Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 957/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 957/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-05-2014 în dosarul nr. 47091/299/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 957 R
Ședința publică de la 27.05.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – M. STELUȚA C.
JUDECĂTOR – D. Z.
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. I., împotriva deciziei civile nr. 1229A/03.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. A. C., având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul reclamant P. A. C. reprezentat de avocat B. Ș., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât M. I..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că recurentul pârât M. I. nu a făcut dovada achitării taxei de timbru, deși a fost citat cu această mențiune, precum și că s-a depus la dosar întâmpinare, în 3 exemplare.
Curtea pune în discuția părților excepția netimbrării cererii de recurs.
Apărătorul intimatului reclamant P. A. C. solicită admiterea excepției netimbrării recursului. În subsidiar, în cazul în care se face dovada achitării taxei de timbru, solicită respingerea cererii de suspendare, respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
După rămânerea dosarului în pronunțare s-a depus la dosar prin Serviciul Registratură de către apărătorul recurentului pârât M. I., avocat R. M., împuternicire avocațială, dovada achitării taxei de timbru în sumă de 1.306 lei și timbru judiciar de 5 lei și un înscris.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 sub nr._, reclamantul P. A. C. a chemat în judecată pe pârâtul M. I., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să îl oblige pe acesta la plata sumei de 50.000 Euro, contravaloare împrumut și a dobânzii legale, calculată începând cu data de 28.10.2011, până la achitarea afectivă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că, între părți, s-a încheiat contractul de împrumut atestat sub nr. 14/16.02.2010 de către av. A. C., reclamantul împrumutând pârâtului suma de 37.500 Euro. Scadența împrumutului a fost stabilită la data de 01.01.2011, iar, la data de 24.12.2010, reclamantul l-a notificat pe pârât în legătură cu apropierea termenului scadent iar, la data de 02.01.2011, pârâtul a fost pus în întârziere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1590 C. civ.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a arătat că între părți nu s-a încheiat niciodată un contract de împrumut, iar înscrisul prezentat de către reclamant este nul, deoarece, fiind vorba de o obligație bănească, actul trebuia să fie scris în întregime de către pârât sau să fi fost adăugată, la final, mențiunea "bun și aprobat". Pârâtul a mai arătat că și clauza penală inserată în contract este nulă, deoarece, în raport de definiția dată contractului de împrumut prin arte 1576 și art. 1584 C. civ., stipulația respectivă contravine naturii juridice a contractului, întrucât, prin norma imperativă din art. 1088 C. civ., la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, fidejusiune și societate. În ceea ce privește actul adițional nr. 1 la contract, pârâtul a arătat că nu a fost semnat de către el.
Prin sentința civilă nr._/05.07.2012 Judecătoria Sectorului 1 București a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârât la restituirea către reclamant a sumei de 37.500 Euro, reprezentând împrumut conform contractului de împrumut din data de 16.02.2010, atestat de av. Crist Polișor-A. și la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumei 37.500 Euro, calculată începând cu data de 04.11.2011, a formulării cererii de chemare în judecată, și până la restituirea efectivă a împrumutului.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, între părți a fost încheiat contractul de împrumut atestat de către avocat C. Polișor-A. sub nr. 14/16.02.2010, reclamantul împrumutând pârâtului suma de 37.500 Euro, scadența fiind stabilită la data 01.01.2011.
Pârâtul a pretins că acest contract a fost încheiat sub forma unui act de împrumut între el și reclamant, în realitate, suma de bani reprezintă onorariu de succes pe care una dintre firmele pârâtului îl datora reclamantului, care, în calitate de avocat, a prestat activitate de consultanță și asistență juridică în beneficiul societății respective.
Cu toate acestea, alegația pârâtului nu a fost dovedită în cauză, nici unul dintre martorii audiați neputând-o confirma. Instanța a observat că însuși martorul audiat din inițiativa pârâtului, C. A., nu a putut susține că știe că destinația sumei de 37.500 Euro a fost de onorariu de succes datorat reclamantului de către ., întrucât, astfel cum a declarat, pârâtul a fost singurul pe care l-a auzit de această destinație a sumei.
