Uzucapiune. Decizia nr. 448/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 448/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 7320/300/2007*
Dosar nr._
(2398/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 448
Ședința publică de la 17.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul-pârât, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.879/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă N. V..
P. are ca obiect – uzucapiune/ acțiune în constatare.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 10.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 17.03.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/30.11.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General și s-a respins cererea formulată de reclamantul N. V. în contradictoriu cu pârâtul M. București, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
„Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.06.2007 sub nr._, reclamantul N. V. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar General solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că este proprietarul terenului în suprafață de cca. 460 mp situat în . hotar cu imobilul din București, ., sector 2, prin împlinirea termenului de prescripție achizitivă cu joncțiunea posesiei exercitată de părinții acestuia, N. F. și N. Z. și antecesorii lor, B. M. și B. I., stăpânit astfel, netulburat și sub nume de proprietar, încă din anul 1944.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că autorii acestuia sunt proprietarii imobilului situat în București, ., sector 2 în suprafață de 300 mp, terenul fiind dobândit de la numitul B. M.. Reclamantul menționează că în perioada 1968-1970, părinții reclamantului au edificat diverse construcții asupra terenului.
În prelungirea imobilului stăpânit de părinții acestuia, pe latura de vest, se află lotul litigios, în suprafață de 460 mp, posedat încă din anul 1944 de antecesorii lor, apoi de părinții reclamantului și în prezent de reclamant motivat de faptul că părinții săi au o vârstă înaintată și nu mai sunt în măsură să se ocupe de exploatarea lui.
Precizează reclamantul că, asupra acestui teren nu a pretins nimeni drepturi, și nici nu au fost tulburați în dreptul lor.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului și admisibilitatea cererii, reclamantul învederează că în alte trei spețe similare, privind loturi adiacente proprietăților, vecinilor acestuia li s-a stabilit de către aceeași instanță, dreptul de proprietate dobândit ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 111 C.proc.civ., art. 1837, 1846 și urm,1890 și urm C.civ., art. 477 C.civ. și Decretul nr. 111/1951.
În dovedirea pretențiilor, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul pârâtului, a probei testimoniale, a probei cu expertiză. Depune la dosar înscrisuri.
A evaluat imobilul provizoriu la suma de 3000 lei.
Reclamantul a achitat taxa judiciară de timbru corespunzătoare evaluării provizorii în cuantum de 246 lei și timbru judiciar de 0,3 lei.
La data de 11.09.2007 pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care invocă excepția calității sale procesuale având în vedere că terenul a aparținut unei persoane fizice și nu statului. Mai mult decât atât a susținut că, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și persoana obligată prin raportul juridic născut între părți, fondat pe un act sau fapt juridic, or această identitate nu există, statul nefiind parte în niciun act translativ de proprietate.
Pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept au fost invocate disp. art. 115-118 C.Civ.
În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin încheierea de ședință din data de 31.10.2007, instanța a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea topografie,
Reclamantul a depus obiecțiuni la raportul de expertiză.
Instanța a dispus înlocuirea expertului tehnic judiciar în specialitatea topografie, realizat de ing. Verigă C., filele 55-74 dosar
Prin încheierea de ședință din 18.02.2009, instanța a dispus înlocuirea expertului Veriga C., având în vedere că acesta nu a fost omologat, neîndeplinindu-și obligațiile corespunzător. Instanța a numit prin tragere la sorți expertul tehnic judiciar în specialitatea topografie pe expertul P. E..
În data de 14.12.2009, expertul tehnic judiciar P. E. depune prin serviciul registratură raportul de expertiză în specialitatea topografie.
Prin încheierea din data de 7.01.2009, instanța a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, a încuviințat proba cu înscrisuri, proba testimonială, cu declarațiile martorului P. I., fila 136 dosar și G. N., fila 137 dosar, și proba cu expertiză topografică efectuată în cauză.
