Pretenţii. Decizia nr. 100/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 100/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 6367/3/2011
Dosar nr._
(1968/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.100
Ședința publică de la 23.01.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de către recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE – reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2413 din 21.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. I..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 16.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 23.01.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 27.01.2011, reclamantul P. I. a solicitat obligarea paratului Statului R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin sentința penală nr. 415/27.12.1952, pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, precum și a contravalorii lipsei de folosință a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este nepotul persoanei supuse măsurilor cu caracter politic pe motiv de opoziție la instaurarea noului regim politic comunist - M. Ionesu. Acesta s-a căsătorit cu I. I., în urma căsătoriei rezultând șapte copii. Unul dintre copii a fost mama reclamantului, A. P. (născută I.), decedată în prezent.
M. I. s-a născut și a locuit în . și a avut meseria de agricultor. În anul 1952 acesta a fost condamnat de către Tribunalul M. Teritorial București, prin sentința nr. 415/27.12.1952, la doi ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publica, conform art.327 alin.3 C.pen. Prin aceeași sentință s-a dispus și confiscarea averii personale și suportarea cheltuielilor efectuate cu judecarea procesului. Din cercetarea Fisei Matricole penale rezulta că M. I. a executat în întregime pedeapsa privativă de libertate. În temeiul procesului-verbal din data de 22.08.1953 au fost preluate următoarele bunuri: 1. una casa de locuit cu trei camere, acoperita cu țiglă; 2. una căsoaie din bârne cu două camere acoperita cu sita, 3. una casa (a servit de prăvălie) cu trei camere din bârne, partea de răsărit și cărămidă nearsa partea de apus, acoperita cu sita, coceni și paie, cu tabla; 4. una magazie cu polata lunga de 9 metri și lata de 6 metri, acoperita cu țiglă, iar polata acoperita cu tabla; 5. un patul de țarc, pe magazie de bârne, lung de 5 m și lat de 2 m și ½ acoperit cu coceni; 6. un grajd din bârne, cu fanar deasupra lung de 9 m și larg de 4 m acoperit cu țiglă; 7. un șopron pe 6 furci lung de 6 m lat de 3 m, acoperit de coceni; 8. una mașina de curățat porumbi, mica, marca I.N. Scram Toplez, 3. terenuri arabile în suprafață de 15.25 ha, 10. terenuri plantate cu vie în suprafață de 0.10 ha, 11 terenuri întrebuințate pentru curte cu suprafața de 0.10 ha, 12 terenuri neproductive în suprafață de 0.75 ha.
Terenul arabil în suprafață de 15.25 ha a fost retrocedat ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr.18/1991, Legii nr.1/2000, astfel că reclamantul nu a solicitat despăgubiri pentru acest teren. Construcțiile confiscate sunt în prezent demolate, iar terenul aferent este în suprafața de 5.000 mp și se află în centrul actualului oraș Scornicești.
În drept, au fost invocate disp. art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul nu a depus întâmpinare, dar a fost reprezentat în instanța solicitând probe în apărare.
Prin sentința civilă nr.2413/21.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamant, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de_ lei cu titlu de despăgubiri materiale, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor confiscate, ca neîntemeiat și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 415/27.12.1952, pronunțată de Tribunalul M. București, I. M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii corecționale de 2 ani, 1 an interdicție corecțională și confiscarea averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică, prevăzuta de art. 327 C.pen.
Din adresa nr.245 C/16.05.2006, eliberata de Tribunalul M. Teritorial, instanța a mai reținut că I. M. a fost pus în libertate la data de 23.08.1954, la expirarea pedepsei.
După cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.7/03.05.2010, eliberat de BNP C. Saad A., reclamantul P. I. este moștenitorul lui P. A., decedata la data de 26.12.2009, în calitate de fiu. Aceasta din urmă a fost fiica lui I. M., decedat la data de 15.06.1967, astfel cum rezultă din certificatul de naștere ..s. nr._, eliberat de Sfatul Popular al Comunei Scornicești.
