Legea 10/2001. Decizia nr. 478/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 478/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2014 în dosarul nr. 22429/3/2013
Dosar nr._
(1523/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.478 A
Ședința publică de la 5.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. O.
JUDECĂTOR - M. C.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului declarat de apelanții-reclamanții C. F. și P. I., împotriva sentinței civile nr.2150 din 20.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, T. A. D., P. B. G., P. C. M., M. I. și C. A. M..
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 27.10.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 03.11.2014 și apoi la 05.11.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă la data de 17.04.2007 sub nr._/3/2007, reclamantele C. F. și P. A. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General, M. Gion Batta A., T. A. D., P. B. G. și P. C. M., solicitând să se constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București în favoarea pârâților persoane fizice, cu privire la terenul din București, .. 18, Sectorul 5; nulitatea absolută a Dispoziției nr. 387 din 28 iunie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București, care completează Dispoziția nr. 332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București și să fie obligat M. București să încheie cu reclamantele contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la
Prin sentința civilă nr.904 din 19 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă în dosarul nr._/3/2006, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor C. F. și P. A., fiind respinsă acțiunea pe cale de consecință, pentru lipsa calității procesuale active, iar apelul formulat de reclamantele C. F. și P. A., a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 84/05.02.2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă.
Prin Decizia nr.6462 din 30 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr._/3/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantele C. F. și P. A., a casat decizia civilă nr. 84 din 5 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București și sentința civilă nr.904 din 19 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă în dosarul nr._/3/2006, și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal în primă instanță, reținându-se, în esență că obiectul acțiunii îl constituie constatarea nulității absolute a celor două Dispoziții nr. 332 din 20 mai 2002 și nr. 387 din 28 iunie 2002, emise de Primarul General al Municipiului București în aplicarea Legii nr. 10/2001.
S-a reținut, totodată, că acțiunea în constatarea nulității absolute a fost promovată de reclamantele C. F. și P. A., care au calitatea de terți, atât în raport cu emitentul, cât și în raport cu beneficiarii celor două dispoziții prin care s-a dispus restituirea imobilului în natură.
Conform art.24 alin.8 din Legea nr.10/2001, s-a reținut că tribunalele sunt competente să soluționeze în primă instanță contestațiile formulate de persoanele îndreptățite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantele nu au investit instanța de fond cu o astfel de contestație, având calitatea de terți față de emitentul actelor și de beneficiarii acestor acte, pretinzând însă, că au suferit o vătămare a drepturilor sau intereselor, motive pentru care au atacat dispozițiile pe calea dreptului comun.
Conform art.23 alin. 4 din Legea nr.10/2001, s-a reținut că Dispoziția de restituire în natură a imobilului, face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acesteia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
În consecință, instanța supremă a apreciat că revine instanței de drept comun să rezolve litigiul în primă instanță și având în vedere valoarea obiectului litigiului de peste 5 miliarde lei, conform art. 2 C. pr. civilă, revine tribunalului competența să rezolve litigiul în primă instanță.
Cu ocazia rejudecării după casare, cauza a fost înregistrată sub nr._._ pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă.
Prin cererea formulată la data de 22.04.2010 în dosarul de rejudecare, reclamantele au solicitat introducerea în cauză a pârâtelor M. I. și Ciolaca A.-M., în calitate de moștenitoare ale pârâtului M. Gion Batta A., decedat în timpul procesului.
Prin sentința civilă nr.1098/14.09.2010, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._._, ca urmare a rejudecării, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei interesului și tardivității formulării acțiunii, invocate de pârâtul Mălăcesu Gion Batta A. (decedat), a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele C. F. și P. A., în contradictoriu cu M. București prin Primarul General și cu pârâții C. A. M. și M. I., precum și cu T. A. D., P. B. G. și P. Caterinna M..
Asupra excepției lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Mălăcesu Gion Batta A., s-a constatat că acestea nu sunt persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 însă nu au atacat cele două dispoziții emise potrivit acestei legi, pe acest temei, ci, așa cum a reținut și Înalta Curte, au înțeles să formuleze o acțiune de drept comun, de constatare a nulității absolute a celor două acte juridice, motivând vătămarea unor interese legitime, respectiv, calitatea de chiriași ai imobilelor restituite și posibilitatea de a cumpăra apartamentele în caz de nerestituire către foștii proprietari, prevăzută de Legea nr. 112/1995.
Nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând și de către orice persoană care prezintă un interes legitim, astfel că reclamantele au dreptul și calitatea procesuală activă să formuleze această acțiune, chiar dacă invocă doar un drept eventual de a putea cumpăra imobilele pe care le-au deținut cu chirie.
Referitor la excepția lipsei de interes în promovare a acțiunii, tribunalul a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiată, reținând că la data de 17 aprilie 2007, când au sesizat instanța de judecată, cele două reclamante erau încă, titularele contractelor de închiriere care nu expiraseră, iar potrivit art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.
Apartamentele deținute de reclamante cu chirie, nu au fost restituite potrivit Legii nr. 112/1995, astfel că acestea, chiar și la data sesizării instanței cu acțiunea de constatare a nulității absolute, aveau un interes legitim, personal și actual să acționeze pentru menținerea locuințelor în proprietatea statului, pentru ca ulterior să-și poată exercita dreptul prevăzut de lege, de cumpărare a locuințelor respective, cu atât mai mult, cu cât, consideră că actele emise în baza Legii nr. 10/2001 ar fi lovite de nulitate absolută.
Faptul, că reclamantele au fost deja evacuate din locuințele respective la cererea pârâților care au redevenit proprietari, nu are relevanță sub acest aspect, interesul legitim, personal și actual fiind analizat la data sesizării instanței cu acțiunea de constatare a nulității absolute.