În consecință, nefiind dovedită susținerea pârâtului, instanța a constatat între părți a fost încheiat un contract de împrumut fără dobândă, forma acestui contract fiind una legală, acesta fiind redactat și atestat, în privința datei, entității părților și a conținutului, de către avocat, conform art. 3 alin. 1 din ea nr. 51/1995, nemaifiind necesară îndeplinirea vreunei alte formalități.
De asemenea, instanța a constatat că pârâtul și-a asumat obligația de restituire a sumei împrumutate, de 37.500 Euro, până la data de 01.01.2011, reclamantul fiind de acord cu prelungirea scadenței până la data de 30.06.2011.
Întrucât clauzele penale inserate în contractele de împrumut nu produc efecte, fiind interzise de dispozițiile art. 1088 alin. 1 C. civ., coroborate cu cele ale 1586 Cod civ. în materia împrumutului de consumație, cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând clauză penală a fost respinsă ca neîntemeiată.
În schimb, instanța a constatat că reclamantul are dreptul la plata de daune-interese de către pârât, ca urmare a întârzierii îndeplinirii de către acesta a obligației de restituire a sumei împrumutate, de 37.500 Euro, daune-interese care, în materia contractului de împrumut, nu pot fi decât sub forma dobânzii legale, calculată de la data punerii în întârziere prin cererea de chemare în judecată, conform dispozițiilor speciale în acest sens cuprinse în art. 1586 C. civ.
Împotriva sentinței civile nr._/2012 a formulat apel pârâtul M. I..
În motivarea apelului apelantul-pârât a arătat că între parți nu s-a încheiat nici un contract de împrumut, suma de 37.500 de euro nefiind niciodată remisa, că avocatul P. A. C. a redactat in întregime așa-zisul contract de împrumut nr. 14/16.02.2010, iar avocatul A. C. Plopisor, care este angajatul reclamantului a atestat înscrisul în privința datei, a identității pârtilor și a conținutului conform art. 3 alin 1 din Legea 51/1995.
Suma de 37.500 de EURO nu a părăsit în nici un moment patrimoniul reclamantului sau al cabinetului sau de avocatura, iar apelantul nu a recunoscut niciodată ca a primit aceasta suma de bani deoarece contractul este unul pur fictiv. Acest lucru este dublat și de spusele martorului A. C. Plopisor care are calitatea de colaborator și angajat al reclamantului P. A. C..
S-a învederat instanței de asemenea ca prezentul act este lovit de nulitate absoluta deoarece nu a recunoscut niciodată în mod expres sau în vreun alt fel ca a intrat în posesia sumei de bani. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile articolului 1180 alin (1) C.Civ.: "Actul sub semnătură privata, prin care o parte se obliga către alta a-i plați o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie sa fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna sa adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi sa iscălească."
Rezulta ca înscrisul trebuia scris în întregime de apelantul parat sau cel puțin acesta trebuia sa adauge personal la sfârșitul actului mențiunea "bun și aprobat" împreuna cu prezentarea în litere a sumei sau a câtimii lucrului urmata de semnătură sa. Solicita instanței sa ia act de nelegalitatea și implicit nulitatea înscrisului deoarece nu respecta toate formalitățile cerute de lege pentru redactarea unui astfel de act. După interpretarea normelor legale rezulta astfel ca actul pe care se bazează prezenta speța nu poate avea caracterul juridic de înscris sub semnătură privata, el având cel mult natura juridica a unui început de dovada scrisa.
Reclamantul nu a putut dovedi neîndoielnic și nici prin alte mijloace de proba situația de fapt a împrumutului, anume ca este un onorariu de succes, nici prin martorul propriu, nici prin interogatoriu și nici prin orice alt mijloc de proba reglementat de normele legale în vigoare. Totodată, creanța reclamantului nu este o creanța certa, lichida și exigibila.
Prin decizia civilă nr.1229A/03.12.2013 Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât M. I..
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că este necontestat faptul ca între parți au existat relații de colaborare pe o lunga perioada de timp, colaborare care a avut ca obiect si acordarea de asistenta juridica de către intimatul reclamant pentru societatea in apelantul parat era acționar.