Potrivit disp. art. 1 alin.2 din Legea nr. 221/2009: „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pentru faptele prevăzute în....art. 323-329...din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”. Așadar, condamnarea autorului reclamantului la pedeapsa închisorii corecționale de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publica, prevăzuta de art. 327 C.pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic.
În temeiul disp. art. alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009: „orice persoana care ...a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata...b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Conform dispozițiilor sentinței penale nr._ pronunțată de Tribunalul M. Teritorial, s-a procedat la confiscarea averii lui I. M., întocmindu-se procesul-verbal din data de 22.08.1953, în cuprinsul căruia se menționează că au fost confiscate următoarele bunuri: 1. una casa de locuit cu trei camere, acoperita cu țigla, 2. una căsoaie din bârne cu două camere acoperita cu sita, 3. una casa ( a servit de prăvălie) cu trei camere din bârne, partea de răsărit și cărămida nearsa partea de apus, acoperita cu sita, coceni și paie, cu tabla, 4. una magazie cu polata lunga de 9 metri și lata de 6 metri, acoperita cu țigla, iar polata acoperita cu tabla; 5. un patul de țarc, pe magazie de bârne, lung de 5 m și lat de 2 m și ½ acoperit cu coceni, 6. un grajd din bârne, cu fanar deasupra lung de 9 m și larg de 4 m acoperit cu țiglă, 7 un șopron pe 6 furci lung de 6 m lat de 3 m, acoperit de coceni, 8. una mașina de curățat porumbi, mica, marca I.N. Scram Toplez, 3. terenuri arabile în suprafața de 15.25 ha, 10. terenuri plantate cu vie în suprafața de 0.10 ha, 11 terenuri întrebuințate pentru curte cu suprafața de 0.10 ha, 12 terenuri neproductive în suprafață de 0.75 ha.
Cu privire la terenurile arabile în suprafața de 15.25 ha, reclamantul a precizat ca nu solicita despăgubiri întrucât au fost retrocedate prin aplicarea Legilor nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000. De asemenea, la termenul din data de 24.01.2012, reclamantul a arătat că nu solicită despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Bunurile imobile menționate în procesul-verbal din data de 22.08.1953 au fost evaluate prin raportul de expertiza evaluatorie întocmit de expertul V. V. la suma de_ lei.
Având în vedere și că nu s-a făcut dovada ca reclamantul a obținut despăgubiri pentru bunurile imobile menționate mai sus conform disp. Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, instanța a apreciat că primul capăt al cererii de chemare în judecata este întemeiat, urmând a-l admite și a-l obliga pe pârât la plata sumei de_ lei cu titlu de despăgubiri materiale.
În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor, instanța a avut în vedere ca Legea nr.221/2009, prevede posibilitatea acordării de despăgubiri numai pentru repararea prejudiciului constând în echivalentul bunurilor confiscate, nu și a contravalorii lipsei de folosință a respectivelor bunuri. Așadar, legea limitează cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate la suma reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, iar în absenta unui temei legal care sa confere persoanei condamnate sau descendenților acesteia dreptul la repararea prejudiciului reprezentând contravaloarea lipsei de folosința a bunului, acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
În temeiul art. 276 C.pr. civ., ținând cont că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, instanța a obligat paratul la plata parțială a cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariul aferent expertizei evaluatorii administrate în cauză.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și pârâtul S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.
Recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI a solicitat, în temeiul art.299, art.304 pct.8 și 9 și art.3041 C.proc.civ., admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii promovate de către reclamant.
În motivare, recurentul a susținut că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală sub aspectul acordării daunelor materiale în temeiul prevederilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
A susținut recurentul că reclamantul nu a dovedit că bunurile confiscate prin procesul-verbal de confiscare ar fi aparținut autorului său. Astfel, din procesul-verbal de confiscare rezultă faptul că: „nu s-a putut stabili în mod precis dacă această avere este toată a reclamantului".
