, fiind străină de moștenirea lui C. P., C. T. nu are calitate procesuală pasivă și nu poate fi obligată la plata de despăgubiri.
Apelantele au criticat și modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Au susținut că fiind vorba de un drept de creanță, cererea reclamantului este prescrisă la data formulării cererii de chemare în judecata, având în vedere prev. art. 3 din Decretul 167/1968 și prev. art. 2517 c.civ . Astfel momentul în care se naște dreptul la restituire este momentul în care, în temeiul art. 492 c.civ, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției. Consideră că termenul general de prescripție s-a născut la data exercitării dreptului de accesiune al proprietarului terenului respectiv la data intabulării dreptului de proprietate asupra construcției. Apreciază că nu are relevanță locuirea celor doi soți în imobil cu acordul proprietarului terenului și nici despărțirea în fapt a celor doi soți, ci momentul în care proprietarul terenului și-a exercitat dreptul de accesiune imobiliară care este acela al intabulării construcției pe numele său.
În același timp, s-a invocat încălcarea disp. art. 2 din Legea nr.146/1997, susținându-se că cererea reclamantului, fiind o acțiune în pretenții, evaluabilă în bani trebuia timbrată la valoare și excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, solicitându-se obligarea intimatului reclamant la plata diferenței de taxă de timbru raportată la valoarea pretențiilor solicitate.
Mai arată apelantele că în mod greșit a fost obligată apelanta C. I. la 1/2 din valoarea de circulație a construcției la data de 8.XI.2010. Apreciază că despăgubirea pe care proprietarul terenului o datorează constructorului de bună credință constă în prețul materialului și al muncii din momentul facerii construcțiilor, iar nu din momentul restituirii fondului și că se impune efectuarea unui nou raport de expertiză care să stabilească contravaloarea materialelor și manoperei la data edificării imobilului și sporul de valoare și o nouă evaluare a valorii de circulație a imobilului construcție având în vedere că expertul a stabilit o valoare foarte mare, fără a ține seama de faptul că terenul nu aparține reclamantului, că imobilul este într-o zonă periferică, fără utilități și că până la formularea apelului, s-a produs o depreciere considerabilă a prețului de piață al imobilelor.
Au susținut apelantele pârâte că hotărârea instanței de fond este neîntemeiată față de probatoriul administrat în cauză, care în opinia acestora confirmă că defunctul C. P. este proprietarul terenului în suprafață de 400 m.p. conform sentinței civile nr. 3323/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 1.
Apreciază că facturile fiscale depuse de reclamant și declarațiile celor doi martori Păroiu V. și B. I. nu susțin pretențiile reclamantului, costul materialelor din chitanțele prezentate de reclamant fiind minore raportat la valoarea construcției, la data vânzării apartamentului, casa fiind deja construită iar prețul obținut din vânzarea apartamentului de 30.500 lei nu acoperă, chiar dacă ar fi fost folosit în totalitate, decât o mică parte din costul construcției. Apreciază că obligarea apelantelor la plata sumei de 77.730 lei reprezentând 1/2 din valoarea de circulație a imobilului reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului care nu a justificat în nici un mod o asemenea contribuție la ridicarea construcției.
N. G., intimat-reclamant, a depus întâmpinare prin care a solicitat instanței sa respingă cererea de apel și obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecata.
În motivare, intimatul a arătat că acțiunea formulată este una de partaj bunuri (și drepturi) comune, întemeiata conform precizării pe art.30 și 36 din Codul familiei,astfel cum a arătat și prin cererea depusa la termenul din 9.05.2011 .
Precizează că împreună cu pârâta N. I. aveau împreuna calitatea de constructori de buna-credința fata de defunctul C. P., astfel că deține fata de aceasta un drept de coproprietate asupra bunului ce face obiectul partajului ,acesta fiind considerentul pentru care a solicitat ca despăgubirea sa fie făcuta în funcție de valoarea de circulație a imobilului și nu în raport de valoarea muncii și a materialelor.
Intimatul a solicitat ca instanța de apel sa constate ca imobilul ce face obiectul prezentului litigiu,fiind edificat din sumele provenite din vânzarea unui bun aflat în coproprietate, urmează același regim juridic și are de asemenea calitatea de bun comun dobândit în timpul căsătoriei astfel ca partajarea lui urmează a fi făcuta în funcție de valoarea de circulație.
A apreciat intimatul că instanța de fond a procedat corect obligând ambele parate la plata sultei datorate întrucât pârâta C. T., conform certificatului de moștenitor nr. 24/2006, întocmit în baza declarațiilor pe proprie răspundere ale ambelor parate, are calitatea de coproprietar al imobilului construcție din București, .. 45, sector 1.
A solicitat ca instanța sa respingă excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei-parate C. T. întrucât, potrivit CM nr. 24/2006, aceasta este proprietar al cotei de l/2 din construcție.
Construcția a fost reconstruita după 1989, respectiv a fost construita o locuința noua, pe un teren liber de construcții, în anul 1999-2000, cu banii proveniți din vânzarea apartamentului proprietate ..
Solicită ca instanța sa aibă în vedere ca defunctul C. P. decedase la data de 31.10.2001, fără ca anterior sa le tulbure posesia, iar soția, în calitate de moștenitor sezinar, devenise de la acea data proprietar al imobilului, chiar daca certificatul de moștenitor s-a întocmit mult mai târziu și fără știința sa ,în anul 2006. La data decesului lui C. P. intimatul și fosta soție aveau relații foarte bune, acesta considerând ca sunt împreuna proprietari ai întregului imobil pe care îl administrau împreuna, dovada că au continuat sa conviețuiască încă 5 ani.
Căsătoria a fost desfăcuta prin sentința civila 6010/17.04.2007 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București astfel ca înainte de 17.04.2007 nu a început sa curgă niciun termen de prescripție întrucât din interpretarea art.14 din Decretul 167/1958 rezulta ca prescripția nu curge intre soți în timpul căsătoriei și întrucât acțiunea a fost introdusa în data de 03-06-2009 nu se împlinise termenul general de prescripție.
În raport de calificarea acțiunii ca fiind una de partaj bunuri comune, instanța a stabilit în mod corect cuantumul taxei de timbru la suma de 19 lei, conform art. 3 din Legea 146/1997.
Intimatul mai arată și că imobilul construcție a fost edificat de foștii soți din sumele provenind din vânzarea unui bun proprietate ., . (fosta Aviației, nr. 34-36), ., .. Așadar, construcția în litigiu înlocuiește valoric un bun proprietate . calitatea de bun proprietate . în totalitate de soții în timpul căsătoriei.
Conform certificatului de deces depus la dosar rezultă că apelanta pârâtă C. T. a decedat la data de 31.05.2012 moștenitoare fiind apelanta pârâtă C. I. în calitate de fiică conform certificatului de naștere depus la dosar, tribunalul constatând transmisă calitatea procesuală la aceasta.
