Acţiune în constatare. Decizia nr. 889/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 889/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-05-2014 în dosarul nr. 2445/301/2008
Dosar nr._
(1009/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.889
Ședința publică de la 26 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-pârâți G. C. și G. L., împotriva deciziei civile nr.314 A din 08.03.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți T. V. și T. L..
P. are ca obiect – acțiune în constatare + evacuare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 19 mai 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 26 mai 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2854/11.03.2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București s-a admis cererea, formulată de reclamanții T. V. și T. L., în contradictoriu cu pârâții G. C. și G. L..
S-a constatat ca reclamanții au dreptul de abitație viagera asupra imobilului situat în București ., ., ..
A dispus evacuarea pârâților din imobil.
Au obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 1008,3 lei reprezentând cheltuieli de judecata
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut din analiza actelor cauzei, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la BNP M. V. sub nr.654/21.03.1997, parații au cumpărat apartamentul nr.45 situat în București ., ., ., reclamanții figurând în acest contract în calitate de procuratori de fonduri. În cuprinsul contractului pârâții au fost de acord să creeze un drept de habitație viagera în favoarea reclamanților aceștia urmând să locuiască până la sfârșitul vieții în apartamentul nr. 45respectiv ( f. 8, 9 ).
Dreptul de habitație ce a fost constituit de parați în favoarea reclamanților le da acestora din urma posibilitatea sa folosească, în calitate de titulari ai unui drept real, locuința ce aparține paraților.
Conform art.572 alin.2 C.civ. titularul dreptului de habitație poate sa închirieze altei persoane partea din casa pe care nu o locuiește. Ca atare pe durata dreptului de habitație nudul proprietar nu are dreptul sa folosească locuința fără acordul titularului dreptului de habitație, acesta fiind singura persoana îndreptățită sa folosească respectiva locuința.
În condițiile în care dreptul reclamanților de habitație este constituit în favoarea acestora pana la sfârșitul vieții, și cum parații nu au dreptul sa locuiască în respectivul imobil fără acordul reclamanților și fata de dezacordul exprimat de aceștia din cauza neînțelegerilor dintre părți, astfel cum rezulta din răspunsurile date la interogatoriile ce le-au fost luate, instanța va admite acțiunea reclamanților, în baza art.lll C.p.c. constatându-se ca aceștia au dreptul de habitație viagera asupra imobilului proprietatea paraților și dispunând evacuarea paraților din imobil.
Împotriva acestei sentințe în termen legal au declarat apel pârâți G. C. și G. L. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului s-a susținut că apartamentul în cauză a dobândit caracterul de bun comun al soților G., deși actul de vânzare – cumpărare s-a semnat doar de către apelantă, dreptul de habitație viageră a fost recunoscut doar de către apelantă, astfel că apelantul neexprimându-și consimțământul, nu-i poate fi opozabil.
În contractul de vânzare – cumpărare nu s-a prevăzut pentru intimată un drept exclusiv cu atât mai mult neputându-se reține astfel, cu cît apartamentul are 4 camere și dependințe, apelanta este fiica intimaților cu care s-a convenit o folosință comună date fiind ( vârsta înaintată a acestora și starea de sănătate, intimații folosesc apartamentul doar în sezonul rece, altfel locuind în Județul N., în apartament, cu drepturi locative proprii locuiește fiica apelanților, față de care nu s-a pronunțat sentința apelată, iar din probele administrate rezultă că toate datoriile și utilitățile aferente apartamentului sunt suportate de apelanți, instanța neavând în vedere acest aspect, deși obligațiile respective revin pârâților.
Hotărârea instanței de fond este de natură a crea o situație păgubitoare pentru familia apelanților separându-i pe aceștia de fiica lui, iar locuința rămânând în întregime în folosința a două persoane vârstnice și cu o sănătate precară.
La dosar s-au depus înscrisuri și concluzii scrise pentru intimați.
Prin decizia civilă nr.314/A/8.03.2010, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelanții la 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că, atât starea de fapt, cât și cea de drept analizate și reținute de prima instanță, sunt corecte și așa cum s-a reținut, raportat la dispoz. art.572 al.2 C.civ., titularul nudei proprietăți nu poate folosi locuința pentru care se cere un drept de abitație viageră, fără acordul titularului acestui drept, constituit pe toată durata vieții acestuia, ori în speță, acest acord rezultă că nu există în prezent.