Asupra excepției tardivității formulării acțiunii, Tribunalul a constatat că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că dispozițiile adoptate potrivit acestei legi pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare, nu sunt aplicabile în cazul de față, tribunalul fiind sesizat cu o acțiune de drept comun, de constatare a nulității absolute a celor două acte juridice, iar o astfel de acțiune este imprescriptibilă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că prin Dispoziția nr.332 din 20 mai 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București, imobilul compus din mai multe apartamente, situat în București, ..18, Sectorul 5, a fost restituit în natură către pârâți, printre apartamentele restituite fiind și cele asupra cărora, reclamantele au deținut contractele de închiriere nr.2144 din 16 august 1999 și nr.1574 din 15 iulie 1999.
Prin Dispoziția nr.387 din 28 iunie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului București, a fost completată Dispoziția nr. 332 din 20 mai 2002, în sensul că au fost adăugați ca beneficiari: T. Andalcizia D., P. B. G. și P. Caterinna M..
Principalul argument potrivit căruia reclamantele consideră că cele două Dispoziții ale Primarului General al Municipiului București, ar fi lovite de nulitate absolută, este acela că imobilul în cauză ar fi făcut obiectul Acordului dintre România și Republica Italia, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la R. la 20 ianuarie 1968 și ratificat prin Decretul nr. 569/1968.
În acest sens, au invocat dispozițiile art.5 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora, „persoanele care au primit despăgubiri nu sunt îndreptățite la restituirea în natură”, astfel că restituirea imobilului în natură către pârâți s-a făcut în mod fraudulos, actele atacate fiind lovite de nulitate absolută.
Tribunalul a reținut că imobilul pârâților, preluat de la autoarea acestora M. Pirizzi prin sentința civilă nr.713 din 24 februarie 1964, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului „16 Februarie” București în dosarul nr.506/1964 pentru motivul că ar fi fost abandonat, conform art. 1 lit. b din Decretul nr.111/1951, nu a făcut obiectul acestui Acord, iar din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâții-moștenitori sau autoarea acestora ar fi primit vreo despăgubire de la Statul italian.
Astfel, Dispozițiile de restituire nu au fost emise cu încălcarea art.5 din Legea nr.10/2001 și nici în frauda intereselor reclamantelor, iar din oficiu, tribunalul nu a reținut încălcarea unor norme de ordine publică la data emiterii celor două acte juridice, în măsură să atragă sancțiunea nulității absolute.
Față de argumentele de drept și de fapt reținute, Tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea de constatare a nulității absolute formulată de reclamante.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele C. F. și P. A., prin decizia civilă nr.875 A/28.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ apelul fiind admis, cu consecința schimbării sentinței civile apelate, în sensul că a fost admisă acțiunea și anulate Dispozițiile nr. 332 din 20.05.2002 și nr. 387 din 28.06.2002 emise de Primarul General al Municipiului București.
În considerentele deciziei, Curtea de Apel a apreciat că instanța de fond, în mod eronat a apreciat că imobilul ce a făcut obiectul restituirii nu a intrat sub incidența acordului dintre România și Republica Italia, respingând acțiunea ca nefondată.
Instanța trebuia să aibă în vedere, nu numai dispozițiile art.5 din Legea nr.10/2001, care stabilește că nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, dar și dispozițiile art.5.1. din HG nr.250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Potrivit dispozițiilor reglementării menționate, în vederea asigurării exigențelor art. 5 din lege este necesar ca, în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi, ori de cetățeni români pentru realizarea drepturilor unor persoane care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr.1 la Legea nr.10/2001, să se solicite depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale declarate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În anexa nr.1 la Legea nr.10/2001, la lit.f este enumerat acordul între România și Guvernul Italiei semnat la R. la 23.01.1968, intrat în vigoare la 07.03.1972, și publicat în Buletinul Oficial, Partea I nr. 91/10.07.1968.
Or, în speță, nici intimații-pârâți, și nici autoarea M. I., nu au depus declarația autentificată prevăzută de art. 5.1. din HG nr. 250/2007.
Chiar dacă la dosarul cauzei s-a depus un document emis de Primăria din Sarule Provincia Nuovo, din care rezultă că din cercetările efectuate în arhivele contabile, d-na Comici P. Margherita, P. C. și P. B. nu au primit nici o plată din partea Guvernului României cu titlu de despăgubire pentru confiscarea imobilului, acest lucru nu rezolvă cerința legală de a da o declarație autentificată pe proprie răspundere.
Mai mult, nu din partea Guvernului României trebuia să se stabilească despăgubirea, ci din partea Guvernului italian, așa cum rezultă din Acordul încheiat între cele două țări.
Pe de altă parte, analizând dispozițiile Acordului dintre România și Republica Italia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, semnat la R. la 20.01.1968 și ratificat prin Decretul nr. 569/1968, s-a constatat că cele două părți au convenit conform art. 1 lit. a cu privire la bunurile, drepturile și interesele italiene, atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare, sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare; precum și creanțele financiare și comerciale născute înainte de 25 noiembrie 1950.
Din adresa nr. 247.156 din 30.01.2003 eliberată de Ministerul Finanțelor Publice rezultă că la art.1 din acordul menționat, se stipulează că „Guvernul RSR va plăti Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1._ lire italiene, cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru pretențiile de orice natură ale statului italian, și ale persoanelor fizice și juridice italiene față de Statul Român cu privire la: bunurile drepturile și interesele atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare.