Prin decizia civilă nr.443/A/10.04.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a înlăturat obligarea numitei C. T. de la plata sumei de 77.730 lei; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a compensat parțial cheltuielile de judecată în apel și a obligat apelanta C. I. la plata către intimat a sumei de 1073 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă pronunțată de instanța de fond a fost constatat dreptul de creanță al intimatului reclamant N. G. asupra cotei de 1/2 din valoarea imobilului,astfel că susținerea apelantelor pârâte ce constituie critica sentinței conform căreia instanța de fond a transformat dreptul de creanță în drept de proprietate este în mod flagrant eronată.
Prin urmare, nici susținerea conform căreia instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește sentința civilă nr.449/15.01.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București prin care s-a constatat că apelanta pârâtă C. I. și mama sa sunt proprietarele construcției este neîntemeiată.
În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte conform căreia sunt aplicabile dispozițiile art.494 Cod civil,astfel că cel care ridică o construcție pe terenul proprietatea altuia dobândește doar un drept de creanță constând în valoarea materialelor și a forței de muncă sau a sporului de valoarea și nu un drept real, respectiv că nefiind vorba despre coproprietate nu se poate dispune obligarea la plata a 50% din valoarea de circulație a construcției,tribunalul a reținut că în cazul de față suntem în situația în care soții au construit pe terenul proprietatea părinților unuia dintre ei o construcție de locuit cu acordul acestuia din urmă.
Art.494 din vechiul cod civil se aplică, așa cum se reține în Decizia fostului Tribunal Suprem nr.386/1980, numai în situația în care nu ar exista o astfel de convenție. În cazul existenței convenției, se aplică dispozițiile art.969 Cod civil, iar în cazul desființării convenției constructorul are un drept de creanță care trebuie calculat la valoarea de circulație a imobilului, iar nu limitat la valorile prevăzute de art.494 din vechiul Cod civil. Se dă eficiență, astfel,dispozițiilor art. 970 Cod civil conform cărora convențiile trebuie executate cu bună credință ele,obligând nu numai la ceea ce cuprind,ci și la toate urmările ce echitatea ,obiceiul sau legea dă obligației,după natura sa.
Tribunalul a mai reținut și faptul că nu ar fi echitabil ca sporul de valoare înregistrat de construcție prin creșterea valorii ei de circulație să folosească numai părinților.
În consecință, intimatul reclamant este îndreptățit la un drept de creanță raportat la valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult cu cât,astfel cum rezultă din probele administrate în cauză acesta împreună cu apelanta pârâtă au vândut un apartament bun comun pentru a ridica construcția pe terenul proprietatea tatălui apelantei pârâte.
În ceea ce privește critica adusă sentinței pronunțate de instanța de fond referitor la obligarea numitei C. T. la plata sumei de 77.730 lei tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată motivat de faptul că unica moștenitoare a lui C. P. este apelanta pârâtă C. I. potrivit certificatului de moștenitor nr.24/10.08.2006 emis de BNP A. L. din București, acesta fiind proprietarul terenului conform sentinței civile nr.3323/20.03.1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București definitivă și irevocabilă prin neapelare. Prin urmare, C. T., renunțătoare la moștenirea soțului ei, C. P., nu a dobândit calitatea de proprietar al terenului pentru a fi obligată la plata contravalorii dreptului de creanță.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la modul în care instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a constatat că este neîntemeiat.
Astfel, nu se poate reține opinia exprimată de apelanta pârâtă în sensul că termenul de prescripție curge de la data când proprietarul terenului, respectiv C. P. a intabulat dreptul de proprietate asupra construcției în anul 2000 la data de 15.03.2000. Termenul curge de la data când proprietarul terenului își manifestă intenția de a-și însuși construcția. În speță, termenul curge de la momentul separării celor doi foști soți, respectiv în toamna anului 2006 așa cum se reține și de către instanța de fond. Până la acest moment proprietarul terenului, C. P. până la decesul acestuia în 31.10.2001, iar apoi apelanta pârâtă în calitate de moștenitoare a acestuia nu și-au manifestat intenția de a-și însuși construcția, relațiile dintre aceștia și intimatul reclamant fiind bune.
Nu este de acceptat ideea susținută de apelanta pârâtă că soții trebuie să ceară de la părinții care le-au permis construirea unei locuințe pe terenul lor, în situația în care relațiile de familie sunt bune, contravaloarea dreptului lor de creanță și chiar să procedeze la chemarea lor în judecată numai pentru a nu expira termenul de prescripție.
Referitor la cuantumul taxei de timbru tribunalul a constatat că față de calificarea cererii de chemare în judecată ca fiind partaj de bunuri comune ținând seama de faptul că prin cerere intimatul reclamant solicită rezolvarea aspectelor patrimoniale ulterioare desfacerii căsătoriei, instanța de fond a stabilit în mod corect taxa de timbru raportat la dispozițiile Legii nr.146/1997 în forma în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată, 3.06.2009.
În ceea ce privește contravaloarea actuală a sporului de valoare a construcției despre care apelanta pârâtă afirmă că ar fi scăzut față de data efectuării raportului de expertiză în fața instanței de fond, tribunalul a dispus efectuarea unui raport de expertiză în construcții care a concluzionat că această valoare este de 247.195 lei, mai mare decât cea avută în vedere de instanța de fond conform raportului de expertiză întocmit. Astfel, tribunalul a avut în vedere valoarea reținută de instanța de fond conform principiului neagravării în propria cale de atac.
În ceea ce privește criticile formulate de către apelanta pârâtă referitor la interpretarea și valorificarea probatoriului administrat în cauză tribunalul a reținut că instanța de fond a interpretat și a dat o valoare probatorie corectă probelor administrate în cauză. Astfel, s-a constatat că pe de o parte, intimatul reclamant N. G. susține că împreună cu fosta soție a ridicat construcția din fonduri provenind din vânzarea apartamentului bun comun, iar, pe de altă parte, apelanta pârâtă C. I. susține că aceasta a fost ridicată de tatăl său cu fondurile acestuia.
Din probele administrate în cauză, atât în fața instanței de fond, dar și în fața instanței de apel rezultă că părțile au vândut la data de 15.07.1999 apartamentul nr.52 situat în București . cu prețul de_ lei . Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei în dosarul de fond rezultă că în perioada iulie - octombrie 1999 intimatul reclamant a achiziționat în mod constant materiale de construcție, numita C. T. recunoscând la interogatoriu că părțile în timpul căsătoriei au construit locuința și că la momentul începerii lucrărilor de turnare a fundației noii case terenul era liber.
Martorii audiați în fața instanței de fond, respectiv P. V. și B. I. au arătat că au lucrat efectiv la casă sau l-au ajutat pe intimatul reclamant la achiziționarea de materiale începând cu vara anului 1999. Martorul B. I. a declarat că a asistat la discuția părților cu privire la vânzarea apartamentului și cumpărarea unui teren în primăvara anului 1999, ulterior C. P. fiind de acord cu construirea unei locuințe de către părți pe terenul proprietatea sa din . mai arată că părțile s-au mutat în imobil în noiembrie 1999 când au fost finalizate 2 camere, anterior părțile locuind într-o magazie aflată pe teren după cum recunoaște și numita C. T..
