Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 369/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 369/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 100/2/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.369 R
Ședința publică de la 19.02.2014
Curtea compusă din;
PREȘEDINTE – A. C. B.
JUDECĂTOR - P. F.
JUDECĂTOR - F. C.
GREFIER - F. J.
Pe rol pronunțarea asupra contestației în anulare formulată de contestatorul P. M., împotriva Deciziei civile nr.2055 R/29.11.2013 pronunțată în dosar nr._/302/2010 de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile orale și concluziile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 05.02.2014 când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la12.02.2014 și la 19.02.2014, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Prin decizia civilă nr.2055R_ Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă, cu majoritate, s-a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis recursul declarat de reclamantul P. M. și s-a modificat decizia civilă nr.328A_ pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă, în sensul înlăturării dispozitiei de dare în debit a reclamantului P. M.. S-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a modificat aceeași decizie, în sensul că admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice;s-a modificat sentința civilă nr.1349/15.02.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în sensul că s-a respins în totalitate acțiunea declarată de reclamantul P. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a înlăturat și dispoziția privind obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată; s-au păstrat celelalte dispoziții ale deciziei atacate.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat pe fondul judecății, următoarele:
Cu privire la recursul declarat de reclamantul P. M., s-a reținut că nu există o reglementare specială care să prevadă în mod expres scutirea de la plata taxei de timbru a acțiunii pendinte, ce a fost motivată pe necesitatea antrenării răspunderii civile a Statului pentru repararea prejudiciului moral produs reclamantului printr-o eroare judiciară în dosarul nr._/3/2008, prin faptul că nu a fost soluționat într-un termen rezonabil. S-a considerat că în mod corect instanța de apel a constatat că în acțiunea patrimonială dedusă judecății este aplicabilă regula de drept comun prevăzută la art. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997, potrivit căreia acțiunile evaluabile În bani sunt supuse taxei de timbru, În cuantumul prevăzut la art. 2.
S-a considerat că nu este întemeiată apărarea recurentului-pârât potrivit căreia sunt incidente în cauză dispozițiile art. 15 lit. a) și s) din Legea nr. 146/1997. Acțiunea are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru prejudiciile pe care reclamantul pretinde că le-a suferit ca urmare a soluționării cu întârziere a unei cauze civile, fiind o acțiune principală, de sine stătătoare, cu obiect și finalitate diferită de cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr._/3/2007. De aceea," chiar dacă acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._/3/2007 a privit drepturi ce decurgeau din raporturile de muncă ale reclamantului, fiind deci scutită de plata taxei de timbru în baza textului legal de mai sus, aceasta excepție de la regula timbrajului nu se aplică și în cauza de față, care are. un obiect și un cadrul procesual diferit de cel din dosarul nr._/3/2007.
În cauza de față nu se pune nici o problemă de executare a hotărârii judecătorești pronunțate în litigiul având ca obiect drepturi ce decurg din raporturi de muncă, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată a Statului R., reclamantul a arătat că solicită repararea prejudiciului moral produs prin soluționarea deficitară a litigiului de muncă și că a reușit să obțină despăgubirile reprezentând salariile pentru 10 luni de activitate de la . SRL.
De asemenea, potrivit art. 15 lit. s) din legea taxelor de timbru, sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile referitoare la "stabilirea și acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificările ulterioare".
Întrucât acest text de lege reglementează o excepție de la regula timbrajului acțiunilor evaluabile În bani reglementată de art. 1 din Legea nr. 146/1997, el se aplică numai în situația de excepție avută în vedere de text, respectiv numai în privința acelor acțiuni în justiție prin care se pretind despăgubiri pentru încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 și art. 3 din CEDO, nu și în cazul acțiunilor prin care se pretinde încălcarea drepturilor prevăzute la art. 6 și art. 13 din CEDO.
Pentru aceste considerente Curtea a constatat că este neîntemeiată critica referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 și anularea apelului declarat de apelantul-reclamant ca netimbrat, deoarece nu există nici un temei legal privind scutirea de la plata taxei de timbru a acțiunii având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a statului.
