Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 78/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 78/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 11003/3/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI- SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 78A
Ședința publică de la 26.02.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR: - P. F.
GREFIER:- D. L.
Pe rol rejudecarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul B. V., cu domiciliu în București, . B, sector 6 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2, având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 19.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pentru a oferi părților posibilitatea depunerii concluziilor scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 26.02.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a civilă sub nr._, reclamantul B. V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. 265/P/2004 al Direcției Naționale Anticorupție s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, fals de înscrisuri sub semnătură privată și complicitate la infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății. S-a reținut în sarcina sa că, în calitate de judecător la Tribunalul București, în luna aprilie 2004, prin intermediul avocatei Tănăsache C. a primit cu titlu de mită de la M. M. R. un autoturism marca Nissan Primera, în valoare de 13.863 Euro, pentru a pronunța o soluție favorabilă reclamantei M. D. (fosta soție a lui M. M. R.) și intervenientului M. V. (tatăl lui M. M. R.) în dosarul nr. 9914/CA/2003 al Tribunalului București, având ca obiect acțiunea în anularea autorizației de construcție nr. 4 din 11 februarie 2003, emisă de Primăria Municipiului București, introdusă de reclamanta M. D. în contradictoriu cu pârâta S.C. Queen Investments INC. S.R.L.
Prin hotărârea nr. 132 din 2 noiembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus suspendarea sa din funcția de judecător.
Prin sentința penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice reținute prin actul de inculpare, respectiv din infracțiunea prevăzută de art. 254 Cod penal cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 254 Cod penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000. În această încadrare juridică, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a( raportat la art. 10 lit. b) Cod procedură penală s-a dispus achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la folosirea cu rea-credință a bunurilor societății prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 266 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, combinat cu art. 17 lit. h din Legea nr. 78/2000, luare de mită, faptă prevăzută de art. 254 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută de art. 290 Cod penal, combinat cu art. 17 lit. c din Legea nr. 78/2000.
Recursul declarat împotriva acestei sentințe de către P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins prin decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin hotărârea nr. 48 din 21 februarie 2008, Consiliul Superior al Magistraturii a constatat încetată suspendarea sa din funcția de judecător, începând cu data de 11 februarie 2008.
Ca urmare a încălcării prezumției de nevinovăție, dreptului la viață privată, dreptului la un recurs efectiv și dreptului de proprietate i s-au cauzat însemnate prejudicii morale.
Sub acest aspect, reclamantul a arătat că prin trimiterea sa în judecată și suspendarea din funcția de judecător a fost lipsit de veniturile obținute din salariu, afectându-i familia și creând nesiguranță financiară, fiindu-i cauzate suferințe psihice incomensurabile, influențând negativ imaginea sa.
A mai arătat reclamantul că demnitatea și imaginea sa a avut de suferit și de pe urma mediatizării exagerate a cazului său.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6, art. 8, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 20 din Constituția României și în subsidiar art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Prin sentința civilă nr. 1635/6.10.2011 Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B. V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligându-l la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin suspendarea din funcția de judecător, urmare a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii din 2 noiembrie 2005, ca efect al punerii în mișcare a acțiunii penale prin rechizitoriu, reclamantului i-a fost nesocotită prezumția de nevinovăție, i s-a încălcat dreptul la imagine, dreptul la un bun, respectiv la salariu și alte prejudicii.
A mai reținut prima instanță că, în considerentele deciziei de respingere a recursului declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă a constatat că „acuzațiile aduse inculpaților sunt bazate pe prezumții de infracționalitate rezultate din interpretarea unor împrejurări faptice. Faptul că declarațiile martorilor date la urmărirea penală nu coincid în întregime sau cuprind precizări suplimentare în raport cu cele date în fața primei instanțe, nu trebuie să fie o bază de fundamentare a acuzării, cu atât mai mult cu cât învinuirea se bazează pe supoziții”.
Prima instanță a mai constatat că prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin hotărârea nr. 132/2.11.2005 a Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a dispus suspendarea reclamantului din funcția de judecător. Măsura suspendării din funcția de judecător, ca efect al punerii în mișcare a acțiunii penale, în lipsa unei reglementări care să pună la dispoziția reclamantului o cale de atac efectivă are drept consecință limitarea dreptului de acces la o instanță.