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă, așa cum a reținut și instanța de fond că locuința a fost racordată la utilități în anul 2000, respectiv energie electrică.
Din sentința civilă nr.5549/1991 și nr.3323/1996 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București rezultă că C. P. a cumpărat terenul de la N. M., a construit o casă cu 3 camere și dependințe care a fost demolată la data de 15.03.1989, din nici una din sentințe nerezultând că la data constatării dreptului de proprietate asupra terenului și construcției ar mai fi existat pe teren construcția.
Recunoașterea la interogatoriul luat numitei C. T. potrivit căreia terenul era liber la data turnării fundației coroborat cu considerentele sentințelor civile și cu declarațiile martorilor P. V. și B. I. demonstrează că pe terenul situat în ..45 nu exista o altă construcție .
În raportul de expertiză întocmit în fața instanței de fond rezultă că anul edificării construcției este 1999-2000.
Prin urmare, tribunalul a înlăturat declarațiile martorilor audiați în apel, Vârșea V. și D. E., în ceea ce privește construirea de către C. P. a locuinței situate pe teren.
Tribunalul nu a avut în vedere nici declarațiile date în fața notarului public și depuse la dosarul cauzei ținând seama că prin această modalitate de consemnare a unor relatări nu sunt respectate dispozițiile procedurale privind audierea martorilor și nu se asigură respectarea principiului contradictorialității și nemijlocirii în administrarea probei.
În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte că suma încasată drept preț pentru vânzarea apartamentului nu acoperă decât parțial costul construcției, tribunalul a constatat că suma de_ lei la nivelul anului 1999 nu este aceeași în valoare reală cu aceeași sumă la nivelul anului 2014 aplicând denominarea. Prin urmare, nu se poate raporta această sumă la valoarea actuală de circulație a imobilului așa cum susține apelanta pârâtă.
În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte conform căreia la calculul valorii actuale de circulație a imobilului nu s-a avut în vedere că s-au efectuat lucrări de îmbunătățire ulterioare despărțirii de intimatul reclamant tribunalul a constatat că această susținere nu a fost făcută decât în fața instanței de apel prin obiecțiunile la raportul de expertiză, la data de 22.05.2013, iar nu prin motivele de apel, cu toate că acestea au fost avute în vedere și prin raportul de expertiză întocmit în fața instanței de fond. Prin urmare, tribunalul a apreciat că aceasta este o cerere nouă în apel, astfel că încalcă dispozițiile art.294 Cod procedură civilă.
În consecință, tribunalul, având în vedere dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul declarat de către apelanta pârâtă C. I. numai în ceea ce privește motivul de apel referitor la obligarea numitei C. T. la plata sumei de 77.730 lei, a schimbat în parte sentința în sensul înlăturării obligării acesteia de la plata sumei de 77.730 lei, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată tribunalul a constatat că, în apel, apelanta pârâtă a avansat cheltuieli de judecată în cuantum de 927 lei, respectiv 27 lei taxa de timbru și 900 lei onorariile de avocat, iar intimatul reclamant a avansat suma de 2000 lei reprezentând onorariul de avocat. Având în vedere admiterea în parte a apelului declarat de apelanta pârâtă, tribunalul a compensat parțial cheltuielile de judecată și a obligat apelanta C. I. la plata către intimat a sumei de 1073 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. I., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului și rejudecând cauza, respingerea cererii ca fiind prescrisă sau neîntemeiată, având în vedere puterea de lucru judecat; în subsidiar, solicită modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul obligării la plata a ½ din contravaloarea manoperei și a materialelor, având în vedere și puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în cauză; cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurenta pârâtă susține următoarele critici:
1. Prin hotărârea pronunțată în cauză, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.(2) și a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 și pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Susține că instanțele erau ținute de a judeca cauza în limitele cererii introductive și temeiurilor de drept invocate de reclamant prin petitul cererii de chemare în judecată și prin precizarea la acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 5.01.2010.
Astfel, instanțele nu puteau schimba temeiul de drept al cererii introductive, ci aveau obligația să judece în limitele impuse de reclamant și să-l despăgubească, în ipoteza temeiniciei cererii sale, în conformitate cu prev. art. 494 din Codul civil și nu să facă aplicarea în speță a dispozițiile art. din Codul civil și ale art. 36 din Codul Familiei, încălcând principiul disponibilității, judecând în alte limite decât cele precizate de reclamant și acordând mai mult decât s-a cerut, respectiv valoarea de circulație a imobilului și nu prețul materialelor și prețul muncii în conformitate cu prevederile art. 494 din Codul civil, aplicabil în speță.
Procedând în acest mod, recurenta pârâta în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare legală a lui C. P. și C. Ținea a fost prejudiciată fiind obligată la jumătate din valoarea de circulație a imobilului construcție și nu la contravaloarea materialelor și a muncii.
2.Hotărârea pronunțată în cauză este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, respectiv greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocata atât la fond cât și în apel.
Arată că practica instanțelor și doctrina este unanimă, în sensul că cel care ridică o construcție pe terenul proprietatea altuia dobândește doar un drept de creanță împotriva proprietarului terenului. Instanța de apel reține în speță prev. art. 969, 970 din Codul civil și cele ale art.30 din Codul Familiei respectiv existența unei așa zise convenții intre părinții recurentei și intimatul reclamant N. G., precum și caracterul de bun comun aflat în devălmășie al construcției. Așa zisa „convenție” este combătută chiar de către proba cu înscrisuri de unde rezultă că C. P. proprietarul terenului și a însușit construcția încă din anul 2000 prin intabularea acesteia în cartea funciara pe numele său, dosar cadastru întocmit la 9.03.2000 înregistrat la OCGC București sub nr._ din 15.03.2000. Situația juridică a imobilului este menționată și în certificatul de moștenitor, certificat de moștenitor care în mod nelegal a fost înlăturat de către instanțe, în condițiile în care acesta nu a fost anulat și prin urmare se bucura de prezumția de veridicitate și producea și produce efecte juridice conform mențiunilor din cuprinsul său până la anularea sa.
În acest sens cererea reclamantului era prescrisă la data de 3.06.2009, data formulării cererii de chemare în judecată, având în vedere prev. art. 3 și art. 7 din Decretul nr.167/1968 . Astfel, momentul în care se naște dreptul la restituire este cel în care proprietarul terenului își manifesta expres voința de a deveni proprietarul construcției, moment în care, în temeiul art. 492 din Codul civil, proprietarul terenului devine și proprietar al construcției.
3. Hotărârea pronunțată în cauză este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, respectiv greșita soluționare a excepției puterii de lucru judecat invocata atât la fond cat și în apel de către recurenta pârâtă.
Apreciază că instanța de apel a soluționat greșit excepția autorității de lucru judecat prin raportare Ia sentința civila nr.3323/20.03.1996 pronunțată de Judecătoria sector l, sentință definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat că defunctul C. P. a edificat o casa pe acest teren compusă din 2 camere, precum și la sentința civilă nr.449 din 15.01.2008 a Judecătoriei sectorului 1, care a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilul construcție nu este un bun comun dobândit în timpul căsătoriei, fiind proprietatea lui C. P. și C. T., în conformitate cu mențiunile din certificatul de moștenitor 24/2006 eliberat în dos. 26/2006 de BNP A. L..