La dosar nu se află titluri de proprietate cu privire la imobilele solicitate, nici documente de la cartea funciară și nici înscrisuri cu data certă ori începuturi de dovadă scrisă cu privire la dreptul de proprietate. Mai mult, din documentul „Act de vânzare-cumpărare" depus la dosar rezultă că numita L. M. I. (soția autorului reclamantului) ar fi cumpărat un teren arabil în satul Scornicești și o fâșie de pământ lată de 36 m.
In momentul cumpărării nu exista prezumția de comunitate de bunuri, astfel încât imobilele cumpărate cu acest act nu au aparținut niciodată autorului reclamantului și soției acestuia, fiind bunuri proprii așa cum rezultă din act. Evident în aceste condiții dreptul cu privire la revendicarea acestora aparținea soției reclamantului și nu pe calea Legii speciale nr. 221/2009, ci pe calea acțiunii în revendicare.
Acest fapt conduce logic spre concluzia că în patrimoniul reclamantului nu există dreptul la o acțiune în restituire pentru ce nu a avut în proprietate și nu poate solicita, chiar dacă în procesul verbal de confiscare bunurile există, decât imobilele proprietatea sa.
Neexistând vreun alt act de la care să se pornească în stabilirea calității de proprietar, recurentul a apreciat că sentința este nelegală și netemeinică deoarece s-au acordat despăgubiri unui neproprietar.
Expertiza efectuată în cauză, este ipotetică și nu se fundamentează pe dreptul de proprietate și nici pe o situație faptică, deoarece bunurile imobile construcție au pierit sau nu au existat niciodată conform cu descrierea.
Nu există Ia dosar nici un înscris care să fi stabilit că imobilele solicitate ar fi fost cerute, alături de celelalte imobile prin intermediul Legii nr.18/1990 sau a Legii nr.10/1995, fapt care duce la concluzia că Registrul Agricol nu conținea aceste date.
Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, hotărârea pronunțată fiind netemeinică și nelegală, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct. 9 din Codul de procedura civilă, raportat la dispozițiile art.5 alin.1 lit.b) care reglementează condițiile de acordare a despăgubirilor materiale:
Acest recurent a susținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiției în sensul că nu a primit nicio despăgubire în temeiul Legii nr.10/2001.
Recurentul pârât a învederat instanței de recurs faptul că suma stabilită de către instanța de fond ca obligație de plata în sarcina pârâtului, respectiv 493.800 lei reprezintă echivalentul bănesc al tuturor bunurilor confiscate, atât imobile, cât și mobile.
Or, textul de lege - art. 5 din Legea nr. 221/2009 – se referă la bunurile care nu au fost restituite sau pentru care nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001.
Astfel, obiectul reglementarii îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
De altfel, în expunerea de motive la Legea nr.221/2009, se menționează "aceste bunuri sunt calificate de către art.2 alin (1) llt.b) din Legea nr.10/2001, cu modificările si completările ulterioare, ca fiind imobile preluate în mod abuziv".
Dacă în prima parte a alin.(1) lit.b) al art. 5 din Legea nr.221/2009 se observă că nu se face nicio distincție cu privire la natura bunurilor care fac obiectul reglementarii, în cea de-a doua parte a acestui text de lege, legiuitorul face referire în mod expres la bunurile al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr.10/2001, precum și cele ale Legii nr.247/2005.
Mai mult decât atât, art.6 alin.(2) din Legea nr.10/2001 definește noțiunea de imobile, în înțelesul acestui act normativ, acestea fiind terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
De asemenea, alin.(2) al art.6 din actul normativ citat anterior face vorbire despre utilajele si instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Astfel, din dispozițiile art.5 alin.(1) lit.(b) din Legea specială, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativa cu caracter politic. In acest sens, vin și dispozițiile art.5 alin (5) din Legea nr.221/2009 potrivit cărora: „Acordarea de despăgubiri in condițiile prevăzute la alin.(1) lit.(b), atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare sau a Legii nr.247/2005, cu modificările si completările ulterioare".