Prin atingerile aduse dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea prezumției de nevinovăție, dreptului la un recurs efectiv, dreptului de proprietate, dreptului la viață privată, dreptului la imagine, instanța de fond a constatat că reclamantului i-au fost cauzate grave prejudicii morale.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, prima instanță a avut în vedere faptul că prin măsura suspendării din funcție, i-au fost încălcate reclamantului nu unul, ci o . de drepturi, cu consecința destrămării familiei și faptul că nu a mai fost în măsură să asigure condițiile corespunzătoare de trai familiei, deteriorarea imaginii sale, apreciind că suma de 500.000 lei este de natură a acoperi prejudiciul moral cauzat acestuia.
Împotriva sentinței civile1635/2011 au declarat apeluri reclamantul B. V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea apelului, reclamantul B. V. a susținut că prima instanță a stabilit un cuantum redus al daunelor morale, care nu acoperă prejudiciul moral efectiv.
În motivarea apelului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii statului în temeiul art. 504 Cod procedură penală și că măsurile luate împotriva reclamantului au fost legale și nu abuzive.
Prin decizia civilă nr. 254A/21.06.2012 Curtea de Apel București Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că, urmare a admiterii, în parte, a acțiunii, a obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, prin formularea unor acuzații penale împotriva unui judecător, prin trimiterea acestuia în judecată și prin suspendarea din funcția de judecător pe parcursul procesului penal, se cauzează un prejudiciu moral constând în lezarea dreptului la demnitate și la viață privată.
Prin întocmirea actului de inculpare și sesizarea a instanței, reclamantului, care ulterior a fost achitat, i s-a încălcat prezumția de nevinovăție.
Fiind generate de punerea sub acuzare, articolele de presă apărute pe parcursul procesului, luările de poziție ale unor persoane, în cadrul unor dezbateri publice, reprezintă date certe care l-au afectat pe reclamant, aducând atingere bunei reputații a acestuia.
Chiar dacă nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate directă între acuzarea penală, pe de o parte și desfacerea căsătoriei reclamantului pe parcursul procesului penal, respectiv deteriorarea relațiilor acestuia cu copilul său minor, Curtea a apreciat că simpla coexistență temporală a acestor evenimente potențează efectul negativ al acuzației penale îndreptate asupra reclamantului.
Faptul că reclamantul nu a atacat hotărârea de suspendare din funcția de judecător nu are semnificația încălcării dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce privește cuantumul prejudiciului moral Curtea a reținut că în lipsa unor criterii exacte de cuantificare, suma de 500.000 lei acordată de prima instanță este prea mare, astfel că a stabilit-o la 300.000 lei.
Împotriva deciziei civile nr.254A/2012 au declarat recursuri reclamantul B. V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului, reclamantul B. V. a susținut că hotărârea atacată este nelegală întrucât în mod greșit s-a reținut că nu există legătură de cauzalitate directă între acuzația penală și desfacerea căsătoriei și faptul că nu i s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că nu a atacat hotărârea nr. 132 din 2 noiembrie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.
A mai arătat recurentul că a fost greșit aplicată legea în privința criteriilor de determinare a daunelor morale.
Recurentul-reclamant a expus situația de fapt după care a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale.
În motivarea recursului, pârâtul S. R. a susținut că nu sunt întrunite condițiile pentru aplicarea răspunderii civile a statului.
Trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, fals în înscrisuri sub semnătură privată și complicitate la infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății, nu s-a finalizat cu o condamnare definitivă, acesta fiind achitat prin sentința penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București – Secția a II-a penală, hotărâre confirmată prin decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare” atâta timp cât pe întreaga perioadă a cercetării penale, reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție, concretizată prin hotărârea definitivă de achitare.
Stabilirea și acordarea de despăgubiri în condițiile CEDO presupune producerea unei erori judiciare, ceea ce în speță nu a avut loc.
Prin decizia nr. 2306/18.04.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I Civilă a admis recursurile declarate de reclamantul B. V. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 254A/21.06.2012 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, a modificat în tot decizia atacată în sensul că a admis apelurile declarate de către reclamant și pârât, a anulat sentința civilă nr. 1635/6.10.2011 a Tribunalului București Secția a III-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, Curtea de Apel București, pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă reclamantul B. V. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 20 din Constituția României și în subsidiar art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Faptele ilicite prin care i s-au încălcat aceste drepturi conform dezvoltării motivelor de drept din acțiunea formulată sunt în esență, cele reținute în considerentele deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a fost respins ca nefondat recursul formulat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 985 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București – Secția a II – a penală.