Din considerentele hotărârii judecătorești mai sus amintite rezultă că imobilul construcție nu este un bun dobândit în timpul căsătoriei și prin urmare respectivului imobil nu poate fi supus partajului între foștii soți. Puterea lucrului judecat presupune inclusiv analiza considerentelor hotărârii întrucât acestea fac corp comun cu dispozitivul. Din lecturarea acestor considerente rezultă aspectele tranșate în mod definitiv, fără posibilitatea reluării discuției asupra lor într-un viitor litigiu. Or, în speță, cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor două hotărâri, instanțele au reluat problema dreptului de proprietate asupra construcției.
În speță, considerentele cele lor două hotărâri pe care recurenta le-a invocat în susținerea excepției, au valoare decizională, conținând o soluție cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției. Instanța a statuat că bunul nu este un bun comun dobândit în timpul căsătoriei și prin urmare nu poate fi supus partajului. Aceasta hotărâre s-a pronunțat în contradictoriu cu intimatul reclamant N. G. astfel încât efectele acestei hotărâri se produc în mod definitiv fața de intimat, parte în dosarul nr._/299/2007.
Instanța de apel, cu încălcarea autorității de lucru judecat a calificat acțiunea formulata de intimatul N. G. ca fiind o acțiune de partaj bunuri comune. Mai mult, soluția în cauză trebuia întemeiată pe conținutul primei hotărâri care a stabilit că intimatul reclamant are un drept de creanță având în vedere și cererea introductiva de instanța a intimatului reclamant astfel cum a fost precizată.
4.În mod greșit cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.146/1997 instanța a
apreciat că cererea reclamantului intimat este o cerere de partaj și trebuie
timbrată cu 19 lei. Apreciază că în raport de art.3 din Legea nr.146/1997 cererea reclamantului este o acțiune în pretenții întemeiată pe un drept de creanță care trebuia timbrată corespunzător, la valoare. În speță instanțele au aplicat greșit dispozițiile legale în materie dând o calificare greșită a cererii intimatului reclamant cu consecința greșită a stabilirii taxei de timbru.
5. Instanța de fond în mod greșit a obligat recurenta la plata sumei de 77.730 constând în cota de ½ din valoarea de circulație a imobilului în condițiile în care conform prev. art.494 C.civ., acesta avea obligația de a restitui doar valoarea materialelor și prețul muncii sau o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.
Prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materie instanțele au dispus obligarea recurentei la plata către intimatul reclamant a ½ din valoarea de circulație a imobilului în condițiile în care au fost investite cu o acțiune în pretenții întemeiată pe prev. art. 494 C.civ. iar facultatea de a alege între valoarea materialelor și prețul muncii ori plata unei sume de bani egala cu creșterea fondului aparține proprietarului fondului iar nu constructorului de bună credință.
Prin urmare instanța trebuia, în ipoteza în care constata temeinicia cererii intimatului reclamant, să oblige la contravaloarea materialelor și a prețului muncii și nu la prețul de circulație al imobilului.
În ipoteza reglementată de disp. art. 494 constructorul de bună credință nu este titularul dreptului de proprietate asupra lucrării edificate pe terenul altuia, ci devine titularul unui drept de creanță. Mai mult, textul citat se aplică numai în cazul construcțiilor care s-au edificat pe un teren unde nu existau asemenea construcții. Aceste dispoziții nu se aplică construcțiilor deja existente. Or, conform sentinței civile nr.nr.3323/20.03.1996 pronunțată în dosarul nr.8990/1995 de Judecătoria sector 1, sentință definitivă și irevocabilă, defunctul C. P. a edificat o casa pe acest teren compusă din 2 camere, astfel încât chiar în ipoteza în care ulterior intimatul împreună cu recurenta au extins construcția sau i-au adus îmbunătățiri acesta nu putea primi contravaloarea întregului imobil. Mai mult, prețul materialelor și al muncii trebuie să fie acela din momentul facerii construcțiilor. Instanța de apel nu a ținut seama de concluziile raportului de expertiză efectuat în apel care a stabilit contravaloarea lucrărilor și a manoperei la nivelul anului 1991, respectiv 1999 care a fost stabilit la suma de 18.250 lei, reprezentând ½ din prețul ipotetic al imobilului conform completării la raportul de expertiza efectuat în cauză care a stabilit un preț ipotetic la nivelul anului 1999 de 365.007,272 rol respectiv 36.500,72 ron.
Intimatul reclamant N. G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Arată că acțiunea intimatului-reclamant N. G. este una de partaj bunuri (și drepturi) comune, întemeiată conform precizării, anexate la data de 9.05.2011 pe art. 30 și 36 din Codul familiei. Astfel, reclamantul și recurenta au împreună calitatea de constructori de bună-credință față de defunctul C. P., însă reclamantul are față de pârâta N. I., fosta sa soție, un drept de co-proprietate asupra dreptului de creanță ce face obiectul partajului, astfel că a solicitat ca despăgubirea să fie făcută în funcție de valoarea de circulație a imobilului și nu în raport de valoarea muncii și a materialelor.
Pe de altă parte, atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut că imobilul ce face obiectul, prezentului litigiu, fiind edificat din sumele provenite din vânzarea unui bun aflat în coproprietate, urmează același regim juridic, iar dreptul de creanță al soților are, de asemenea, calitatea de bun comun dobândit în timpul căsătoriei, astfel că partajarea lui urmează a fi făcută în funcție de valoarea de circulație.
Arată că a demonstrat ca defunctul C. P. decedase la 31.10.2001, fără ca anterior să ii tulbure posesia, iar pârâta, în calitate de moștenitor sezinar, devenise de la acea dată proprietar al imobilului, chiar dacă certificatul de moștenitor s-a întocmit mult mai târziu și fără știința sa, în anul 2006. La data decesului socrului său, părțile aveau relații foarte bune - ca dovadă au continuat să conviețuiască încă 5 ani. În acea perioada intimatul avea încredere în soția sa, considera că sunt împreună proprietari ai întregului imobil pe care îl administrau împreuna, chiar dacă terenul fusese moștenit de soție înainte ca părțile să facă acte de vânzare cu tatăl pârâtei.
Căsătoria dintre reclamant și pârâta C. I. a fost desfăcută prin sentința civila 6010/17.04.2007 pronunțata de Judecătoria Sectorului l București astfel ca înainte de 17.04.2007 nu a început sa curgă niciun termen de prescripție întrucât, din interpretarea unanima a art.14 din Decretul 167/1958 rezultă că prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei. Deoarece acțiunea a fost introdusă în data de 03.06.2009, în mod justificat, și instanța de fond și cea de apel au constatat că nu se împlinise termenul general de prescripție și, în consecință, au respins excepția invocată de cele două pârâte.
