Cereri. Decizia nr. 230/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 230/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2014 în dosarul nr. 2946/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.230A
Ședința publică de la 23 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DRFP-MB, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1776/ 10.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. M. Ș., S. D. E. și S. M. R., toți cu domiciliul ales la avocat I. L., în București, ..36, ., sector 1, cauza având ca obiect „pretenții, Legea nr.247/2005, daune moratorii, alte cereri”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații-reclamanți reprezentați de avocat L. I., cu împuternicire avocațială la fila 4 dosar fond, lipsind apelantul-pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Apărătorul intimaților-reclamanți invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală. Depune la dosar jurisprudență.
CURTEA
Asupra cererii de apel reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 06.09.2012, reclamanții S. M. Ș., S. D. E. și S. M. R. au chemat în judecată pe pârâtul S. R. pentru plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanței garantată asupra statului, în cuantum de 2.063.038 de lei, conferită de titlurile de despăgubire și de conversie emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza Legii nr. 247/2005 Titlul VII.
Reclamanții au susținut că, datorită listării la bursă a Fondului Proprietatea, mai târziu decât în termenul inițial prevăzut de lege, ei au fost puși în situația de a vinde o parte din acțiuni pe piața gri, nereglementată, ocazie cu care au suferit prejudiciul solicitat prin acțiune, din culpa Statului R., care a tergiversat listarea la bursă a Fondului Proprietatea.
Prin sentința civilă nr. 1776 din 10.10.2013 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S. M. Ș., S. D. E. și S. M. R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe pârât să plătească reclamanților următoarele sume: pentru S. M. Ș. 723.094 lei reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării creanței garantată asupra statului de 2.063.038 lei conferită de titlul de despăgubire nr. 4982/23 aprilie 2009 - titlul de conversie nr. 995/15 septembrie 2009 emise de CCSD; pentru S. M. R. - 36.101 lei, cu același titlu, creanța garantată fiind în cuantum de 1.031.519 lei conferită de titlul de despăgubire nr. 4982/23 aprilie 2009 - titlu de conversie nr. 997/15 septembrie 2009, precum și la plata sumei de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 928.519 acțiuni deținute la fondul proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum de 928.519 lei conferită de titlul de despăgubire mai sus menționat; pentru S. D. E. - 36.101 lei prejudiciu cauzat cu ocazia valorificării parțiale a creanței garantate asupra statului în cuantum de 1.031.519 lei conferită de titlul de despăgubire nr. 4982/23 aprilie 2009 - titlu de conversie nr. 997/15 septembrie 2009 emise de CCSD, precum și la plata sumei de 519.971 lei reprezentând prejudiciu cauzat cu ocazia valorificări la bursă a unei cote de 928.519 acțiuni deținute la fondul proprietatea din creanța garantată asupra statului de 1.031.519 lei conferită de titlul de despăgubire menționat și au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 4.626.077 lei și cel privind obligarea la daune moratorii de 200 lei/zi de întârziere.
