Legea 10/2001. Decizia nr. 999/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 999/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 495/2/2014

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 999 R

Ședința publică de la 04.06.2014

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE: - I. R. D.

JUDECĂTOR: - M. S.

JUDECĂTOR: - M. D. O.

GREFIER: - F. J.

Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul N. S., împotriva Deciziei civile nr. 2095 R/05.12.2013 pronunțată în dosar nr._/3/2011* de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI BUCUREȘTI, L. S. V., M. P. I., M. R. C., P. C. N. și Ș. I..

La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimatul Ș. I. prin apărători, avocat A. M. și Deea C., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 70 dosar, lipsă fiind contestatorul N. S. și intimații A. pentru Administrarea Activelor Statului București, L. S. V., M. P. I., M. R. C. și P. C. N..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorii intimatului Ș. I., având pe rând cuvântul, arată că la data de 05.03.2014, au solicitat conexarea dosarului de față la dosarul nr._, ce avea ca obiect tot contestație în anulare dar, renunță la această cerere având în vedere că ieri, 03.06.2014, acest dosar a fost soluționat.

De asemenea menționează că la data de 26.03.2014 au solicitat conexarea dosarului nr._ ce avea ca obiect tot contestație în anulare, la dosarul de față, dar renunță și la această cerere, motivat de faptul că și acel dosar a fost soluționat.

Având în vedere susținerile apărătorilor intimatului Ș. I., Curtea constată că cererile de conexare au rămas fără obiect.

Apărătorii intimatului Ș. I. declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea contestației în anulare.

Intimatul Ș. I. prin apărător, apreciază că cererea formulată de contestatorul N. S. este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 318 teza I Cod procedură civilă, decizia contestată fiind rezultatul unei erori materiale.

Precizează că procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită în raport de dispozițiile legale ale art. 317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, având în vedere că citația a fost restituită cu mențiunea că la adresa citată este teren viran, la termenul din 28.11.2013 procedura de citare a fost neregulat îndeplinită, iar instanța avea obligația să dispună citarea contestatorului prin Publicitate sau prin afișare la ușa instanței.

Arată apărătorul intimatului Ș. I. că la termenul din data de 28.11.2013 s-au discutat atât excepții cât și conexitatea cu alt dosar, aspect ce era hotărâtor în cauză, iar la data de 26.03.2014 în acest dosar, instanța a dispus citarea contestatorului și prin afișare la ușa instanței.

Cu toate că împrejurarea formulării unei noi contestații a fost adusă la cunoștința Curții de Apel București, învestită cu soluționarea recursului în cadrul dosarului nr._/3/2011*, aceasta a refuzat conexarea celor două dosare, motivat de faptul că recurenții-reclamanți nu au înțeles să precizeze acțiunea în acel proces, în sensul solicitării anulării deciziei noi emise, respectiv Decizia civilă nr. 59/2012, astfel că soluția pronunțată a avut la bază o gravă eroare materială, a cărei consecință a fost admiterea excepției lipsei de obiect a primei contestații, invocată din oficiu de către Curtea de Apel București, ca urmare a emiterii noii decizii de către A..

În ceea ce privește celălalt motiv al contestației în anulare, apărătorul intimatului Ș. I. consideră că instanța nu a soluționat toate motivele de recurs, nu s-a pronunțat asupra cuantumului valoric al despăgubirilor pe care A. le datora reclamanților.

Cheltuielile de judecată le vor solicita pe cale separată.

CURTEA

Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2140 din 30.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte contestația formulată de contestatorii S. I., P. C. N., M. P.-I., M. R. C., N. S. și L. S. V., în contradictoriu cu intimata A. pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a anulat decizia nr. 62/30.03.2011 emisă de intimată și a fost obligată aceasta să emită decizie prin care să facă o ofertă contestatorilor, în condițiile legii speciale, pentru restituirea în echivalent a următoarelor imobile, atât pentru construcții cât și pentru terenul aferent:

În Oradea:

P. imobilul teren în suprafață de 124 mp situat în Oradea, ./Eroilor Deportați) nr. 32-34, nr. top 3172/21, 3172/24, 3172/25, trecut în domeniul public.

În A.:

1. P. imobilul din ., atât pentru construcții, cât și pentru terenul aferent, respectiv pentru: apartamentul nr.1 având număr topografic 913.915/1, în suprafață totală de 408 mp; apartamentul nr. 2 având număr topografic 913.915/II, în suprafață de 140 mp; apartamentul nr. 3 având număr topografic 913.915/III, în suprafață de 90 mp; apartamentul nr. 4 având număr topografic 913.915/IV, în suprafață de 928 mp; apartamentul nr. 6 topografic 913.915/VI, în suprafață de 81 mp; apartamentul nr. 7 cu număr topografic 913.915/ VII/1, în suprafață de 633 mp.

2. P. imobilele situate în Calea A. V. 28-32 și Calea 6 Vânători, respectiv pentru: suprafața de 8939 mp teren, identificat cu CF nr._ și nr._, cu origine din CF nr._ si CF nr._, situat în Calea A. V., suprafața de 8813 mp teren și 1984 mp construcții, identificat cu CF nr._ și nr._, cu origine din CF nr. 7620, situat în Calea A. V., suprafața de 7286 mp teren, identificat cu CF nr._, cu origine în CF nr._, situat în Calea 6 Vânători,

3. P. imobilul teren în suprafață de 450 mp, situat în ., înscris în CF 7248 A., având număr topografic inițial 4752/c._/a.