Susținerile recurentei sunt false întrucât prin sentința civila nr. 3323/20.03.1996 se constata, în contradictoriu cu pârâtul Necsulescu M., că C. P. este proprietar al imobilului teren în suprafața de 400 m.p. situat în București, .. 45, sector 1. Aspectul edificării unei construcții de către C. P. face obiectul unei alte sentințe, pe care recurenta omite cu știință să o menționeze - sentința civila nr.5549/07.10.1991, în care se consemnează: „Reclamantul a precizat ca la 15 martie 1989, imobilul a fost demolat de către ICRAL Herăstrău fără a primi despăgubiri".
Așadar, cu certitudine, nu există identitate între imobilul din prezenta cauză și imobilul, edificat după anul 1952 și demolat în 1989, ce a aparținut defunctului C. P.. Aceasta situație a fost corect observata de instanța de apel și lămurită cu claritate, prin referire la probele administrate.
În ceea ce privește Certificatul de moștenitor nr.24/2006, arată că acesta a fost întocmit în baza declarațiilor false ale celor 2 pârâte, reclamantul a uzat de mijloacele legale, a formulat plângeri penale însă P. a constatat intervenită prescripția răspunderii penale. Certificatul de Moștenitor nr. 24/2006 întocmit în baza dispozițiilor vechiului Cod Civil are caracter declarativ de drepturi, iar nu caracter constitutiv.
Intimatul reclamant solicită respingerea excepției autorității de lucru judecat în raport de sentința civila nr.449/2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului l București întrucât, astfel cum se poate observa, prezenta acțiune are un alt obiect, partajarea dreptului de creanța dobândit în timpul căsătoriei în comun cu recurenta, spre deosebire de prima acțiune care a avut ca obiect partajarea proprietății imobilului.
Consideră că instanța de apel a analizat probele și susținerile părților, cu obiectivitate și profesionalism. În raport de calificarea acțiunii ca fiind una de partaj asupra bunurilor și drepturilor dobândite în timpul căsătoriei, instanța a stabilit în mod corect cuantumul taxei de timbru la suma de 19 lei, conform art.3 din Legea 146/1997.
Arată că imobilul construcție ce face obiectul prezentei cereri a fost edificat de foștii soți din sumele provenind din vânzarea unui bun proprietate ., . (fosta Aviației, nr. 34-36), ., ., sector 1.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea retine următoarele:
Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum această cale de atac a fost concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 C.pr.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
În acest context, Curtea reține că în această cale de atac, reevaluarea materialului probator și stabilirea unei alte situații de fapt, nu poate fi realizată, câtă vreme o atare atribuție este în căderea instanțelor fondului, în cadrul căii extraordinare a recursului neputând fi valorificate decât aspecte de nelegalitate.
1.În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 și pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Critica este nefondată.
Astfel, prin cererea înregistrată la 3.06.2009, reclamantul N. G. a solicitat instanței de judecată să se constate că are o cotă de ½ din dreptul de creanță asupra construcției edificată pe terenul situat în București, .. 45, sector 1, construcție pe care a pretins că a edificat-o împreună cu recurenta pe terenul proprietatea părinților recurentei.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 05.01.2010, reclamantul a solicitat să se constate că în calitate de constructor de bună credință, are un drept de creanță constând în contravaloarea construcției anterior menționată, imobil edificat în timpul căsătoriei, împreună cu recurenta, pe terenul aparținând tatălui acesteia, în motivarea cererii, acesta susținând neechivoc faptul că foștii soți au construit cu acordul expres al proprietarului terenului, în temeiul unei convenții, conform căreia urmau să dobândească și proprietatea asupra terenului aferent.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 30, art. 36 din Codul Familiei și art. 492, art. 494 din Codul civil.
În raport de motivarea în fapt și în drept a acțiunii reclamantului, Curtea nu poate reține că instanțele de fond ar fi nesocotit limitele cererii introductive, respectiv că ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut în cauză.
Este real că, reclamantul nu a precizat expres că cererea sa este fundamentată pe prevederile art. 969 din Codul de procedură civilă, însă, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, cauza acțiunii reclamantului a fost întemeiată de acesta inclusiv pe aspectul încheierii unei convenții între foștii soți și tatăl pârâtei, în temeiul căreia primii au edificat construcția, nu s-ar putea reține nerespectarea de către instanțele de fond a prevederilor art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, care consacră principiul disponibilității procesului civil, în realitate, ambele instanțe nefăcând altceva decât să coreleze finalitatea urmărită de reclamant cu motivarea în fapt a cererii.
Astfel, în cauză, nu este incidentă o situație de schimbare a temeiului de drept al cererii introductive și nici de nerespectare a cadrului procesual obiectiv stabilit de reclamant, în contextul în care acesta a menționat explicit că se prevalează de convenția încheiată cu tatăl pârâtei, în raport de dispozițiile art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă, instanțele, în exercițiul rolului lor activ având obligația să dea acțiunii calificarea juridică exactă. Astfel, spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, nici depășit, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamant nu leagă instanța, care este chiar datoare să determine cadrul procesual exact, ceea ce s-a și realizat în speță.
Neindicarea temeiului de drept sau indicarea incompletă a acestuia nu trebuie confundată cu lipsa cauzei juridice a acțiunii reclamantului, fiind atributul instanței să stabilească norma legală incidentă în raport de obiectul judecății.
Tot astfel, este vădit nefondată susținerea din recurs referitoare la împrejurarea că reclamantul nu ar fi înțeles să se prevaleze de prevederile art. 30 și art. 36 din Codul Familiei, o atare critică fiind contrazisă de conținutul cererilor formulate de reclamant, aflate la filele 1 și respectiv 39-41 dosar fond.
Pe de altă parte, câtă vreme reclamantul a solicitat neechivoc, prin chiar cererea precizatoare din 05.01.2010, constatarea, în favoarea sa, a unui drept de creanță constând în contravaloarea cotei de ½ din construcție iar prin cererea depusă la data de 09.05.2011- cereri la primirea cărora reclamanta nu s-a opus - a menționat expres că valoarea cotei pretinse este de 77.730 lei, reprezentând ½ din valoarea de circulație a construcției, nu s-ar putea reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, în cauză, instanțele de fond, statuând în limitele a ceea ce li s-a cerut.
2. În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Critica este nefondată.
Astfel, așa cum arată și reclamanta, dreptul pretins de reclamant, în litigiul de față este un drept de creanță, drept patrimonial, acțiunea în realizarea acestuia, fiind așadar una personală, prescriptibilă în termenul general de 3 ani, stabilit de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 termen care curge de la data la care dreptul la acțiune s-a născut.
Așa cum s-a statuat în mod constant în practica instanței supreme, prin accesiune proprietarul terenului dobândește dreptul de proprietate asupra construcției pe măsura incorporării materialelor în teren, constructorul fiind titularul unui drept de creanță – care este certă și lichidă, exigibilă din momentul revendicării acelei construcții de către proprietar. În consecința, dacă proprietarul terenului va invoca accesiunea, dreptul de creanță al constructorului se va considera născut concomitent cu momentul valorificării dreptului de proprietate asupra construcției de către debitorul obligației de despăgubire.
