Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 174/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 31177/3/2013
Dosar nr._
(255/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.174 A
Ședința publică de la 28 aprilie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DANIELA ADRIANA BÎNĂ
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
M. Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul D. B..
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-pârâtă C. A. M. împotriva sentinței civile nr.2162 din 10.12.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. JUSTIȚIEI pentru LUCIANI MOSE și cu Autoritatea Tutelară de pe lângă P. A..
Cauza are ca obiect răpire internațională de copii.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă apelanta-pârâtă C. A. M., personal și asistată de avocatul T. N. M., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, aflată la fila 166 din dosarul de fond și consilierul juridic Ț. B.-D. în calitate de reprezentant al intimatului-reclamant M. Justiției pentru Luciani Mose, în baza delegației aflată la dosar fila 59, lipsind Autoritatea Tutelară – P. A..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul apelantei-pârâte depune la dosar copia contractului de închiriere imobil, în traducere în limba română, precum și contractul de muncă al pârâtei, astfel cum s-a dispus prin încheierea de la termenul anterior și comunică un exemplar părții adverse. Solicită suplimentarea probei cu înscrisuri pentru a dovedi situația socială a reclamantului, învederând că a efectuat demersuri la autoritățile competente din Italia pentru a comunica aceste informații, însă nu a primit nici un răspuns până la acest moment.
Curtea, acordă cuvântul asupra cererii formulate de apelanta-pârâtă de suplimentare a probei cu înscrisuri.
Reprezentantul intimatului-reclamant învederează că se opune la suplimentarea probei cu înscrisuri solicitată de apelanta-pârâtă.
Reprezentantul Ministerului Public învederează că se opune încuviințării cererii de suplimentare a probatoriului cu înscrisuri, considerând că nu are relevanță în prezenta cauză.
Apărătorul apelantei-reclamante învederează că la dosar nu există nici un act din care să rezulte domiciliul intimatului-reclamant și din acest motiv a formulat o adresă către autoritățile competente din Italia pentru a comunica aceste informații și așteaptă un răspuns în acest sens.
Curtea, având în vedere cererea de suplimentare a probatoriului formulată la acest termen de apărătorul apelantei-pârâte, apreciază că este neîntemeiată, în condițiile în care, cu privire la cererea reiterată la termenul de judecată de azi, Curtea s-a pronunțat prin încheierea de la termenul de judecată din 14.04.2014. Constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelantei-pârâte depune la dosar note scrise și solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamant, fără cheltuieli de judecată.
Menționează că instanța de fond în mod nelegal a motivat că reținerea minorei pe teritoriul României este ilicită conform art.3 din Convenția de la Haga, față de împrejurarea că au fost încălcate prevederile hotărârii Tribunalului Fermo, pronunțată la data de 15.02.2013, prin care s-a stabilit ca minora să fie încredințată tatălui. Solicită a se avea în vedere că, hotărârea prin care minora a fost încredințată tatălui, a fost pronunțată la data de 15.02.2013, iar apelanta-pârâtă a părăsit Italia împreună cu minora, la data de 24.01.2013, înainte ca Tribunalul din Fermo să pronunțe hotărârea prin care minora a fost încredințată tatălui. Mai mult, această hotărâre a fost pronunțată cu lipsă de procedură, întrucât pârâta a fost citată la domiciliul reclamantului Mose Luciani, domiciliu pe care îl părăsise din vara anului 2012 împreună cu minora.
De asemenea, arată că reclamantul nu are un loc de muncă stabil, locuiește într-o locuință socială și obișnuiește să consume băuturi alcoolice; din acest motiv pârâta a hotărât să se întoarcă cu minora în România, unde are un loc de muncă, este susținută de către părinți, deține o locuință decentă iar minora poate beneficia de o bună dezvoltare fizică, psihică, spirituală și socială. Prin deplasarea pârâtei cu minora în România, nu a încălcat nici un drept privind încredințarea minorei, deoarece la data deplasării acestora sentința de care se prevalează reclamantul nu exista;minora nu avea stabilită reședința obișnuită la domiciliul tatălui.
Apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 lit.a și b din Convenția de la Haga, întrucât nu a fost încălcat nici un drept privind încredințarea minorei și nici drepturile părintești ale tatălui, față de împrejurarea că aceste drepturi nu erau exercitate în mod efectiv de către acesta, așa cum prevede art.3 lit.b.
Consideră că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică în ceea ce privește susținerea potrivit căreia reședința obișnuită a minorei este în Italia, având în vedere că, în speță, nu există suficiente elemente din care să rezulte acest aspect, făcându-se abstracție de la prevederile art.13 din Convenția de la Haga .