Însă, instanța de recurs a constatat că este întemeiată acea critică prin care recurentul-reclamant susține necesitatea interpretării dispozițiilor art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 prin prisma art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil.
Curtea a arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că este încălcat art. 6 par. 1 din Convenție în situația în care cuantumul taxei de timbru ce trebuie suportat de reclamant este mai mare decât cuantumul despăgubiri lor ce i-au fost acordate, în cauza de față, prin hotărârea de primă instanță.
De aceea, interpretând dispozițiile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum reiese din cauzele Mihalkov c. Bulgariei,_/01, 10 aprilie 2008; și Stankov c. Bulgariei,_, 12 iulie 2007, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 rap. Ia art. 312 alin. 1-3 C.pr.civ., Curtea a admis recursul declarat de reclamantul P. M. și a modificat decizia civilă nr.328A_ pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă, în sensul înlăturării dispozitiei de dare în debit a reclamantului P. M..
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant, Curtea l-a constatat nefondat.
Invocând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepțiile tardivității și nulității apelului declarat de pârâtul S. R., excepții ce fuseseră invocate de apelantul-reclamant prin Întâmpinare.
Curtea a învederat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ. nu are În vedere nepronunțarea instanței de apel asupra unor excepții de procedură invocate pe parcursul soluționării apelului, ci situațiile în care hotărârea pronunțată de instanța de apel, ce face obiectul controlului judiciar al instanței de recurs, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau cuprinde motive străine de natura pricinii.
Faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra celor două excepții invocate de apelantul-reclamant, nu echivalează cu lipsa motivării hotărârii; așa încât, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 3 C.pr.civ., Curtea a reîncadrat criticile formulate la pct. 2 al motivelor de recurs, În cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ. (referitor la săvârșirea de către instanța de apel a unor neregularități procedurale în speță nerespectarea dispozițiilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ. - care atrag în anumite condiții sancțiunea nulității hotărârii), constatând că dezvoltarea criticilor nu permite încadrarea lor în cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.pr.civ. hotărârea recurată este lovită de nulitate dacă instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
În aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ. instanța de apel era obligată să se pronunțe cu prioritate asupra excepțiilor tardivității și nulității apelului declarat de apelantul-pârât, invocate de către apelantul - reclamant prin Întâmpinare.
Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. 2 C.pr.civ. actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Prin urmare, nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor de procedură este nul, ci numai dacă acesta a produs părții o vătămare procesuală, vătămare ce ar rezulta din faptul că instanța de apel ar fi procedat la judecarea pe fond a apelului declarat de apelantul-pârât, deși acesta era nul sau tardiv, așa cum a susținut apelantul - reclamant.
Or, în ceea ce privește excepția de tardivitate a apelului declarat de apelantul-pârât, Curtea a constatat că hotărârea de primă instanță a fost comunicată pârâtului S. R. la data de 6.04.2012, așa încât aplicând regula de calcul stabilită de art. 101 alin. 1 C.pr.civ., respectiv pe zile libere - declarația de apel putea fi depusă până cel mai târziu la data de 21.04.2012, inclusiv. Cum 21.04.2012 este o zi de sâmbătă, potrivit dispozițiilor art. 101 alin.5 C.pr.civ., termenul care se sfârșește într-o zi când serviciul este suspendat, se prelungește până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, deci până la miezul zilei de 23.04.2012. Apelul pârâtului a fost înregistrat la Judecătoria sectorului 5 București În data de 23.04.2012, deci înăuntrul termenului legal de apel.
În ceea ce privește excepția de nulitate a apelului declarat de pârâtul S. R., pe motiv că a fost depus direct la tribunal, cu încălcarea dispozițiilor art. 288 alin. 2 C.pr.civ. care prevăd că cererea de apel se adresează instanței care a pronunțat sentința apelată, sub sancțiunea nulității: Curtea a constatat de asemenea că este în mod evident nefondată; în primul rând, deoarece apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței de primă instanță a fost înregistrat de către pârât la Registratura Judecătoriei Sectorului 5 București, după cum reiese de pe ștampila de înregistrare aplicată pe fila 1 a declarației de apel (fila 8 din dosarul de apel); iar în al doilea rând, deoarece dispozițiile finale ale art. 288 alin. 2 C.pr.civ. referitoare la sancțiunea nulității au fost declarate neconstituționale prin decizia nr._ a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 239 din 10 aprilie 2009, așa încât norma juridică, invocată de către apelantul-reclamant În susținerea excepției de nulitate a apelului pârâtului, a încetat să mai producă efecte juridice ca urmare a declarării neconstituționalității sale.