În București:

P. imobilul situat actual în Șoseaua Viilor nr. 14, sector 5, compus din teren în suprafață de_,56 mp și construcții în suprafață de 1990 mp.

Totodată, s-au constatat în parte soluționate notificările prin Dispoziția nr. 100/28.01.2005, emisă de Primăria Municipiului A., Dispoziția nr. 3232/24.06.2009 emisă de Primăria Municipiului Oradea, Dispoziția nr. 166/21.01.2005 emisă de Primăria Municipiului Oradea și Decizia nr. 130/28.09.2009 emisă de Societatea Cooperativă de Consum ICOMCOOP Oradea și s-a respins în rest contestația, ca neîntemeiată, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 21.03.2012, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului, respectiv îndreptare a erorilor materiale privind dispozitivul sentinței civile nr. 2140 din 30.11.2011.

Prin decizia civilă nr. 1373R/29.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel – Secția a IV-a Civilă, s-a admis recursul formulat de recurenta A. pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 2140 din 30.11.2011 și împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 21.03.2012 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații S. I., P. C. N., M. P.-I., M. R. C., N. S. și L. S. V., s-au casat sentința și încheierea recurate și s-a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul București.

Instanța de recurs a apreciat că în mod corect a statuat prima instanță că recurenții pot beneficia numai de măsuri reparatorii prin echivalent, nu și de restituirea în natură a eventualelor imobile din patrimoniul societății.

De asemenea, a constatat ca fiind nefondată critica referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamanților, întrucât, ca efect al transmiterii calității pe cale convențională, reclamanții au dobândit toate drepturile cedenților, precum și modalitățile de valorificare a acestora.

Cu privire la modalitatea de stabilire a măsurilor reparatorii, Curtea a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dar pentru a se stabili care dintre ipotezele prevăzute de acest text legal este aplicabilă în cauză, este necesar să se stabilească cu claritate și cine are calitatea de unitate deținătoare și entitate învestită cu soluționarea notificării, pentru fiecare imobil în parte, raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007.

Din această perspectivă, instanța a admis recursul declarat de către A. pentru Valorificarea Activelor Statului, numai în ceea ce privește critica referitoare la faptul că nu datorează măsuri reparatorii pentru toate imobilele, având în vedere că nu are calitatea nici de unitate deținătoare și nici de entitate învestită cu soluționarea notificării, pentru toate imobilele.

Curtea a învederat că este cert că A. pentru Valorificarea Activelor Statului are calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării, pentru imobilele care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate.

Cu toate acestea, prima instanță, prin stabilirea măsurilor reparatorii pentru imobilele menționate mai sus, nu a ținut cont de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor”, ținându-se cont de cota de 98.50% din totalul acțiunilor deținute de autorul notificatorilor. Cu ocazia rejudecării, Tribunalul București, va dispune acordarea măsurilor reparatorii, în condițiile art.16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în funcție de cota de 98.50% din valoarea imobilelor preluate abuziv, cotă calculată având în vedere cota deținută de către autorii notificatorilor din totalul acțiunilor ale societății C. Andrenyi și Fii.

În ceea ce privește celelalte imobile, instanța de recurs a reținut că A. pentru Valorificarea Activelor Statului nu are calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării, fiind incidentă cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 29 alin. 4.

După stabilirea calității de unitate deținătoare sau entitate învestită cu soluționarea notificării, pentru fiecare imobil în parte, prima instanță va soluționa cauza în raport de cadrul procesual stabilit de către contestatori și, în funcție de precizările acestora are posibilitatea de a stabili obligația entităților respective la stabilirea măsurilor reparatorii, în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în funcție de cota de 98.50% din valoarea imobilelor preluate abuziv.

Urmare a casării sentinței civile nr. 2140 din 30.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă sub nr._/3/2011*.

Prin sentința civilă nr. 139/29.01.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a respins contestația formulată de contestatorii S. I., P. C. N., M. P.-I., M. R. C., N. S., și L. S. V., în contradictoriu cu intimata A. pentru Valorificarea Activelor Statului, ca neîntemeiată.

P. a pronunța această sentință, tribunalul a constatat că, prezenta acțiune reprezintă contestație formulată împotriva deciziei nr. 62/30.03.2011 emisă de intimată.

După soluționarea prima dată în fond a prezentului dosar, prin sentința civilă nr. 2140 din 30.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, după formularea recursului, dar anterior soluționării acestuia, intimata A. pentru Valorificarea Activelor Statului a emis decizia nr. 59/03.05.2012 prin care a propus măsuri reparatorii prin echivalent astfel cum se stabilise prin sentința civilă nr. 2140/30.11.2011 a Tribunalului București, sentință civilă ce a fost casată prin decizia pronunțată în recurs.

Ca urmare, intimata a înțeles să anuleze decizia nr. 62/2011 ce făcea obiectul prezentei contestații și să emită o altă decizie, respectiv Decizia nr. 59/03.05.2012, în prezent contestată pe cale separată.

Tribunalul a reținut că instanța de fond învestită cu soluționarea contestației nu poate într-o atare situație decât să constate că decizia motivată nr. 62/30.03.2011 emisă de A. pentru Valorificarea Activelor Statului a fost anulată, motiv pentru care, orice critică adusă acesteia nu mai poate fi avută în vedere.