Reclamantul a depus cerere de ajutor public judiciar, prin care solicită instanței să dispună scutirea acestuia de la plata taxei judiciare de timbru, iar în subsidiar reducerea sau eșalonarea plății acesteia.
Instanța a dispus reducerea taxei de timbru datorate la jumătate și a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a completa taxa judiciară de timbru în sumă de 3.677,5 lei și timbrul judiciar de 2 lei.
Reclamantul a făcut dovada achitării taxei judiciare în sumă de 3678 lei și timbru judiciar în valoare de 2 lei.
La solicitarea instanței, au fost depuse relații din partea Primăriei Sector 2 București, fila 38, 105, 190 dosar, Primăria Municipiului București –Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, fila 36 dosar, Direcția Venituri Buget Local sector filele 37, Primăria Municipiului București -Comisia de aplicare a legii nr. 10/2001, fila 106 dosar, Primăria Municipiului București-Serviciul Nomenclatură Urbană, fila 185, 186 dosar, Primăria Municipiului București-Serviciul Evidența Proprietății, fila 108, 203, 215, dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
În fapt, părinții reclamantului sunt proprietarii imobilului situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcția de pe aceasta, imobil identificat prin punctele 1,2,3,4 (culoarea verde) pe anexa nr. 1 la raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P. E. (fila 173). Aceștia au dobândit imobilul arătat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.09.1993 de notariatul de Stat Local sector 2 București (fila 67), de la E. Levatița și B. I., al căror autor, M. B., dobândise de la I. I. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3152/7.02.1944 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat (filele 62-64).
Deși N. F., tatăl reclamantului, intrase în posesia terenului de 300 mp, loc de casă, încă din 1967, când i se predase de către fostul proprietar B. M., fiind întocmit în acest scop un înscris sub semnătură privată, actele de proprietate au fost întocmite abia în 1993, datorită situației din perioada respectivă.
Deși reclamantul susține că atât familia B. cât și părinții săi, familia N., ar fi stăpânit și terenul în litigiu, de 440 mp, identificat prin punctele 3,4,5,6 (culoarea roz-mov) pe anexa nr. 1 la raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P. E. (fila 173), aflat în continuarea terenului pentru care părinții reclamantului dețin un titlul de proprietate valabil, acesta nu face dovada susținerilor sale.
Instanța reține faptul că însuși reclamantul a depus la dosar procesul-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din anul 1950 (fila 18) din care rezultă faptul că B. M. declarase la Secția Financiară un teren de 300 mp și o construcție, în ., pe care le cumpărase prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3152/7.02.1944 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat (filele 62-64) și nu declarase o suprafață mai mare.
Nici părinții reclamantului nu au plătit vreodată impozit pe o suprafață mai mare de 300 mp, astfel cum rezultă din adresele emise de Primăria Sector 2 București (filele 38, 105 și 190) prin care se arată în mod clar faptul că la adresa din ., sector 2, figurează ca fiind proprietate particulară categoria de folosință „curți construcții” cu teren în suprafață totală de 299 mp din care 103 mp construcții un corp de clădire cu un nivel înălțime, imobilul având drept posesor pe B. M. și N. F.. De asemenea, se arată că terenul situat în partea de nord a imobilului, identificat pe planul anexa nr. 1, întocmit de expert P. (plan care fusese atașat la adresa instanței), reprezintă domeniu privat al municipalității fiind inventariat și aflat la dispoziția comisiei în vederea aplicării dispozițiilor Legii nr. 247/2005, ce va fi propus spre compensare.
Mai mult, prin adresa nr._/_/10.10.2007 emisă de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală (fila 36) se arată de asemenea că suprafața de teren în litigiu reprezintă o secțiune dintr-o suprafață mai mare de teren, care a avut inițial destinația de teren agricol.