Cât privește chestiunea suportării de către apelanți a cheltuielilor aferente imobilului, pe durata cât nu au locuit în acesta, după cum se pretinde, se apreciază că nu-i îndreptățește decât a invoca în favoarea lor un drept de creanță însă nu le conferă o îndreptățire de a ocupa în continuare imobilul în contra voinței intimaților.
De asemenea, este fără relevanță sub acest aspect dedus judecății, faptul că fiica apelanților locuiește în acel imobil, apărare care de altfel nici nu a făcut obiectul dezbaterilor la instanța de fond, nefiind invocată de către apelanții – pârâți, raporturile juridice deduse judecății vizând doar părțile în cauză.
Totodată, se observă că la instanța de fond, apelanții – pârâți nu au invocat (de altfel, nu s-a formulat întâmpinare) în favoarea lor apărări precum cele expuse în cererea de apel referitoare la chestiunea inopozabilității contractului în discuție, prin care s-a instituit dreptul de abitație viageră în favoarea intimaților, față de apelantul – pârât, fiind pentru prima oară pusă în discuție în instanța de apel, ceea ce este inadmisibil.
Față de toate acestea, Tribunalul a considerat că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 296 C.pr.civ. a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții G. C. și G. L..
Prin motivele de recurs s-au invocat dispoz.art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ., arătând că ambele instanțe au invocat dispoz.art.572 alin.2 C.civ., ca temei al acestora sub aspectul faptului că titularul nudei proprietăți nu poate folosi locuința pentru care se cere un drept de abitație viageră fără acordul titularului acestui drept, constituit pe toată durata vieții acestuia, or, în speță, acest acord rezultă că nu există în prezent.
Dispoz.art.572 alin.2 din Codul civil nu sunt indicate ca temei legal și dimensiuni (întindere) ale dreptului de abitație în titlul acestora, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr.654/21.03.1997.
Părțile nu au convenit nici expres și nici tacit în baza excepției prevăzute de art.572 alin.2 C.civ., instanțele omițând acest fapt esențial în aprecierea voinței reale a părților.
Ca urmare, nudul proprietar nu și-a dat acordul cu privire la un drept de abitație asupra celor 5 camere, fapt rezultat din contract, cât și din exercitarea în fapt și în drept de către intimați timp de 13 ani a unui drept de abitație limitat numai asupra a două camere din cele 5, în concordanță cu trebuințele sale.
Starea de fapt menționată anterior rezultă din probatoriul administrat în cauză.
Dispoziția art.572 alin.1 C.civ. reglementează o excepție de la principiul prevăzut în art.568 C.civ., care dispune că dreptul de uz și abitațiune se regulează prin titlul care l-au înființat și primesc după întinderea lui mai multe sau mai puțin întinderea.
Deci întinderea dreptului de abitație se prevede în titlul care a înființat dreptul de abitație, cum de altfel este și în speță.
Astfel, instanțele au omis faptul că recurenții au ocupat permanent 3 camere din anul 1997, iar intimații au folosit anual, pe timpul verii, numai celelalte 2 camere, potrivit trebuințelor lor.
Din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, rezultă expres că proprietarul G. C. a intrat în posesia întregului apartament la data autentificării – martie 1997, iar cu privire la cele trei camere a avut tot timpul, atât posesia, cât și folosința.
Prin contract, G. C. a acceptat ca intimații T. să aibă un drept de abitație în cele 2 camere, celelalte 3 rămânând în folosința și proprietatea recurenților.
Din clauza referitoare la dreptul de abitație prevăzută în contract, rezultă că „Eu, cumpărătorul, sunt de acord să creez un drept de abitație în favoarea părinților mei….”. Ambele instanțe au omis să observe că în această clauză nu s-a prevăzut un drept de abitație exclusiv asupra întregului apartament, ci s-a folosit expresia „în apartamentul”, lipsind cuvintele „întregul” și „exclusiv”.
Se mai arată că prin cele două hotărâri pronunțate în cauză, instanțele au creat o discriminare între cele două surori, întrucât Storch D., sora recurentei, a primit donație un apartament cu 3 camere de la aceeași părinți.
Se mai susține că au fost încălcate dispoz.art.983 și art.977 C.civ., în sensul că, când este îndoială, clauza se interpretează în favoarea celui ce se obligă și că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților.
Dacă s-ar fi prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, în mod expres, un drept de abitație în favoarea intimaților T. asupra întregului apartament, conform excepției de la art.572 pct.2 C.civ., hotărârile pronunțate în cauză ar fi fost, de asemenea, ilegale, deoarece dreptul de abitație este un drept real imobiliar, ce poate fi dobândit prin uzucapiune chiar și de nudul proprietar, când acesta, conform voinței părților, deci de bună-credință, a exercitat și dreptul de abitație, cum este cazul recurenților pentru cele trei camere.