S-a reținut că prin decizia pronunțată în recurs s-a admis ca și critică formulată de recurentul A. pentru Valorificarea Activelor Statului, faptul că acest intimat nu ar fi unitate deținătoare pentru toate imobilele pentru care prima instanță de fond a admis contestația și a obligat la emiterea unei decizii prin care să fie propuse măsuri reparatorii prin echivalent. Ca urmare, rejudecarea în fond a contestației la decizia nr. 62/2011 ar putea conduce la o înrăutățire a situației contestatorilor, prin raportare la decizia emisă urmare a anulării acesteia, nr. 59/2012 prin care A. pentru Valorificarea Activelor Statului și-a recunoscut calitatea de unitate deținătoare pentru toate imobilele.

Aceleași considerente trebuie avute în vedere și cu privire la întinderea măsurilor reparatorii, care în condițiile art. 315 Cod procedură civilă trebuie a fi acordate în condițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, iar prin decizia nr. 59/2012 emisă în urma anulării deciziei contestate măsurile reparatorii au fost acordate integral.

Astfel, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat neîntemeiată această contestație, îndreptată împotriva unei decizii anulate.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenții reclamanți L. S. V., M. P. I., M. R. C., N. S., P. C. N., S. I..

În motivarea recursului, recurenții au arătat că sentința este netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 315 Cod procedură civilă, dispoziția de casare este obligatorie pentru judecătorii fondului, astfel că recurenții au fost privați de un drept esențial, câștigat atât prin sentința civilă nr. 2140/2011, dar și prin decizia civilă nr. 1373/R/2012 a Curții de Apel București și anume, acela al emiterii dispoziției conținând valoarea despăgubirilor, or, în caz de refuz din partea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, direct pronunțarea de către tribunal a unei hotărâri ce să conțină valoarea despăgubirilor.

Recurenții au arătat că a fost încălcat principiul „non reformatio in pejus”, deoarece instanța de fond era obligată să soluționeze ceea ce s-a dispus prin decizia de casare, neputând considera că apariția noii decizii lasă contestația fără obiect, cel puțin din punct de vedere al dreptului câștigat de contestatori de a obține o hotărâre judecătorească ce să conțină valoarea solicitată și evidențiată în expertiza de specialitate.

Recurenții au susținut că decizia nr. 59/2012 nu lasă fără obiect decizia nr. 62/2011, ci o rezolvă doar în parte, prin aceea că recunoaște doar două pretenții din cele reclamate de contestatori: calitatea de persoană îndreptățită a petenților și calitatea de succesori convenționali a persoanelor contestatoare, cât și obligația de acordare de despăgubiri pentru toate imobilele revendicate și nu doar pentru cele ce au fost cuprinse în decizia de casare. A rămas nesoluționată în schimb, pretenția de acordare valorică a acestor despăgubiri, obligație trasată de Curtea de Apel instanței de rejudecare.

De asemenea, recurenții au arătat că nici motivarea privind o presupusă înrăutățire a situației contestatorilor prin judecarea contestației nu este corectă, deoarece decizia de casare stabilește faptul că măsurile reparatorii se acordă la valoarea comercială (adică în temeiul art. 29 din Legea nr. 10/2001) și nicidecum, în baza art. 31 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, recurenții au solicitat casarea hotărârii pentru nerespectarea deciziei instanței de recurs.

Recurenții au mai susținut și faptul că, în rejudecarea după casarea solicitată, instanța are posibilitatea să se pronunțe asupra valorii despăgubirilor prin hotărârea judecătorească, invocând în acest sens art. 29 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile regulamentului intern al intimatei A. pentru Valorificarea Activelor Statului(art. 2.5.8),

În consecință, au solicitat complinirea în cazul reținerii cu rejudecare a obligației nerespectate de A. pentru Valorificarea Activelor Statului, prin pronunțarea unei sentințe prin care să se stabilească valoarea despăgubirilor la suma de_ lei, în conformitate cu valoarea conținută în expertiza de specialitate depusă la dosar, conform prevederilor art. 23 pct. 1 lit. f din N.M. de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 1, art. 3 alin. 1 lit. a și b, art. 18, art. 26 și art. 29 din Legea nr. 10/2001, art. 19 din Legea nr. 247/2005, art. 304 pct. 9, art. 304¹ Cod procedură civilă.

În ședința publică din data de 28.11.2013, Curtea, din oficiu, a invocat ca motiv de recurs de ordine publică excepția lipsei de obiect a acțiunii, ca urmare a revocării dispoziției de către emitent.

Prin decizia civilă nr. 2095 R din 05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2011*, s-a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți L. S. V., M. P. I., M. R. C., N. S., P. C. N. și S. I. împotriva sentinței civile nr. 139/29.01.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. pentru Valorificarea Activelor Statului și s-a modificat în tot sentința, în sensul că a respins contestația ca rămasă fără obiect.

P. a decide astfel, examinând cu prioritate excepția invocată din oficiu, având în vedere dispozițiile art. 316 raportat la art. 298 și art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că după soluționarea în fond a prezentului dosar prin sentința civilă nr. 2140 din 30.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, după formularea recursului, dar anterior soluționării acestuia, intimata A. pentru Valorificarea Activelor Statului a emis decizia nr. 59 din 03.05.2012 prin care a propus măsuri reparatorii prin echivalent, astfel cum se stabilise prin sentința civilă nr. 2140/30.11.2011 a Tribunalului București, sentință casată prin decizia pronunțată în recurs.

Prin urmare, instanța a reținut că într-o asemenea situație nu mai poate să constate altceva decât că decizia nr. 62/2011 emisă de A. pentru Valorificarea Activelor Statului a fost anulată, motiv pentru care orice critică adusă acesteia nu mai poate fi avută în vedere.