Conform art.4 din documentul menționat: „plata integrală a sumei forfetare indicată la art.1 va avea efect liberator pentru Statul Român și persoanele fizice și juridice române față de Statul italian și persoanele fizice și juridice italiene”, iar potrivit art. 6 „repartizarea între cei în drept a sumei indicată la art.1 este în competența exclusivă a Guvernului Republicii Italiene, fără ca din aceasta să poată rezulta vreo răspundere pentru Guvernul RSR”.
Intimații-pârâți s-au apărat în cursul judecării cauzei, arătând că acordul privește numai măsurile luate înainte de 25 noiembrie 1950, susținere nefondată, deoarece textul art.1 din Acordul dintre România și Republica Italia privește în mod expres numai creanțele financiare și comerciale născute înainte de data menționată, pentru restul măsurilor avându-se în vedere data intrării în vigoare a acordului. Că este așa rezultă și din anexa acordului dintre cele două țări – art.3 din anexa privind modalitățile de plată, unde se prevede în mod expres că vor fi luate măsuri pentru plata despăgubirilor de la data intrării în vigoare a acordului.
Or, în speță, trebuie avute în vedere dispozițiile primei părți a art.1 lit. a referitoare la bunurile drepturile și interesele atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare și trebuie subliniat că acordul a intrat în vigoare în 1972.
Aceasta înseamnă că preluarea imobilului prin sentința civilă nr.713/24.02.1964 intră sub incidența dispozițiilor Acordului dintre România și Republica Italia privind reglementarea problemelor financiare în suspensie semnat la R. la 20.01.1968.
Așadar, din coroborarea probelor depuse la dosarul cauzei și din interpretarea literală și teleologică a dispozițiilor Acordului dintre România și Republica Italia a rezultat că imobilul ce a făcut obiectul restituirii a intrat sub incidența actului menționat.
Lipsa declarației autentificate a intimaților-pârâți, că nu au primit despăgubiri, vine să confirme concluzia că imobilul restituit de Primarul General al Municipiului București nu intră sub incidența dispozițiilor legii speciale de restituire și că pârâții nu au calitatea de persoane îndreptățite în baza dispozițiilor art. 5 din Legea nr.10/2001 coroborate cu dispozițiile art. 5.1. din HG nr. 250/2007.
În acest context, dispozițiile nr. 332/20.05.2002 și nr.387/22.06.2002 emise de Primarul General al Municipiului București sunt lovite de nulitate, deoarece s-a dispus restituirea în natură a unui imobil care nu intră sub incidența Legii nr.10/2001, unor persoane care nu au calitatea de persoane îndreptățite în conformitate cu legea de restituire.
Așa fiind, au fost încălcate dispoziții imperative ale Legii nr.10/2001, ceea ce atrage nulitatea actului juridic emis de Primarul General al Municipiului București.
Împotriva acestei decizii pârâtele C. A. M. și M. I. au declarat recurs, prin decizia civilă nr. 3012/30.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă, pronunțată în dosarul nr._, fiind admis, cu consecința casării în tot a deciziei recurate și a admiterii apelului în sensul că a fost desființată sentința civilă nr. 1098/14.09.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de fond, Tribunalul București.
În considerentele deciziei de casare, s-a reținut, în esență că a fost nesocotită dezlegarea în drept realizată prin decizia nr. 6462/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin.1 Cod procedură civilă.
Vătămarea procesuală a pârâtelor C. A. M. și M. lulia a fost provocată de pronunțarea unei hotărâri care nu a respectat cele statuate de către instanța de recurs, iar această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei.
Cum, situația de fapt în cauză urmează să fie stabilită prin raportare la normele dreptului comun, și pentru ca instanța de trimitere să solicite reclamantelor să indice temeiul de drept al nulității deciziilor atacate, conform dreptului comun, în condițiile art. 314 Cod procedură civilă, s-a apreciat că se impune trimiterea spre rejudecare.
Întrucât și prima instanță a analizat legalitatea actelor a căror nulitate s-a cerut prin raportare la prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, și pentru ca părțile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicție în analiza cauzei după precizarea temeiului nulității, conform dreptului comun, reluarea judecății trebuie să fie făcută din primă instanță.
Cauza a fost astfel înregistrată la data de 20.06.2013, în fond, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._ .
În ședința publică de la data de 19.09.2013, reclamantele au depus o precizare a temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia, reclamantele au arătat că invocă prevederile dispozițiilor art.954 Codul civil de la 1864, referitoare la eroarea obstacol, acesta constituind în opinia reclamantelor un prim motiv de nulitate a celor două dispoziții contestate precum și prevederile art.966 raportat la 968 din codul civil de la 1864, arătând că cele două dispoziții au o cauză ilicită.
Astfel, reclamantele au învederat că au fost încălcate dispozițiile art.5 din legea nr.10/2001, în sensul că beneficiarii celor două dispoziții au primit despăgubiri în temeiul Acordului din data de 23.01.1968, încheiat între Statul Român și Guvernul Italian privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Totodată, reclamantele au invocat și lipsa de obiect a celor dispoziții, sancționată de prevederile art. 962 și urm. din codul civil de la 1864, cu nulitatea absolută.
Sub acest aspect, reclamantele au susținut că având în vedere Acordul privind reglementarea problemelor financiare în suspensie din data de 23.01.1968, încheiat între Statul Român și Guvernul Italian, potrivit cu care persoanele fizice și juridice italiene vor primi despăgubiri, în acest sens statul român achitând cu efect liberator, o sumă către Guvernul Italian care avea obligația repartizării sumei către cei îndreptățiți, astfel că au apreciat că bunul nu mai există la acest moment, fiind înlocuit cu o valoare, împrejurare de natură a determina nulitatea celor două dispoziții.