Critica apelantului parat in sensul ca instanța de fond in mod greșit a reținut încheierea contractului de împrumut deși între parți nu s-a încheiat un astfel de contract, nu s-a remis suma de bani ce face obiectul acestui contract ci apelantul s-a angajat a da cu titlu de onorariu de succes intimatului reclamant o a de bani, este nesusținuta in plan probator.
Astfel, tribunalul a reținut că, din cuprinsul contractului de împrumut depus la dosar, rezulta ca suma de bani a fost primita de apelantul parat-împrumutat la data semnării contractului.
Încheierea contractului în forma depusa în copie la dosar este recunoscuta de apelantul parat prin răspunsurile la întrebarea nr.7,8,9,10 din interogatoriu, dar afirma ca a semnat acest contract in februarie 2010, a fost pus in întârziere cu privire la obligația de plata in data de 24.12.2010, a solicitat prelungirea termenului de restituire a împrumutului si cesionarea unei creanțe in scopul stingerii obligației.
De asemenea, tribunalul a reținut că, susținerea apelantului in sensul ca suma pretins împrumutata reprezintă un onorariu de succes solicitat de reclamant ca urmare soluționării in favoarea paratului a unei cauze nu este dovedita, împrejurarea ca avocatul care a atestat contractul de împrumut este colaborator al intimatului reclamant neputând duce la concluzia ca acesta a consemnat in mod nereal convenția parților, câta vreme acest contract este semnat de parți, apelantul reclamant necontestând semnarea contractului.
Cu privire la natura convenției, susținerea apelantului in ce privește interpretarea eronata a probelor de către instanța de fond este neîntemeiata.
Din probele administrate in cauza rezulta existenta unui contract de împrumut, din depoziția martorului C. Polisor A. rezultând ca paratul a încercat stingerea obligației de plata printr-o novație, sau preluarea datoriei de către .>
Împrejurarea ca încheierea contractului si . din acest contract nu a fost recunoscuta niciodată în mod expres sau în vreun alt fel nu este de natura a atrage nulitatea absoluta a contractului, apelantul parat semnând convenția de împrumut in modalitatea consemnata în înscrisul constatator.
Cu privire la respectarea dispozițiilor art.1180 C.civ., tribunalul a reținut că in speța contractul a fost atestat de un avocat ales de parți, care are calitatea conferita de art.3 din legea nr.51/1995 sa redacteze acte juridice ale clienților, atestând identitatea parților, a conținutului si a datei actelor prezentate spre autentificare. Astfel înscrisul constatator al convenției de împrumut este încheiat in forma ceruta de lege ad probationem.
Cum cuantumul sumei împrumutate și data restituirii acestei sume rezulta din contractul însușit de apelantul parat prin semnătura este nereala susținerea potrivit cu care creanța nu îndeplinește condițiile impuse de art. 379 alin. (3) C.proc.civ.
Împotriva deciziei civile nr. 1229A/2013 a declarat recurs recurentul M. I., în motivarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:
În temeiul dispozițiilor art. 244 alin. 1 C.pr.civ. recurentul-pârât solicită suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr._/299/2013 al Judecătoriei sector 3 București, ce are ca obiect cererea recurentului de a se constata caracterul simulat al contractului de împrumut atestat sub nr. 14/16.02.2010; să se constate că acest contract de împrumut este actul aparent și că între părți există o înțelegere secretă care reglementează înțelegerea reală a părților simulată prin contractul de împrumut; să se constate nulitatea contractului de împrumut atestat sub nr. 14/16.02.2010, pentru viciul de consimțământ al reclamantului, acesta fiind obținut prin dol.
A. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ceea ce nu reține instanța este ca cel care a certificat actul conform art.3 alin.1 din Legea nr. 51/1995 este tocmai domnul avocat C. A. Plopișor, angajatul și colaboratorul domnului avocat P. A. C.. Prin răspunsul la notificarea reclamantului cu nr.333 N din 24.10.2011 prin care acesta îi solicita suma pretins împrumutată, recurentul a arătat față de acesta că nu a încheiat nici un contract de împrumut și nu că nu are nici o obligație de plată, obligația de plată aparținând unei societăți și actul de împrumut fiind simulat.