Sub acest aspect, reclamantul a redat următoarele încălcări săvârșite de organele de cercetare penală reținute în considerentele deciziei de respingere a recursului.
- faptul că declarațiile martorilor date la urmărirea penală nu coincid în întregime sau cuprind precizări suplimentare în raport cu cele date în fața primei instanțe, nu trebuie să fie o bază de fundamentare a acuzării, cu atât mai mult cu cât învinuirea se bazează pe supoziții;
- bazându-se pe interpretarea tendențioasă a unor frânturi din convorbirile telefonice înregistrate, acuzarea nu a luat în seamă apărările inculpaților, afirmând că aceștia au reușit să-și construiască apărarea în mod concertat;
- sunt acuzați inculpații și martorii că beneficiază de abilități și o bogată experiență în purtarea unui dialog codificat, afirmație periculoasă pentru un stat de drept și un sistem în care acuzațiile trebuie să se întemeieze pe probe și nu pe prezumții irefragabile ale organelor de anchetă;
- învinuirile aduse inculpaților se bazează pe prezumția de infracționalitate cu care tratează acuzarea actele juridice și raporturile juridice de drept civil dintre inculpați sau dintre inculpați și martori”;
A mai arătat recurentul – reclamant că, faptele prin care i s-au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 paragraful 3 din Convenție sunt următoarele:
- refuzul procurorului D.N.A. de a-i permite să asculte convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare și să-și exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri în fața Curții de apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă;
- întârzierea participării sale la audierea martorilor;
- luările de cuvânt ale Ministrului Justiției de la acea vreme, M. M., în toate mijloacele media care anunțau că a fost prins un „corupt”;
Prin acțiunile parchetului i s-au încălcat integritatea morală, viața socială, dreptul la imagine, relațiile cu ceilalți oameni.
Reclamantul a mai arătat că, în concret, acest drept a fost încălcat prin:
- înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice ale săvârșirii unor fapte penale;
- atașarea la dosarul penal a unor fotografii în care întâlnește alte persoane;
- verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca și atașarea la dosar a unor ziare aruncate;
- urmărirea sa de către ofițeri de poliție judiciară în traficul rutier;
- înregistrarea convorbirilor telefonice de către S.R.I., pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are competență.
Referitor la condițiile răspunderii comitentului pentru fapta ilicită săvârșită de prepusul său, recurentul-reclamant a susținut următoarele:
În esență, fapta ilicită a prepusului este fapta procurorului de a dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în lipsa unor probe care să răstoarne această prezumție, fapt subliniat și în decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pag. 18 alin. 4 și pag. 22 alin. 7 și pag. 30).
Vinovăția procurorului a îmbrăcat forma intenției indirecte, deoarece acesta a prevăzut rezultatul faptei sale acceptând posibilitatea producerii lui.
Raportul de prepușenie presupune exercitarea unei anumite funcții de către prepus, încredințată de comitent și posibilitatea comitentului de a controla modul de exercitare a atribuțiilor conferite de această funcție de către prepus.
Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în speță, este aceea a temeiului juridic în virtutea căruia reclamantul își poate valorifica pretențiile deduse judecății, adică incidența dispozițiilor art. 6, art. 8 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror încălcare ar conduce la răspunderea statului potrivit art. 52 alin. 3 din Constituția României și art. 1000 alin. (3) Cod civil.
Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituția României, „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea – credință sau gravă neglijență”.
Potrivit art. 96 din Legea nr. 303/2004:
(1) S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare;
(2) Răspunderea statului este posibilă în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea – credință sau gravă neglijență.
(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în pricini penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale săvârșite în alte pricini decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz „judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Prin urmare, față de textele anterior redate, răspunderea statului poate fi antrenată doar pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale în condițiile art. 504 Cod procedură penală.
În cazul în care erorile judiciare au fost generate în alte procese decât cele penale, statul va răspunde patrimonial și numai pentru repararea prejudiciilor materiale, doar în situația în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății.
Or, din considerentele hotărârii primei instanțe nu rezultă care este temeiul juridic în baza căruia și-a fundamentat soluția pronunțată, reținând doar că prin măsura suspendării din funcție a reclamantului i-au fost încălcate nu unul, ci o . de drepturi, cu consecința destrămării familiei reclamantului la scurt timp după începerea urmăririi penale, faptul că acesta nu a mai fost în măsură să asigure condiții corespunzătoare de trai familiei, deteriorarea imaginii sale în societate.