Astfel, instanța constată că terenul în suprafață de 440 mp ce face obiectul cauzei se află în proprietatea privată a municipalității, motiv pentru care apreciază justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. București prin Primar General, acesta fiind de altfel singurul împotriva căruia reclamantul, în calitate de posesor neproprietar, și-ar putea realiza interesul.
Pentru acest motiv, având în vedere și faptul că acțiunea în constarea dobândirii dreptului de proprietare prin prescripția achizitivă, astfel cum rezultă prin interpretarea coroborată a art. 1890 și art. 1895 Cod civ., presupune soluționarea ei în contradictoriu cu fostul proprietar, respectiv fostul adevărat proprietar, din moment ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, reprezintă în mod indirect și o sancțiune a fostului proprietar care, prin pasivitatea lui, a lăsat timp îndelungat ca bunul să se afle în posesia altei persoane ce s-a comportat ca un adevărat proprietar, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar General.
Pe fondul cauzei, instanța arată că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un bun, prin posedarea neîntreruptă a acestui bun în tot timpul fixat de lege.
Pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții cumulativ : să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, și anume 30 de ani, și posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vicii.
Susținerea pârâtului în sensul că terenul se află în domeniul public al statului nu a fost dovedită, iar instanța a reținut deja, pe baza probatoriului administrat că acesta face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, nefiind inalienabil și imprescriptibil achizitiv.
În ceea ce privește prima condiție, referitoare la termenul prescripției achizitive, având în vedere dispozițiile art. 1890 Cod civ., instanța constată că aceasta nu este îndeplinită, întrucât reclamantul însuși susține faptul că a intrat în posesia terenului cu un an înainte de formularea acțiunii de față, deci în anul 2006, solicitând însă joncțiunea posesiei sale cu cea a părinților săi, despre care susține că datează încă din 1967, și cu cea a lui B. M., despre care susține că ar fi anterioară acestui an, însă nu face dovada susținerilor sale potrivit art. 1169 Cod civ. și art. 129 alin.1 Cod proc.civ.
Instanța a arătat deja faptul că din înscrisurile depuse în dovedire nu rezultă că această suprafață de teren ar fi fost vreodată stăpânită de reclamant și autorii săi, iar singura probă administrată de reclamant în acest sens a fost proba testimonială.
Martorii propuși de reclamant, D. P. I. și G. N., arată că au cunoștință de faptul că și reclamantul, ca și ceilalți vecini, și-au extins suprafețele de teren posedate până la . lor prin 1980-1985, când au fost construite în respectiva zonă blocuri (filele 136-137). Martorul D. P. I. chiar arată că, în 1988, s-a mutat în imobilul alăturat celui în litigiu și a curățat și îngrădit și acesta terenul din spatele curții sale și a obținut ulterior constatarea pe cale judecătorească a dreptului său de proprietate prin prescripția achizitivă, însă nu se face dovada existenței hotărârii.
În ceea ce privește declarația martorului G. N. (fila 137) care arată că s-a mutat în 1974 la nr. 6 pe aceeași stradă și încă de atunci reclamantul deținea „vreo 300 mp cu acte și avea îngrădită o suprafață în spate, rămânând o porțiune de 5-6 mp până la . care s-ar fi extins prin 1980-1985 ca și ceilalți vecini, instanța arată că aceasta este de natură a dovedi eventual faptul că o parte din suprafața de teren în litigiu ar fi fost stăpânită de reclamant și autorii lui încă dinainte de anii 1980, însă cu certitudine nu întreaga suprafață în litigiu. Pentru acest motiv, instanța nu va putea considera împlinit termenul de prescripție pentru întregul obiect material al litigiului, astfel cum a fost învestită de reclamant.
Având în vedere faptul că din ansamblul probelor administrate reiese că reclamantul și părinții săi au intrat în posesia întregului teren în suprafață de 440 mp, aflat în continuarea terenului proprietatea părinților, spre . suprafață de 300 mp, abia prin anii 1980-1985, instanța constată că termenul de prescripția achizitivă de 30 de ani nu este încă împlinit, reclamantul urmând să reitereze cererea sa după anul 2015.