Avocatul care a atestat actul aparent - C. Polisor a declarat în calitate de martor în fata instanței, la termenul din 14.06.2012 ca nu a asistat personal la plata sumei cuprinsa in contract, ca nu a asistat la discuțiile intre parți, părțile discutând in biroul reclamantului, ca este angajat/colaborator al reclamantului si in aceasta calitate a fost solicitat de acesta sa redacteze un contract pe care i l-a indicat, fără ca pârâtul sa ii indice vreun detaliu din acest contract, ca a auzit de la recurent ca acest contract reprezintă un contract aparent care simula înțelegerea reala intre reclamant si societățile la care este recurentul acționar privind un onorariu de succes. Simulația i-a fost adusa la cunoștința martorului din acel litigiu si de către C. A., care având in vedere calitatea pe care o ocupa la S.C. MIDAL HOLDING S.A. nu numai ca a cunoscut de aceasta simulație, dar a si încercat sa-l elibereze de contractul aparent, încercând sa încheie cu reclamantul o novație prin care obligația secreta a societății de a plăti onorariul de succes sa fie preluata si in aparenta astfel contractul aparent sa fie novat si sa se stingă simulația.
În aceste condiții, recurentul-pârât susține că, reținerile instanței sunt contradictorii celor probate în cuprinsul dosarului și chiar celor reținute de instanță în alte paragrafe.
Mai mult, martorul - avocatul care a certificat actul, a recunoscut simulația nu numai in fata instanței, dar si prin corespondenta electronica cu subsemnatul - prin emailul din 28.06.2011. Martorul a declarat ca suma in cauza este onorariu de succes, ca a cunoscut simulația contractului, ca a purtat discuții atât cu recurentul si cu reclamantul în legătura cu aceasta problema, dar si cu cel care a atestat actul simulat - C. Polisor, ca a oferit reclamantului si celui care acționa în calitate de interpus al sau - C. Polisor, varianta stingerii simulației prin confuziunea actului simulat cu actul real - printr-o novație in care societatea Midal sa preia debitul si in actul aparent.
Or, în aceste condiții nu se poate retine ca actul certificat în privința datei si parților ar face dovada deplina, instanța însăși recunoscând in alt paragraf ca sustinerile recurentului ar putea fi întemeiate, dar refuza sa le dea curs, investind ca proba deplina un act pe care cel care l-a certificat a arătat ca nu i-a cunoscut conținutul si nici realitatea celor cuprinse in el, mai mult, recunoscând prin corespondenta ca știa ca nu e real.
B. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori interesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia.
Recurentul arată că, în realitate intre reclamantul P. A. C. si recurentul-pârât nu s-a încheiat niciun contract de împrumut, suma de 37.500 de euro nefiind niciodată remisa si pe care in niciun moment nu a recunoscut "in mod expres" ca ar fi primit-o. După cum reiese din declarația expresa in acest sens a avocatului care a atestat actul, C. Polisor data in fata recurentului si in fata domnului C. A., reprezentantul grupului Midal, dar si recunoașterea expresa a reclamantului in fata acelorași persoane, avocatul P. A. C. a redactat in întregime așa-zisul contract de împrumut nr.14/16.02.2010. Avocatul A. C. Polisor, care este angajatul domnului P. A. C. a atestat înscrisul in privința datei, a identității parților si a conținutului conform art. 3 alin 1 din Legea 51/1995.
Recurentul a arătat ca domnul avocat P. A. C. în perioada 2002-2010 a încasat sume considerabile de bani de la societățile la care este acționar, existând un rest de achitat in valoare de aproximativ 24.152,03 USD conform fisei de contabilitate. Recurentul susține ca domnul avocat P. A. C. a primit sistematic sume de bani de la firmele la care recurentul este acționar si implicit denota faptul ca recurentul nu ar fi avut nevoie sub nicio forma sa se împrumute cu suma de 37.500 EURO de la reclamant.