Pentru aceste considerente, instanța de recurs a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., întrucât nu se poate reține existența unui prejudiciu procesual din faptul că instanța de apel s-a pronunțat pe fondul apelului declarat de apelantul pârât, deși apelantul-reclamant a invocat excepțiile de tardivitate și de nulitate ale apelului, vătămare care nu s-ar putea înlătura decât prin anularea hotărârii recurate; deoarece instanța de recurs a reținut că excepțiile invocate de către apelantul-reclamant nu erau întemeiate, vătămarea procesuală poate fi Înlăturată prin analiza pe fond a excepțiilor de către instanța de recurs, iar nu prin anularea actului procedural.
Cu privire la recursul declarat. de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că primul motiv de recurs, prin care recurentul-pârât a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, este nefondat.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr._ privitor la persoanele fizice și juridice, S. este persoană juridică și participă la raporturile juridice în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații; afară de cazurile În care legea stabilește alte organe în acest scop.
Recurentul-pârât susține că situația de excepție avută în vedere de teza finală a art. 25 este aceea prevăzută la art. 37 din Decretul nr._, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile altor organe și instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice; arătând în concret că aceste alte persoane juridice ar fi angajatorul sau instanțele judecătorești.
Curtea nu a reținut această apărare, deoarece în speța de față se solicită antrenarea răspunderii civile a statului pentru o pretinsă eroare judiciară, reclamantul susținănd în motivarea acțiunii că litigiul de muncă în care a fost parte s-a desfășurat într-un mod "deficitar, neoperativ, lent", reclamantul invocând, prin urmare, Încălcarea dreptului său la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.
Or, Curtea a constatat că legitimarea procesuală pasivă a recurentului-pârât este prevăzută în mod expres de dispozițiile legale pe care reclamantul le-a invocat în susținerea acțiunii, respectiv de art. 52 alin. 3 din Constituție, potrivit cărora "S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, privind pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii de drept substanțial incidente În cauză, Curtea a constatat că este întemeiat.
Condițiile răspunderii civile a Statului pentru prejudiciile produse prin erori judiciare în alte procese decât cele penale, sunt dezvoltate - în baza principiului fundamental consacrat de art. 52 alin. 3 din Constituție în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Astfel, potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor:
,,(1) S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală ..
(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit În orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an".
Potrivit art. 97 din același act normativ:
,,(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.
(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".
Potrivit dispozițiilor art. 99 din același act normativ, constituie abateri disciplinare:
"e) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor;
h) exercitarea funcției, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credință sau din gravă neglijență, dacă fapta nu constituie infracțiune;
i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
j) absențele nemotivate de la serviciu, în mod repetat".
Potrivit dispozițiilor art. 101 din același act normativ, sancțiunile disciplinare se aplică de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.
Din examinarea acestor dispoziții legale reiese că, pentru antrenarea răspunderii civile a statului. pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în alte procese decât cele penale, este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: producerea unui prejudiciu patrimonial sau moral; existența unei fapte ilicite, care constă în eroarea judiciară săvârșită de serviciul public de justiție;raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară și prejudiciul injust suferit de către victima erorii judiciare.
În ceea ce privește prima condiție, Curtea reține că dispozițiile legale de drept substanțial aplicabile în cauză, respectiv dispozițiile art. 96 alin. 4 din Legea nr.303/2004 limitează dreptul la reparație al persoanei vătămate printr-o asemenea eroare judiciară, doar la prejudiciile materiale.
Din această perspectivă, cererea de chemare în judecată prin care reclamantul pretinde repararea prejudiciului moral produs prin săvârșirea unei erori judiciare într-un litigiu de muncă, eroare constând în aceea că durata procesului a depășit termenul rezonabil de soluționare a cauzei, este neîntemeiată, deoarece nu există temei juridic pentru antrenarea răspunderii civile a statului.