În ceea ce privește susținerea pârâtului din întâmpinare, în sensul că termenul de prescripție nu putea să curgă după 1991, ca urmare a întreruperii naturale a acestuia, potrivit art. 1864 pct.2 Cod civ., instanța arată că imobilul nu a fost niciodată declarat imprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii ori destinației sale, nefiind declarat de uz sau de interes public ori ca făcând parte dintre bunurile prevăzute de art. 135 din Constituție ori art. 1-3 din Legea nr. 213/1998.
Cu privire la îndeplinirea celei de-a doua condiții, a existenței unei posesii utile, instanța arată că verificarea acesteia este inutilă motivat de faptul că cele două condiții trebuiau îndeplinite cumulativ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 1890 Cod civ., instanța va respinge ca neîntemeiată acțiunea în constarea dobândirii dreptului de proprietare prin prescripția achizitivă, asupra terenului în suprafață de 440 mp aflat în prelungirea imobilului situat în ., spre .>
Prin decizia civilă nr.91/A/01.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, s-a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr._/30.11.2010 a Judecătoriei sectorului 2 București, susmenționată, formulat de reclamantul N. V., ca nefondat, cu următoarea motivare:
„Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivului de apel invocat tribunalul urmează a constata că deși în cuprinsul acțiunii reclamantul a arătat că terenul în suprafață de 460 mp a fost posedat de autorii săi încă din anul 1944, iar în prezent de către el (respectivul teren fiind abandonat), această împrejurare nu a fost dovedită în cauză.
În acest sens prima instanță în mod corect a reținut analizând dispozițiile martorilor D. P. I. și G. N. că stăpânirea în fapt a respectivului teren de către autorii reclamantului s-a făcut abia din anul 1980-1985 când s-au mutat gardurile până la . acestora odată cu construcția noilor blocuri în zonă, mai mult martorul D. P. I. arătând că el s-a mutat pe . anul 1988.
Depozițiile acestor martori coroborate cu faptul că pentru terenul în litigiu nu s-au plătit niciodată taxe sau impozite nici de reclamant și nici de către autorii săi au îndreptățit instanța să aprecieze că în cauză condițiile dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani prev. de art.1890 C.civ. nu au fost îndeplinite sub aspectul referitor la termenul prevăzut de acest text de lege”.
Prin decizia civilă nr.1039/R/25.05.2012 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis recursul formulat de reclamantul N. V. împotriva deciziei civile nr.91/A/01.02.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a fost casată decizia recurată, cauza fiind trimisă în rejudecare la aceeași instanță de apel, constatându-se încălcarea prevederilor art.295 alin.2 C.proc.civ. și dreptul la un proces echitabil prin faptul respingerii probei testimoniale, reclamantului, ca nefiind utilă, în condițiile în care administrarea probei tocmai se impunea, în raport de criticile formulate în apel și proba solicitată spre a se dovedi data de la care s-a intrat în posesia utilă a imobilului, urmând ca în rejudecare să se administreze nu doar proba testimonială, ci și orice alte mijloace probatorii, utile, pertinente și concludente cauzei – apelul fiind devolutiv.
În rejudecare, pricina s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă cu numărul de dosar_, fiind încuviințată ți administrată proba testimonială apelantului reclamant N. V. potrivit art.315 C.proc.civ., declarațiile martorilor G. N. și D. C. fiind atașate la dosarul cauzei.
S-a reținut apelul reclamantului formulat împotriva sentinței civile nr.1196/30/11.2010 a Judecătoriei sectorului 2 București, după cum urmează:
„A solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată și menținerea soluția instanței în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei-intimate.