Reprezentantul intimatului –reclamant solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală.
Menționează că instanța de fond a reținut în mod corect că Tribunalul din Fermo a stabilit ca minora să fie încredințată tatălui și faptul că deplasarea minorei în România fără acordul tatălui este ilicită, conform art.3 din Convenția de la Haga.
De asemenea, instanța de fond, în mod corect, a mai reținut că, la momentul la care minora a fost luată de pârâtă cei doi părinți erau căsătoriți, iar potrivit legislației italiene, ambii părinți dețineau tutela comună a minorei; solicită a se avea în vedere că, minora a fost reținută ilicit pe teritoriul României, pârâta stabilind reședința acesteia în România fără a exista acordul tatălui în acest sens.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală, având în vedere că deplasarea minorei pe teritoriul României s-a făcut fără acordul tatălui fiind încălcate dispozițiile Convenției de la Haga.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin cererea formulată la data de 20.09.2013, M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, pentru reclamantul Mose L. a chemat în judecată pe pârâta A. M. C. solicitând instanței să dispună înapoierea minorei Giulia Luciani, la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia.
Prin sentința civilă nr. 2162 din 10.12.2013, Tribunalul București Secția a III a Civilă a admis această cerere și, pe cale de consecință, a dispus înapoierea minorei la reședința obișnuită din Fermo Torre di Palme, ., Italia, pe cheltuiala pârâtei.
Instanța a mai stabilit și termenul pentru executarea obligației de înapoiere a minorei, respectiv, patru săptămâni de la rămânerea definitivă a sentinței, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 2500 lei.
Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite cerințele art.3 din Convenție întrucât minora a fost deplasată de la reședința obișnuită fără a avea acordul tatălui fiind astfel încălcat interesul minorei de a avea legături cu tatăl său precum și drepturile părintești ale tatălui; în plus, tribunalul a menționat că nu poate fi în interesul minorei legalizarea unei situații de fapt bazată pe o injustețe.
Aspectele invocate de pârâtă, în sensul respingerii cererii pentru considerentul că minora s-a adaptat la noua sa viață, au fost avute în vedere de instanță care, a arătat că deși această adaptare este firească după scurgerea unui an de zile de la data deplasării, totuși acest echilibru trebuie să fie câștigat în cadrul unei situații legal stabilite iar nu ca urmare a unei rețineri ilicite a copilului.
Prin apelul formulat împotriva sentinței mai sus menționată pârâta a arătat că hotărârea primei instanțe este legală și netemeinică fiind rezultatul interpretării greșite a legii și a convențiilor europene cât și a probelor aflate la dosar.
Astfel, în privința hotărârii prin care Tribunalul din Fermo a încredințat minora tatălui, apelanta a menționat că, în mod greșit, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că acea hotărâre a fost pronunțată cu lipsă de procedură în ceea ce o privește întrucât a fost citată la domiciliul reclamantului Mose Luciani deși părăsise domiciliul din vara anului 2012.
În această perioadă, reclamantul a manifestat un profund dezinteres față de minoră neimplicându-se în creșterea și educarea acesteia nici afectiv nici material.
Singurul motiv pentru care reclamantul a solicitat încredințarea minorei este acela de a beneficia de un ajutor social și de o locuință socială reclamantul neavând un loc de muncă, locuiește într-o locuință socială, obișnuiește să consume în mod frecvent băuturi alcoolice și, pe acest fond, devine violent.
Prin urmare, în accepțiunea sa, nu sunt încălcate prevederile art.3 din Convenția de la Haga și nici un drept privind încredințarea minorei deoarece, la data deplasării apelantei sentința de care se prevalează reclamantul nu exista, iar minora nu avea stabilită reședința obișnuită la domiciliul tatălui.
Reclamantul nu exercită în mod efectiv drepturile părintești, având în vedere că o perioadă de aproximativ un an de zile acesta nu a vizitat-o și nu a contribuit la creșterea sa. Nici în perioada cât a locuit pe teritoriul Italiei tatăl nu și-a exercitat în mod efectiv drepturile părintești.
Hotărârea este nelegală și netemeinică și în ceea ce privește susținerea potrivit căreia reședința obișnuită a minorei este în Italia deși din actele depuse la dosar rezultă că, în perioada concubinajului, apelanta se deplasa în România unde era studentă iar după nașterea minorei venea însoțită de aceasta pentru a se obișnui cu mediul din țară tocmai pentru că intenționau să se stabilească împreună cu reclamantul în România.