În cauză, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită în fazele procesuale devolutive și care nu poate face obiect al cenzurii în recurs, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, s-a reținut că ambii soți, au edificat construcția în raport de care se pretinde creanța, în timpul căsătoriei, în temeiul unei convenții încheiate cu tatăl recurentei, iar ulterior ridicării acesteia, au intrat în posesia construcției, posesie pe care au exercitat-o continuu, până în anul 2006, când a intervenit separarea în fapt a celor doi soți.
Or, faptul că titularul dreptului de proprietate asupra terenului a recunoscut constructorilor dreptul de a folosi imobilul edificat, fără a-i tulbura, nu poate semnifica nicidecum exercitarea opțiunii de a deveni proprietar al construcției în temeiul accesiunii imobiliare. Dimpotrivă, lăsarea posesiei asupra imobilului, la dispoziția nestingherită a constructorilor, are ca efect amânarea începutului prescripției, întrucât anterior exercitării acestei facultăți de către titularul dreptului de proprietate asupra terenului, reclamantul nu are deschisă calea acțiunii în realizare.
Astfel, în contextul în care, starea de fapt a cauzei relevă încheierea unei convenții între părțile litigante și proprietarul terenului, convenție în temeiul căreia, constructorii au dobândit și posesia asupra imobilului edificat, valorificarea dreptului de a invoca dobândirea proprietății prin accesiunea artificială imobiliară - singura împrejurare care ar fi condus la nașterea dreptului reclamantului la a formula acțiunea în realizare de față - presupunea o manifestare clară și neechivocă a defunctului de a –și însuși acest drept, însoțit de toate prerogativele care îl însoțesc, condiție care nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită în cauză, în contextul în care reclamantul nu fost tulburat în nici un fel în posesia exercitată, până în anul 2006.
Reclamanta susține că autorul său și-a însușit construcția în anul 2000, prin intabularea acesteia în cartea funciara pe numele său, dosar cadastru întocmit la 9.03.2000 înregistrat la OCGC București sub nr._ din 15.03.2000. O atare susținere nu a fost însă dovedită, la dosar nefiind administrate probe din care să rezulte înscrierea, cu efect de opozabilitate, a dreptului de proprietate asupra construcției, de către defunct, în cartea funciară, situație ce rezultă, de altfel, și din certificatul de moștenitor nr. 24/10.08.2006. De altfel, o atare împrejurare oricum nu ar putea fi apreciată ca fiind relevantă, câtă vreme, potrivit situației de fapt stabilite definitiv în cauză, acest imobil s-a aflat de la momentul edificării și până în anul 2006, în posesia părților litigante, iar nu a proprietarului terenului, lăsarea acestora în posesia bunului, chiar de către proprietarul care ar fi realizat formalitățile de publicitate imobiliară, reprezentând, în raport de prevederile art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, o cauză de întrerupere a prescripției.
Tot astfel, câtă vreme nu s-a probat că anterior emiterii certificatului de moștenitor, pârâta, în calitate de unic moștenitor al autorului său, proprietar al terenului aferent construcției a realizat acte juridice sau materiale de natură a tulbura posesia reclamantului asupra construcției, ci, așa cum rezultă din situația de fapt a cauzei, acesta a posedat și administrat construcția edificată în timpul căsătoriei, împreună cu reclamantul, în calitate de soți, relațiile dintre părți fiind bune, este lipsită de substanță apărarea din recurs fundamentată pe certificatul de moștenitor nr. 4/10.08.2006, în realitate, inacțiunea recurentei, în perioada scursă de la data deschiderii succesiunii autorului său și până la separarea în fapt a părților, valorând recunoașterea dreptului dedus judecății. De altfel, cum lesne se poate observa, acțiunea reclamantului a fost formulată la data de 03.06.2009, așadar anterior împlinirii termenului de 3 ani, de la data emiterii acestui act, singurul moment de la care s-ar putea aprecia că acesta a început să producă efecte în raport cu terții, așadar inclusiv față de reclamant. În consecință, vor fi respinse și celelalte apărări întemeiate de recurentă pe acest act.
3. În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, vizând greșita soluționare a excepției puterii de lucru judecat.
Critica este nefondată.
Astfel, reclamanta a susținut sub un prim aspect, greșita soluționare a excepției puterii de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr.3323/20.03.1996 pronunțată în dosarul nr.8990/1995 de Judecătoria sector l.
Procedând la verificarea acestor susțineri, Curtea retine că prin această hotărâre judecătorească, s-a constatat calitatea autorului recurentei de proprietar al terenului în suprafața de 400 mp., situat în București, .. 45, sector 1, considerentele instanței referindu-se exclusiv la teren, iar nu la construcție. Împrejurarea că în motivarea cererii soluționate prin această hotărâre, autorul pârâtei a susținut edificarea unei construcții pe teren, nu este de natură a impune concluzia că acest aspect ar fi fost însușit și ca urmare constatat de către instanță, fiind evident că, în raport de prevederile art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, dobândesc putere de lucru judecat doar statuările instanței. Mai mult, în cuprinsul hotărârii nu se regăsește nicio mențiune referitoare la starea acestei construcții la data pronunțării ei.
Pe de altă parte, recurentei i se opun cu putere de lucru judecat statuările din cuprinsul sentinței civile nr. 5549/1991 a Judecătoria Sectorului 1 București, din care rezultă neechivoc că, în anul 1989, fosta construcție edificată de autorul recurentei pe acest teren a fost demolată, această statuare, fiind corect valorificată de instanța de apel, în contextul în care, în prezenta cauză, în urma evaluării probatoriului s-a concluzionat că actuala construcție, existentă pe teren, este un imobil nou, care a fost edificat în perioada 1999-2000.
Tot astfel, aspectele tranșate prin sentința civilă nr.449 din 15.01.2008 a Judecătoriei sectorului 1 pronunțată în dosarul nr._/299/2007, nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat, în prezentul litigiu, câtă vreme, așa cum se explicitează neechivoc în chiar cuprinsul acestei hotărâri, statuarea instanței anterioare nu a vizat dreptul de creanță dedus judecății în prezentul litigiu și nici regimul juridic aplicabil acestui drept.
Altfel spus, câtă vreme, în acel litigiu, reclamantul a invocat calitatea de bun comun a construcției, iar instanța anterioară s-a pronunțat în limitele cu care a fost învestită, făcând aprecieri numai asupra proprietății bunului respectiv, statuând, totodată, că determinarea prin această hotărâre a dreptului de creanță nu este posibilă atât timp cât o asemenea cerere nu a făcut obiectul acelei acțiuni, nu s-ar putea reține că aceste considerente intrate în putere de lucru judecat, ar fi rezolvat și fondul pretenției deduse judecății în prezenta pricină, care vizează dreptul de creanță, reclamantul având posibilitatea valorificării dreptului său pe calea unei acțiuni separate,cu acest obiect fără a i se opune puterea de lucru judecat.