Potrivit art.1900 C.civ., acțiunea pentru nulitate sau pentru stricarea unei convenții se prescrie în 10 ani, în toate cazurile, când legea nu dispune altfel, or, intimații T. nu au acționat în instanță 13 ani.
De asemenea, se mai invocă faptul că s-au încălcat dispoz.art.572 pct.1 C.civ., care prevăd că cel ce are un drept de abitație pe o casă, poate ședea într-însa cu familia sa, or, recurenții fac parte din familia intimaților și 13 ani au conviețuit în aceeași locuință.
Art.572 pct.2 C.civ. nu se poate aplica, deoarece nu există o parte a casei ce nu se locuiește și care ar putea fi închiriată.
Instanța de apel a omis acordul tacit al intimaților, manifestat la 21.03.1997 și până în prezent, în baza căruia recurenții în calitate de nud proprietar, au locuit permanent în 3 camere din apartamentul în litigiu, iar un eventual drept de abitație a fost pierdut de aceștia prin prescripția achizitivă de just titlu plus 10 ani de folosință, care a curs în favoarea nudului proprietar.
Conținutul acordului rezultă din comportamentul părților de la data încheierii contractului și până în prezent, respectiv dreptul de abitație al intimaților numai asupra a două camere.
În martie 1997 s-a dobândit proprietatea asupra a celor 5 camere, inclusiv posesia asupra celor 3 camere, pe care le-au folosit perpetuu ca locuință până în prezent.
Arată că instanța de apel a reținut greșit existența a 4 camere, și nu 5, iar această eroare este esențială asupra stării de fapt și cu implicație asupra stării de drept.
Au fost încălcate și dispoz.art.567 C.civ., unde se dispune că uzualul și cel ce are drept de abitație trebuie să se folosească de ele, ca un bun părinte de familie.
Astfel, intimații T. nu au contribuit timp de 13 ani la cheltuielile exercitării dreptului de abitație asupra celor două camere în litigiu, cheltuielile pentru reparație și întreținere a părților comune au fost suportate de recurenți, intimații au cerut evacuarea fiicei și a ginerelui, deținătorii nudei proprietăți, ceea ce sintagma „bun părinte” exclude abuzul de drept la abitație.
Instanța de apel a încălcat dispoz.art.292 C.proc.civ., reținând chestiunea inopozabilității contractului, deși nu s-a formulat întâmpinare în cauză.
Astfel, declarând ca inadmisibilă cererea formulată în apel, de constatare a inopozabilității contractului față de G. L,. instanța a încălcat și dispoz.art.292 C.proc.civ., deoarece această cerere a fost formulată în motivarea apelului și deci, admisibilă.
Intimații au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
La 10.02.2014, recurenta G. C. a invocat o . excepții, respectiv excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, motivat de faptul că aceștia nu au dreptul subiectiv, nu sunt titularii unui drept real, cum este dreptul de abitație. Excepția prematurității, deoarece intimații reclamanți trebuia, anterior acestei acțiuni, să obțină realizarea dreptului, adică să încerce să o determine pe recurentă, în calitate de nud proprietar, să le constituie dreptul de abitație pe care l-a promis în contractul de vânzare-cumpărare nr.654/21.03.1997.
Intimații reclamanți nu au făcut dovada înscrierii dreptului de abitație în cartea funciară pentru a contesta întinderea lui și nici nu au cerut nimic în schimbul donării fondurilor pentru plata prețului.
Acțiunea este inadmisibilă, conform art.111 C.proc.civ., întrucât dreptul reclamanților nu s-a născut, acțiunea fiind prematur introdusă.
S-a invocat și excepția lipsei de interes, întrucât pretenția reclamanților de a se constata întinderea dreptului de abitație și de a-i evacua din imobil este lipsită de folos material și moral în situația în care reclamanții nu au realizat mai întâi dreptul de abitație în sine, recurenta doar a promis constituirea dreptului, nu l-a și constituit.
În consecință, dreptul pretins nu este actual și interesul nu este născut și actual.
În fine, s-a mai invocat și excepția insuficientei timbrări, solicitându-se anularea cererii de chemare în judecată.