In motivarea apelului, a arătat ca părinții săi N. F. și N. Z. au fost proprietarii imobilului situat în București . sector 2, compus din construcții cu destinație de locuință și anexe în suprafață totală de cea. 150 mp, și teren în suprafață de 300 mp. Terenul în suprafață de 300 mp. situat în . sector 2 a fost dobândit pe baza chitanței datate 27.08.1967, de la B. M. acesta a fost proprietar de drept în baza actului de vânzare-cumpărare nr.3151/07.02.1944 autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat. Ulterior ridicării interdicțiilor legale de înstrăinare ale terenurilor, împreună cu moștenitorii defunctului B. M. respectiv, B. I., soție supraviețuitoare și E. Levatița, fiică, s-a realizat validarea transferului proprietății stăpânită în fapt încă din anul 1967, motiv pentru care s-a încheiat actul de vânzare în formă autentică, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr._/23.09.1993 autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București. Astfel, dreptul de proprietate al părinților săi asupra imobilului situat în București . sector 2 a fost incontestabil.
Însă, terenul litigios, în suprafață de 440 mp identificat de expert P. E. și pe care l-a pretins prin uzucapiune, s-a aflat în continuarea proprietății părinților săi din București . sector 2 până la ..
În susținerea cererii sale, a administrat proba cu înscrisuri, cu expertiză topografică, precum și proba testimonială, fiind audiați martorii D. P. I. și G. N..
A considerat că instanța a respins cererea în mod greșit, interpretând necorespunzător declarațiile martorilor. Astfel, instanța a reținut din declarația celor doi ,martori, în mod eronat, că „posesia a început prin 1980- 1985”.
Din declarația martorilor, dar și din înscrisurile aflate la dosar a rezultat că terenul cu pricina a fost posedat de antecesorii părinților săi, apoi de părinții săi și în prezent de el, apelantul reclamant, cel puțin din anul 1960. Această situație a rezultat din Certificatul fiscal nr._/08.07.2005 în care s-au regăsit construcțiile identificate pe terenul litigios de către expertul desemnat și care au fost construite încă din anul_.
Pentru aceste motive, apelantul reclamant a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a Sentinței atacate, în sensul de a admite acțiunea astfel cum a fost formulată”.
Prin decizia civilă nr.879/A/30.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis apelul formulat de apelantul – reclamant N. V., împotriva sentinței civile nr._/30.11.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General.
A fost schimbată în parte, sentința apelată, în sensul că:
S-a admis în parte acțiunea.
S-a constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 440 mp identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul P. E. în Anexa 1 la raportul de expertiză, între punctele 5-6-3-4, având ca vecinătăți următoarele:
-N- pe o latură de 35,68 m - nr.14 pe ..
-S- pe o latură de 41,18 m și 25 m -imobilul de la nr.18 pe .> -E- pe o latură de 12 m imobilul din .;
-V- pe o latură de 12 m - ., prin împlinirea termenului de prescripției achizitive de lungă durată cu joncțiunea posesiilor.
Au fost menținute celelalte dispoziții.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a reținut următoarele:
„Examinând actele si lucrarile dosarului, prin prisma motivelor de apel, tribunalul retine următoarele:
Motivul de apel vizează interpretarea eronata a probatoriului administrat in cauza, situație care a condus, conform susținerilor apelantului, la aprecierea greșită a situației de fapt pe aspectul termenului de la care a început să curgă posesia utilă a suprafeței de teren în litigiu. Astfel, se constata că instanța de fond a reținut din proba testimoniala administrata în cauza, ca reclamantul si-a extins suprafața de teren posedata până la . prin anii 1980-1985, când au fost construite blocuri in zona. Concluzionând, instanța de fond a reținut ca pentru terenul de 440 mp, ce se afla situat in continuarea terenului reclamantului, termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani nu s-a împlinit încă. In ceea ce privește cea de-a doua condiție necesară dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, și anume utilitatea posesiei, acesta nu a mai fost analizată, apreciindu-se că verificarea ar fi inutilă, dat fiind faptul că termenul necesar nu este împlinit.
