Legea 10/2001. Decizia nr. 584/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 584/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2014 în dosarul nr. 8202/3/2012
Dosar nr._
(92/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.584
Ședința publică de la 08.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – GEORGETA SÎRBU
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant I. R., împotriva sentinței civile nr.1178 din data de 22.06.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegație pe care o depune, lipsind recurentul – reclamant I. R..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul intimatului – pârât, având cuvântul susține că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei în rejudecare, în fond, în raport și de decizia Curții Constituționale pronunțate la data de 27.02.2014, întrucât litigiul trebuia soluționat pe fond și nu asupra excepției prematurității.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă la data de 16.03.2012, sub nr._ , reclamantul I. R. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând soluționarea notificării nr. 1418/04.07.2001 conexate cu notificarea nr. 3566/23.08.2001 din dosar nr._, ce face obiectul dosarului administrativ nr. 6568/2001, formulată pentru imobil situat în .. 16 A, sector 1, București și restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri pentru imobilul sus menționat.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 1418/04.07.2001, conexată cu notificarea nr.3566/23.08.2001 și depusă la Primăria Municipiului București, a solicitat în baza Legii nr.10/2001, retrocedarea imobilului situat în .. 16 A, sector 1, București.
După înregistrarea notificării sus menționate la Primăria Municipiului București, a solicitat în repetate rânduri soluționarea acesteia prin emiterea unui decizii/dispoziții motivate, primind din partea Direcției Juridice din cadrul Primăriei, răspunsuri prin care i se comunica faptul că dosarul nu a fost soluționat.
A mai menționat reclamantul că a completat dosarul, astfel încât nu există niciun impediment în emiterea deciziei/dispoziției motivate cu privire la notificarea formulată.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decizia nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din_ .
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 05.06.2013, tribunalul a invocat din oficiu excepția de prematuritate a introducerii cererii de chemare în judecată raportat la dispozițiilor art. 33 și 4 din Legea nr. 165/2013.
Prin sentința civilă nr.1178/12.06.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prematurității invocată din oficiu și a respins cererea formulată de reclamantul I. R., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca prematură.
Analizând cu prioritate, această excepție, de fond, absolută și peremptorie, conform dispozițiilor art. 137 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul a constatat că este întemeiată, pentru considerentele ce urmează:
Procedura declanșată prin notificarea pe care persoana îndreptățită trebuie să o adreseze persoanei juridice deținătoare a imobilului, pentru obținerea restituirii în natură, în condițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reprezintă o procedură prealabilă sesizării instanței.
În cadrul acesteia, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23”, după cum dispunea art. 25 alin. 1.
Instanța devenea competentă să soluționeze contestația împotriva deciziei sau dispoziției de restituire în natură (art. 26 alin. 3), după cum, prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că instanța este de asemenea, competentă să procedeze la soluționarea pe fond a notificării „și în cazul când unitatea deținătoare a imobilului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziție motivată, cu privire la pretențiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege”.
Prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 278 din_ ; în vigoare din 20.05.2013), Legea nr.10/2001 a suferit modificări de substanță, impuse de necesitatea armonizării legislației cu cerințele și exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel cum s-a constatat și dispus prin hotărârea-pilot Cauza M. A. și alții împotriva României.
Astfel, prin actul normativ menționat, se instituie „un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege”, după cum prevede art. 32 alin. 1.
De asemenea, a fost reglementat un nou termen în care entitățile deținătoare să procedeze la analizarea și soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Respectiv, potrivit art. 33 alin. 1 „Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014”.
Conform art. 34 alin. 1 „dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Și doar după expirarea termenelor amintite, „deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării” (art. 35 alin. 1). Sau „în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor” (art. 35 alin. 2). Iar, „în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi” (art. 35 alin. 3).
Coroborând cele de mai sus cu prevederile art. 4 din același text normativ, potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”, rezultă cu evidență faptul că, în prezenta cauză, la momentul pronunțării, solicitarea reclamantului, în sensul ca tribunalul să procedeze la analizarea pe fond a notificării sale, apare ca fiind prematură.
Dreptul de a cere realizarea dreptului său nu se naște până nu se vor epuiza noile termene instituite de legiuitor în procedura administrativă prealabilă. De asemenea, s-a reținut că nu mai produce efecte nici decizia nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, până la expirarea acestor termene nu se mai poate vorbi despre un refuz nejustificat al entității deținătoare de soluționare a notificării.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis excepția invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată, ca prematur formulată.