Prin sentința civilă nr.2150/20.12.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins, acțiunea precizată, formulată de reclamanta P. A., decedată în cursul judecății și continuată de P. I. și de reclamanta C. F. în contradictoriu cu pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, T. ADALCIZA D., P. B. G. și P. C. M., M. I., și C. A. M. prin mandatar S. I. C., ca neîntemeiată.
Asupra excepției lipsei calității procesuale active Tribunalul a apreciat că examinarea acestei excepții urmează a se realiza în principal conform disp. art.315 alin.1 din codul de procedură civilă de la 1865, prin raportare la dezlegările obligatorii, cuprinse în decizia de casare nr. 6462/30.10.2008 și nr. 3012/30.05.2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cum prin dezlegările obligatorii ale deciziilor de casare s-a stabilit că reclamantele au calitatea de terți în raport cu emitentul și beneficiarii celor două acte juridice contestate și că acestea pretind că au suferit o vătămare a drepturilor lor prin emiterea celor două dispoziții, iar stabilirea situației de fapt urmează a se realiza prin raportare la normele dreptului comun în materia nulității, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată.
Examinând motivele de nulitate invocate de reclamante, tribunalul a apreciat că deși reclamanții au încercat în esență să circumscrie cauzele de nulitate a deciziei contestate unor motive de nulitate absolută de drept comun, respectiv, eroarea obstacol, cauza ilicită și lipsa de obiect, în realitate, toate susținerile acestora sunt subsumate, în esență, pretinsei încălcări a dispozițiilor art.5 din Legea nr.10/2001.
Eroarea obstacol în care se pretinde că s-ar fi aflat pârâtul M. București la data emiterii celor două acte juridice contestate, nu poate fi reținută, deoarece nu poate fi primit drept un argument pertinent, invocarea necunoașterii legii de către autoritatea publică învestită cu soluționarea notificării.
Pe de altă parte, din examinarea probatoriului administrat, Tribunalul constată că situația de fapt avută în vedere de emitentul celor două dispoziții contestate, era una reală și în acord cu prevederile legale.
Contrar, susținerii reclamantelor în sensul incidenței în cauză a prevederilor art. 5 din legea nr. 10/2001, Tribunalul constată că imobilului supus restituirii nu putea face obiect al Acordului dintre România și Republica Italia.
Potrivit acestui acord erau vizate bunurile, drepturile și interesele italiene atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative și administrative similare; precum și creanțele financiare și comerciale născute înainte de 25.11.1950.(data semnării acordului) - (art.1 șit.b)
Cum imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, ulterior semnării acordului menționat, la data de 12.08.1964, conform deciziei nr. 714 a fostului Sfat Popular al Raionului 16 Februarie, în temeiul Decretului nr. 111/1951 (fila 49 dosar nr._/3/2007 al Tribunalului București –Secția a V a Civilă), Tribunalul apreciază că față de momentul vizat de acord, acest imobil era exclus de la aplicarea sa.
Prin urmare, situația juridică a bunului imobil asupra căruia poartă restituirea, reținută de pârâtul M. București, corespundea celei reale, în cauză nefiind făcută dovada în sens contrar.
Așadar, față de argumentele reținute, Tribunalul a considerat că nu poate fi reținută eroarea obstacol drept motiv justificat și de natură a determina nulitatea celor două dispoziții.
Sub aspectul motivului de nulitate invocat de reclamante, referitor la cauza ilicită, Tribunalul a avut în vedere, prin prisma situației de fapt reținută, în sensul că imobilul nu a făcut obiect al Acordului dintre Guvernul României și Republica Italiană, și nu se poate aprecia că subzistă vreo încălcare a disp. art.5 din legea nr.10/2001.
Totodată, Tribunalul a considerat că nu se poate reține nici frauda la lege, deoarece ea presupune conivența (înțelegerea) celor două părți ale actului juridic, în scopul fraudării unor prevederi legale imperative, ceea ce în cauză nu s-a invocat și nici dovedit.
În ceea ce privește motivul referitor la lipsa de obiect a celor două dispoziții, în sensul că bunul nu mai există la acest moment, fiind înlocuit cu o valoare, respectiv despăgubirea pretins primită de pârâții persoane fizice, a fost apreciat de Tribunal ca neîntemeiat.
În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența vreunuia dintre motivele de nulitate invocate de reclamante, Tribunalul a apreciat cererea de constatare a nulității absolute a Dispoziției nr. 332 din 20 mai 2002 și nulitatea absolută a Dispoziției nr.387 din 28 iunie 2002, emise de Primarul General al Municipiului București, ca neîntemeiată.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat obligarea M. București să încheie contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, cu privire la apartamentele pe care le dețin cu chirie, Tribunalul a apreciat o asemenea solicitare ca neîntemeiată, în condițiile în care pârâtul M. București nu mai are calitatea de proprietar asupra apartamentelor în litigiu, atât timp cât dispoziția de revocare a celor dispoziții de restituire în favoarea pârâților peroane fizice, a fost anulată prin decizia nr.9073/01.11.2006 irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva acestei sentințe, la data de 26.01.2014 au declarat apel reclamanții C. F. și P. I. solicitând admiterea apelului, schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată în fapt și în drept, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului lor, apelanții – reclamanți au arătat că sentința civilă apelată este netemeinică pentru următoarele motive:
1. Argumentul primei instanțe conform căruia nu ar fi fost posibil ca M. București să nu cunoască situația juridică a imobilului este neîntemeiat.
Prin precizarea depusă în fața primei instanțe, în cadrul celui de-al treilea ciclu procesual, apelanții au arătat că eroarea obstacol constă în faptul că emitentul actelor s-a aflat într-o eroare esențială asupra obiectului actelor juridice emise, respectiv cu privire la existența dreptului notificatorilor de a beneficia de despăgubiri.