Curtea a constatat că în mod greșit cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, având în vedere că motivele care au condus la soluția pronunțată vizează rămânerea contestației fără obiect, ceea ce impunea soluția respingerii în consecință.

A reținut Curtea că, excepția lipsei de obiect este într-adevăr fondată, astfel cum a reținut și prima instanță în considerentele hotărârii, deoarece, atâta vreme cât decizia contestată a fost practic revocată, implicit prin emiterea unei noi decizii de către instituția emitentă, aceasta nu mai poate face obiectul judecății în cadrul contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001.

Este adevărat că odată contestată o decizie, în principiu, aceasta nu mai poate fi revocată până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Procedeul intimatei A. pentru Valorificarea Activelor Statului de a revoca decizia contestată în instanță este așadar greșit, dar în condițiile în care acest fapt s-a produs, este evident că decizia contestată a rămas fără obiect, astfel că soluția de respingere a contestației ca atare este cea care s-a impus în cauză.

Recurenții-reclamanții nu au înțeles să precizeze acțiunea în procesul de față în sensul că au solicitat anularea deciziei nou emise, nr. 59/2012, formulând însă o altă cerere de chemare în judecată prin care au contestat decizia respectivă.

Această cerere a fost de altfel soluționată prin respingerea contestației ca neîntemeiată, conform sentinței civile nr. 507/14.03.2013 pronunțată de Tribunalul București, pronunțată în dosarul nr._/3/2012, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2096R/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă.

Curtea a constatat ca fiind nefondată critica recurenților în sensul că nu întreaga acțiune a rămas fără obiect, deoarece cel de-al treilea capăt de cerere nu a fost soluționat, având în vedere următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții au solicitat anularea deciziei nr. 62 din 30.03.2011 emisă de A. pentru Valorificarea Activelor Statului, să se constate că reclamanții se încadrează în cazul prevăzut de art. 3 raportat la art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar, pe cale de consecință, să fie obligată A. pentru Valorificarea Activelor Statului să le acorde măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Chiar dacă au fost formulate trei capete de cerere, acțiunea reprezintă o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 care se analizează în ansamblu, ultimele două capete de cerere fiind formulate ca o consecință a solicitării de anulare a dispoziției, ele neavând o existență de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, aceste capete de cerere se pot valorifica numai în cadrul unui proces având ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Cum decizia a cărei anulare se cere a fost revocată, întreaga acțiune a rămas fără obiect, astfel că nu se impunea analiza distinctă, pe fond, a celui de-al treilea capăt de cerere, astfel cum au susținut recurenții.

Din perspectiva celor expuse mai sus, nu mai prezintă relevanță dispozițiile din decizia de casare, câtă vreme pe parcursul procesului cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

Prin urmare, Curtea nu a analizat criticile din recurs relative la acest aspect și nici pe cele privitoare la soluționarea fondului cauzei.

P. considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți, a modificat în tot sentința, în sensul că a respins contestația, ca rămasă fără obiect, totodată ținând cont și de dispozițiile art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă.

Împotriva deciziei Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă, la data de 28.01.2014, a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant N. S., solicitând admiterea contestația în anulare, desființarea deciziei contestate și, rejudecând recursul, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile nr. 139/29.01.2013 a Tribunalului București, în sensul admiterii contestației formulate împotriva deciziei nr. 62/30.03.2011 emisă de A. pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat următoarele:

I. Procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legii (art. 317 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă.

1. Sub acest aspect, învederează că judecarea recursului ce formează obiectul Dosarului nr._/3/2011* al Curții de Apel București s-a realizat cu încălcarea normelor relative la citarea și comunicarea actelor de procedură reglementate în cuprinsul Cap. II Cod procedură civilă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 85 Cod procedură civilă, "Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților. afară numai dacă legea nu dispune altfel.", or, în prezenta cauză, nu devine incidentă nicio dispoziție legală care să înlăture obligația instanței de realizare a procedurii de citare.

Totodată, învederează contestatorul că, față de lipsa reprezentării sale legale sau convenționale în cadrul Dosarului nr._/3/2011*, se impunea îndeplinirea procedurii de citare cu el în mod direct, în vederea respectării principiului contradictorialității și a egalității de arme, consacrate atât la nivel legislativ cât și jurisprudențial.

D. prin îndeplinirea cu rigurozitate a procedurii de citare pot fi evitate situațiile inechitabile de pronunțare a unor soluții date cu încălcarea flagrantă a dreptului părților la un proces echitabil garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în prezenta cauză, vătămarea sa, ca urmare a unei proceduri de citare viciate, este evidentă de vreme ce, la termenul de judecată aferent judecării recursului ce formează obiect al contestației în anulare, Curtea de Apel București a respins cererea de conexare a (i) Dosarului nr._/3/2012 al Tribunalului București, având ca obiect contestația formulată de reclamanți împotriva Deciziei nr. 59/2012 emisă de A. la (ii) Dosarul nr._/3/2011 al Curții de Apel București, cu consecința respingerii cererii introductive de instanță ca rămasă fără obiect.

Contestatorul mai arată că, prin nerealizarea, în condiții de regularitate, a procedurii de citare pentru termenul la care s-a pus în discuția părților excepția conexității celor două cereri de chemare în judecată, s-a aflat în imposibilitate de a formula concluzii în sensul admiterii excepției, fiind privat de dreptul la apărare.