Tot astfel, nici instanța de fond și nici instanța de apel, nu au ajuns în prezenta cauză la o altă concluzie în privința proprietății asupra construcției, în cuprinsul considerentelor neregăsindu-se o atare concluzie, ci fiind respectate întru-totul statuările anterioare în sensul că, proprietatea asupra construcției aparține succesorilor proprietarului terenului pe care a fost edificată, iar reclamantului i-a fost recunoscut un drept de creanță și nu un drept real.
O atare constatare nu echivalează cu recunoașterea calității reclamantului de proprietar al construcției și nici cu constatarea calității de bun comun a construcției, fiind astfel nefondate susținerile vizând încălcarea puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, ca efect al reluării problemei dreptului de proprietate asupra construcției.
Este real că instanța de apel ca și instanța de fond, procedând la verificarea legalei lor sesizări, din perspectiva taxelor de timbru datorate de reclamant, au apreciat că acțiunea dedusă judecății, este o acțiune de partaj, însă, critica recurentei nu ar putea fi apreciată ca fondată nici din această perspectivă, câtă vreme, prin încheierea din 10.10.2011, instanța de fond a statuat neechivoc că acest partaj are ca obiect dreptul de creanță iar nu construcția în sine, iar instanța de apel, și-a însușit această calificare.
Deși această ultimă statuare este criticabilă, în realitate, natura acțiunii deduse judecății impunându-se a fi analizată din perspectiva scopului concret urmărit de reclamant - care în cauză este acela de a fi dezdăunat de proprietarul terenului și al construcției edificate pe acesta, ca urmare a constatării în favoarea sa a unei creanțe corespunzătoare contribuției sale, din timpul căsătoriei, la edificarea construcției - astfel că se impunea a se reține că pe această cale reclamantul a solicitat atât constatarea dreptului de creanță, născut ca urmare a edificării, în timpul căsătoriei, pe terenul proprietatea tatălui recurentei, cât și stabilirea cotei sale părți din această creanță și realizarea acestui drept, o atare concluzie nu poate conduce însă la nulitatea hotărârii, câtă vreme, această calificare a acțiunii nu a avut consecințe în ceea ce privește legalitatea soluției adoptate în privința pretențiilor deduse judecății, din perspectiva criticii recurentei, ci, exclusiv asupra taxelor de timbru datorate în cauză, aspect ce va fi analizat în cele ce urmează.
Astfel, instanțele de fond nu au încălcat prevederile art. 1201 din Codul civil, ci au respectat constatările hotărârilor judecătorești mai sus amintite, analizând în acord cu cele statuate prin aceste hotărâri, îndreptățirea reclamantului la a pretinde acest drept de creanță și limitându-se la a dispune exclusiv asupra acestuia.
Tot astfel, în raport de prevederile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, nulitatea prevăzută de această normă este una virtuală, fiind condiționată de dovedirea de către partea interesată a unei vătămări care nu ar putea fi altfel înlăturată. Or, această condiție nu este îndeplinită, câtă vreme în recurs, considerentele deciziei recurate, referitoare la natura acțiunii reclamantului, pot fi înlocuite sau complinite.
4. În referire la critica vizând încălcarea dispozițiilor Legii nr.146/1997, ca urmare a aprecierii că acțiunea formulată de reclamant, este supusă taxei de timbru în sumă de 19 lei.
Curtea reține că potrivit art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, în situația în care instanța învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare aferente. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare".
Aceste dispoziții legale instituie în sarcina instanțelor care exercită controlul judiciar, obligația de a verifica modul de determinare a cuantumului taxelor judiciare de timbru și de a dispune măsuri pentru perceperea și punerea în executare a acestor creanțe bugetare, fără a face vreo distincție după cum în cauză s-a formulat sau nu cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru.
Așadar se impune a se preciza că o atare verificare reprezintă în mod esențial o obligație a instanței de control judiciar, care în măsura în care, constată că taxele de timbru nu au fost legal achitate, dispune darea în debit a părților litigante pentru sumele datorate cu acest titlu, iar nu un aspect de nelegalitate.
Totodată, potrivit art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă care reglementează nulitatea actelor de procedură, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, iar potrivit art. 298 raportat la art.316 din Codul de procedură civilă, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.
În temeiul art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care vizează toate actele de procedură, așadar inclusiv hotărârile judecătorești, nulitatea intervine numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale, actul de procedură să fi produs părții o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Rezultă că partea interesată, în speța recurenta, trebuia să dovedească atât prejudiciul cauzat, cât și faptul că acest prejudiciu nu poate fi înlăturat decât prin anularea actului, doar într-o astfel de situație, acesta justificând interes în declanșarea mecanismului de control judiciar, prin formularea unei astfel de critici în calea de atac.
Or, contrar susținerii recurentei, în situația în care excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată a fost respinsă, cum este și cazul în speță, neachitarea taxei de timbru în cuantumul prevăzut de lege, care s-ar constata eventual în calea de atac, nu este sancționată de lege cu anularea cererii, norma specială și derogatorie de la prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1995, cuprinsă în art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, prevăzând în acest caz o sancțiune specială și anume emiterea de către instanța investită cu soluționarea căii de atac a unui titlu executoriu împotriva debitorului obligației de plată a taxei de timbru, prin care acesta este obligat să achite taxa datorată potrivit legii.
Pe de altă parte, vătămarea la care face trimitere art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, nu ar putea fi nici ea constatată, câtă vreme, pe această cale nu se ocrotește un interes privat, al recurentei, ci în discuție este plata la bugetul de stat a unei taxe legale.
Revenind însă la analiza modului în care au fost respectate în cauză, prevederile Legii nr. 146/1997, Curtea reține că în aplicarea art. 2 și 3 lit. c din actul normativ de referință, instanțele anterioare în mod eronat nu s-au raportat la integralitatea pretențiilor deduse judecății, acțiunea prin care s-a solicitat recunoașterea dreptului de creanță născut în patrimoniul foștilor soți, ca urmare a edificării de către aceștia pe terenul altuia, fiind în mod evident o acțiune patrimonială, evaluabilă în bani și supusă taxei de timbru, care în acest caz se impunea a fi stabilită în raport de valoarea pretenției concrete deduse judecății. O atare calificare este susținută neechivoc și de considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, expuse în cadrul deciziei în interesul legii nr. 32/2008, obligatorie la data formulării acțiunii de către reclamant.
Astfel, în determinarea caracterului acțiunii deduse judecății, instanța este ținută de obiectul cauzei, respectiv de natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție, întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acțiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impunând și calificarea acțiunii. Or, în cauză, scopul urmărit de reclamant a fost acela de a se constata edificarea construcției de către cei doi foști soți, în timpul căsătoriei, pe terenul proprietatea unui terț, respectiv recunoașterea și realizarea dreptului de creanță născut ca urmare a edificării imobilul în timpul căsătoriei, pe terenul proprietatea defunctului C. P., stabilirea contribuției sale la edificarea acestei construcții și despăgubirea sa de către pârâta, corespunzător contribuției sale, în timpul căsătoriei, la edificarea acestui imobil.