Întrucât instanța de recurs a apreciat că este necesară administrarea probei cu martori în dovedirea apelului pe aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de 30 de ani, tribunalul a procedat la administrarea probei testimoniale.
Martora D. Constanta a declarat ca terenul proprietatea sa se învecinează pe o latura cu terenul apelantului, iar părinții acestuia stăpâneau terenul învecinat cu al sau încă din anii 1960, teren care are aceeași configurație si in prezent. Acesta a mai declarat ca in anul 1978 gardurile din spate ale tuturor proprietăților au fost dărâmate, la momentul construirii blocurilor, însă la aproximativ un an toți proprietarii acestor terenuri și-au refăcut gardurile pe aceeași poziție.
Așadar, din declarația acestei martore, care se coroborează cu declarația martorului G. N., reiese, cu certitudine, ca posesia asupra terenului în litigiu a început anterior perioadei la care s-a raportat instanța de fond, cel puțin din anul 1960.Instanta de fond a reținut din declarațiile martorilor audiați in fata sa ca abia la nivelul anilor 1980-1985 apelantul si-a extins stăpânirea asupra terenului din spatele curții, insa din depozițiile date in fata instanței de apel, rezulta ca situația de fapt nu a fost pe deplin înțeleasă, mutarea gardului reprezentând de fapt repunerea pe poziție a gardului pe vechiului amplasament, adică cel anterior construirii blocurilor.
In consecința, tribunalul retine ca termenul prev. de art. 1890 C.civ. s-a împlinit in anul 1990.
In ceea ce privește cea de-a doua condiție prev.de art. 1890 C.civ., si anume utilitatea posesiei, se constata ca prima instanța a audiat martorii D. P. I. si G. N., ambii declarând ca reclamantul folosește acest teren în prezent, ca i-au cunoscut și pe posesorii anteriori ai terenului, autorii reclamantului si ca in aceasta perioada nu au fost persoane care sa emită pretenții asupra imobilului în cauza.
Din expertiza tehnica efectuata în fond, s-a constatat că terenul situat între imobilul situat pe ., . din . si imobilul din ., are o suprafață totală de 440 mp .
Totodată, din relațiile solicitate de la Primăria Municipiului București a rezultat că pentru imobilul în cauză nu figurează cereri de restituire în temeiul legii nr.10/2001 sau al legii nr.18/1991, imobilul figurând inițial ca teren agricol si aparținând domeniului privat al municipalității (fila 190). Ca atare, tribunalul reține că nu există cauze care să reprezinte o întrerupere a termenului de prescripție achizitivă sau care să conducă la vicierea posesiei.
Instanța constată că sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru a constata că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în cauză prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani, astfel cum acestea rezultă din disp. art.1847 c.civ. Se reține că reclamantul, împreuna cu autorii săi au exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, în concordanță cu disp. art. 1848-1854 c.civ.”.
Împotriva deciziei civile nr.879/30.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, s-a formulat recurs de către pârâtul M. București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art.304 pct.9 C.proc.civ., astfel:
În mod greșit, instanța de apel a admis apelul formulat de reclamantul N. V., domiciliat în București, sector 2, ., împotriva sentinței civile nr._/30.11.2010, apelată, și a constatat dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate prin uzucapiune, pentru care reclamantul era obligat să dovedească existența unei posesii utile, buna-credință și termenul cerut de lege, conform art.1847 C.civ. – posesia trebuind să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar pentru a se prescrie în termenul cerut de art.1846 – 1847 C.civ. de 30 de ani pentru a uzucapa bunul.
În speță, deși s-a folosit terenul pe o durată de 30 de ani, reclamantul nu a exercitat o posesie în sensul legii, fiind un detentor precar (sublin.red.).