În opinia recurenților, acțiunea era supusă unei taxe de timbru la valoare, conform art.2 alin.1 ind.1 și alin.3, datorând astfel o taxă de timbru de 803,26 lei sau de 3.510,64 lei valoare actualizată.
S-a mai invocat și excepția necompetenței materiale a instanței și, în consecință, a căilor de atac, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a lui G. L..
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea principală, reclamanții T. V. și L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții G. C. și G. L. să se constate un drept exclusiv de abitație asupra apartamentului compus din 5 camere și dependințe situat în București, ., ..2, ., sector 3, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.654/21.03.1997; să se dispună evacuarea pârâților din acest imobil și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.
Anterior considerentelor aferente criticilor formulate în recurs, Curtea precizează că excepțiile invocate de către recurenți la 10.02.2014, precum și ulterior la 19.05.2014, reprezintă motive de ordine publică, care pot fi invocate și după termenul prevăzut de art.303 alin.1 C.proc.civ.
De asemenea, se precizează și împrejurarea că, deși aceste motive de ordine publică reprezintă o . excepții, respectiv excepția lipsei calității procesuale active, excepția prematurității, excepția inadmisibilității și a lipsei de interes, argumentația ce stă la baza acestora este una și aceeași și se întemeiază pe apărarea care vizează fondul cauzei și constă în susținerea potrivit căreia nudul proprietar nu a constituit nici un drept de abitație prin actul de vânzare-cumpărare nr.654/1997, în fapt reclamanții intimați urmând să solicite ulterior constituirea acestui drept, motiv pentru care acțiunea lor este inadmisibilă, prematură și lipsită de interes.
Întrucât aceste critici privesc chiar însăși fondul dreptului pretins judecății, urmează a fi soluționate unitar cu motivele de recurs întemeiate pe dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ. și care privesc aplicarea dispoz.art.572 și urm. C.civ.
În ceea ce privește situația de fapt, se impune și precizarea că prezenta cauză a fost suspendată până la soluționarea dosarului nr._/301/2010, aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 3.
Obiectul litigiului pentru care s-a suspendat cauza l-a reprezentat restrângerea spațiului locativ folosit de pârâții T. V. și L. și a fost finalizat prin sentința civilă nr._/26.10.2012 a Judecătoriei sector 3 București, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, sentință menținută prin decizia civilă nr.994/23.10.2013 și devenită irevocabilă prin constatarea nulității recursului pentru netimbrare, prin decizia civilă nr.468/5.03.2014 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Între părți s-a mai purtat un litigiu pe rolul Judecătoriei sectorului 3 înregistrat sub nr._/301/2010 și finalizat prin sentința civilă nr._/15.11.2010, având ca obiect cererea reclamantului G. L. (recurent pârât în prezenta cauză) împotriva intimaților T. și a pârâtei recurente G. C., de a se constata nulitatea absolută a clauzei de abitație viageră constituită în favoarea pârâților T. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.654/1997, pentru lipsa consimțământului la semnarea contractului, acțiunea fiind respinsă ca nefondată. Această sentință a fost menținută prin decizia civilă nr.404/13.05.2011 a Tribunalului București.
În prezenta cauză, se discută dreptul de abitație, acesta reprezentând un drept real de aceeași natură ca uzufructul, practic o varietate a uzufructului, cu mențiunea că are ca obiect, întotdeauna, o casă de locuit.
Dreptul de abitație se constituie și se stinge după aceleași reguli ca și uzufructul.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.654/21.03.1997, V. M., în calitate de vânzătoare, a înstrăinat imobilul în litigiu către G. C., în calitate de cumpărătoare, T. V. și L., având calitatea de procuratori de fonduri.
Prin același act, s-a prevăzut clauza, potrivit căreia cumpărătorul, adică recurenta G. C. este de acord să creeze un drept de habitație în favoarea părinților săi, T. V. și L. și care urmează să locuiască până la sfârșitul vieții în apartamentul ce face obiectul prezentului contract.
Recurenta G. C. a dobândit prin menționatul contract doar nuda proprietate a apartamentului, în timp ce dreptul de abitație a fost constituit prin același act în favoarea părinților săi, asupra întregului apartament și nu, astfel cum se încearcă a se acredita, numai pe două camere, pe tot timpul vieții intimaților reclamanți T..
Sub acest aspect, dispozițiile legale avute în vedere atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, respectiv art.572 alin.2 C.proc.civ. au fost corect aplicate și interpretate de către instanțe.
Astfel, art.568 C.civ. arată că drepturile de uz și de abitație se reglementează prin titlul le-a înființat și primesc după cuprinderea lui mai multă sau mai puțină întindere.