Prin urmare, eroarea obstacol constă în falsa reprezentare a realității în momentul emiterii dispozițiilor nr.332/20.05.2002 și a dispoziției nr.387/28.06.2002, sub aspectul situației de fapt avute în vedere la stabilirea de persoane îndreptățite a notificatorilor, aspect care, în mod evident, este determinant în cauză.
În acest context, au arătat că imobilul în cauză nu face parte din categoria imobilelor pentru care Legea nr.10/2001 propune acordarea de despăgubiri, fiind exceptat ca urmare a faptului că a făcut obiectul unui acord prin care România a acordat despăgubiri, respectiv Acordul între România și Guvernul Italiei, semnat la R. la 23 ianuarie 1968, intrat în vigoare la 7 martie 1972, ratificat prin Decretul nr.569 din 4 iulie 1968, publicat în Buletinul Oficial, Partea 1, nr. 91 din 10 iulie 1968.
Prin urmare, eroarea invocată de apelanți se referă la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru un imobil pentru care deja Statul Român a plătit despăgubiri (eroare de fapt), iar nu la necunoașterea legii de către M. București (eroare de drept), cum în mod eronat a apreciat instanța.
Astfel că, necunoașterea vizează posibilitatea de acordare în concret a despăgubirilor, respectiv un aspect obiectiv constând în existența unui impediment la restituire, iar nu legea. Aprecierea instanței că o astfel de eroare nu ar fi posibilă din partea acestei autorități constituie o simplă apreciere personală, iar nu o argumentare juridică.
Pe de altă parte, dacă ar fi incidentă ipoteza reținută de instanță, de aplicare a principiului potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, ar însemna că este incident cel de-al doilea temei juridic invocat prin cererea precizatoare, respectiv cauza ilicită a actului contestat.
Potrivit art.5.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, „în vederea asigurării exigențelor art.5 din lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr.1 la lege să se solicite depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art.5 din lege”.
În cauza de față condiția depunerii unei astfel de declarații nu a fost îndeplinită anterior emiterii dispoziției nr.332/20.05.2002 și a dispoziției nr.387/28.06.2002, condiție care se impune din perspectiva faptului că legalitatea dispozițiilor se apreciază în funcție de actele depuse la dosarul administrativ și care au fost avute în vedere pentru soluția pronunțată.
Or, de vreme ce însăși prima instanță a reținut că "nu poate fi primit drept un argument pertinent, invocarea necunoașterii legii de autoritatea publică învestită cu soluționarea notificării", emiterea de către M. București a unei dispoziții, cu nerespectarea art.5 din Legea nr.10/2001 și art.5.1. din Normele de aplicare a Legii nr.10/2001, este nelegală, fiind bazată pe o cauză ilicită.
2. Argumentul primei instanțe privind inaplicabilitatea prevederilor Acordului dintre România și Guvernul Italiei este neîntemeiat și contrazice o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 "nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr.1 care face parte integrantă din prezenta lege".
În anexa nr.1 lit. f este menționat Acordul între România și Guvernul Italiei, semnat la R. la 23 ianuarie 1968, intrat în vigoare la 7 martie 1972, ratificat prin Decretul nr.569 din 4 iulie 1968, publicat în Buletinul Oficial, Partea 1, nr. 91 din 10 iulie 1968.
Prin art.1 din Acordul între România și Guvernul Italiei s-a reglementat problema privind despăgubirile pentru:
a. "bunurile, drepturile și interesele italiene atinse de măsurile de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare";
b. "creanțele financiare și comerciale născute înainte de 25 decembrie 1950 (data semnării la București a Acordului de plăți între cele două țări)" și
c. "titlurile datoriei publice externe române".
Prin urmare, din această perspectivă, rezultă că acest acord nu a avut ca obiect numai plata creanțelor născute înainte de 25 decembrie 1950, cum greșit a reținut prima instanță, ci și alte aspecte, respectiv drepturile și interesele italiene atinse de măsurile de naționalizare, precum și titlurile datoriei publice externe române.
În acest sens este și adresa nr._/30.01.2003 eliberată de Ministerul Finanțelor Publice, care preia dispozițiile preambulului art.1, potrivit cu care "Guvernul RSR va plăti Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1._ lire italiene, cu titlu de indemnizație globală si definitivă pentru pretenții de orice natură ale Statului Italian și ale persoanelor fizice și juridice italiene față de Statul Român".
Or, în cauză imobilul a fost preluat în anul 1964 de la M. Comici P. MăIăcescu, care avea cetățenie italiană, fiind căsătorită încă din anul 1939 cu Pietro P..
Prin urmare, este lipsit de relevantă momentul la care imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului, de vreme ce acest acord a urmărit să repare, în mod definitiv, orice prejudiciu creat ca urmare a măsurilor de naționalizare adoptate de Statul Român, indiferent de momentul nașterii prejudiciului, așa încât concluzia primei instanțe este profund nelegală, de vreme ce nu a avut în vedere si prima ipoteză reglementată de Acordul între România si Guvernul Italiei.
Totodată, hotărâre primei instanțe contrazice decizia nr.2409/03.03.2006 și încalcă astfel puterea lucrului judecat, prin respectiva decizie irevocabilă, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că pentru imobilul în cauză este exclusă răspunderea Statului Român fiind astfel în ipoteza unei puteri de lucru judecat.
Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune că dezlegările date de o instanță anterioară, în mod irevocabil, sunt obligatorii atunci când aceleași drepturi sunt readuse în discuție.
În prezenta cauză, instanța a fost chemată să analizeze dacă, în raport cu dispozițiile art.5 din Legea nr.10/2001, persoana avută în vedere de dispozițiile art.3 din această lege, proprietarul imobilului de la data preluării, respectiv de la succesorii acesteia, a avut dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii stabilite de această lege.