Curtea a învederat că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența În dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenție; însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această normă convențională.
Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. 1 din Constituție (înfăptuirea justiției) "Justiția se înfăptuiește în numele legii", iar potrivit art. 126 alin. 2 din Constituție .Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".
În consecință, judecătorul național este obligat să aplice legea existentă, în lumina principiilor rezultate din blocul de convenționalitate și din jurisprudența creată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul național nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigențelor Convenției europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din CEDO nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea unui recurs național în convenționalitate care ar avea ca obiect punerea în discuție a modului de aplicare a unei legi interne.
Curtea a avut în vedere în acest sens, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze având ca obiect situații similare celei de față, În care instanța supremă a subliniat că "garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unir, Murray împotriva Regatului Unit etc.)" - decizia nr. 3529/3.07.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție a răspunderii civile delictuale în cauza de față, respectiv condiția existenței unei fapte ilicite, care constă în eroarea judiciară săvârșită de serviciul public de justiție într-un alt proces decât cel penal, s-a reținut că Legea nr.303/2004 prevede o condiție suplimentară, aceea a stabilirii, în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă fapta respectivă este de natură să determine o eroare judiciară.
Or, în cauza de față, reclamantul nu a invocat și dovedit faptul că este îndeplinită această condiție specială prevăzută de lege pentru antrenarea răspunderii civile a Statului pentru soluționarea litigiului de muncă în care a avut calitatea de parte cu încălcarea dreptului său la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.
În completarea condițiilor prevăzute de norma specială, Curtea a învederat că reclamantul era ținut să probeze întrunirea și a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară (fapta ilicită) și rezultatul vătămător și vinovăția autorului faptei - dispozițiile dreptului comun ale art. 998-999 cod civil (invocate de asemenea de către reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată) fiind aplicabile în completarea normei speciale, cu privire la condițiile generale de angajare a răspunderii statului, numai dacă legea specială nu conține prevederi derogatorii.
Or, Curtea a constatat că și din acest punct de vedere criticile formulate de recurentul-pârât la pct. 2 al motivelor de recurs sunt întemeiate, întrucât dosarul având ca obiect litigiu de muncă a fost tergiversat și din cauza reclamantului, fiind suspendat pe anumite perioade de timp în baza art. 242 alin. 1 C.pr.civ., pentru lipsa părților; sau în baza art. 1551 C.pr.civ. pentru neîndeplinirea de către reclamant a obligațiilor procesuale puse în vedere de către instanță, în special obligația de a preciza obiectul acțiunii (pe care de altfel reclamantul o avea, potrivit art. 112 C.pr.civ., încă de la momentul formulării cererii de chemare În judecată).
De asemenea, Curtea a mai constatat că cererea de chemare în judecată promovată de către reclamant pe rolul Tribunalului București Secția a VIII civilă, conflicte de muncă și litigii de muncă, la data de 10.07.2003, a avut 3 capete de cerere.
Primul capăt de cerere - având ca obiect obligarea pârâtei . SRL la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului - a fost soluționat prin sentința civilă nr. 7488/11.10.2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2977/16.12.2004 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII civilă, conflicte de muncă și litigii de muncă. Prin urmare, primul capăt de cerere a fost solutionat, cumulat În primă instanță și În faza de recurs, într-o perioadă de timp de 1 an și 5 luni (din care se scad perioadele în care procesul a fost suspendat pentru lipsa părților), perioadă de timp pe care Curtea o apreciază ca fiind rezonabilă.
Capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată au fost soluționate prin sentința civilă nr. 4527/30.05.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII civilă, conflicte de muncă și litigii de muncă, rămasă irevocabilă la data de18.08.2008, la expirarea termenului special de recurs aplicabil în materia litigiilor de muncă, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 943R_ pronunțată de Curtea de apel București Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Prin urmare, capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată au fost soluționate, cumulat în primă instanță și în faza de recurs, într-o perioadă de timp de 5 ani (din care se scad perioadele în care procesul a fost suspendat în temeiul art. 242 pct. 2 sau art. 1551 C.pr.civ.), perioadă de timp pe care Curtea a apreciat-o ca fiind rezonabilă, având în vedere că în cauză a fost necesară și pronunțarea unui regulator de competență și că în această perioadă de timp reclamantul a formulat și căi extraordinare de atac împotriva hotărârilor pronunțate, respectiv contestație în anulare.