Mai mult decât atât, prima instanță nu a efectuat o cercetare proprie a obiectului cauzei ci a preluat anumite elemente de fapt pe care le-a apreciat ca fiind cauza pretențiilor deduse judecății din sentința penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București și din decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Deși pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea primei instanțe pe motiv că a fost pronunțată cu încălcarea greșită a legii, deoarece în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 Cod procedură civilă, neexistând o „eroare judiciară” și că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii statului, instanța de apel a reținut că reclamantul are deschisă calea dreptului comun pentru repararea prejudiciului fără o altă analiză a temeiului juridic al cererii care să justifice o eventuală altă calificare juridică.
Concluzia la care a ajuns instanța de apel este greșită pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Atât recurentul-reclamant cât și recurentul-pârât susțin că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, întrucât reclamantul B. V. nu a fost condamnat pentru ca ulterior să fi fost achitat și nici nu a fost privat de libertate.
În aceste condiții, temeiul juridic invocat de recurentul – reclamant în principal, sunt prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și în subsidiar, dispozițiile art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Sub acest aspect prezintă interes dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție potrivit cărora, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care normele constituționale sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Prin urmare, judecătorul național are obligația constituțională de a verifica dacă normele cu privire la legile interne aplicabile soluționării unei cauze conțin dispoziții mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanțe între aceste norme și cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Așa fiind, instanța de apel avea obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor din dreptul intern, ceea ce nu a făcut.
Cu privire la incidența prevederilor art. 1000 alin. 3 Cod civil, instanța era obligată să analizeze condițiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia.
Pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului trebuie întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 Cod civil, anume: prejudiciu; faptă ilicită a prepusului; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; culpa prepusului.
Pe lângă condițiile generale ale răspunderii comitentului, mai este necesar să fie îndeplinite alte două condiții speciale: existența unui raport de prepușenie și faptul că prepusul a săvârșit fapta în funcțiile încredințate.
Pentru recuperarea prejudiciului cauzat, victima are un drept de opțiune în sensul că se poate îndrepta fie numai împotriva prepusului, fie numai împotriva comitentului, fie împotriva atât a prepusului cât și a comitentului.
Din acțiunea introductivă rezultă că recurentul-reclamant impută faptele Direcției Naționale Anticorupție, procurorilor (de caz), fostului ministru al justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, mass-mediei.
Pentru angajarea răspunderii comitentului, instanța are obligația de a analiza că între fiecare dintre prepuși și S. R., chemat în judecată exista la data săvârșirii faptei un raport de prepușenie.
Totodată, instanța va stabili caracterul licit sau ilicit al faptelor imputate de către reclamant Direcției Naționale Anticorupție, sens în care vor fi avute în vedere dispozițiile OUG nr. 43/2002, dispozițiile Codului de procedură penală, Legea nr. 554/2001, etc.
Se va verifica dacă prezumția de nevinovăție a fost încălcată prin luările de cuvânt ale fostului ministru al justiției, momentul când au fost făcute aceste declarații, și în ce context, urmând a se avea în vedere Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.
În rejudecare, pentru evocarea fondului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de apel București Secția a IV-a civilă sub nr._ la data de 5.09.2013.
La data de 17.02.2004 președintele completului de judecată a formulat cerere de abținere de la soluționarea prezentei cauze, cerere care a fost respinsă prin încheierea din Camera de Consiliu de la aceeași dată.
În cauză nu au fost administrate probe noi.
Reclamantul a formulat concluzii scrise prin care a arătat că, pe lângă răspunderea statului pentru fapta proprie, temeiul de drept subsidiar este cel al răspunderii pentru fapta altuia, formă de răspundere care se întemeiază pe ideea de garanție a victimei faptei ilicite a prepusului și care nu este condiționată de culpa comitentului, ci doar de a prepusului. Cu privire la condițiile răspunderii statului în calitate de comitent, reclamantul a arătat că fapta ilicită a prepusului este fapta procurorului de a dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată cu încălcarea prezumției de nevinovăție, în lipsa unor probe care să răstoarne această prezumție: în acest fel, procurorul a exercitat în mod defectuos atribuțiile conferite de funcția sa, fapt subliniat în mod clar în decizia penală nr. 510/12.02.2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a arătat că „acuzațiile aduse inculpaților sunt bazate pe prezumții de infracționalitate rezultate din interpretarea unor împrejurări faptice”.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de normele legale incidente și de îndrumările deciziei de casare, potrivit dispozițiilor art. 315 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Situația de fapt, necontestată de părți:
Prin rechizitoriul nr. 265/P/2004 al Direcției Naționale Anticorupție s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, fals în înscrisuri sub semnătură privată și complicitate la infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății.