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.3/2013, s-a admis recursul în interesul legii statuând că: „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor ant. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație. "
Pe cale de consecință, față de cele de mai sus, instanța de judecata avea datoria de a face distincție între despăgubirile solicitate pentru bunurile imobile și acelea pentru bunuri mobile, și de a le aprecia în mod diferit, în conformitate cu temeiul de drept al acțiunii reclamantului.
Recurentul a mai susținut că instanța de fond nu a ținut cont de obiecțiunile formulate de pârât la raportul de expertiză efectuat în cauză. Deși pârâtul a argumentat în sensul că suma rezultată în urma expertizei tehnice judiciare este mult exagerată și a anexat un raport de evaluare independent care estimează valoarea de piața a respectivelor imobile la 74.462 lei (față de 493.800 lei), instanța a omologat în mod greșit raportul de expertiză judiciară în forma inițială, obligând pârâtul la plata sumei stabilite în concluziile acestuia.
În mod eronat instanța de judecată a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 700 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de expert, atâta timp cât în cauză nu se poate reține o culpă procesuală a Statului R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul reclamant P. I. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, solicitând respingerea recursului ca nefundat. A arătat acesta că susținerea conform căreia bunurile menționate în procesul verbal nu erau în proprietatea lui M. lonescu este nejustificată, respectiv că susținerea privind imposibilitatea dovedirii existentei și identificării bunurilor imobile este în mod evident infirmată de raportul de expertiză tehnică și de înscrisurile depuse la dosar. S-a mai arătat că expertiza tehnica efectuată în cauză respectă normativele în vigoare și a fost realizată în temeiul înscrisurilor existente la dosar, a înscrisurilor pe care expertul desemnat le-a obținut de la instituțiile abilitate, precum și în raport de declarațiile de martor depuse la dosar.
Intimatul - reclamant, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 10/2001, a făcut dovada că măsura confiscării bunurilor menționate în Procesul verbal datat 22 august 1953 a avut ca temei legal însăși sentința penala nr.415/27.12.1952 prin care a fost condamnat M. lonescu.
Această prezumție este total ignorată de către M. P., care a susținut că din însuși procesul verbal rezultă un dubiu cu privire la apartenența averii confiscate.
Rațiunea legiuitorului de a introduce art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost aceea ca în cadrul numeroaselor abuzuri săvârșite de S. român, omul de rând, subiectul pasiv al acestor agresiuni nu avea posibilitatea, sau cel puțin nu constituia o prioritate, conservarea actelor, titlurilor de proprietate, înscrisuri cu dată certă sau extrase de la cartea funciară (acolo unde exista o astfel de evidență).
Din analiza sentinței penale nr.415/27 decembrie 1952, se poate observa că autorul M. lonescu a fost arestat în perioada noiembrie - decembrie 1952, astfel că acestuia nu numai că i-a fost imposibil să dețină actele de proprietate, dar și să le conserve în închisoare.
Intimatul a arătat faptul că toate alegațiile Ministerului P. privind lipsa actelor, lipsa proprietății sunt total injuste și împovărătoare pentru intimatul-reclamant, dat fiind contextul în care s-au desfășurat evenimentele.
A susținut intimatul că din procesul verbal datat 22.08.1953 coroborat cu art.24 din Legea nr.10/2001, precum și cu faptul că acesta a fost declarat „chiabur și fost cârciumar”, conform sentinței penale nr.415/27.12.1952 – deci cel care producea venituri și deținea averea familiei – rezultă că la momentul 1952 autorul M. I. era proprietar.
Critica privind imposibilitatea dovedirii existenței și identificării bunurilor imobile este în mod evident infirmată de raportul de expertiză tehnică și de înscrisurile depuse la dosar.