Recurentul a mai subliniat faptul ca data semnării așa-zisului contract de împrumut, anume 16.02.2010, este imediat ulterioara datei la care domnul avocat P. A. C. a reprezentat societățile Midal in dosarul_/300/2009 aflat pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, în care a fost pronunțata sentința nr._/18.12.2009, astfel se poate observa ca exista aproximativ 2 luni intre sentința nr._/18.12.2009 si contractul de împrumut nr.14/16.02.2010.
Mai mult decât atât solicită instanței de judecata sa observe diferențele majore intre așa-zisul contract de împrumut din data de 16.02.2010 si alte contracte reale încheiate intre societățile Midal prin recurent si reclamant.
C. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., hotărârea recurată este lipsita de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii.
Recurentul arată că în mod eronat instanța nu a dat aplicare prevederilor privitoare la simulație, chiar daca recurentul nu a invocat-o pe cale reconvenționala, ci a invocat-o ca apărare si instanța trebuia sa tina cont de aceste prevederi si sa le aplice.
Simulația este acea operațiune juridica unitara care creează o aparenta neconforma cu realitatea prin încheierea concomitenta a doua acte juridice, unul public si mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de actul secret si adevărat, care conține in sine acordul, implicit sau explicit, al parților de a simula.
În continuare, recurentul redă conținutul dispozițiilor art. 1175 C.civ., ale art. 962 și art. 977 C.civ. și solicită, având în vedere recunoașterea expresa a reclamantului, să se constate ca intre parți nu a existat niciodată un contract de împrumut si ca nu exista nicio obligație intre parți provenind din contractul de împrumut - suma nefiind împrumutata nu exista nici obligație corelativa a returnării acesteia, actul simulând un debit al unei societatea pe care o reprezenta la acel moment față de reclamant.
Recurentul-pârât invocă reaua credință a reclamantului, rea credința vădită prin modul de redactare al actului și arată că acesta, profitând de încrederea recurentului, bazat pe faptul unei colaborări precedente și pe vârsta înaintată, și pe sentimentul de încredere pe care îl avea față de cel care își reprezentase interesele timp de 14 ani, l-a amenințat și l-a forțat să semneze contractul aparent de împrumut, prin presiune.
Inserarea clauzei penale în act arată faptul că cel care trebuie să apere interesele și drepturile recurentului, a profitat de buna sa credință și a redactat în întregime acest act, aceasta după ce a purtat o discuție cu recurentul exercitând presiuni și forțându-i voința în vederea obținerii acordului.
Recurentul-pârât a mai învederat instanței ca prezentul act este lovit de nulitate absoluta deoarece nu a recunoscut niciodată in mod expres sau în vreun alt fel ca a intrat în posesia sumei de bani și întrucât nu respectă dispozițiile articolului 1180 alin. (1) C.Civ., din care rezultă că înscrisul trebuia scris în întregime de el sau cel puțin recurentul trebuia sa adauge personal la sfârșitul actului mențiunea "bun si aprobat" împreuna cu prezentarea în litere a sumei sau a câtimii lucrului urmata de semnătura sa.
Solicită instanței sa constate nulitatea înscrisului deoarece nu respecta toate formalitățile cerute de lege pentru redactarea unui astfel de act, deci acest înscris nu poate avea caracterul juridic de înscris sub semnătura privata, el având cel mult natura juridica a unui început de dovada scrisa.
Invocând dispozițiile art. 960 din vechiul Cod Civil, recurentul-pârât susține că, daca ar fi cunoscut adevăratul substrat al falsului contract de împrumut nu ar mai fi procedat niciodată la semnarea lui, dar datorita faptului ca avea încredere în domnul avocat P. A. C., acesta prin mijloace viclene a profitat de vârsta înaintata si l-a pus sa semnez un act juridic la care nu ar fi dorit sa fie parte in realitate.