Or, răspunsul la această întrebare a fost dat anterior, prin decizia nr.2409/03.03.2006, potrivit cu care: "este exclusă răspunderea Statului Român pentru imobilul ce formează obiectul litigiului de față".
În aceste condiții, . judecat a soluției prin care s-a constatat nelegalitatea dispoziției nr. 387/20.05.2002 nu poate fi ignorată în verificarea legalității dispoziției nr.332/20.05.2002, aspectele de nelegalitate reținute având un caracter obiectiv, în considerarea imobilului și a calității proprietarului de la care acesta a fost preluat.
În plus, dat fiind ca decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată anterior înlătură posibilitatea de atragere a răspunderii Statului Român pentru imobilul ce formează obiectul litigiului de față, observând existența unui motiv de excludere a acestui imobil de la aplicarea măsurilor reglementate de Legea nr.10/2001, această dezlegare nu poate fi înlăturat fără ca astfel să se înfrângă puterea de lucru judecat produsă de această decizie.
Prin urmare, față de faptul că prezenta cauză are ca obiect anularea dispoziției nr.332/20.05.2002, completată prin dispoziția nr.387/28.06.2003, văzând și obiectul acțiunii soluționate irevocabil prin decizia nr.2409/03.03.2006 (anularea dispoziției nr.1719/13.11.2003 emisă de Primarul Municipiului București, prin care a fost revocată dispoziția nr.332/20.05.2002, completată prin dispoziția nr.387/28.06.2003), prin susținerea primei instanțe potrivit căreia imobilul supus restituirii nu putea face obiect al Acordului dintre România și Republica Italia", prin hotărârea primei instanțe ignoră - decizia civilă nr. 2409/03.03.2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2005.
Pe de altă parte, deși apelanții au invocat în fața primei instanțe decizia civilă nr.2409/03.03.2006, prin hotărârea apelată nu s-a făcut nicio referire la această hotărâre, care conține dezlegări obligatorii și în prezenta cauză.
Potrivit art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă de la 1865, judecătorul are obligația de a analiza, în mod efectiv, argumentele părților, respectiv are obligația de a arăta care sunt argumentele pentru care admite sau respinge susținerile părților.
Or, prin omisiunea primei instanțe de analiza și cerceta susținerile apelanților, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii apelate, rezultă că au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă de la 1865.
3. Netemeinicia sentinței apelate raportat la capătul de cerere privind obligarea Municipiului București la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare
Prima instanță a reținut că "în condițiile în care pârâtul M. București nu mai are calitatea de proprietar asupra apartamentelor în litigiu, atât timp cât dispoziția de revocare a celor 2 dispoziții de restituire în favoarea pârâților persoane fizice, a fost-anulată prin decizia nr.9073/01.11.2006, irevocabilă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție".
Relevant în cauză este faptul că prin admiterea primului capăt de cerere cererii de chemare, ca efect al anulării dispozițiilor nr.332/20.05.2002 și nr.387/28.06.2002, imobilele ce au făcut obiectul acestor acte administrative reintră în patrimoniul Municipiului București. Prin urmare, contractele de închiriere se pot încheia fără a exista niciun impediment.
Iar o astfel de soluție - de anulare a dispozițiilor nr.332/20.05.2002 și nr.387/28.06.2002 - este legală și se subsumează tuturor argumentelor invocate mai sus, așa încât susținerea primei instanțe este netemeinică și nelegală.
Pentru toate argumentele invocate, apelanții – reclamanți solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr.2150/20.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V - a Civilă, în dosarul nr._, și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în fapt și în drept, cu cheltuieli de judecată.
Constatându-se legal învestită să soluționeze calea de atac și examinând actele și lucrările dosarului în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel formulate, potrivit dispozițiilor art.295 alin.1 Cod procedură civilă de la 1865, Curtea reține următoarele:
Cererea dedusă judecății are ca obiect constatarea nulității absolute a dispozițiilor Primarului General al Municipiului București nr.322/20.05.2002 și nr.385/28.06.2002, instanța de fond reținând în mod corect calitatea reclamanților de terți în raport cu emitentul cât și cu beneficiarii dispozițiilor de restituire în natură contestate.
Pe cale de consecință, s-a reținut corect, în baza deciziei de casare, posibilitatea reclamanților de a solicita pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun, constatarea nulității respectivelor decizii, emise în baza Legii nr.10/2001.
În rejudecare, apelanții – reclamanți au precizat temeiul de drept al cererii ca fiind dispozițiile art.954, 966, 968 din cod civil de la 1864, precum și dispozițiile art.5 din Legea nr.10/2001.
Referitor la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Curtea reține că, prin decizia de casare nr.3012/30.05.2012 pronunțată în dosar nr.2647/2/201 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că se impune precizarea temeiului de drept al nulității deciziilor atacate conform dreptului comun pentru a se respecta dezlegarea în drept dată prin decizia nr.6462/30.10.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._/3/2007.
Întrucât prin indicarea temeiului de drept se invocă și dispozițiile art.966 Cod civil care impune examinarea cauzei actului, respectiv a fraudei la lege, Curtea apreciază că nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr.10/2001, întrucât pentru a se verifica legalitatea deciziilor atacate în raport de motivele de nulitate invocate, urmează a fi avute în vedere atât condițiile generale de validitate ale actului juridic, dar și respectarea normelor imperative ale Legii nr.10/2001 pretins încălcate.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că Legea nr.10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, dar și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte și care se impun a fi analizate din perspectiva verificării conformității dispozițiilor contestate cu condiții de emitere și validitate.