Prin Hotărârea nr. 132/2.11.2005 Consiliul Superior al Magistraturii a dispus suspendarea reclamantului din funcția de judecător.
Prin sentința penală nr. 185/16.11.2006, Curtea de Apel București Secția a II-a Penală a schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 254 C.pen. cu aplic. art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prev. de art. 254 C.pen. cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000; în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) Cod procedură penală a dispus achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la infracțiunea de folosire cu rea-credință a bunurilor societății prev. de art. 26 C.pen. rap. la art. 266 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, luare de mită prev. de art. 254 C.pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C.pen. combinat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000. La pronunțarea acestei sentinței, instanța penală a reținut că „față de ansamblul materialului probator administrat, instanța de fond reține că situația de fapt relatată ar fi putut fi desfășurată întocmai în materialitatea ei, dar nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală”.
Această soluție a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 510/12.02.2008, a respins ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 185/16.11.2006 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală, reținând în motivare că actele materiale săvârșite de inculpat nu intră în sfera ilicitului penal.
Prin Hotărârea nr. 48/21.02.2008 Consiliul Superior al Magistraturii a constatat încetată suspendarea din funcția de judecător a reclamantului, începând cu data de 12.02.2008.
Pe fondul cauzei:
Prin decizia de casare nr. 2306/18.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție au fost admise ambele apeluri, formulate de reclamantul B. V. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1635/6.10.2011 a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, sentință care a fost anulată, iar cauza a fost trimisă Curții de apel București pentru evocarea fondului.
Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra fondului cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul B. V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea mai reține că prin decizia de casare nr. 2306/18.04.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat cu caracter irevocabil următoarele probleme de drept:
1. Atât reclamantul cât și pârâtul susțin că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 504 Cod procedură penală, deoarece reclamantul B. V. nu a fost privat de libertate și nici nu a fost condamnat pentru ca ulterior să fie achitat.
2. Reclamantul invocă în susținerea cererii de chemare în judecată, în principal, prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în subsidiar, dispozițiile art.1000 alin. 3 Cod civil.
Față de dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, Înalta Curte a arătat că judecătorul național are obligația constituțională de a verifica dacă normele cu privire la legile interne aplicabile soluționării unei cauze conțin dispoziții mai favorabile ori de câte ori se constată că există neconcordanțe între aceste norme și cele cuprinse în tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Așa fiind, instanța are obligația de a analiza cererea prioritar pe temeiul dispozițiilor din dreptul intern.
3. Cu privire la incidența prevederilor art. 1000 alin. 3 cod civil instanța este obligată să analizeze condițiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia, respectiv că în persoana prepusului căruia i se impută fapta să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 Cod civil: fapta ilicită a prepusului, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăția prepusului în comiterea faptei ilicite; și două condiții speciale pentru incidența art. 1000 alin. 3 Cod civil: existența raportului de prepușenie și faptul că prepusul a săvârșit fapta în funcțiile ce i-au fost încredințate.
În consecință, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor cu caracter irevocabil date de instanța supremă în ciclul procesual anterior, care a statuat că cererea de chemare în judecată nu intră sub incidența dispozițiilor speciale ale art. 504 C.pr.penală, iar instanța de rejudecare va analiza cu prioritate îndeplinirea condițiilor de drept comun ale răspunderii pentru fapta altuia, prevăzute de art. 998-999 și art. 1000 alin. 3 C.civ., și numai dacă va constata că aceste dispoziții de drept intern contravin dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, să se raporteze la aceste din urmă dispoziții convenționale.
Analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii pârâtului S. R. în calitate de comitent pentru faptele ilicite pretinse de reclamant, Curtea constată că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile impuse de art. 998-999 și 1000 alin. 3 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Condiția privind existența unei fapte ilicite nu este îndeplinită în cauză.