Instanța de fond a făcut abstracție totală de prevederile art. 13 din Convenția de la Haga și nu a solicitat informații de la autoritățile centrale sau orice altă autoritate competentă pentru a afla situația socială a reclamantului, condiție esențială pentru protejarea interesului superior al minorului; nu a fost cercetat aspectul dacă părintele în grija căruia urmează a fi lăsată minora prezintă suficiente garanții morale și materiale pentru a putea oferi o nouă educație, dezvoltare fizică, psihică, spirituală, socială, fără a analiza dacă părintele poate oferi minorei grija și afecțiunea de care ar avea nevoie la o vârstă așa de fragedă și fără a analiza dacă tatăl poate oferi un trai decent minorei.
Înapoierea minorei s-a dispus fără a fi analizate repercusiunile înapoierii deși din raportul de expertiză psihologică rezultă că minora manifestă îngrijorare excesivă când nu se află în prezența mamei.
În apel a fost admisă proba cu înscrisuri în cadrul căreia s-a depus la dosar raportul de anchetă psiho-socială, contractul de ucenicie profesională și de închiriere ale apelantei.
Examinând cauza prin prisma criticilor menționate anterior, Curtea a apreciat că apelul este nefondat pentru considerentele care urmează:
Înapoierea de urgență a copilului în țara în care acesta își are reședința obișnuită este motivată de necesitatea ca acesta să nu mai fie considerat proprietatea părinților săi, ci să fie recunoscut ca persoană cu drepturi și necesități proprii. Astfel, adevărata victimă a răpirii este însuși copilul care riscă să-și piardă brusc echilibrul suferind traumatismul de a fi separat de părintele față de care s-a aflat tot timpul, incertitudinile și frustrările legate de adaptarea sa la o limbă străină, la condițiile culturale care nu îi sunt familiare, la noi profesori și o familie necunoscută (a se vedea Recomandarea 874(1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Raportul explicativ Perez-V. asupra Convenției de la Haga).
Obiectivul Convenției, astfel cum este prevăzut în art.1, de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit și de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea care există într-un stat contractant, cât și obligația de cooperare a autorităților centrale, prev. de art.7, implică cunoașterea, aplicarea și respectarea dispozițiilor legale naționale în materie.
Pe de altă parte, conform prevederilor art.20 din Constituția României, drepturile și libertățile vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. În caz de neconcordanță cu legislația internă, acestea au prioritate cu excepția dispozițiilor mai favorabile.
Aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului trebuie făcută în acord cu principiile drepturilor internaționale, în particular cu acelea legate de protecția internațională a drepturilor omului. Astfel, drepturile enunțate în această Convenție, care prevăd obligații pozitive lăsate în seama statelor contractante, de ex. în problema reunirii copiilor cu părintele lor, trebuie să fie interpretate în lumina Convenției de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale.
În acest sens, instanța de judecată trebuie să adopte cu promptitudine implementarea dispozițiilor corespunzătoare Convenției de la Haga, întrucât lipsa celerității în rezolvarea proceselor legate de acordarea responsabilității parentale poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre minorul și părintele care nu locuiește cu el.
Așadar, interesele ca și drepturile și libertățile tuturor celor implicați, trebuie luate în considerare conform art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie. Când contactele cu părintele par să amenințe aceste interese ori să interfereze cu acele drepturi, este sarcina autorităților naționale să stabilească echilibrul între ele.
Prin urmare, statul este obligat de a dispune măsurile pozitive în vederea realizării dreptului părintelui de a fi alături de copilul său dar și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie. În ambele situații trebuie avut în vedere raportul de proporționalitate care trebuie să existe între interesul persoanei și cel al societății, în ansamblul ei, ipoteze în care statul se bucură de o anume marjă de apreciere. Esențiale sunt, însă, atenția, promptitudinea și eforturile, adecvate și suficiente pentru a impune respectarea dreptului la înapoiere imediată a copilului deplasat sau reținut ilicit în consens cu el la respectarea vieții de familie.
Excepțiile de la regula „înapoierii de îndată a copilului” astfel cum sunt prevăzute de art.12, 13 și 20 din Convenția de la Haga, trebuie abordate cu maximă atenție pentru a nu duce la o întârziere a soluționării cererii de fond precum și să nu constituie, pe acest considerent, un caz de neînapoiere a copilului, motivat pe schimbarea situației de fapt inițială.
Excepțiile la înapoierea copilului trebuie să fie aplicate ca atare, ceea ce implică o interpretare restrictivă pentru a se evita ca prevederile Convenției să devină literă moartă. În fapt, Convenția se bazează în totalitate pe respingerea unanimă a fenomenului deplasărilor ilicite a copiilor și pe convingerea că cea mai bună metodă de a le combate, la nivel internațional, este de a nu le recunoaște consecințele juridice. Ca urmare, invocarea sistematică a excepțiilor menționate, substituind astfel forului reședinței copilului forul ales de răpitor, ar distruge orice edificiu convențional, golindu-l de spiritul de încredere mutuală care l-a inspirat.