Invocând dispozițiile art. 953 C.civ., recurentul-pârât susține că nu a dat niciodată un consimțământ valabil exprimat în ceea ce privește împrumutul acestei sume de bani considerabile, ci intimatul, avocat P. A. C., a profitat de starea sa de sănătate, vârsta înaintata, de toate trucurile meseriei de avocat pentru a putea obține aceasta suma de bani total nejustificat si fără temei. Consimțământul său a fost dat prin eroare si a fost surprins prin dol.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.pr.civ.
Deliberând asupra cererii de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Prin dispozițiile art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ. este consacrat un caz de suspendare facultativă ce durează până la rămânerea irevocabilă a soluției pronunțate într-un alt proces, în care se rezolvă o chestiune prejudicială pentru procesul de față.
Recurentul solicită suspendarea recursului de față până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/299/2013 al Judecătoriei sector 3 București, ce are ca obiect cererea recurentului de a se constata caracterul simulat al contractului de împrumut atestat sub nr. 14/16.02.2010; să se constate că acest contract de împrumut este actul aparent și că între părți există o înțelegere secretă care reglementează înțelegerea reală a părților simulată prin contractul de împrumut; să se constate nulitatea aceluiași contract de împrumut, pentru viciul de consimțământ al reclamantului, acesta fiind obținut prin dol.
Curtea reține că problema caracterului simulat al contractului de împrumut atestat sub nr. 14/16.02.2010 și a existenței unor cauze de nulitate a acestui contract a fost invocată în litigiul de față de către recurentul-pârât chiar prin întâmpinarea formulată în primă instanță, că aceste aspecte au făcut obiectul analizei instanței anterioare, și de asemenea, fac obiectul și al recursului de față, astfel încât, promovarea unei noi acțiuni cu același obiect nu este de natură să conducă la suspendarea recursului de față, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 pct. 1 C.pr.civ.
Pentru aceste motive, Curtea va respinge cererea de suspendare a recursului formulată de recurentul-pârât, întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 1 C.pr.civ., ca neîntemeiată.
Deliberând asupra excepției de netimbrate a recursului, Curtea constată că recurentul a făcut dovada achitării taxei de timbru și a timbrului judiciar, prin serviciul Registratură al instanței, motiv pentru care va respinge excepția de netimbrare a recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
A. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, este nefondat.
Invocând propria interpretare a înscrisurilor administrate în cauză, a răspunsurilor la interogatoriu și a probei testimoniale, recurentul-pârât susține că reținerile instanței sunt contradictorii celor probate în cuprinsul dosarului și chiar celor reținute de instanță în alte paragrafe.
Curtea învederează că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. nu are în vedere modalitatea de interpretare a probelor de către instanța de apel, ci doar existența contradicțiilor dintre considerente și dispozitiv, existența contradicțiilor între considerente (în sensul că din unele rezultă temeinicia acțiunii iar din altele netemeinicia), sau ipoteza în care lipsește motivarea soluției sau cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina.
Însă, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurentul-pârât invocă existența unor contradicții între considerentele instanței de apel și interpretarea pe care recurentul-pârât consideră că instanța de apel ar fi trebuit să o dea probelor administrate în cauză, ipoteză care nu se subsumează cazului de recurs invocat de către recurent.
Curtea constată că instanța de apel a indicat în cuprinsul hotărârii recurate considerentele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul că apelul declarat de pârât este nefondat, astfel încât ea respectă întru-totul cerințele art. 261 pct. 5 C.pr.civ.
În realitate, în susținerea acestui motiv de recurs recurentul-pârât critică modul de apreciere de către instanța de apel a probelor administrate în cauză și susține că aceste probatorii ar fi trebuit să conducă instanța de apel la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută în considerentele hotărârii.
Or, Curtea arată că nu poate reține această critică, întrucât modul de apreciere a probelor de către instanța de apel nu se încadrează în niciunul din cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., întrucât - în actuala sa reglementare, dată de dispozițiile art. 304 alin. 1, art. 306 alin. 3 și art. 3021 lit. c) C.pr.civ. - recursul este o cale extraordinară de atac în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului, astfel încât el este pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ., motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, nu și netemeinicia ei.
B. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., potrivit căruia instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori interesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, este nefondat.