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății reclamantul a pretins săvârșirea următoarelor fapte de către prepușii organele de urmărire penală și procurorii DNA, pe care le consideră a fi ilicite:
- bazându-se pe interpretarea tendențioasă a unor frânturi din convorbirile telefonice înregistrate, acuzarea nu a luat în seamă apărările reclamantului;
- l-au acuzat pe reclamant (în calitate de inculpat) și pe martori că beneficiază de abilități și o bogată experiență în purtarea unui dialog codificat;
- au adus învinuiri reclamantului (în calitate de inculpat) bazate pe prezumția de infracționalitate;
- au încălcat drepturile prevăzute de art. 6 paragraful 3 din Convenție, prin refuzul procurorului D.N.A. de a-i permite să asculte convorbirile înregistrate, pentru a fi în măsură să verifice corectitudinea notelor de redare și să-și exercite dreptul de a cere selectarea altor convorbiri în fața Curții de apel, pentru a-i servi ca mijloace de probă și prin întârzierea participării sale la audierea martorilor;
- acțiunile parchetului au încălcat integritatea morală, viața socială, dreptul la imagine, relațiile cu ceilalți oameni prin înregistrarea unor convorbiri telefonice în lipsa unor indicii temeinice ale săvârșirii unor fapte penale; prin atașarea la dosarul penal a unor fotografii în care întâlnește alte persoane; prin verificarea sacilor de gunoi pe care îi arunca și atașarea la dosar a unor ziare aruncate; prin urmărirea sa de către ofițeri de poliție judiciară în traficul rutier; și prin înregistrarea convorbirilor telefonice de către S.R.I., pentru o infracțiune pentru care acest serviciu nu are competență.
Reclamantul susține că aceste fapte au fost reținute în considerentele deciziei penale nr. 510 din 12 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție de respingere a recursului declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 185/16.11.2006 a Curții de apel București.
Așa cum a reținut și instanța supremă prin decizia de casare, în esență, reclamantul impută procurorilor DNA care au instrumentat dosarul penale în care s-a emis rechizitoriul nr. 265/P/2004, că au dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în lipsa unor probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție, motiv pentru care consideră că se impune angajarea răspunderii pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru faptele prepușilor săi.
Curtea constată că faptele redate de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată, enumerate în cele ce preced, constând în modalitatea în care procurorii DNA au instrumentat dosarul penal nr. 265/P/2004, nu sunt fapte ilicite.
În drept, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor „constituie abateri disciplinare:
a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu; (..)
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de (..) justițiabili(..);
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces; (..)
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul (..) actelor judiciare ale procurorului, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat; (..)
t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”.
Potrivit dispozițiilor art. 99^1 din Legea nr. 303/2004:
„(1) Există rea-credință atunci când (..) procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijență atunci când (..) procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004:
„(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.
(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac”.
Or, în cauza de față, reclamantul nu a invocat și nici dovedit faptul că a formulat vreo sesizare către CSM prin care să invoce faptul că Direcția Națională Anticorupție sau procurorii DNA au săvârșit vreuna din abaterile de la normele de procedură penală enunțate mai sus, situație în care Curtea reține că lipsa oricărei sesizări împotriva procurorilor DNA constituie, implicit, o recunoaștere tacită a faptului că în cauza penală, aceștia au acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unor fapte ilicite.
În ceea ce privește susținerea reclamantul conform căreia săvârșirea acestor fapte a fost reținută în considerentele deciziei penale nr. 510/12.02.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea reține din examinarea acestei hotărâri judecătorești că nu este reală, întrucât instanța de recurs nu a fost sesizată și nici nu a analizat faptele pretinse în acțiunea de față ca fiind săvârșite de către procurorii DNA, ci s-a pronunțat în limitele investirii sale ca instanță de recurs, arătând că analizează hotărârea de fond (sentința civilă nr. 185/2006 a Curții de apel București) prin prisma criticilor formulate de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală. Prin decizia invocată de reclamant, instanța de recurs a arătat motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile formulate de recurentul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și pentru care a respins recursul.
Curtea mai reține că faptele pretinse în sarcina prepușilor - procurorii DNA - nu au caracter ilicit deoarece au fost săvârșite în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii, procurorii DNA care au instrumentat dosarul penal nr. 265/P/2004 acționând în cadrul exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C.proc.pen. și de OUG nr. 43/2002, îndeplinind astfel o obligație impusă de lege.
În al doilea rând, reclamantul a pretins săvârșirea de către prepusul - fostul ministru al justiției - a faptei de a face declarații în mijloacele media prin care anunța că a fost prins un „corupt”; faptă pe care de asemenea o consideră a fi ilicită.
Curtea reține că reclamantul nu a administrat nicio probă din care să reiasă săvârșirea efectivă a acestei fapte.
Condiția privind existența unui prejudiciu.
Curtea învederează că, chiar dacă ar constata că reclamantul a suferit un prejudiciu pe plan moral, social și profesional, ca urmare a procedurilor judiciare desfășurate de organele de urmărire penală, finalizate cu trimiterea sa în judecată și apoi achitarea sa pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, acest lucru nu este suficient pentru admiterea acțiunii, deoarece pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în baza dispozițiilor art. 998-999 și art. 100 alin. 3 din vechiul Cod civil este necesară întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor generale ale răspunderii pentru fapta proprie, precum și a condițiilor speciale prevăzute de art. 1000 alin. 3 C.civ.
Condiția referitoare la vinovăția prepușilor nu este îndeplinită.
Potrivit dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ., fapta ilicită reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție.
Condiția nu este îndeplinită, întrucât în cauză nu a fost dovedit caracterul ilicit al faptelor prepușilor.
Condiția referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu nu este îndeplinită.
Nefăcându-se dovada caracterul ilicit al faptelor pretinse de către reclamant, Curtea constată că nu se poate reține nici îndeplinirea condiției referitoare la existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Condiția privind existența raportului de prepușenie și condiția ca prepușii să fi săvârșit faptele în funcțiile ce le-au fost încredințate de comitent nu sunt îndeplinite.
Definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.
Or, în speță, nu se poate reține existența unui raport de subordonare între pârâtul S. R. și prepușii indicați de reclamant - procurorii DNA și Direcția Națională Anticorupție, respectiv fostul ministru al justiției.
În ceea ce privește pe procurorii DNA și Direcția Națională Anticorupție, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii", iar potrivit art. 67 din Legea nr. 304/2004 În procesele penale, la ședința de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului și are rol activ în aflarea adevărului. Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.
De asemenea, potrivit art. 2 din OUG nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție „Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia”.
Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că măsurile dispuse de procurorii anticorupție în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la pârâtul S. R..
D. consecință, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între procurorul de caz, procurorii DNA și DNA – și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.
Pentru existența raportului de prepușenie este necesar ca reclamantul să facă dovada faptului că prepusul a exercitat o funcție sau activitate din dispoziția comitentului și că acesta din urmă (pârâtul S. R.) avea dreptul de a da ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru stat, a unei funcții sau calități pe care acesta s-a obligat să o realizeze.
Or, aplicând aceste reguli cu caracter de principiu din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil, Curtea constată că nu este îndeplinită nici condiția privind existența raportului de prepușenie dintre prepusul indicat de reclamant – fostul ministru al justiție – și pârâtul S. R., nefiind în situația unui raport de autoritate, în cadrul căruia statul să aibă puterea de supraveghere, de direcție și de control asupra prepusului indicat de reclamant.
D. consecință, în lipsa raportului de prepușenie nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.
În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că reclamantul nu a dovedit faptul că normele de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală contravin vreunei norme cuprinse în Convenția europeană.
Curtea reține, de asemenea, că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenție; însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această normă convențională.
Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. 1 din Constituție (Înfăptuirea justiției) „Justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar potrivit art. 126 alin. 2 din Constituție „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În consecință, judecătorul național este obligat să aplice legea existentă, în lumina principiilor rezultate din blocul de convenționalitate și din jurisprudența creată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul național nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigențelor Convenției europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din CEDO nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea unui recurs național în convenționalitate care ar avea ca obiect punerea în discuție a modului de aplicare a unei legi interne.
Curtea are în vedere în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze având ca obiect situații similare celei de față, în care instanța supremă a subliniat că „garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unir, Murray împotriva Regatului Unit etc.)” – deciziile nr. 3529/3.07.2013; nr. 4428/10.10.2013; nr. 3371/13.06.2013; nr. 3529/3.07.2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă.
Pentru aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 și art. 1000 alin. 3 C.civ.; Curtea va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Evocând fondul:
Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B. V. cu domiciliul în București, . B, sector 6 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 26.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. M. Steluța P. F.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC/4 ex./24.03.2014
| ← Stabilire a valorii lucrului. 574 C.p.c.. Decizia nr. 199/2014.... | Pretenţii. Decizia nr. 174/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