Expertiza tehnică efectuata în cauză respectă normativele în vigoare și a fost realizată în temeiul înscrisurilor existente la dosar, a înscrisurilor pe care expertul desemnat Ie-a obținut de la instituțiile abilitate, precum și în raport de declarațiile de martor depuse la dosar, și nicidecum pe baza unor „amintiri”.
Deși reprezentantul Ministerului P. a participat în mod obligatoriu la toate ședințele de judecata, a luat la cunoștință de conținutul raportului, nu a înțeles să formuleze nicio obiecțiune cu privire la mențiunile pe care le cuprinde.
Mai mult, Ia momentul acordării cuvântului pe fondul cauzei, acesta a solicitat admiterea acțiunii în parte, în sensul de a se constata caracterul obiectiv al măsurilor (nu a fost solicitat acest lucru) și de a se admite în parte capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale, în măsura în care acestea sunt dovedite și respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale (intimatul nu a solicitat acordarea de daune morale).
Este de notorietate faptul că în lipsa elementelor de identificare, expertul judiciar poate refuza efectuarea expertizei, situație inaplicabilă în prezenta speță.
Sesizarea inexistenței unui înscris care să ateste, în cadrul revendicării imobilelor în temeiul Legii nr.18/1991 sau a Legii nr.10/2001, faptul că acestea au fost înscrise în Registrul Agricol este nejustificată în condițiile în care, la momentul confiscării bunurilor, nu era reglementată această formă de evidență primară în care se înscriu date privind gospodăriile populației.
Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, intimatul reclamant a solicitat respingerea acestuia ca nefundat.
A susținut intimatul că dovada conform căreia intimatul-recurent a obținut despăgubiri conform dispozițiilor Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 îi incumba pârâtului. Despăgubirile acordate de instanța de fond în cuantum de 493.000 lei reprezintă în mod exclusiv echivalentul bănesc al bunurilor imobile, cu atât mai mult cu cât pentru bunurile mobile nu s-a efectuat expertiză.
Potrivit doctrinei si literaturii de specialitate, deși inițial reclamantului îi revine sarcina probei conform dictonului "actori incumbit probatio", este de notorietate că faptele negative nu se probează.
În cazul în care pârâtul avea cunoștințe cu privire la existența formulării și introducerii unei notificări în baza Legii nr.10/2001, putea obține un înscris prin care să se demonstreze faptul că intimatul-reclamant nu are dreptul de a uza de dispozițiile Legii nr. 221/2009, întrucât deja a obținut sau este în curs de a obține despăgubiri conform Legii nr.10/2001.
Mai mult potrivit Legii nr. 221/2009, se menționează că existența unei notificări în baza Legii nr.10/2001 nu conduce în mod automat la respingerea cererii, ci la suspendarea oricăror proceduri demarate în temeiul Legii nr.10/2001.
Cu toate acestea, intimatul reclamant are certitudinea că nu poate fi produs un astfel de înscris, întrucât pentru imobilele confiscate nu s-au efectuat demersuri potrivit Legii nr.10/2001.
Instanța a admis obiecțiunile formulate de pârât și a pus în vedere expertului de a răspunde la obiecțiuni. In raport de aceste răspunsuri la obiecțiuni, instanța de fond a apreciat asupra întregului material probator și a admis parțial cererea introductivă.
În cauză s-a efectuat în cauză o singură expertiză, respectiv expertiza tehnică imobiliară, aspect ce rezulta atât din încheierea de ședința din data de 22 noiembrie 2011 care cuprinde obiectivele expertizei, cât și din parcurgerea Raportului de expertiză efectuat de expert tehnic judiciar ing. V. V..
Față de aceste aspect, coroborat cu faptul că instanța a acordat doar despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor imobile, astfel cum au fost identificate și individualizate prin Raportul de expertiză tehnică, intimatul a apreciat că și acest motiv de recurs referitor la acordarea contravalorii și a bunurilor mobile este nefondat. Instanța de fond în raport de probatoriul administrat a procedat la admiterea parțială a cererii.