În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul arată că, în realitate, între părți nu s-a încheiat un contract de împrumut, astfel încât instanța de apel a calificat în mod eronat natura juridică a actului juridic pe care reclamantul își bazează pretențiile, respectiv a contractului de împrumut atestat de avocat A. C. sub nr.14/16.02.2010, ci recurentul susține că acest act juridic trebuia calificat ca un contract simulat, prin care părțile au avut în vedere faptul că suma de 37.500 euro ar reprezenta onorariul de succes cuvenit reclamantului pentru apărarea intereselor pârâtului în calitate de reprezentant al unor societăți comerciale.
Curtea învederează faptul că acest motiv de recurs se referă la un act juridic (în înțelesul de negotium iuris), unilateral sau bilateral, ce face obiectul judecății, ale cărui clauze sunt clare și precise, nesusceptibile de interpretări – având un înțeles vădit neîndoielnic; și cu toate acestea instanța îi dă un alt înțeles, cu încălcarea principiului conform căruia contractul este „legea” părților.
Or, Curtea constată că ambele instanțe de fond au dat contractului de împrumut atestat de avocat A. C. sub nr.14/16.02.2010 înțelesul care reiese din clauzele sale, întrucât clauzele acestui act juridic sunt clare, neîndoielnice și nesusceptibile de mai multe înțelesuri, în sensul că între părți a luat naștere un „contract de împrumut”, după cum chiar părțile au intitulat actul juridic în discuție, în care reclamantul a avut calitatea de „împrumutător” iar pârâtul calitatea de „împrumutat” (paragrafele 1 și 2 ale actului), termenii folosiți de părți fiind lipsiți de orice echivoc – „împrumutat”, „împrumutător”, „suma împrumutată”, scadența împrumutului.
Prin urmare, în mod corect au reținut ambele instanțe de fond faptul că nu există nici un dubiu cu privire la natura juridică a contractului încheiat între părți, deoarece actul juridic deduse judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic că părțile au intenționat încheierea unui contract de împrumut.
Susținerile recurentului - referitoare la sumele de bani încasate de intimatul-reclamant de la societățile la care recurentul-pârât este acționar, sau la diferențele majore între contractul de împrumut din data de 16.02.2010 și alte contracte încheiate între societățile Midal prin recurent și reclamant - nu pot fi încadrate de Curte în niciunul din cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., astfel încât nu intră în competența de analiză a instanței de recurs.
C. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., potrivit căruia hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, este nefondat.
Este nefondată critica potrivit căreia instanța de apel trebuia să țină cont de prevederile privitoare la simulație, chiar dacă recurentul nu a invocat-o pe cale reconvențională, deoarece se constată că instanța de apel a analizat pe fond apărările apelantului-pârât referitoare la natura juridică a actului juridic dedus judecății, și nu le-a respins pe considerentul că acesta trebuia să formuleze cerere reconvențională, cum în mod eronat susține recurentul-pârât
Este nefondată și critica privind aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materia simulației, având în vedere că, în susținerea acestei critici, recurentul-pârât nu indică în ce constă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 cod civil (din 1864), ci învederează mijloacele de probă și aspectele de fapt care în opinia sa dovedesc existența acordului simulatoriu, aspecte care tind la schimbarea situației de fapt reținută de instanța de fond din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză.
Or, Curtea constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1175 Cod civil (din 1864) care prevăd în mod necesar și concomitent, pentru existența simulației, existența a două contracte, unul public aparent, denumit și contract simulat prin care se creează o anumită aparență juridică că nu corespunde realității și unul secret, denumit contraînscris care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea anihilează în tot sau în parte aparența juridică creată prin actul public, tribunalul arătând că apelantul-reclamant nu a dovedit existența contraînscrisului în sensul că acordul de voință al părților a fost ca suma pretins împrumutată ar reprezenta în realitate un onorariu de succes.
Curtea arată că prin OUG nr. 138/2000 (publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005) a fost modificat Codul de procedură civilă, în sensul că prin art. I pct. 112 a fost abrogat pct. 11 al art. 304 din codul de procedură civilă - referitor la cazul de recurs când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Prin urmare, de la modificarea Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000, instanțele de recurs nu mai au posibilitatea evaluării judiciare a modului de apreciere de către cele două instanțe de fond a probatoriilor administrate în dosar, controlul judiciar al instanței de recurs limitându-se numai la problemele de drept incidente în speță.