În ceea ce privește contestația la titlu formulată de către reclamant împotriva sentinței civile nr. 4527/30.05.2008 la data de 13.10.2010, Curtea a constatat că a fost soluționată prin sentința civilă nr. 9552/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII civilă, conflicte de muncă și litigii de muncă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3032R_ pronunțată de Curtea de apel București Secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Prin urmare, contestația la titlu a fost soluționată, cumulat În primă instanță și În faza de recurs, Într-o perioadă de timp de 7 luni, perioadă de timp pe care Curtea a apreciat-o ca fiind rezonabilă.
Pentru aceste considerente, în majoritate, Curtea a constatat că este întemeiat cel de-al doilea motiv de recurs susținut de recurentul pârât, privind pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii de drept substanțial incidente în cauză, prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 C.pr.civ., a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a modifica decizia civilă nr. 328A_ pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a modificat sentința civilă nr. 1349/15.02.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, în sensul că a respins în totalitate acțiunea declarată de reclamantul P. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., constatând că pârâtul nu este în culpă procesuală, a înlăturat dispoziția din decizia atacată nr. 1349/15.02.2012 privind obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea a păstrat celelalte dispoziții ale deciziei atacate, privind anularea apelului declarat de apelantul-reclamant P. M. ca netimbrat.
Împotriva deciziei de recurs a declarat contestație în anulare contestatorul P. M., întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a ll-a Cod procedură civilă, prin care a solicitat retractarea deciziei de recurs și fixarea termenului pentru rejudecarea acestuia.
În motivarea contestației în anulare, s-au arătat următoarele:
În fapt, prin decizia civilă nr. 2055 din 29.11.2013, Curtea de Apel București - Secția a IV -a civilă a admis atât recursul reclamantului, cât și recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Din modul cum a fost conceput dispozitivul deciziei, reiese că i-a fost admis doar În parte recursul și anume doar cu privire la dispoziția dării sale În debit pentru plata sumei de 5.611 lei reprezentând cuantumul taxei judiciare de timbru aferentă judecății În primă instanță.
Instanța de recurs a omis să examineze toate motivele de casare pe care le-a invocat și, ca o consecință, nu s-a pronunțat asupra acestora.
Astfel, unul dintre motivele de recurs a fost acela al nepronunțării instanței de apel asupra excepțiilor tardivității și nulității apelului paratului pe care le-a invocat prin Întâmpinare. Conform calculului reclamantului, pârâtul a expediat cererea de apel după 17 - 18 zile, deci peste termenul legal de apel de 15 zile. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 288 alin. (2) din Cod proc.civ. anterior, cererea de apel se adresează instanței care a pronunțat sentința atacată, sub sancțiunea nulității. Or, pe lângă faptul că a expediat tardiv cererea de apel, apelantul-pârât a adresat-o direct Tribunalului București, instanța care urma să soluționeze apelul, iar nu Judecătoriei Sectorului 5, instanța care a pronunțat sentința atacată.
De asemenea, instanța de recurs a omis să examineze și să se pronunțe cu privire la apelul reclamantului care, inițial, în mod eronat fusese anulat ca netimbrat, acesta rămânând nesoluționat.
Atâta vreme cât măsura darii sale în debit pentru plata sumei de 5611 lei reprezentând taxa judiciară aferentă judecății În primă instanță a fost desființată, iar În recurs nu i s-a cerut să plătească taxă judiciară, instanța de recurs a acceptat ideea că nu datora taxa respectivă.
Or, dacă nu datora taxa judiciară, soluția anulării ca netimbrat a apelului, trebuia desființată și înlocuită cu alta (de admitere sau de respingere a apelului, după caz).