Referitor la critica privind netemeinicia obligării Statului R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata s-a susținut că aceasta este nefondată prin raportare la dispozițiile art. 274 C.proc.civ.
Art.274 Cod proc.civ. statuează în mod clar și fără echivoc, fără a deosebi în funcție de atitudinea părților, că "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecata".
Având în vedere că S. R. a fost și este principalul beneficiar de pe urma măsurii abuzive de conservare a bunurilor ce au aparținut autorului M. lonescu, coroborat cu calitatea procesuală pasivă acordată prin Legea nr.221/2009, intimatul a apreciat că în cauză se poate reține culpa procesuală a Statului R. reprezentat prin M. de Finanțe, indiferent de atitudinea procesuală, deși acesta a dat dovadă si de rea-credință și de declanșarea litigiului.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând concomitent criticile de recurs formulate de către recurentul pârât, dar și de către recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, dat fiind interdependența acestora, raportat la obiectul pricinii și temeiul juridic al cererii, constată următoarele:
Pentru soluționarea cererii vizând despăgubirile materiale, Curtea reține incidența dispozițiilor art. 5 alin (1) lit.b) din Legea nr.221/2009 care prevăd: „(1)Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al //-/ea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) (…); b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Așadar, din interpretarea logică acestui text legal cu caracter special, Curtea constată că pentru a se putea acorda despăgubiri materiale, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009, este necesară, pe de o parte, îndeplinirea condițiilor premisă a stabilirii caracterului politic al măsurilor de condamnare sau administrative dispuse împotriva autorului reclamantului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar pe de altă parte, a condiției ca reclamantul să probeze că bunurile a căror contravaloare se solicită au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau de adoptare a măsurii administrative cu caracter politic, iar cei în cauză nu au fost anterior despăgubiți în condițiile stabilite prin dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
În cauză, situația premisă privind acordarea de despăgubiri materiale este îndeplinită în prezenta cauză, tribunalul reținând caracterul politic al măsurii luate față de autorul reclamantului – descendent de gradul al II- lea - aspect care nu a fost criticat de către recurenți, soluția constând în constatarea caracterului politic a măsurii luate împotriva autorului reclamantului intrând în putere de lucru judecat.
Numai că, așa cum s-a arătat anterior, prin dispoziția prevăzută la litera b a art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009, legiuitorul a dorit să dea satisfacție celor care au suferit de pe urma măsurilor cu caracter politic luate de către regimul comunist prin înlăturarea efectelor survenite în patrimoniul acestor persoane, prevăzând în mod expres acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, condiție care, contrar susținerilor intimatului prin întâmpinare, trebuie probată de către titularul acțiunii, fiind o condiție impusă de lege ce se cere a fi dovedită de cel care invocă în favoarea sa aplicarea acestui text de drept.
Însă, înainte de a verifica o asemenea cerință dacă este îndeplinită sau nu în prezenta cauză, Curtea reține intenția legiuitorului de a acorda despăgubiri persoanelor care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, respectiv celor care au suferit condamnări politice cărora li s-au confiscat bunuri și cărora nu le-au fost restituite aceste bunuri, respectiv nu au obținut o despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Prevăzând îndeplinirea acestor condiții ca fiind suficiente pentru a considera fondată cererea reclamantului, legiuitorul nu a mai integrat în conținutul legii și condiția ca persoana condamnată sau care a suferit aceste măsuri cu caracter politic să facă dovada proprietății acestor bunuri confiscate, prezumându-se că această condiție este de la sine înțeles că se cere a fi îndeplinită, cum de altfel se cere a fi îndeplinită în cazul tuturor cererilor de revendicare pe drept comun, dar și a cererilor fundamentate pe legile speciale, Legea nr.10/2001 sau Legea nr.247/2005.
În cauza de față, reclamantul a depus la dosarul cauzei sentința civilă nr.415/27.12.1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București prin care autorul său, I. M., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională și confiscarea averii personale.