Analizând cererea în contextul la care am făcut referire, în mod corect prima instanță a arătat că analiza sa se limitează la caracterul deplasării minorei, instanța română, în prezenta cauză, nefiind sesizată cu o acțiune având ca obiect încredințarea minorei.
De aceea, instanța de fond a făcut referire la faptul că instanța de tutelă este cea care va soluționa litigiul dintre părți, relativ la exercițiul autorității părintești - aspect care, arată instanța, s-a și realizat cu referire la hotărârea pronunțată de instanța italiană.
Această hotărâre este, într-adevăr, pronunțată ulterior formulării cererii de înapoiere, însă împrejurarea menționată de instanță și criticată de apelantă, nu este argumentul decizoriu avut în vedere la analiza ipotezei prevăzută de art. 3 din Convenție ci acela că, la data deplasării, ambii părinți aveau, potrivit legii de reședință comună, drepturi egale în privința exercitării autorității părintești iar apelanta a nesocotit atât dispozițiile acestei norme cât și dreptul la viața de familie al reclamantului și al minorei. Prin deplasarea copilului în țară, apelanta a dispus în mod exclusiv, cu ignorarea dreptului celuilalt părinte de a fi consultat în legătură cu copilul și l-a deplasat pe teritoriul României; ulterior, apelanta s-a prevalat de situația de fapt a acomodării copilului, de vârstă mică, cu noul său mediu de viață(aspect care se confirmă, în mod firesc, și prin raportul de anchetă psiho - socială).
Conduita reclamantului, afirmată de apelanta reclamantă în prezenta cauză, formează obiect de cercetare al instanței de tutelă, care are competența de a stabili căruia dintre părinți urmează a fi încredințat copilul, iar nu de autoritatea judiciară sesizată cu o cerere în temeiul Convenției de la Haga a cărei analiză se limitează, așa cum am subliniat deja, la examinarea caracterului ilicit al deplasării minorilor în spațiul european.
Din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că minora s-a născut la data de 21.04.2011 la Recanati iar ofițerul de stare civilă certifică rezidența mamei pe teritoriul localității Provincia di Fermo; reședința celor doi concubini și a fiicei acestora este situată pe teritoriul Italiei.
Aspectul pronunțării unei hotărâri de încredințare, în lipsa contradictorialității cu apelanta, este lipsit de relevanță juridică din perspectiva Convenției; așa cum am arătat în cele ce preced, în cazul litigiului de față nu este în divergență aspectul legat de punerea în executare pe teritoriul României a hotărârii străine; în plus, apelanta avea posibilitatea de a participa la acea procedură dacă urmărea ca rezolvarea situației privind custodia minorei să se realizeze în acord cu dispozițiile legale, respectiv, cu dispozițiile Codului civil italian.
Instanța de fond nu a făcut abstracție de dispoziția art. 13 din Convenției de la Haga, astfel cum se pretinde în cadrul apelului pendinte, deoarece nu avea obligația de a aplica din oficiu acele dispoziții ci doar de a aprecia dacă situația dedusă judecății prezintă vreun element comun cu ipotezele avute în vedere de aceasta. Or, în condițiile în care a statuat asupra caracterului ilicit al deplasării, a arătat că reclamanta înțelege să afirme păstrarea echilibrului minorei printr-o conduită nelegitimă, că întoarcerea copilului la reședința obișnuită nu reprezintă un pericol pentru aceasta, (cu atât mai mult cu cât apelanta are și ea obligația de a veghea la creșterea și educarea minorei), în mod corect Tribunalul a dispus asupra cererii de înapoiere.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul prevederilor art.480 din Noul cod civil va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de pârâta C. A. M. domiciliată în A., ., ., jud. A. împotriva sentinței civile nr.2162 din 10.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civil în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant M. Justiției pentru Mose Luciani cu sediul în București, ., sector 5 și Autoritatea Tutelară de pe lângă P. A. cu sediul în A., .. 75, jud. A..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
DOINIȚA M. D. A. B. LUCREȚIA CHRICEANU
Red.D.M.
Tehnored.D.M./cs
Ex.6/14.05.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – C.P.
| ← Actiune în constatare. Decizia nr. 1567/2014. Curtea de Apel... | Reexaminare taxe de timbru. Decizia nr. 1402/2014. Curtea de... → |
|---|