Referitor la primul motiv de nulitate a dispozițiilor contestate prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către intimați, în calitate de persoane îndreptățite, respectiv existența unei erori obstacol ca viciu de consimțământ, susceptibil să determine nulitatea dispozițiilor contestate, Curtea apreciază că este nefondat.
Eroarea obstacol (numită și distructivă de voință) este cea mai gravă formă a erorii întrucât împiedică formarea actului juridic și îmbracă, în funcție de natura realității asupra căreia care, două forme: eroarea asupra naturii actului care se încheie (error in negotio) și eroarea asupra identității fizice asupra obiectului contractului (error in corpore).
În speță, apelanții susțin că eroarea obstacol constă în falsa reprezentare a realității în momentul emiterii dispoziției nr.322/20.05.2002 și a dispoziției nr.387/28.06.2007 sub aspectul situației de fapt avute în vedere la emiterea dispozițiilor în ceea ce privește stabilirea modalității de despăgubire a persoanelor îndreptățite.
Sub acest aspect, Curtea reține că, prin dispoziția nr.332/20.05.2002 Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, în conformitate cu dispozițiilor art.20, 21 și 23 din Legea nr.10/2001, iar prin dispoziția nr.387/28.06.2002 s-a dispus completarea dispozițiilor art.332/2002 în sensul că au calitate de persoane îndreptățite la restituire, pe lângă M. Gion Batta A. și T. A. D., P. B. G. și P. C. M..
Din probele administrate în cauză nu rezultă împrejurarea că emitentul dispozițiilor contestate ar fi fost în eroare asupra situației de fapt la momentul emiterii dispozițiilor, în condițiile în care respectivele dispoziții au fost emise după expirarea termenului de depunere a notificării, în baza actelor doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.
Împrejurarea că, ulterior emiterii dispozițiilor contestate, apelantele au învederat Primarului General al Municipiului București că imobilul nu intră sub incidența Legii nr.10/2001, nu poate fi apreciată ca o dovadă a falsei reprezentări a realității, la momentul emiterii dispozițiilor contestate, sancțiunea nulității intervenind numai atunci când viciul de consimțământ a fost constatat la momentul încheierii actului juridic civil.
Or, în speță, toate înscrisurile depuse de către apelanți – hotărâri judecătorești, plângeri penale – se referă la un moment ulterior emiterii dispozițiilor contestate, așa cum rezultă și din cuprinsul dispoziției nr.1719/13.11.2003 prin care Primarul General al Municipiului București a revocat cele două dispoziții contestate, invocând adresa nr.4797/P/2003 din 31.10.2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și avizul comisiei pentru aplicarea Legii nr.10/2001 prin care se propune revocarea dispoziției art.332/2002, completată de dispoziția nr.387/2002 (fila 12 dosar fond).
Reținând, așadar, că apelanții – reclamanți nu au făcut proba indubitabilă a erorii obstacol, ca viciu de consimțământ, sarcina probei aparținând reclamanților conform art.1169 Cod civil de la 1864, Curtea apreciază că unica soluție legală este respingerea cererii cu privire la acest motiv de nulitate.
Prin urmare, primul motiv de apel este apreciat ca nefondat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel prin care se invocă, pe de o parte cauza ilicită a dispozițiilor contestate, iar pe de altă parte încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.2409/03.03.2006, Curtea reține următoarele:
Cauza ilicită a actului juridic contestat a fost argumentată de apelanți prin inexistența declarației pe proprie răspundere a persoanei îndreptățite prin care notificatorul declară că acesta sau descendenții săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România, invocând totodată și nerespectarea dispozițiilor art.5 alin.1 din Legea nr.10/2001, în sensul că intimații persoane fizice nu erau îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001.
În ceea ce privește lipsa declarației pe propria răspundere a persoanei îndreptățite, Curtea reține că, la momentul emiterii dispoziției contestate nr.332/20.05.2002 completată prin dispoziția nr.387/28.06.2002 erau în vigoare normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin Hotărârea de Guvern nr.614/2001 care nu prevedeau obligația depunerii unei declarații autentificate pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementările problemelor financiare în suspensie și totodată să se oblige la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul contestării ulterioare a incidenței prevederilor art.5 din Legea nr.10/2001.
Această obligație a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr.498/18.04.2003 prin care au fost aprobate normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, astfel că, la data emiterii actului juridic contestat – 20.05.2002, respectiv 28.06.2002 nu era reglementată nicio obligație în sarcina notificatorului.
În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art.5 din Legea nr.10/2001, Curtea apreciază, în acord cu instanța de fond că, imobilul în litigiu nu putea face obiect al Acordului dintre România și Guvernul Italiei.
Aceasta întrucât, Acordul sus menționat viza bunurile, drepturile și interesele italiene atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare născute înainte de 25 noiembrie 1950 (data semnării la București a acordului de plăți între cele două țări), conform art.1 lit.a din Acord.
Totodată, sunt considerate bunuri, drepturi și interese italiene, conform art.2 din Acord, acele bunuri, drepturi și interese care, în momentul luării măsurilor românești, aparțineau, direct sau indirect, total sau parțial, unor persoane fizice care aveau cetățenia italiană sau unor persoane juridice care aveau sediul în Italia, cu condiția ca ele să aibă cetățenia italiană sau respectiv, sediul în Italia și la data semnării Acordului (filele 60-63 dosar fond).
Or, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului ca bun abandonat, în temeiul Decretului nr.111/1951, prin sentința civilă nr.713/24,02.1964 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 16 februarie în dosar nr.506/1964 (filele 50-51 dosar fond). Din cuprinsul hotărârii judecătorești de preluare imobil rezultă că proprietara imobilului – M. Pirizzi – a plecat din țară în Italia înainte de 1952, iar începând cu 01.01.1959 nu a mai făcut nici un act de administrare a imobilului.