În ceea ce privește critica privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1180 alin.2 C.civ.; Curtea arată că nulitatea este sancțiunea care se aplică actelor juridice în ipoteza în care la momentul edictării lor au fost încălcate normele juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic respectiv.
Or, mențiunea „bun și aprobat” nu este o condiție esențială, de validitate, a actului juridic în sensul de negotium, adică lipsa ei nu afectează în vreun fel validitatea convenției încheiate de părți; ci este o condiție pe care trebuie să o îndeplinească acel înscris sub semnătură privată care constată convenții sinalagmatice, pentru a fi apt ca mijloc de probă, adică pentru a avea deplină putere probatorie ca instrumentum probationem a actului juridic încheiat de părți (în sensul de negotium).
Sancțiunea pentru lipsa acestei formule constă în lipsirea înscrisului sub semnătură privată de puterea probatorie deplină (el putând fi avut în vedere eventual ca început de dovadă scrisă), astfel că înscrisul care constată operațiunea juridică este nul ca mijloc de probă, însă operațiunea juridică (negotium) va putea fi dovedită prin alte mijloace de probă
Prin urmare, invocarea acestui viciu de formă a înscrisului care constată operațiunea juridică realizată între părți nu poate atrage nulitatea convenției înseși.
Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1180 C.civ. (1864), reținând că actul intitulat „contract de împrumut” din data de 16.02.2010 nu a fost redactat de părți, ci de avocat C. Polisor-A., care a atestat identitatea părților, conținutul contractului și data actului conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 potrivit căruia activitatea avocatului se realizează printre altele prin redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor.
În aceste condiții, întrucât formula „bun și aprobat” nu este una sacramentală, ea putând fi înlocuită cu una asemănătoare, iar atestarea identității și a cuprinsului actului juridic de către un avocat, în conformitate cu atribuțiile sale legale, are puterea de a atrage atenția părții asupra conținutului și însemnătății actului juridic încheiat; Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul netemeinicia criticilor apelantului-reclamant referitoare la nevalabilitatea convenției pentru lipsa formalității “bun și aprobat”.
În ceea ce privește critica privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 953, 960 Cod civil, Curtea constată de asemenea că este nefondată, deoarece viciul de consimțământ al dolului presupune utilizarea de mijloace viclene, mașinațiuni, manopere frauduloase, șiretenii, pentru a-l induce în eroare pe cocontractant în scopul de a-l determina să încheie un act juridic pe care în alt fel nu l-ar fi încheiat.
Or, împrejurările învederate de către recurentul-pârât, constând în faptul că avea încredere în intimatul-reclamant care are calitatea de avocat, vârsta înaintată a recurentului-pârât și starea de sănătate a acestuia, sau inserarea unei clauze penale în cuprinsul contractului, nu sunt elemente suficiente pentru a atrage incidența acestui viciu de consimțământ.
Aplicând în mod corect dispozițiile art. 966, 968 Cod civil (1864), instanța de apel a reținut că, în speță, contractul de împrumut încheiat între părți este semnat de către acestea, iar recurentul-pârât nu a contestat că semnătura existentă la rubrica împrumutat de pe contractul de împrumut nu i-ar aparține, ceea ce reprezintă o recunoaștere a convenției încheiată între părți. Or, potrivit art. 1176 C.civ. (1864) „actul sub semnătură privată, recunoscut de acela căruia i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic”.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția netimbrării recursului.
Respinge, ca nefondată, cererea de suspendare a judecății recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul pârât M. I., împotriva deciziei civile nr. 1229A/03.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. A. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 27.05.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. Steluța D. Z. D. F. G.
Grefier,
S. V.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored.MȘ/10.04.2014
2 ex.
Jud. apel – B. A. M.
L. F.
| ← Revocare donaţie. Decizia nr. 1589/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Uzucapiune. Decizia nr. 448/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