Împotriva sentinței civile nr.1178/12.06.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă a declarat recurs reclamantul I. R., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, admiterea recursului, să se dispună rejudecarea cauzei în fond și să fie admisă acțiunea reclamantului în sensul:
- Soluționării notificării nr.1418/04.07.2001 conexată cu notificarea nr.3566/23.08.2001 din dosar nr._, ce face obiectul dosarului administrativ nr. 6568/2001, formulată pentru imobil situat în .. 16 A, sector 1, București și
- restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri pentru imobilul sus menționat, în considerarea faptului că prin actele atașate notificării ulterioare a dosarului, reclamantul a reușit să facă dovada calității de persoană îndreptățită cât și împrejurarea preluării abuzive a imobilului de către stat.
Recurentul – reclamant apreciază că instanța în mod greșit a admis excepția de prematuritate a introducerii cererii de chemare în judecată, excepție invocată de către instanță din oficiu.
De la data depunerii notificării nr.1418/04.07.2001 conexate cu notificarea nr. 3566/23.08.2001 și până la data depunerii cererii de chemare în judecată, s-a scurs termenul de 60 de zile, termen în care Primăria Municipiului București era obligată să soluționeze notificarea conform art. 25 din Legea nr. 10/2001.
În cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, instanța poate evoca fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea.
Recurentul – reclamant consideră că a făcut dovada îndeplinirii cerințelor legale cu privire la parcurgerea procedurii administrative obligatorii, prealabile sesizării instanței de judecată.
Consideră că a fost îndreptățit să depună cererea de chemare în judecată, practica judiciară pronunțându-se în sensul că „în cazul unor întârzieri nejustificate ale răspunsului la notificarea formulată, persoanele îndreptățite pot obține soluționarea notificării și, ca atare, măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe calea acțiunii în justiție îndreptate împotriva refuzului nejustificat de a răspunde la notificare". A se vedea decizia nr. 33 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că „persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, în cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu".
Recurentul – reclamant învederează instanței următoarele:
- Din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, coroborat cu principiul liberului acces la justiție, rezultă că în situația refuzului nejustificat de soluționare a notificării în termenul și forma prescrise de lege, persoana îndreptățită are deschisă calea acțiunii directe în justiție pentru valorificarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefiind de conceput ca durata
procedurii administrative prealabile celei judiciare să fie lăsată la latitudinea arbitrară, discreționară a unităților deținătoare notificate.
- Avându-se în vedere faptul că de la data depunerii notificării nr.1418/04.07.2001 conexate cu notificarea nr. 3566/23.08.2001 și până la data depunerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, au trecut 11 ani, timp în care Primăria Municipiului
București putea să soluționeze notificările, nu se poate considera că acțiunea reclamantului a fost introdusă prematur.
- Avându-se în vedere faptul că la data introducerii acțiunii nu era intrată în vigoare Legea nr.165/2013, recurentul – reclamant consideră că cererea sa a fost respinsă în mod greșit de către instanța de judecată și trebuie soluționată în baza Legii nr. 10/2001.
- Apreciază că soluția ce trebuia pronunțată în prezenta cauză ar fi fost suspendarea până la momentul soluționării pe cale administrativa a notificărilor.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
I.1. Problema care se ridică în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procesului prin adoptarea Legii nr. 165/2013, este aceea a aplicării legii în timp.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, un drept al reclamantului de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea (posibilitate recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007), iar Legea nr. 165/2013 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
2. Curtea are în vedere că potrivit art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate: „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
În primul rând, în lumina considerentelor de ordin teoretic expuse anterior (pct. 1), analiza incidenței în cauză a prevederii legale citate se face în funcție de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Or, Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013, iar reclamantul a sesizat instanța în prezenta cauză la data de 16.03.2012.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie o regulă tranșantă: actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiul aplicării imediate a legii noi legea noua se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Pe cale de consecință, ar exista retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, și aceasta indiferent dacă legea nouă: - adaugă un efect juridic nou (o sancțiune nouă), neprevăzut de legea în vigoare la data ivirii situației juridice (încheierea actului, săvârșirea faptului etc.); - modifică un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche; - suprimă, în tot sau în parte, efectele juridice ale actului (faptului), fie și numai pentru viitor, atașând, iarăși, consecințe diferite (mai „reduse”) decât cele instituite de legea nouă.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială) - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificator - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune - nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
Concluzia contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
Și de această dată, interpretarea sistematică a art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin prisma regulilor instituite de art. 6 noul Cod civil, conduce la înlăturarea tezei susținute de recurentul pârât.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de Statul Român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. Statul pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
De aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Aceeași opinie este exprimată în mod expres și de Curtea Constituțională ce prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014, a decis că „art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”.
În consecință, Curtea apreciază că excepția prematurității a fost greșit admisă de prima instanță de judecată.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurentul – reclamant I. R., va casa sentința și trimite cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant I. R., împotriva sentinței civile nr.1178 din data de 22.06.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Casează sentința și trimite cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./07.05.2014
TB-S.5 – R.M.V.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 448/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1470/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