Prin urmare, la data semnării acordului invocat de către apelanți – 25.11.1950 – dată ce rezultă din cuprinsul acordului, imobilul în litigiu nu trecuse în proprietatea statului, preluarea acestuia având loc abia în 1964, și, totodată, nu există dovezi în sensul că autoarea intimaților ar fi avut cetățenia italiană la data semnării acordului.
De asemenea, nu există dovezi în sensul că intimații – pârâți sau autorii acestora ar fi încasat despăgubiri în baza acordului sus arătat, la dosar fiind depus un certificat emis de Primăria din Sarule – Italia (fila 47 dosar fond) din care rezultă că autoarea intimaților – pârâți nu a primit nici o plată din partea Guvernului României prin intermediul Primăriei din Sarule.
Curtea reține că, în temeiul art.5 din Legea nr.10/2001 nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunțate în anexa 1 care face parte integrantă din lege.
Prin urmare, textul de lege enunțat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri în condițiile unui acord internațional, în acest sens fiind și practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea decizia nr.1927/17.06.2014 pronunțată de Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Cum în speță nu s-a făcut dovada plății către intimații – pârâți a unor despăgubiri în baza Acordului încheiat între România și Guvernul Italiei, Curtea apreciază că, în mod corect instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu nu putea face obiect al acordului dintre România și Guvernul Italiei.
Referitor la puterea de lucru judecat a deciziei civile nr.2409/03.03.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._/1/2005, (filele 51 – 53 dosar nr._ al Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă), Curtea reține că această hotărâre a fost pronunțată în procedura judiciară de contestare a dispoziției nr.1719/13.11.2003 prin care Primarul General al Municipiului București a dispus revocarea celor două dispoziții contestate în prezenta cauză.
Din actele dosarului, Curtea reține că dispoziția nr.1719/2003 a fost contestată în două dosare diferite respectiv: dosar nr.53/2004 și nr.4438/2003 ambele aflate pe rolul Tribunalului București - Secția V-a Civilă. Astfel, în dosarul nr.53/2004, acțiunea promovată de intimații din prezenta cauză T. A. D., P. B. G. și P. C. M. a fost respinsă în fond, apel și recurs, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr.2409/03.03.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a cărei obligativitate se invocă în prezenta cauză.
În ceea ce privește dosarul nr.4438/17.12.2003, obiectul acestuia l-a constituit contestația împotriva aceleiași dispoziții nr.1719/2003, contestație formulată de M. Gion Batta A., autorul intimatelor M. I. și Cioloacă A. M., care a fost respinsă în fond și în apel, iar prin decizia civilă nr.9073/09.11.2006 pronunțată în dosar nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și sentința civilă apelată și, rejudecând, a admis contestația și a anulat dispoziția nr.1719/2003.
Întrucât prin hotărârea judecătorească invocată de apelante cu putere obligatorie în prezenta cauză s-a statuat judecătorește asupra dispoziției nr.1719/2013 emisă de Primarul General al Municipiului București, Curtea apreciază că nu poate fi opusă cu putere de lucru judecat în prezenta cauză al cărei obiect îl constituie nulitatea absolută a dispoziției art.332/2002 completată cu dispoziția nr.387/2002 emise de Primarul General al Municipiului București.
Este de menționat și faptul că intimatele M. I. și Cioloacă A. M. sunt protejate de principiul relativității hotărârii judecătorești, în sensul că hotărârea judecătorească invocată de apelante nu le poate crea obligații, întrucât nu au fost părți în respectivul proces, acestea având posibilitatea de a face dovada contrară și de a invoca propriile apărări pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea care li se opune.
Apelanții – reclamanți au solicitat, de asemenea, nulitatea absolută a celor două dispoziții întrucât au considerat că restituirea în natură a imobilului în litigiu s-a făcut prin fraudarea legii.
În drept, nulitatea absolută apare ca o sancțiune aplicată actului juridic la momentul încheierii sale, urmare încălcării unor dispoziții legale imperative la data emiterii sale.
Astfel, un act juridic este săvârșit în fraudarea legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative.
Din verificarea înscrisurilor depuse la dosar, Curtea apreciază că, în mod corect instanța de fond a reținut că nu s-au încălcat dispozițiile imperative ale Legii nr.10/2001, iar cele două dispozițiile nu s-au emis prin fraudarea legii ci, dimpotrivă, au răspuns cerințelor caracterului reparator al Legii nr.10/2001, respectând, totodată, toate condițiile de validitate ale unui act juridic, prevăzute de art.954, 966 și 968 Cod civil de la 1864.
Respingând cererea de constatare a nulității celor două dispoziții contestate, în mod corect instanța de fond a respins și capătul de cerere privind obligarea Municipiului București prin Primarul General să încheie cu apelanții contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995 cu privire la apartamentele pe care aceștia le dețineau cu chirie, în condițiile în care intimatul M. București prin Primarul General nu mai are calitate de proprietar al imobilului în litigiu.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă de la 1865 va respinge apelul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința civilă apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanții C. F. și P. I. ambii cu domiciliul în București, ..18, . și cu domiciliul ales la SCA „Z., R. & Partners” în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.2150 din 20.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, T. A. D., P. B. G., P. C. M. toți cu domiciliul în București, ..44, ., M. I. cu domiciliul în București, ..13, sector 5 și C. A. M. prin mandatar S. I. C. cu domiciliul în București, ., nr.12, sector 3.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. O. M. C.
GREFIER
Ș. P.
Red.M.C.
Tehnored.M.C./cs.
Ex.12/2014
T.B.Secția a V-a Civilă – E.P.-J.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1872/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 999/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