În baza acestei sentințe s-a încheiat un proces verbal datat 22.08.1953, în conținutul căruia se consemnează de către delegații însărcinați cu punerea în aplicare a acestei hotărâri că s-au deplasat la în . au găsit prezent nici un membru din familia condamnatului.
În absența oricărei persoane de la domiciliul condamnatului, s-a procedat la inventarierea bunurilor găsite, printre care mai multe terenuri și construcții, ocazie cu care s-a procedat și la o descriere sumară a acestora.
Totodată, același proces verbal consemnează că în lipsa tuturor membrilor familiei condamnatului, nu s-a putut lua informații în legătură cu aceste bunuri declarate confiscate, în acest fel neputându-se stabili cu exactitate dacă toate aceste bunuri erau la momentul confiscării bunuri aflate în proprietatea condamnatului, respectiv membrii familiei condamnatului dețineau cu vreun titlu parte din imobilele confiscate: „Nu s-a putut stabili în mod precis dacă această avere este toată proprietatea personală a condamnatului…”, persoanele delegate cu executarea sentinței apreciind asupra proprietății condamnatului asupra tuturor respectivelor bunuri confiscate din relatările unor vecini: „însă relatările vecinilor și cunoștințelor lor, condamnatul ar fi proprietarul exclusiv al acestei averi”.
Or, relatările unor persoane expuse și ele unor posibile repercusiuni politice nu pot constitui garanția și dovada proprietății condamnatului asupra unor bunuri imobile.
Așa fiind, însăși acest proces verbal de confiscare relatează un dubiu cu privire la proprietatea asupra bunurilor confiscate ca fiind toate în proprietatea personală a condamnatului la momentul confiscării.
La dosarul cauzei nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că respectivele bunuri ar fi fost în proprietatea condamnatului, ci dimpotrivă, la dosarul cauzei s-a depus un act de vânzare cumpărare datat 27 noiembrie 1930 din care rezultă că soția acestuia, L. M. I. a dobândit, în proprietate, în urma cumpărării două bucăți de teren arabil, un loc de casă și o construcție aflată pe acesta. Or, așa cum a susținut și recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, la acea vreme, nu intrase în vigoare Codul familiei care prevedea comunitatea de bunuri, însă nu se poate face abstracție de dispozițiile art.4 din Decretul nr.32/1954 care dispun în sensul că: „Bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau proprii potrivit dispozițiilor acestui Cod”, respectiv că acțiunea civilă de față a fost promovată anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil. Curtea constată că la dosar nu s-au cerut relații nici de la Direcția de Impozite de Taxe în legătură cu bunurile deținute de către autorul reclamantului, instituție a statului care putea oferi informații în legătură cu pricina de față și nici în legătură cu transmisiunile succesorale care au operat în privința autorului reclamantului.
C. constată că reclamantul a depus la dosar declarații autentificate, extrajudiciare, ale unor martori în legătură cu edificarea unor construcții în anii 1940, 1943 și 1947 de către autorul reclamantului, probe cu care acesta a înțeles să facă dovada proprietății condamnatului asupra unor construcții confiscate în anul 1953 de la bunicul său.
Or, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 169 Cod de procedură civilă administrarea probelor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu prevede altfel, pricina de față nefiind una dintre cele care s-ar aplica situația de excepție a textului de drept citat.
Mai mult, Curtea are în vedere că unul dintre martori D. M. L., este chiar fiică a numitului I. M., în privința acesteia nefiind depuse la dosar dovezi în sensul că i-au fost acordate despăgubiri în temeiul vreunei legi speciale în legătură cu bunurile intrate în patrimoniul statului ca efect al condamnării autorului său.
În mod nefondat a susținut intimatul că imobilele confiscate nu puteau fi înregistrate în vreun Registru Agricol întrucât la momentul confiscării bunurilor nu era reglementată această formă de evidență primară, având în vedere că autoritățile statului dețineau date, chiar dacă nu într-o formularistică pusă la punct ulterior Legii agrare, în legătură cu proprietarii agricoli, întinderea stăpânită, suprafața declarată, exploatațiile agricole sau de altă natură,animalele domestice aflate în exploatațiile agricole, mașinile și uneltele aflate în exploatațiile agricole ș.a.