În consecință, raportat la pretențiile formulate de reclamant în primă instanță și de evaluarea creanței pretinse de acesta, în sumă de 77.730 lei, titularul acțiunii introductive datora, nu doar taxa fixă, aferentă partajului ci și o taxă de timbru corespunzătoare primului petit - acțiune evaluabilă în bani.
Așa fiind, în temeiul art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu art. 2 lit. f din Legea nr. 146/1997, în forma în vigoare la data formulării cererii, cât și cu art. 32 alin. 1 din Normele Metodologice emise pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 și aprobată prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2214 din 5 decembrie 1997, se va dispune darea în debit a reclamantului cu suma 2.782,8 lei corespunzătoare pretențiilor solicitate, această sumă reprezentând taxă de timbru datorată statului pentru serviciul taxabil prestat de instanța de fond și neachitată în primă instanță, urmând a fi încunoștințate organele financiare în vederea executării acestor dispoziții.
Tot astfel, în temeiul art. 11 alin. 1 coroborat cu art. 2 lit. f din Legea nr.146/1997, câtă vreme în apel, s-a contestat dreptul de creanță recunoscut în primă instanță în favoarea reclamantului, pârâta-recurentă avea, la rândul său, obligația de a achita taxa de timbru corespunzătoare valorii contestate de 77.730 lei, astfel că va fi dată în debit cu suma de 1.346,90 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată statului pentru serviciul taxabil prestat de instanța de apel și neachitată de aceasta.
5. În referire la critica vizând greșita obligarea a recurentei la plata creanței în valoare de 77.730 lei, constând în cota de ½ din valoarea de circulație a imobilului .
Astfel, recurenta apreciază că în cauză, erau incidente prevederile art.494 din Codul civil și prin urmare, în opinia acesteia, putea fi obligată să restituie doar valoarea materialelor și prețului muncii sau o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.
Critica este nefondată.
Astfel, în ipoteza în care soții construiesc un imobil pe terenul unui terț, în patrimoniul lor intră toate drepturile decurgând din faptul edificării construcției, adică dreptul de a folosi imobilul si dreptul de a fi despăgubiți de proprietarul terenului, care devine proprietar ca efect al accesiunii imobiliare.
Contrar susținerilor din recurs, art. 494 C.civ. are în vedere cazul în care construcția este efectuată fără nicio convenție nemijlocită, între proprietarul terenului și constructor. În situația în care între constructori și proprietarul terenului a intervenit însă o astfel de convenție, în temeiul căreia foștii soți, au ridicat construcția cu materialele și munca lor, nu se poate face abstracție de această realitate juridică, astfel încât raporturile juridice dintre soții constructori si proprietarii terenului, sunt supuse dispozițiilor art. 969 Cod civil.
În consecință, proprietarul terenului care a dobândit proprietatea asupra construcției edificate pe terenul său, potrivit art. 492 din Codul civil, care reglementează accesiunea imobiliară, în temeiul convenției, are obligația de a dezdăuna constructorul cu care a încheiat convenția, pentru construcțiile ridicate pe terenul proprietatea sa, dreptul de creanță neputând fi limitat la valoarea muncii sau a materialelor ci, se impune a fi calculat la valoarea de circulație a imobilului. Numai așa se dă eficiență prevederilor art. 970 din Codul civil potrivit cărora convențiile trebuie executate cu bună-credință, ele obligând nu numai la ceea ce cuprind, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa. A admite teza contrară, ar însemna, în primul rând, să se nege existența convenției dintre părți și apoi să se încalce și echitatea ce trebuie să guverneze raporturile juridice ce se leagă între părți. Or, în asemenea situație, totdeauna proprietarul fondului s-ar îmbogăți în dauna constructorului de bună-credință cu valoarea reală de circulație a imobilului care intră în patrimoniul său.
În raport de considerentele anterior reliefate, câtă vreme, în cadrul situației de fapt a cauzei, s-a statuat definitiv că părțile litigante au încheiat o convenție cu defunctul C. P., convenție în temeiul căreia au convenit asupra edificării construcției, pe terenul proprietatea defunctului, iar recurenta, în calitate de succesor acceptant al moștenirii acestui defunct, a dobândit și obligațiile asumate convențional de autorul său, Curtea va reține că în mod judicios s-a statuat în apel că despăgubirile ce se cuvin reclamantului se stabilesc, în raport de valoarea de circulație a construcției.
Vor fi înlăturate și apărările recurentei relative la împrejurarea că potrivit sentinței civile nr.nr.3323/20.03.1996 pronunțată în dosarul nr.8990/1995 de Judecătoria sector 1, nu se putea reține nici incidența art. 494 din Codul civil în cauză.
Așa cum s-a arătat și în analiza motivului 3 de recurs, susținerea recurentei fundamentată exclusiv pe această sentință nu poate fi apreciată ca fiind fondată, câtă vreme această hotărâre nu tranșează aspecte litigioase referitoare la construcția edificată în perioada 1999-2000, pe terenul din .. 45, sector 1, ci exclusiv asupra terenului de la această adresă.
În plus, aceste susțineri sunt contrazise de statuările din cuprinsul sentinței civile nr. 5549/07.10.1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București, hotărâre opozabilă recurentei, în care s-a constatat neechivoc faptul că imobilul construcție edificat de autorul reclamantei pe terenul din .. 45, sector 1, a fost demolat de ICRAL, în luna martie 1989.
În raport de prevederile art. 316 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 274 din Codul de procedură civilă, cererea recurentei având ca obiect cheltuieli de judecată, va fi de asemenea respinsă, ca nefondată, acesta căzând în pretenții, ca urmare a caracterului nefondat al criticilor formulate în recurs.
În consecință, pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, Curtea, va respinge recursul declarat de recurenta pârâta ca nefondat.
În aplicarea art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, se va dispune darea în debit a intimatului reclamant N. G. cu suma de 2.782,8 lei reprezentând taxa judiciară de timbru datorată și neachitată, aferentă fazei procesuale a fondului și a recurentei pârâtă C. I. cu suma de 1.346,9 lei reprezentând taxa judiciară de timbru datorată și neachitată, aferentă fazei procesuale a apelului.
În aplicarea art. 274 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 316 din Codul de procedură civilă, Curtea, reținând caracterul nefondat al criticilor formulate de recurentă, va dispune obligarea acesteia către intimatul reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2000 lei, constând în onorariul de avocat achitat conform chitanței nr. 405/06.10.2014- fila 26 recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă C. (fostă N.) I. împotriva deciziei civil enr.443/A/10.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât N. G..
Obligă recurenta la plata către intimat a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 lei.
Dă în debit intimatul reclamant N. G. cu suma de 2.782,8 lei reprezentând taxa judiciară de timbru datorată și neachitată, aferentă fazei procesuale a fondului.
Dă în debit recurenta pârâtă C. I. cu suma de 1.346,9 lei reprezentând taxa judiciară de timbru datorată și neachitată, aferentă fazei procesuale a apelului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/21.11.2014
-------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – D.A.D.
- L.C.
Jud.Sector 1 – E.M.
| ← Pensie întreţinere. Decizia nr. 923/2014. Curtea de Apel... | Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 174/2014. Curtea... → |
|---|