Totodată, față de incidența dispozițiilor art. 107 Cod procedură civilă care stabilesc că "președintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a legal citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulității ", coroborate cu dispozițiile art. 105 alin. (2) teza a II-a, potrivit cărora: "În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune [...]", se impune anularea deciziei nr. 2095R/05.12.2013 a Curții de Apel București.

Mai precizează că deși nu a fost legal citat la termenul la care s-a dezbătut recursul declarat în Dosarul nr._/3/2011, s-a discutat în absența sa și fără a i se comunica excepția de conexare a Dosarului nr._/3/2012 al Tribunalului București la Dosarul nr._/3/2011 al Curții de Apel București.

Devine cu atât mai evidentă nelegalitatea deciziei contestate cu cât, fără citarea și participarea sa, s-a discutat excepția de conexitate, instanța soluționând-o fără a-i da posibilitatea de a-și formula un punct de vedere, astfel cum impune principiul contradictorialității.

II. Decizia contestată este rezultatul unei erori materiale (art. 318 teza I Cod procedură civilă):

În prealabil, contestatorul arată că decizia civilă nr. 2095R/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, de respingere a contestației formulate de către reclamanți împotriva deciziei nr. 62/30.03.2011 emisă de A. pentru Valorificarea Activelor Statului, constituie rezultatul unei erori materiale evidente săvârșite de instanța de control judiciar în cel de-al doilea ciclu procesual cu consecința prejudicierii drepturilor reclamanților, recunoscute inițial de însăși instanța de recurs.

Astfel, susține contestatorul, prin respingerea cererii de conexare a (i) Dosarului nr._/3/2012 al Tribunalului București, având ca obiect contestația formulată de reclamanți împotriva Deciziei nr. 59/2012 emisă de A. pentru Valorificarea Activelor Statului la (ii) Dosarul nr._/3/2011 al Curții de Apel București având ca obiect contestația formulată de reclamanți împotriva Deciziei A. nr. 62/2011, s-au creat premisele unor erori judiciare cu repercusiuni asupra drepturilor sale, fiind privat de repararea prejudiciului recunoscut de către instanțele judecătorești.

În considerarea celor ce preced, învederează că succesiunea împrejurărilor de fapt și de drept ale speței sunt relevante în argumentarea prezentului demers:

1. Prin sentința civilă nr. 2140/30.11.2011, Tribunalul București, în calitate de instanță învestită cu soluționarea fondului litigiului, a admis în parte contestația reclamanților, anulând decizia nr. 62/30.03.2011 emisă de către A. pentru Valorificarea Activelor Statului, pe care a obligat-o să emită o decizie prin care să facă o ofertă contestatorilor, în condițiile legii speciale, pentru restituirea în echivalent a imobilelor indicate în cuprinsul hotărârii.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 1373R/29.06.2012 a Curții de Apel București, instanța de control judiciar, admițând în parte recursul A., a casat sentința Tribunalului București, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Astfel, în privința imobilelor pentru care A. pentru Valorificarea Activelor Statului are obligația de acordare a despăgubirilor, instanța de casare a stabilit, prin decizia nr. 1373R/29.06.2012, că A. are calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării pentru imobilele aflate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, reținând: „[...] prima instanță. prin stabilirea măsurilor reparatorii [...] nu a ținut cont de dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că "măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor", ținându-se cont de cota de 98.50% din totalul acțiunilor deținute de autorul notificărilor."

Totodată, Curtea de Apel a mai stabilit: "Cu ocazia rejudecării, Tribunalul București va dispune acordarea măsurilor reparatorii, în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în funcție de cota de 98.50% din valoarea imobilelor preluate abuziv, cotă calculată având în vedere cota deținută de către autorii notificatorilor din totalul acțiunilor ale societății C. Andrenyi și Fiii." (a se vedea în acest sens, Decizia civilă nr. decizia nr. 2095/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2011*, pag. 3 paragraful 6).

De asemenea, instanța de recurs a mai reținut, în primul ciclu procesual, că „[...] prima instanță va soluționa cauza în raport de cadrul procesual stabilit de către contestatori și, în funcție de precizările acestora are posibilitatea de a stabili obligația entităților respective la stabilirea măsurilor reparatorii, în condițiile art. 16 din titlul VII din Legea nr. 247/2005, în funcție de cota de 98.50% din valoarea imobilelor preluate abuziv." (a se vedea în acest sens Decizia civilă nr. decizia nr. 2095/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2011*, pag. 4 paragraful 1).

2. Cu toate acestea, Tribunalul București, în rejudecarea fondului litigiului dedus judecății, a încălcat în mod flagrant limitele casării stabilite de instanța de control judiciar și, respingând ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, a reținut că: „[...] rejudecarea în fond a contestației la decizia nr. 62/2011 ar putea conduce la o înrăutățire a situației contestatorilor, prin raportare la decizia emisă urmare a anulării acesteia, nr. 59/2012, prin care A. și-a recunoscut calitatea de unitate deținătoare pentru toate imobilele." (a se vedea în acest sens decizia nr. 2095/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2011*, pag. 4, ultimul paragraf)

Prin respingerea ca neîntemeiată a contestației, Tribunalul București a dat eficiență juridică unui artificiu creat de A. pentru Valorificarea Activelor Statului care, prin decizia nr. 59/03.05.2012 a înțeles să anuleze decizia inițial emisă.