Astfel, reclamantul a dovedit doar un element al exercitării posesiei în sensul legii, respectiv elementul „corpus”, nu și pe cel de-al doilea – cumulativ – elementul „animus”, din probatoriul administrat nereieșind faptul că folosința exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Argumentele, așadar, ale instanței de apel sunt total eronate, în condițiile în care un detentor precar nu poate să dobândească prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra bunului, folosința nefiind intervertită în posesie, astfel cum a reieșit din probele administrate.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 (2) C.proc.civ.
Intimatul reclamant a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, atașând copii de pe sentința civilă nr.872/1.02.2006 a Judecătoriei sectorului 2 în dosarul nr.9457/2005 privind constatarea uzucapiunii în beneficiul altor persoane, pentru imobilul învecinat din ., (rămasă irevocabilă), pentru suprafața de 364,88 m.p., respectiv sentința civilă nr.4995/9.06.2005 în dosar nr._/2004 (irevocabilă) pentru suprafața de 492,63 m.p. pentru imobilul din ., sector 2.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că în recursul pârâtului se susține că posesia exercitată de peste 30 de ani în cauză este viciată, sub aspectul că din probele administrate nu a reieșit că posesia s-a exercitat, în sensul legii, sub nume de proprietar, reclamantul fiind un simplu detentor precar și nu s-a făcut dovada nici că simpla folosință s-ar fi intervertit în posesie spre a îndeplini condițiile prevăzute de art.1846-1847 C.civ. pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului în cauză prin uzucapiune.
Mai întâi, Curtea constată că susmenționata critică trimite la analiza probatoriului administrat, or, în recurs nu este posibilă o reapreciere a probatoriului, astfel cum este posibil în apel, recursul nefiind devolutiv, el vizând strict aspecte de nelegalitate privind decizia recurată.
În al doilea rând, totuși, Curtea trebuie să constate – pe baza probatoriului deja reapreciat de către instanța de apel – că folosința este distinctă de posesie, prin elementul „animus sibi habendi”, utilizarea imobilului pentru sine, iar nu pentru altul, elementul animus fiind prezent în cazul posesiei.
Recurentul pârât nu a administrat dovezi din care să rezulte că reclamantul, respectiv părinții săi au folosit imobilul, pentru altul – ca în cazul închirierii, concesionării, uzufructului, etc., care echivalează cu precaritatea ce nu poate fundamenta uzucapiunea, ori dimpotrivă, cu simpla îngăduință a autorităților locale – în speță, pârâtul – ci ca un adevărat proprietar, îngrădindu-l și cultivându-l, începând cu anii 1960, instanța de apel constatând că reclamantul, unind posesia sa cu cea exercitată de părinți de la care a preluat-o, a dobândit însuși dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, încă din anii 1990, fiind admis apelul reclamantului.
Curtea mai constată că prin nici un act opozabil reclamantului, recurentul pârât nu a dovedit că a intervenit în exercitarea posesiei de către reclamant, respectiv de părinții acestuia, care să-i tulbure în exercitarea acestei posesii, să se reclame dreptul deplin al statului cu privire la exercitarea atributelor proprietății, prin reprezentanții săi, autoritățile locale în teritoriu, în speță, M. București prin Primarul General.
Cu atât mai mult cu cât, posesia imobilului s-a făcut la vedere, în mod public, nu clandestin, ca și vecinii proprietari ai reclamantului care practic și-au prelungit grădinile dincolo de proprietățile lor pe zona virană existentă, ulterior îngrădite și cultivate apoi, pentru uz propriu, familial – aspect ce rezultă din hotărârile judecătorești de constatare a uzucapiunii pentru parcele similare de teren, din zonă – depuse în copii la dosar.
În consecință, potrivit considerentelor reținute în baza art.312 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.879/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant N. V..
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
2 ex/24.04.2014
---------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – C.V.
- A.G.
Jud.Sector 2 – D.E.G..
| ← Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 957/2014. Curtea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 584/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