Pentru a pronunța sentința menționată instanța de fond a reținut următoarele:
„Pretențiile deduse judecății analizate prin prisma modalității și termenului în care Fondul Proprietatea a fost listat la B. de Valori București apar ca întemeiate întrucât deși Legea nr.10/2001 a prevăzut încă de la apariție faptul că în măsura în care restituirea în natură a imobilului obiect al notificării nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu toate acestea reglementarea cadrului necesar pentru argumentarea efectivă a despăgubirii notificatorilor a fost prevăzut abia prin legea nr. 247/2005 prin înființarea unor instituții menite să transpună în practică măsurile reparatorii prin echivalent, una din acestea fiind și Fondul Proprietatea. Ulterior, dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost modificate prin OUG nr. 81/2007 în vederea accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, însă procedurile necesare pentru derularea de oferte publice de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5% în vederea admiterii la tranzacționare în BVB a acțiunilor societăților ce făceau parte din portofoliul de acțiune al Fondului Proprietatea nu au fost finalizate în termenul legal. Tribunalul a reținut că deși crearea pe plan legislativ a Fondului Proprietatea s-a realizat încă din luna decembrie 2005, listarea la bursă a acestuia s-a realizat abia la 25 ian. 2011, fiind astfel evidentă culpa Statului R. pentru nefinalizarea în termenul stabilit de lege a măsurilor necesare pentru ca Fondul Proprietatea să poată fi listat la bursă. S. R. a stabilit în mod unilateral și artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea. Toate aceste aspecte au fost confirmate și prin concluziile expertizei de specialitate efectuate în cauză, situație în care în raport de dispozițiile art. 998.999 C.civil apare evidentă culpa Statului R. care nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în cadrul termenelor imperative stabilite de lege, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării, datorită culpei pârâtului care a ignorat principiile elementare ale funcționării pieței de capital, acțiunile s-au tranzacționat cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală. Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis pretențiile reclamanților astfel cum au fost formulate, mai puțin cele referitoare la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 4.626.077 lei precum și cele privind acordarea daunelor moratorii pentru acestea din urmă tribunalul apreciind că atâta timp cât între părți nu există un raport contractual în care să fie prevăzută evaluarea lor anticipată printr-o clauză penală, acordarea lor nu poate fi admisă.”
Împotriva sentinței menționate a declarat recurs S. R., susținând că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții pentru plata despăgubirilor, ci ANRP, astfel că nu are calitate procesuală; de asemenea, a susținut că acțiunea este inadmisibilă pe calea dreptului comun și că litigiul putea fi soluționat în baza legii speciale nr. 247/2005, Titlul VII, fiind de competența instanței de contencios administrativ; S. R. a solicitat respingerea, pe fond, a cererii reclamanților, deoarece pe lângă obligarea directă a Statului R. la despăgubiri prin schimbarea debitorului obligației de plată a despăgubirilor, se modifică și mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite conform legii speciale menționate.
Instanța de recurs având în vedere temeiul legal invocat de reclamanți în cererea de chemare în judecată a calificat acțiune ca fiind de drept comun și având în vedere cuantumul sumei solicitate, peste 500.000 de lei, a stabilit că apelul este calea de atac prevăzută de lege împotriva sentinței atacate și nu recursul, conform dispozițiilor art. 3 alin.2 Cod procedură civilă. De asemenea, instanța a stabilit că cererea este scutită de plata taxei de timbru în baza art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, deoarece este formulată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, în condițiile în care despăgubirile solicitate își au izvorul inițial într-o asemenea preluare abuzivă.
Apelul este fondat.
Instanța va respinge excepțiile invocate de S. R. și va admite apelul, respingând în fond cererea reclamantului, în totalitate, pentru următoarele motive:
Cererea reclamantului nu este formulată în cadrul procedurilor prevăzute de legea specială, ci este o cerere de drept comun, deoarece ca urmare a modului de aplicare a procedurii speciale reclamantul se consideră prejudiciat, în concret, în raport de expectativele oferite de legea specială la data emiterii titlurilor de despăgubire. De aceea, S. R. are calitate procesuală pasivă, în calitate de garant al creanțelor cetățenilor asupra statului, în baza art. 44 alin.1 din Constituția României, iar acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă prin trimiterea reclamantului la procedura legii speciale, deoarece procedura legii speciale a fost finalizată prin acordarea titlurilor de despăgubire.
Însă, cererea reclamantului nu este întemeiată.
În fapt, conform dispozițiilor legii speciale nr. 247/2005, reclamantul, în calitate de beneficiar al Legii nr.10/2001, a optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea și a pierdut din valoarea nominală a acțiunilor, în procesul de valorificare la bursă, susținând că pierderea sa se datorează Statului R. care, prin instituțiile sale, a tergiversat în mod abuziv listarea la bursă a Fondului Proprietatea, ceea ce reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate al reclamantului, drept care a constat într-o creanță certă lichidă și exigibilă, garantată de stat.