Nelegalitatea deciziei A. nr. 59/03.05.2012 a fost confirmată prin decizia nr. 2095R/05.12.2013 a Curții de Apel București, ce formează obiectul prezentei contestații în anulare, în cuprinsul căreia instanța de control judiciar a stabilit că: "Este adevărat că odată contestată o decizie, în principiu, aceasta nu mai poate fi revocată până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Procedeul intimatei A. pentru Valorificarea Activelor Statului de a revoca decizia contestată în instanță este așadar greșită, dar în condițiile în care acest fapt s-a produs este evident că decizia contestată a rămas fără obiect, astfel că soluția de respingere a contestației ca atare este cea care se impune în cauză." (a se vedea în acest sens decizia civilă nr. 2095/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2011*, pag. 7, primul paragraf).

În realitate, prin decizia Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului nr. 59 din 03.05.2012 emisă ulterior, decizia A. nr. 62/2011 a fost doar parțial soluționată de vreme ce prima instanță, în rejudecare, a lăsat nesoluționată solicitarea de acordare valorică a despăgubirilor pretinse de reclamanți, în pofida împrejurării că această obligație fusese trasată acesteia de către Curtea de Apel București.

Mai mult, pretinsa înrăutățire a situației contestatorilor invocată de Tribunalul București, în rejudecare, nu poate fi primită de vreme ce decizia de casare a stabilit că măsurile reparatorii se acordă potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, la valoarea comercială, și nicidecum în temeiul dispozițiilor art. 31 din același act normativ, cum greșit stabilise prima instanță.

3. În consecință, împotriva deciziei A. nr. 59/03.05.2012, reclamanții au formulat o nouă contestație înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. Dosar_/3/2012.

Cu toate că împrejurarea formulării unei noi contestații a fost adusă la cunoștința Curții de Apel București, învestită cu soluționarea recursului în cadrul Dosarului nr._/3/2011*, aceasta a refuzat conexarea celor două dosare, cu motivarea că: „Recurenții reclamanți nu au înțeles să precizeze acțiunea în procesul de față în sensul că solicită anularea deciziei nou emise, nr. 59/2012".

Soluția Curții de Apel București este cel puțin surprinzătoare de vreme ce aceeași instanță a reținut că reclamanții și-au îndeplinit obligația de a contesta decizia A. nr. 59/2012, "formulând însă o altă cerere de chemare în judecată prin care au contestat decizia respectivă." (a se vedea în acest sens, decizia civilă nr. 2095/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2011*, pag. 7, al doilea paragraf).

Astfel, cu toate că (i) contestatorii au obținut inițial o hotărâre prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se recunoaște, pe cale judecătorească, valoarea solicitată a despăgubirilor și deși (ii) demersul judiciar al reclamanților a fost recunoscut de către Curtea de Apel București, care a confirmat contestarea, de către aceștia, a deciziei subsecvente emise de A. pentru Valorificarea Activelor Statului, instanța de control judiciar a respins cererea de conexare a celor două dosare având ca obiect contestațiile împotriva deciziilor A. nr. 63/2011 și 59/2012, în pofida legăturii de netăgăduit dintre cele două dosare.

Soluția astfel pronunțată a avut la bază o eroare materială gravă, a cărei consecință a fost admiterea excepției lipsei de obiect a primei contestații, invocată din oficiu de către Curtea de Apel București, ca urmare a emiterii noii decizii de către A. pentru Valorificarea Activelor Statului.

Față de împrejurările învederate în cele ce preced rezultă fără putință de tăgadă că devin incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă, potrivit cărora: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale [ ... ]".

Astfel, nelegalitatea deciziei civile nr. 2095R/05.12.2013 a Curții de Apel București este determinată de refuzul instanței de a admite cererea contestatorilor de conexare a Dosarului nr._/2012 al Tribunalului București la Dosarul nr._ al Curții de Apel București, în pofida legăturii evidente dintre cele două dosare, care impunea aplicarea dispozițiilor art. 164 alin. (1) Cod procedură civilă conform cărora: "Părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, in care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătură."

Față de împrejurările învederate, singurul remediu procesual apt să înlăture nelegalitatea deciziei civile nr. 2095R/05.12.2013 a Curții de Apel București este admiterea contestației în anulare, admiterea cererii de recurs și modificarea în tot a sentinței civile nr. 139/29.01.2013 a Tribunalului București în sensul admiterii contestați ei formulate împotriva deciziei nr. 62/30.03.2011 emisă de A. pentru Valorificarea Activelor Statului, ca temeinică și legală.

II. Pronunțând decizia civilă nr. 2095R/05.12.2013, instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs cu care a fost învestită (art. 318 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă):

1. Cu toate că în primul ciclu procesual instanța de casarea stabilit în sarcina Tribunalului București obligația soluționării cauzei "în raport de cadrul procesual stabilit de către contestatori urmând ca, în raport de precizările acestora să stabilească obligația entităților la stabilească obligația entităților la stabilirea măsurilor reparatorii, în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 147/2005, în funcție de cota de 98.50% din valoarea imobilelor preluate abuziv.", ulterior, prin decizia civilă nr. 2095R/05.12.2013 a Curții de Apel București, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, aceasta a stabilit că, deși prin acțiunea introductivă reclamanții au formulat trei capete de cerere, acțiunea reprezintă o contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 care se realizează în ansamblu, ultimele capete ale cererii nu au o existență de sine stătătoare, fiind de fapt o consecință a solicitării de anulare a contestației. (a se vedea în acest sens decizia civilă nr. 2095/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2011*, pag. 7, paragraful 6).