Conform titlului reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.654/1997, dreptul de abitație a vizat apartamentul în întregul său, și nu numai două camere, iar împrejurarea că recurenții pârâți au locuit în trei din cele cinci camere ale imobilului timp de 13 ani, nu le conferă acestora nici un drept în contra dreptului de abitație constituit la momentul încheierii contractului de către recurenta cumpărătoare G. C..
Nu au fost încălcate nici dispoz.art.983 și 987 C.civ., deoarece clauza privind constituirea dreptului de abitație este neechivocă și neîndoielnică, rezultând clar că, cumpărătoarea este de acord „să creeze un drept de abitație în favoarea părinților săi”, folosind timpul prezent chiar la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, acest drept de abitație a fost creat chiar la data de 21.03.1997, când părțile și-au exprimat acordul de voință în fața notarului, astfel cum rezultă din încheierea de autentificare nr.654/1997.
Această situație de fapt este susținută și de soluțiile pronunțate în litigiul finalizat irevocabil prin sentința civilă nr._/26.10.2012 a Judecătoriei sector 3 București, hotărâre prin care s-a respins cererea reclamantei de restrângere a spațiului locativ a intimaților T. și care a fost argumentată atât de recurenta reclamantă G. C., cât și de instanță prin prisma acelorași dispoziții legale, respectiv art.568 și urm. C.civ.
Faptul că reclamanții intimați T. au fost de acord ca o perioadă recurenții să locuiască în apartamentul ce face obiectul actului de vânzare-cumpărare susmenționat nu le conferă acestora un drept locativ specific sau un drept real, altul decât nuda proprietate, ei fiind tolerați de către titularii dreptului de abitație și având în vedere și natura relațiilor familiare dintre părțile prezentului dosar.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, ar fi dobândit un drept de abitație de către nudul proprietar în temeiul uzucapiunii, Curtea constată că această susținere este formulată omisso medio, deoarece până în momentul declarării recursului, în nicio fază procesuală și prin nicio apărare nu s-a mai invocat uzucapiunea.
Întrucât în recurs, judecata se desfășoară după regulile judecății în apel, cererea prin care se solicită a se constata uzucapiunea este formulată cu încălcarea dispoz.art.294 C.proc.civ.
Dispoz.art.572 pct.1 și 2 C.civ. nu au fost încălcate, deoarece între părți nu a avut loc o închiriere a părții din casă ce nu se locuiește, iar în privința faptului că cel ce are un drept de abitație pe o casă poate ședea într-însa cu familia sa, Curtea constată că recurenții se referă la familia lato sensu, întrucât prin căsătorie fiica soților T., G. C. și-a întemeiat propria familie, alături de soțul său, G. L., dispozițiile art.572 pct.1 C.civ. neputând fi extinse în contra voinței intimaților reclamanți și cu încălcarea dreptului de abitație, pe care chiar recurenta G. C. l-a constituit în favoarea părinților săi.
Împrejurarea că prin considerentele deciziei recurate s-a arătat că apartamentul are 4 camere și nu 5, nu este o eroare esențială care să fi schimbat starea de fapt sau de drept a cauzei, ci este doar o simplă eroare materială, care poate fi îndreptată pe calea dispozițiilor art.281 C.proc.civ.
Nici dispoz.art.567 C.civ. nu au fost încălcate, deoarece toate argumentele recurenților, referitoare la greșita aplicare a acestor dispoziții ori ignorarea lor, privesc un eventual drept de creanță pe care nudul proprietar îl are împotriva titularilor dreptului de abitație și sunt lipsite de relevanță în contextul aplicării și interpretării unor dispoziții legale, întrucât conotațiile morale legate de prezenta cauză nu pot constitui subiect de analiză al prezentei cauze.
Instanța de apel nu a încălcat dispoz.art.292 C.proc.civ., atunci când s-a referit la chestiunea inopozabilității contractului în discuție, deoarece această chestiune nu a fost invocată la fond și nu a fost analizată de către instanța de fond, astfel încât să poată fi invocată și ca motiv de apel.
Pe de altă parte, Curtea constată că această susținere a reprezentat un singur argument vis-a-vis de presupune drepturi locative ale fiicei recurenților pârâți, G. R., care nici măcar nu este parte în prezenta cauză.
Pe de altă parte, în prezentul recurs s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât G. L., însă Curtea constată, pe de o parte, că anterior s-a finalizat un litigiu între acesta și intimații T., prin sentința civilă nr._/15.11.2010, având ca obiect cererea reclamantului G. L. (recurent pârât în prezenta cauză) împotriva intimaților T. și a pârâtei recurente G. C., de a se constata nulitatea absolută a clauzei de abitație viageră constituită în favoarea pârâților T. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.654/1997, pentru lipsa consimțământului la semnarea contractului, acțiunea fiind respinsă ca nefondată.
De asemenea, referitor la această excepție, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece recurentul pârât G. L. are calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește capătul de cerere privind evacuarea, astfel încât este lipsit de relevanță că nu este proprietar, întrucât imobilul nu este bun comun.
Prin urmare, având în vedere cele menționate anterior, Curtea va respinge și motivele de recurs, respectiv excepția lipsei calității procesuale active, a prematurității, a inadmisibilității și a lipsei de interes, întrucât, astfel cum s-a arătat, reclamanții sunt titularii unui drept de abitație, drept de abitație care rezultă neîndoielnic din contractul de vânzare-cumpărare, aceștia având dreptul de a pretinde nudului proprietar respectarea acestui drept, fie printr-o acțiune personală, fie printr-o acțiune confesorie.
În prezenta cauză ne aflăm în prezența unei acțiuni personale, izvorâtă din contract, astfel încât acțiunea nu este nici prematură și nici lipsită de interes ori inadmisibilă.
Acțiunea nu este inadmisibilă nici sub aspectul caracterului subsidiar al acesteia, în raport cu cererea de realizare a drepturilor, deoarece recurenții intimați dețin posesia imobilului în prezent, aspect care nu poate fi negat de către recurenți.
Excepția insuficientei timbrări și excepția necompetenței materiale a instanței de fond, cu consecința recalificării căilor de atac vor fi tratate unitar, întrucât ele sunt indisolubil legate.
Curtea reține, pe de o parte, că excepția insuficientei timbrări nu este o excepție de ordine publică, ci relativă, astfel încât sub aspectul dispoz.art.20 din Legea nr.146/1997 este considerată omisso medio, iar, pe de altă parte, se reține că și dacă s-ar analiza pe fond, excepția insuficientei timbrări nu ar putea să atragă decât aplicarea dispozițiilor art.20 alin.5, care prevăd că „În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare”.
De altfel, Curtea constată că în cauză au fost aplicate corect dispoz.art.3 lit.a și b din Legea nr.146/1997, în redactarea de la 01.01.2007, în raport cu data introducerii acțiunii, fiind corect timbrată după cum rezultă din înscrisurile de la filele 7 și 18 dosar fond, unde se găsesc chitanțele nr._/29.02.2008 și chitanța nr._/1/7.03.2008.
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței de fond cu consecința stabilirii căilor de atac, Curtea reține dispozițiile recursului în interesul legii din Decizia nr.32/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Înalta Curte arată că ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară. În aceste condiții, trebuie considerate acțiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determină competența materială sau căile de atac, între altele, acțiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să-i întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acțiunea în reducțiune testamentară, acțiunile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri evaluabile în bani…..
În prezenta cauză, ne aflăm în prezența unei cereri în constatarea existenței unui drept, respectiv a dreptului de abitație, iar acest drept nu este un drept evaluabil în bani, în sensul specificat prin decizia Înaltei Curți, cel de-al doilea capăt de cerere referindu-se, de altfel, la dreptul de folosință, care, de asemenea, nu este evaluabil în bani.
În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat prin decizia în interesul legii, susmenționată, că pentru stabilirea taxei judiciare de timbru urmează să fie avute în vedere dispozițiile și categoriile de acțiuni folosite de legea specială (Legea nr.146/1997), în timp ce pentru determinarea competenței materiale, după valoare și, implicit, a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele civile și comerciale, se va avea în vedere natura dreptului care fundamentează acțiunea, particularizând-o și transferându-i din caracterele sale.
În prezenta cauză, competența materială, precum și căile de atac au fost corect stabilite, nefiind încălcată nicio normă de interes general.
Astfel fiind, Curtea va respinge recursul ca nefondat și văzând dispoz.art.274 C.proc.civ. va obliga recurenții la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul T. V..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-pârâți G. C. și G. L., împotriva deciziei civile nr. 314 A din 08.03.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți T. V. și T. L..
Obligă recurenții la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul T. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/01.07.2014
-----------------------------------------
T.B-Secția a III-a – Ș.Ț.
- C.T.
Jud.Sector 3 – I.A.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 32/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 186/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