În primul rând, instanța observă că, înainte de opțiunea realizată de reclamant pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, întreaga procedură de valorificare a acțiunilor era prevăzută de legea nr. 247/2005, în capitolul 5/1 din lege intitulat „Valorificarea titlurilor de despăgubire și stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, ceea ce conduce la concluzia că opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni putea atrage atât un câștig cât și o pierdere.
Rezultă că, o posibilă pierdere în valorificarea acțiunilor a fost prevăzută atât de lege cât și de reclamant, prin modalitatea aleasă de el pentru valorificarea dreptului său, fiind de asemenea de așteptat și un posibil câștig determinat de factori multipli, care puteau deveni sau nu actuali, aspecte pe care reclamantul le-a avut în vedere la data opțiunii pentru conversia în acțiuni a titlului său de despăgubire, deoarece nu poate fi susținută ipoteza că a optat pentru o anumită modalitate de despăgubire pentru a pierde, fiind evident că a optat pentru a câștiga, cel puțin o valorificare într-un termen mai apropriat.
De aceea, reclamantul a cunoscut, la data opțiunii, perspectiva aleatorie a valorificării dreptului său, deoarece algoritmul de atribuire, regulile de atribuire și valorificarea acțiunilor la Fondul Proprietatea au fost prevăzute de lege, iar dispozițiile legale au avut un scop legitim, acela de a realiza despăgubirea unei mari categorii de persoane, într-un timp relativ scurt, cu riscul unei diminuări sau posibile creșteri a tuturor creanțelor celor implicați, risc ce pare să fi fost proporțional cu scopul urmărit, având în vedere posibilitățile de despăgubire ale statului și amploarea despăgubirilor.
Recunoscând existența unei posibile pierderi a valorii creanței în procesul de valorificare a acțiunilor, instanța consideră că ingerința statului asupra dreptului de proprietate a reclamantului, în maniera deja analizată, este justificată și explicată sugestiv și concludent și de Curtea E.D.O. în Cauza M. A. împotriva României (cauza pilot) din care citează următoarele paragrafe (170-177):
170. În materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză. Este în primul rând obligația autorităților interne, în special a Parlamentului, de a cântări avantajele și dezavantajele inerente diferitelor soluții dintre care să se poată alege, știut fiind faptul că este vorba de o alegere politică (a se vedea James și alții, menționată mai sus, §§ 68 - 69, și, mutatis mutandis, O. și alții împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 și 13.136/07, § 55, 28 iulie 2009).
171. Curtea a recunoscut deja că punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită.
172. În aceste circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.
173. Totuși, această marjă, oricât de mare ar fi ea, nu este nelimitată, iar exercitarea puterii discreționare a statului, chiar și în cadrul celei mai complexe reforme a statului, nu poate determina consecințe incompatibile cu normele stabilite prin Convenție (Broniowski, menționată mai sus, § 182).
174. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative. Ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie "în mod rezonabil în raport" cu valoarea bunului. O lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepționale (Broniowski, menționată mai sus, § 186).
175. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, niște obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală [James și alții, menționată mai sus, § 54; Lithgow și alții împotriva Marii Britanii, 8 iulie 1986, § 120, . nr. 102, și Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [MC], nr._/97, §§ 95 și următoarele, CEDO 2006-V].
176. Astfel, Curtea a admis în mod explicit în cauzele Broniowski și Wolkenberg că reforma radicală a sistemului politic și economic din Polonia, precum și situația finanțelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaților de dincolo de Bug [Broniowski, menționată mai sus, § 183, și Wolkenberg și alții împotriva Poloniei (dec.), nr. 50.003/99, § 63, CEDO 2007-XIV (extrase)].
177. În plus, din jurisprudența sa reiese clar că, în situația în care Curtea a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecințele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, aceasta a considerat totuși necesar să facă în așa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze noi nedreptăți disproporționate (a se vedea, de exemplu, Pincová și Pinc împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, § 58, CEDO 2002-VIII).
De aceea reclamantul nu justifică în prezent un drept de despăgubire în baza legilor speciale, a căror procedură a fost deja epuizată, și nici în baza dreptului comun. Conform art. 44 alin.1 din Constituția României creanța sa asupra statului a fost și este garantată în limitele și conținutul stabilit de legile speciale de retrocedare și despăgubire, deoarece conform textului constituțional conținutul și limitele creanțelor asupra statului sunt stabilite de lege.
La data opțiunii pentru conversia titlului de despăgubire, reclamantul a pierdut natura lichidă și certă a creanței, acceptând atât un câștig cât și o posibilă pierdere, și numai în aceste limite, sub semnatul „alea”, poate fi garantată și este garantată creanța reclamantului.
De aceea, constatând că instanța de fond a obligat S. R. să plătească reclamantului o sumă de bani reprezentând despăgubiri pentru contravaloarea acțiunilor deținute de reclamant la Fondul Proprietatea și vândute pe piața nereglementată, deși reclamantul a fost deja despăgubit în modalitatea prevăzută de lege, instanța de apel a admis cererea de apel formulată de S. R. și a schimbat sentința atacată, în baza art. 296 Cod procedură civilă, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, în totalitate, ca neîntemeiată.
Sub aspectul practicii judiciare dezvoltată cu privire la acest tip de acțiuni instanța face referire la dosarul nr._/3/2009, decizia nr. 8544/ 2.12 2011, pronunțată de ÎCCJ, în care instanța menționată a reținut următoarea motivare:
„Este de precizat, în primul rând, că, prin motivele de recurs, reclamantul nu a reluat criticile din apel relative la modul de soluționare a excepției inadmisibilității, din perspectiva dispozițiilor an. 137 Cod procedură civilă, referiri la acest aspect fiind făcute doar în contextul redării susținerilor reclamantului pe tot parcursul judecății. În ceea ce privește soluția adoptată, verificând modul de aplicare, a legii la situația de fapt din speță Înalta Curte constată că în mod corect, prima instanță a apreciat - iar instanța de apel a confirmat - că reclamantul nu are deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor la care era îndreptățit pentru imobilul preluat abuziv de către stat, nici măcar sub forma diferenței între valoarea actuală a imobilului în considerarea căruia i s-au acordat deja măsuri reparatorii și valoarea despăgubirilor efectiv acordate în procedurile prevăzute de legile speciale de reparație. Ambele instanțe de fond au reținut că accesul la justiție pentru calcularea despăgubirilor a fost asigurat în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în perioada În care instanța de judecată, verificând legalitatea dispoziției emise de entitatea investită cu soluționarea notificării, era competentă a stabili cuantumul despăgubirilor. Dreptul la o asemenea acțiune a fost exercitat de reclamant, obținând măsuri reparatorii sub formă de titluri de valoare nominală prin sentința civilă nr. 636/22.06.2005 pronunțată de Tribunalul A. în cadrul contestației Împotriva deciziei emise de entitatea investită cu soluționarea notificării, hotărâre definitivă prin decizia nr.1906/15.12.2005 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia nr. 8456/23.10.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Măsurile reparatorii arătate au fost recunoscute la valoarea de circulație a imobilului, stabilită prin expertiza de specialitate efectuată în acea cauză la valoarea de 907.976,75 RON. Ulterior finalizării irevocabile a litigiului, titlurile de valoare nominală au fost convertite în titluri de despăgubire, în baza an. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la valoarea stabilită prin sentința menționată, prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Acest act administrativ a fost contestat în contencios administrativ, pe motiv că titlul de despăgubire ar fi trebuit să fie emis în funcție de valoarea de circulație a imobilului, recalculată în procedura Titlului VII, însă instanța a respins pretențiile cu. acest obiect, prin decizia nr. 254/26.01.2009 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a C. A Administrativ și Fiscal, menținută prin decizia nr. 3135/5.06.2009 a Inaltei Curți de Casație și Justiție. Recurentul - reclamant nu contesta în cauză faptul că avea obligația de a iniția procedurile prevăzute de Legile nr. 10/2001 și 247/2005 pentru acordarea măsurilor reparatorii, reglementări derogatoriî de la dreptul comun și nici că, parcurgând aceste proceduri, nu a avut asigurat accesul la justiție. Mai mult, a arătat, în cursul judecății, că reglementarea legală în vigoare la momentul solicitării despăgubirilor era compatibilă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că permitea calcularea despăgubirilor în raport de valoarea de piață a imobilului (susținere reiterată prin motivele de recurs). Rațiunea pentru care reclamantul s-a adresat instanței în speță este aceea că, din cauza modului. de aplicare a legii în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu a obținut în mod efectiv o dezdăunare la această valoare, pe care consideră este îndreptățit să o pretindă printr-o acțiune separată în justiție. După cum s- a arătat deja, împrejurarea că reclamantul este îndreptățit la o despăgubire într-un cuantum care să reflecte valoarea de piață a imobilului a fost deja valorificată în procesul inițiat de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001, instanța de judecată acordându-i despăgubiri potrivit acestui criteriu. De asemenea, prejudiciul creat prin întârzierea în plata efectivă a măsurilor reparatorii a fost deja invocat în litigiul de contencios administrativ, în modalitatea pretenției de recalculare a despăgubirilor în raport de valoarea de circulație, instanța respingând cererea cu acest obiect, astfel Încât căile procesuale prevăzute de legile reparatorii au fost epuizate. Continuând să susțină că este îndreptățit în continuare la o diferență de despăgubire raportată la valoarea de circulație a imobilului, în condițiile în care a fost deja despăgubit potrivit unui asemenea reper, reclamantul tinde la obținerea unui nou titlu executoriu, pe lângă cel reprezentat de sentința civilă nr, 636/22.06.2005. Prin atare pretenții, reclamantul leagă, în fapt, calculul valorii de piață de momentul plății efective, dovadă încercările sale de a obține o atare recalculare fie în procedura Titlului VII al Legii nr, 247/2005, în care se realiza valorificarea titlului de despăgubire, fie ulterior, prin prezenta acțiune . Or, deși nu se poate contesta că este posibil ca reclamantul să fi suferit un prejudiciu prin amânarea momentului plății – doar între data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr.636/22.06.2005 (data pronunțării deciziei de recurs – 23.10.2006) și emiterea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (16.09.2008) scurgându-se doi ani, reclamantul nu are totuși, deschisă calea unei acțiuni în pretenții pe calea dreptului comun. Astfel,eventualul prejudiciu creat prin emiterea cu întârziere a deciziei de conversie a titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire a fost deja evaluat de către o instanță de judecată, prin decizia nr. 254/26.01.2009 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, irevocabilă, stabilindu-se că reclamantul nu este îndreptățit la recalcularea despăgubirilor în funcție de valoarea de circulație de la acel moment. Hotărârea judecătorească irevocabilă produce efecte în cauză, chiar dacă a fost pronunțată într- un litigiu cu un alt obiect și între alte părți decât cele din acțiunea de față, în virtutea efectelor negative ale puterii de lucru judecat, în sensul ca aspectele de fapt și de drept dezlegate prin acea hotărâre să nu fie reevaluate într-un proces ulterior. Pornind la premisa că titlul de despăgubire reflectă valoarea de circulație a imobilului, urmare a confirmării sale pe cale judecătorească, un eventual prejudiciu rezultat din modul de valorificare a acestui titlu prin mecanismul Fondului "Proprietatea" poate fi legat, în primul rind, de tennenul în care are loc dezdăunarea efectivă a persoanelor îndreptățite. Or, nu se poate ignora faptul că prin hotărâre a pronunțată la 12.10.2010 în cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, urmare a numeroaselor încălcări ale dreptului garantat de alt. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dat fiind că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea într-un termen rezonabil. Prin acea hotărâre, statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de an. 6 paragraful 1 din Convenție și an. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Această obligație există în toate cazurile în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitiva, devenita irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, în considerarea cărora părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, urmând a fi creat un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendare a mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232). D. prin stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într- un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile se asigură funcționarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenție și de an. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. În speță, reclamantul L. I. este titularul unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și al jurisprudenței Curții Europene, inclusiv în cauza M. A. și alții împotriva României, aflându-se în posesia unui titlu de despăgubire pentru o sumă de bani certă, confirmat prin hotărâri judecătorești irevocabile, titlu ce ar trebui valorificat tot în condițiile Titlului VII al Legii nr, 247/2005, prin intermediul Fondului "Proprietatea". Faptul că, în prezent, Fondul "Proprietatea" nu funcționează de o manieră care să garanteze executarea eficientă și într-un timp rezonabil a titlurilor de despăgubire nu deschide calea unei acțiuni în justiție potrivit dreptului comun, atât timp cât S. R. și-a asumat obligația amendării mecanismului actual de plata a despăgubirilor, iar termenul acordat de către instanța europeană în acest sens nu a expirat. Nu se poate considera că o acțiune în justiție pe calea dreptului comun ar reprezenta una dintre măsurile la care s-a referit Curtea Europeană În cauza A., pentru a garanta protecția efectivă a drepturilor protejate prin Convenție. Curtea a arătat explicit că Statului R. îi revine obligația de amendare a mecanismului actual, ceea ce presupune adoptarea de măsuri cu caracter legislativ și administrativ, al căror conținut intră în marja largă de apreciere a statului, cu condiția să fie apte "să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" (pgf.233). Așadar, admisibilitatea unor asemenea cereri în justiție se va putea discuta și, eventual, reține doar în măsura în care se va constata că statul nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, după expirarea termenului de 18 luni, însă nu și în cadrul legislativ actual. In ceea ce privește dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care s¬a făcut referire prin motivele de recurs, în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei ~ fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un "recurs efectiv" în fața unei autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.). Art, 13 nu poate reprezenta un temei juridic de sine - stătător al unei acțiuni în pretenții adresate direct instanței de judecată și nici măcar III temei al unui control de convenționalitare, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme naționale cu dispozițiile Convenției, astfel cum preconizează recurentul- reclamant în cauză. Din perspectiva exigențelor art. 13, este suficient, după cum rezultă din considerentele deja expuse, că reglementarea actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului recunoașterea unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1la CEDO, fapt confirmat de însuși reclamantul, de asemenea, iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire, S. R. are obligația să amendeze mecanismul actual de plată a despăgubirilor, Într-un termen acordat în acest sens de către Curtea Europeană, fără să fie posibilă, până la momentul constatării îndeplinirii obligației, intervenția instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, respectiv pe calea dreptului comun. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea alt. 312 cu referire la alt. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.”
Rezultă că, prezenta decizie este pronunțată inclusiv cu respectarea practicii judiciare creată de ÎCCJ în materia analizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DRFP-MB, cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.1776/ 10.10.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. M. Ș., S. D. E. și S. M. R., toți cu domiciliul ales la avocat I. L., în București, .. 36, ., sector 1.
Schimbă sentința menționată.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții S. M. Ș., S. D. E. și S. M. R. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în totalitate, ca neîntemeiată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. P. A. V.
GREFIER
G. M. V.
Red. R.P.
Tehnored. C.G.
6 ex./26.06.2014
Jud. fond: M. P.
| ← Anulare act. Decizia nr. 854/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 86/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