Prin recursul formulat în cauză, am arătat că Tribunalului București îi revenea obligația soluționării aspectelor impuse prin decizia de casare. Cu toate acestea, în mod total eronat și în baza unui act a cărui evident nelegal, prima instanță a apreciat că emiterea noii decizii de către A. pentru Valorificarea Activelor Statului lipsește contestația de obiect, respingând-o pentru acest motiv ca neîntemeiată.

Procedând astfel, instanța de fond a ignorat cu desăvârșire dispozițiile arte 315 alin. (1) Cod procedură civilă, conform cărora "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Mai mult, în pofida împrejurării că recurenții au învederat Curții de Apel București că în rejudecarea după casare instanța de recurs are posibilitatea de a se pronunța asupra valorii despăgubirilor, în temeiul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel București, perpetuând atât (i) nelegalitatea deciziei ulterioare emise de A. precum și (ii) soluția profund îndoielnică a primei instanțe, a admis excepția lipsei de obiect a acțiunii contestatorilor, lăsând nesoluționate ultimele două capete ale contestației.

Sub acest aspect, contestatorul arată că dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a Cod procedură civilă permit formularea contestației în anulare doar împotriva hotărârilor instanțelor de recurs prin care fie respinge recursul, fie se admite numai în parte. Cu toate acestea, situația litigioasă dedusă judecății se circumscrie întru totul ipotezei de reglementare anterior indicate câtă vreme Curtea de Apel București deși a apreciat, prin dispozitivul deciziei civile nr. 2095/05.12.2013 că a admis recursul, modificând în tot sentința recurată, în realitate, acesta a respins contestația ca rămasă fără obiect după ce, în prealabil, prima instanță o respinge ca neîntemeiată.

În realitate, soluția eronată a Curții de Apel București rezultă din aceeași situație-premisă relativă la respingerea cererii de conexare formulate în primul ciclu procesual, în cursul soluționării recursului, în pofida temeiniciei acesteia, declanșând o succesiune de soluții profund criticabile:

(i) respingerea ca neîntemeiată a contestației de către Tribunalul București, cu motivarea că rejudecarea cauzei ar putea determina o înrăutățire a situației contestatorilor cu toate că, prin decizia de casare, instanța de recurs a recunoscut dreptul contestatorilor la acordarea despăgubirilor de către A. pentru Valorificarea Activelor Statului;

(ii) întemeierea soluției Tribunalului București pe nelegalitatea deciziei A. nr. 59/2012, nelegalitate stabilită de însăși instanța de recurs;

(iii) refuzul Curții de Apel București de a lua în considerare contestația formulată ulterior în Dosarul nr._/3/2012 al Tribunalului București, apreciind, în mod cu totul eronat, că reclamanții aveau obligația de a-și preciza acțiunea în cadrul primului litigiu;

(iv) aprecierea, de către ambele instanțe, că noua decizie A. lipsește de obiect decizia inițială. În realitate, recunoașterea pretențiilor contestatorilor de către A. pentru Valorificarea Activelor Statului, prin cea de a doua decizie, a fost doar parțială;

(vi) respingerea, prin decizia civilă nr. 2095R/05.12.2013 a contestației de către Curtea de Apel București sub aparența admiterii recursului contestatorilor;

(v) nesoluționarea tuturor capetelor contestației de către instanța de recurs, în pofida obligației acesteia în acest sens.

2. Prin soluția contestată, Curtea de Apel București nu răspunde criticilor relative la nesocotirea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 raportate la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 dar mai ales a art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a obligației statuate de instanța de contencios european de a asigura justul echilibru între interesele colective ale societății și interesele particulare ale subiecților de drept.

Contestatorul învederează că instanța de recurs a lăsat nesoluționate capetele de cerere relative la constatarea incidenței dispozițiilor speciale anterior indicate și la obligarea A. de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin soluția instanței de recurs, au fost nesocotite astfel dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de normele de drept speciale ce reglementează contractele de privatizare, ignorându-se totodată un întreg context legislativ post-revoluționar care a creat premisele privatizării unor foste unități de stat transformate în societăți cu capital integral de stat precum și premisele despăgubirii proprietarilor deposedați de imobilele lor de către statul român comunist.

Prin conturarea situațiilor concrete de despăgubire în natură sau prin echivalent, legiuitorul încearcă prin actele normative speciale de restituire să asigure coerență legislativă și să evite încălcarea unor dispoziții legale adoptate în materie comercială. În acest sens, se justifică dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 conform cărora "P. imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate." Dar incidența acestor dispoziții legale este de strictă aplicare și interpretare, restituirea în natură neputându-se realiza decât în cadrul legal determinat de aceste dispoziții legale. Inexistența unei astfel de reglementări ar avea un impact grav asupra siguranței circuitului juridic și ar determina o reticenta a agenților economici în a cumpăra acțiuni ale societăților comerciale de stat. Impactul negativ al unei asemenea consecințe asupra economiei naționale este indubitabil.

Aplicarea legislației incidente în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către statul român comunist precum și aprecierea incidenței normei speciale sau celei de drept comun revin instanțelor judecătorești din România. Aprecierea temeiniciei unei cereri de restituire în natură a unor imobile nu se poate realiza decât cu observarea întregului context legislativ specific dreptului de proprietate pentru că altfel asigurarea justului echilibru între interesele colective ale societății și interesele particulare, obligație impusă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului instanțelor de judecată ca reprezentate ale Statului Român, ar fi imposibil de realizat.