S-a apărat intimatul în sensul că fiind arestat i-a fost imposibil autorului său să mai dețină actele de proprietate, respectiv să le conserve în închisoare. Această susținere nu poate fi însă validată de vreme ce dovada proprietății putea fi făcută de reclamant nu numai cu actele de proprietate aflate în păstrarea autorului său anterior condamnării, ci și cu alte dovezi de la instituțiile statului în cazul actelor ce se află în păstrarea acestora, ori cu alte mijloace de probă permise de Codul civil și Codul de procedură civilă.
Curtea nu poate primi apărarea reclamantului în sensul că bunica sa a murit anterior anului 1989 astfel că aceasta nu a mai avut posibilitatea de a revendica imobilul, de vreme ce statul român a pus la dispoziția moștenitorilor celor condamnați politic și cărora li s-au confiscat bunuri, respectiv parte din bunurile lor au intrat în proprietatea statului fără titlu, legi speciale de reparație, în acest sens fiind Legea nr.18/1991, Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005.
Din actele și lucrările dosarului, Curtea constată că reclamantul nu produs nicio dovadă în sensul că nu a uzat de procedura specială a Legii nr._, instanța de fond pronunțându-se exclusiv pe baza afirmațiilor acestuia. Or, fiind o condiție instituită de lege, acesta avea obligația producerii de dovezi în sensul cerut de lege, respectiv că bunurile pentru care a formulat prezenta acțiune nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005,
Într-adevăr organele statului care au procedat la aplicarea măsurii confiscării bunurilor autorului reclamantului aveau, așa cum a susținut și reclamantul, obligația să verifice actele de proprietate ale autorului său, de vreme ce acest lucru nu s-a făcut la acel moment nu împiedică instanța să verifice aspecte legate de proprietatea respectivelor bunuri confiscate în pricina de față; mai mult, neîndeplinirea obligației de către organele statului de la acea vreme nu poate constitui un motiv pentru a susține afirmația intimatului în sensul că producerea actelor necesare soluționării cauzei și care îi incumbă reclamantului este împovărătoare astfel că acesta ar trebui absolvit de această obligație.
Critica susținută de recurentul pârât în sensul că suma stabilită de către instanța de fond ca obligație de plată în sarcina sa, respectiv de_ lei reprezintă echivalentul bănesc al tuturor bunurilor confiscate, atât imobile, cât și mobile, este nefondată. Astfel, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză această sumă a fost calculată de expert în urma evaluării terenurilor și construcțiilor, în mod ipotetic, pe baza actului de proprietate datat 27 noiembrie 1930, dar și a declarațiilor extrajudiciare anexate cererii de chemare în judecată, expertul stabilind că valoarea terenului este de 430.600 iar a construcțiilor de 63.200 lei.
În ce privesc criticile vizând raportul de expertiză, precum și cea vizând cheltuielile de judecată, Curtea, față de soluția ce urmează a se da în cauză, apreciază că nu se mai impune analizarea acestora.
Așa fiind, având în vedere că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în prezenta cauză, dat fiind că se impune suplimentarea probatoriului cu alte probe: martori, refacerea expertizei în urma administrării unui probatoriu complet, probe ce nu pot fi administrate în faza procesuală a recursului, dat fiind interdicția instituită de art. 305 Cod procedură civilă, Curtea, va admite recursurile, va casa sentința recurată și va reține cauza spre rejudecare, acordând termen la data de 13.03.2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de către recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE – reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2413 din 21.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. I..
Casează sentința apelată și reține cauza spre rejudecare.
Stabilește termen la 13.03.2014.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/28.01.2014
--------------------------------------
T.B- Secția a V-a –S.V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 186/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 825/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