Este adevărat că acest aspect se regăsește în opinia separată, dar este insuficient pentru ca decizia să poată fi considerată completă. Dacă s-ar fi pronunțat asupra acestui aspect, instanța de recurs ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, deoarece, în caz contrar, s-ar fi Încălcat principiul multiplului (în cazul de față triplu) grad de jurisdicție.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că nu este întemeiată contestația în anulare, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Prin dispozițiile art. 318 Cod pr.civ. sunt descrise particularitățile contestației în anulare speciale, aceasta fiind o cale de atac extraordinară, de retracta re, nedevolutivă, nesuspensivă de drept de executare si comună, care poate fi exercitată numai Împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile, pentru motivele anume prevăzute de lege:
- fie pentru cazul in care dezlegarea data prin hotararea instantei de recurs este rezultatul unei greseli materiale,
- fie pentru cazul în care, respingand recursul sau admitandu-I în parte, instanta a omis din greseala sa cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestația în anulare specială reglementată de art. 318 Cod pr.civilă, este o cale extraordinară de atac, exercitată împotriva deciziilor date asupra recursului. Textul are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural (cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv ori anularea ca neregulat I netimbrat I ca fiind formulat de către o persoană fără calitatea de reprezentant I nemotivat, deși au fost respectate prevederile procedurale). Greșeala materială săvârșită de către instanța de recurs, trebuie să fie evidentă, În legătură cu aspecte formale ale judecății.
Astfel, o condiție esențială pentru verificarea acestor greșeli materiale, este aceea de a nu fi necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Contestația nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor, deoarece aceasta echivalează cu o greșeală de judecată. Greșeala materială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege, pentru că, practic, s-ar ajunge la judecarea din nou a aceluiași recurs.
Se observă că, în cauză, motivele - contestației în anulare privesc nepronunțarea instanței de apel asupra excepțiilor tardivității și nulității apelului paratului, respectiv asupra apelului reclamantului.
Curtea observă că instanța de recurs s-a pronunțat detaliat asupra conținutului celor două excepții la care face referire contestatorul,în al analiza celui de al doilea motiv de recurs formulat de recurentul reclamant, făcându-se referire și la efectele nepronunțării prin decizia de apel, din perspectiva vătămării procesuale care poate fi înlăturată prin analiza pe fond a excepțiilor de către instanța de recurs, iar nu prin anularea actului procedural.
De asemenea, se reține că instanța de recurs s-a pronunțat și asupra apelului reclamantului, atunci când a dispus păstrarea celorlalte dispoziții ale deciziei de apel atacate, privind anularea apelului declarat de apelantul-reclamant P. M. ca netimbrat.
Contestatorul susține neîntemeiat că acceptând ideea nedatorării taxei judiciare de timbru aferentă judecății în primă instanță, soluția de anulare ca netimbrat a apelului, trebuia desființată.
Instanța de recurs nu a constatat scutirea reclamantului de la plata taxelor judiciare, reținând dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 146/1997 și consemnând în mod explicit că nu există nici un temei legal privind scutirea de la plata taxei de timbru a acțiunii.
Ceea ce a constatat instanța de recurs atunci când a înlăturat dispoziția de dare în debit a apelantului-reclamant, a fost incidența încălcării art. 6 par. 1 din Convenție în situația în care cuantumul taxei de timbru ce trebuie suportat de reclamant este mai mare decât cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate, în cauza de față, prin hotărârea de primă instanță, ceea ce este diferit din punct de vedere procedural.
Prin urmare, nu se poate considera că instanța de recurs a omis din greșeală sa cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare, pentru a fi atrasă incidenta dispozițiilor art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă, astfel cum au fost invocate.
Ca atare, în baza acestor dispoziții legale și constatând neîndeplinirea cazurilor speciale de exercitare a căii de atac extraordinare, astfel cum dispune textul de lege, Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatorul P. M., împotriva Deciziei civile nr. 2055 R/29.11.2013 pronunțată în dosar nr._/302/2010 de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată În ședință publică azi, 19 februarie 2014 .
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. B.P. F. F. C.
GREFIER
F. J.
RED.ACB
Tehnored.MȘ/ACB/2 ex.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1554/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 778/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