Față de lipsa unei motivări complete a hotărârii pronunțate care să aibă în vedere toate aspectele invocate de către părțile litigante în cadrul unui proces, atitudinea instanței de recurs este în vădită disonanță cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, Cauza Albina contra României,_/00, CEDO, 2005). În același sens este exprimată opinia Curții Europene în hotărârea pronunțată în cauza Vlasia G. V. contra României, nr._/00, CEDO, 2006: "Fără a se impune un răspuns detaliat la fiecare argument al petentului, este obligația prezumată a instanței de judecată, ca partea să primească răspunsuri specifice și explicite relative la aspectele esențiale supuse analizei și deciziei instanței de judecată".

În drept, contestatorul a invocat dispozițiile art. 317 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă, art. 1 din Protocolul 1și art. 6 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Analizînd contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:

Cu privire la motivul prevăzut de art. 317 alin.1 pct.1 C., se constată că la fila 33 din dosarul de recurs nr._/3/2011* se află dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu recurentul reclamant N. S., pentru termenul din 28.11.2013 la care au fost dezbătute excepția de conexitate și recursul, citarea realizîndu-se la domiciliul ales prin cererea de recurs, aflat la CAA M.,B., O., în județul A., .. 37, . dovezii menționate, citația a fost primită de numitul C. B., avocat, fiind aplicată și ștampila cabinetului de avocatură.

Susținerea contestatorului, în sensul că, în lipsa la termen a reprezentantului convențional, se impunea citarea recurentului la adresa de domiciliu, nu are suport legal, articolul 93 C. prevăzînd că în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții. Așadar din moment ce, odată cu alegerea domiciliului procesual, recurentul a indicat numele avocaților, nu există temei juridic pentru comunicarea actelor de procedură la domiciliul părții, procedura de citare fiind legal îndeplinită, astfel că este neîntemeiată contestația în anulare pentru acest motiv.

Este neîntemeiată contestația în anulare pentru motivul prevăzut de art. 318 teza I C., în susținerea erorii materiale contestatorul invocînd greșita respingere a cererii de conexare, ce a condus la o soluție eronată.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 318 teza întîi, Curtea reține că textul are in vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului și care au drept consecință pronunțarea unor soluții greșite. Textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de soluționare a excepțiilor, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

P. a putea fi admisă o contestație în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Această cale de atac tinde la anularea unei hotărîri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Ori, în cauză, contestatorul aduce în discuție modul de soluționare a unei excepții procesuale, ceea ce echivalează cu solicitarea de rejudecare a recursului.

În condițiile în care motivele invocate de contestator nu se încadrează în categoria greșelilor materiale la care se referă art. 318 teza întîi C., contestația în anulare întemeiată pe această dispoziție legală nu este întemeiată.

Contestatorul invocă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 318 alin.1 teza a II a C., omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra criticilor relative la nesocotirea dispozițiilor art. 3 din legea 10 raportate la art. 29 din legea 10/2001 și asupra art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, consecința fiind nesoluționare capetelor de cerere relative la incidența dispozițiilor legale menționate și obligarea A. la acordarea măsurilor reparatorii.

Curtea constată că decizia împotriva căreia s/a formulat contestația în anulare conține analizarea motivelor de recurs ce vizează cele două critici, analiză efectuată din perspectiva soluției din recurs, de modificare a sentinței atacate prin respingerea ca rămasă fără obiect a acțiunii. Se arată în decizia de recurs:

” Chiar dacă au fost formulate trei capete de cerere, acțiunea reprezintă o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 care se analizează în ansamblu, ultimele două capete de cerere fiind formulate ca o consecință a solicitării de anulare a dispoziției, ele neavând o existență de sine stătătoare. Cu alte cuvinte, aceste capete de cerere se pot valorifica numai în cadrul unui proces având ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Cum decizia a cărei anulare se cere a fost revocată, întreaga acțiune a rămas fără obiect, astfel că nu se impunea analiza distinctă, pe fond, a celui de-al treilea capăt de cerere, astfel cum au susținut recurenții.

Din perspectiva celor expuse mai sus, nu mai prezintă relevanță dispozițiile din decizia de casare, câtă vreme pe parcursul procesului cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

Prin urmare, Curtea nu a analizat criticile din recurs relative la acest aspect și nici pe cele privitoare la soluționarea fondului cauzei.”

Așadar, nu se poate reține o omisiune de analiză a criticilor din recurs, căci, față de soluția la care s-a a oprit instanța pentru capătul de cerere principal ( respingerea ca rămasă fără obiect a deciziei A., ce face obiectul acțiunii, ca urmare a emiterii unei alte decizii ce răspunde notificării inițiale ), argumentele referitoare la criticile ce vizează capetele de cerere accesorii, sunt cuprinse în decizie . Curtea reține că, în realitate, contestatorul formulează critici împotriva soluției din calea de atac, de modificare a sentinței prin respingere ca rămasă fără obiect a acțiunii, ce nu pot fi analizate pe calea contestației în anulare.

Față de considerentele expuse, contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

P. ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatorul N. S., împotriva deciziei civile nr. 2095 R din 05.12.2013 pronunțată în dosar nr._/3/2011* de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații A. pentru Administrarea Activelor Statului București, L. S. V., M. P. I., M. R. C., P. C. N. și Ș. I..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică astăzi 04.06.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

I. R. D. M. S. M. D. O.

GREFIER,

F. J.

Red. MDO

Tehnored. MDO /PS 2 ex.

Jud. recurs: G. D. M.

M. A. M.

V. A.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 478/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 316/2014. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 1472/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 1029/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1872/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 478/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 316/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1412/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 1765/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1954/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI