Legea 10/2001. Decizia nr. 364/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 364/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2014 în dosarul nr. 40029/3/2012
Dosar nr._ (2378/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 364
Ședința publică de la 06.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 1632 din 24.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații - reclamanți S. E., S. L. și S. I..
P. are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului - pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune și avocat Cușu C., în calitate de reprezentant al intimaților-reclamanți S. E., S. L. și S. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 eliberată de Baroul București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanții părților prezente având pe rând cuvântul solicită acordarea cuvântului asupra motivelor de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și cenzurarea de către instanță a criticilor privitoare la aplicarea legii noi și criticile privitoare la obligarea instituției pe care o reprezintă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei.
Apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței recurate ca legală.
Cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată partea adversă, acestea cazând în pretenții pentru neîndeplinirea obligației ce-i revenea prin soluționarea notificărilor.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.10.2012, sub nr. de dosar_ , reclamanții S. E., S. L. și S. I. au chemat în judecată pe pârâtul M. București, prin Primar General, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, .. 12 (ulterior .. 12), sector 4, preluat abuziv și obligarea pârâtului de a emite dispoziție de restituire prin echivalent.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 2396/24.08.2001 autorul lor, S. D., a solicitat conform Legii nr. 10/2001 acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în București, .. 12 ( ulterior .. 12), sector 4.
Ulterior, dosarul a fost completat cu toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate și de moștenire, însă pârâtul a refuzat soluționarea cererii și emiterea dispoziției, cu toate că în conformitate cu Legea nr. 10/2001, aceasta trebuia emisă în termen de 60 de zile.
Reclamanții arată că autorul lor, S. D., a decedat în anul 2003, reclamanții fiind moștenitorii acestuia în calitate de soție, respectiv fii.
La data de 18.06.2012, cu cererea nr._, reclamanții au depus certificatul de moștenitor de pe urma lui S. D. împreună cu alte acte și au solicitat din nou pârâtului să soluționeze notificările și să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, însă nu au primit nici un răspuns.
Reclamanții mai arată că imobilul a fost proprietatea lui S. D. și al reclamantei S. E. dobândit în timpul căsătoriei conform actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1949. Imobilul a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 143/1974, poziția 263, fără a se acorda vreo despăgubire.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanții în dovedirea cererii au depus la dosar înscrisuri probatorii.
Prin sentința civilă nr. 1632/24.09.2013 Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanții S. E., S. L. și S. I. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.165/2013 pentru reclamanți în calitate de persoane îndreptățite pentru terenul în suprafață de 242 m. p. și construcții în suprafață de 69 mp situate în București . ..12, sector 4 și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că la data de 24.08.2001 S. D. a formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, notificare înregistrată la Prefectura Municipiului București pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 250 m.p. situat în București ..12 fostă . construcție din cărămidă compusă din 4 camere și dependințe.
La data de 19.12.2002 S. D. a formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 și la Primăria Municipiului București la nr._ constituindu-se dosarul administrativ nr._.
Prin notificarea formulată s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 250 m.p. situat în București ..12 fostă .>
Potrivit certificatului de moștenitor nr.263/13.10.2004 eliberat de BNP A. Ș., S. D. a decedat la data de 22.04.2003 lăsând ca moștenitori pe reclamanții S. E.-soție și S. L. și S. I. - fii.
Potrivit actului de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.11.1949 reclamanta S. E. împreună cu soțul acesteia, S. D., au cumpărat un teren de 450 m.p. situat în București comuna Progresul în . pe șoseaua București - G. .
Prin Decretul nr.143/1974 imobilul a fost expropriat și construcția demolată menționându-se în anexă suprafața de teren de 242 m.p. astfel cum rezultă din adresa nr.260/2.04.2002 emisă de .. Conform aceleași adrese se menționează că nu au fost acordate despăgubiri pentru construcție și teren.
Conform adresei nr._/_/29.11.2012 emisă de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București . purtat denumirea de . J. G. până la nivelul anului 1964, iar anterior a fost cunoscută sub denumirea de . mai menționează că în prezent . desființată.
Conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie întocmit în cauză imobilul supus exproprierii a fost compus din teren în suprafață de 242 m.p. și construcție în suprafață de 53 m.p. și anexe în suprafață de 16 m.p. fiind afectat de o construcție definitivă, lucrări de utilitate publică și elemente de sistematizare, respectiv blocul 82 de pe ., spații verzi și trotuare betonate. Expertul a constatat și că fostul imobil este traversat de la est la vest de o conductă subterană de apă.
Având în vedere că pentru imobilul expropriat nu au fost achitate despăgubiri tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin 1 lit. i din Legea nr.10/2001 care arată că prin imobile preluate abuziv se înțelege și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite conform art. 3 alin 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 pentru reclamanta S. E. în sensul că aceasta era la data preluării abuzive proprietar al imobilului alături de soț. Sunt aplicabile și dispozițiile art.4 alin 2 din lege pentru reclamanți în calitate de moștenitori ai lui S. D.,acestea stipulând că de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
Potrivit art.1 din Legea nr.10/2001 imobilele preluate abuziv se restituie în natură, iar când aceasta nu mai este posibil, în echivalent prin acordarea de măsuri reparatorii care, potrivit Legii nr.165/2013, respectiv art.1 alin 2, pot fi numai prin puncte.
Potrivit art.11 alin 4 din Legeanr.10/2001 ce se coroborează cu pct.11.6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
Prin urmare, tribunalul, în baza art. 25 din Legea nr.10/2001, a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.165/2013 pentru reclamanți în calitate de persoane îndreptățite pentru terenul în suprafață de 242 m.p. și construcții în suprafață de 69 mp situate în București . ..12, sector 4.
În baza art.274 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 lei, respectiv onorariul de expertiză.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. București, prin Primarul General, recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 09.12.2013.
Prin motivele de recurs recurentul - pârât arată că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziția motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natura.
Potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabili; dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligata să emită dispoziție cu propunere de acordare a măgurilor reparatorii.
Conform art. 1 alin. 1 și alin. 2, art. 4, art. 16 și art.50 lit. b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art. 1 al.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arată în mod expres că această lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Art. 50 lit. b menționează expres faptul că “orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare se abrogă”.
Față de . Legii 165/2013 recurentul - pârât înțelege să invoce excepția de prematuritate a cererii.
Prin dispozițiile art.33 alin.1 din Legea 165/2013, entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii 10/2011 republicata cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora după cum urmează:
- în termen de 12 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
- în termen de 24 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
- în termen de 36 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri,
2) termenele prevăzute la alin. 1 curg de !a data de 1 ianuarie 2014.
Constată că pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din Legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din Legea 165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 90 zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
În consecință, câtă vreme analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România respectiv Legea nr.165/2013 începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Mai mult prin dispoziția art.4 din Legea nr. 165/2013, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Astfel apreciază recurentul - reclamant că dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii în soluționarea notificărilor nu s-a născut.
Mai mult decât atât prin raportare la dispozițiile art. 33 alin. 4 „cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. 1, respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001.”
Față de textul de lege invocat recurentul - pârât consideră că nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantei, câtă vreme legiuitorul a stabilit că rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei constând în onorariu de expertiză, recurentul - pârât arată următoarele ;
Consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării,
Invocă jurisprudența C.EDO care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
In cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementata de art. 274 alin. 3 C.pr.civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de îndeplinita de avocat.
Cheltuielile de judecată sunt o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătoreasca, fundamentul fiind culpa procesuală a părții care cade in pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Prin urmare, nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, recurentul - pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și ansamblul probelor administrate în cauză în raport de motivele de recurs invocate și de dispozițiile legale incidente, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
În referire la primul motiv de recurs invocat de recurentul-pârât și care vizează greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și competența instanței de fond de a proceda la soluționarea notificării, Curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut în speță că, în condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ emis de unitatea deținătoare conform Legii nr. 10/2001 la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului sau, după caz, să se pronunțe asupra îndreptățirii reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Față de împrejurarea că imobilul construcție a fost demolat, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare, împrejurare reținută de instanța de fond pe baza actelor și expertizei din dosar, necontestată de recurentul-pârât, devin incidente dispozițiile art. 1 alin.2 din același act normativ în ceea ce privește modalitatea de restituire, pârâtului revenindu-i obligația de restituire prin echivalent a imobilului notificat, cu respectarea însă a reglementărilor speciale incidente în această privință.
In acest sens – răspunzând astfel susținerilor recurentului privind incidența Legii nr. 165/2013 – Curtea constată, raportându-se la art. 4 din legea specială, că, în conformitate cu art. 1 alin.2 din Legea nr. 165/2013 „ În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III” din lege.
De asemenea, potrivit art. 50 din aceeași lege, „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă” (lit.b), fiind abrogate totodată „articolele 13, 14, 141, 142, 15 literele a) - d) și f), articolele 16, 17, 18, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189 și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi” (lit.c).
Referitor la cele susținute prin recurs cu privire la incidența acestui act normativ și la modul de aplicare în speță a legii, Curtea constată că tribunalul, prin sentința atacată, a obligat pârâtul M. București să acorde reclamanților, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 165/2013, măsurile reparatorii la care aceștia sunt îndreptățiți pentru imobilul situat în București, ..12, sect.4, nefăcându-se în dispozitivul hotărârii vreo referire la acordarea unor măsuri reparatorii constând în despăgubiri ori alte bunuri și servicii în compensare, cu vreo trimitere expresă la fostul Titlu VII din Legea nr. 247/2005.
În legătură cu critica care vizează excepția prematurității cererii de sesizare a instanței de fond, Curtea va avea în vedere prevederile art. 109 alin. 2 din codul de procedură civilă de la 1865 – incident în cauză, în raport de data introducerii acțiunii introductive la Tribunalul București, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Potrivit articolului de lege mai sus menționat, „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
În cauză, acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 16.10.2012 și, prin urmare, la data introducerii cererii de chemare în judecată, era în vigoare Legea nr. 10/2001, republicată, în temeiul căreia reclamanții aveau competența recunoscută cu putere obligatorie, conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, de a solicita cenzurarea refuzului pârâtului de a proceda la soluționarea notificării și de a proceda la analizarea în fond a cererii de restituire întemeiată pe legea specială adoptată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat.
Altfel spus, sub imperiul Legii nr.10/2001, ca efect al împlinirii termenului de 60 de zile prevăzut de art.25 alin.(1) din Legea nr.10/2001, la data sesizării primei instanțe, ca urmare a refuzului nejustificat al entității învestite cu o notificare de a răspunde la aceasta, reclamanții se prevalau de un drept actual, născut, de a se adresa instanței de judecată pentru a obține soluționarea pe fond a notificării formulate, în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurare care exclude existența vreunui impediment procedural legat de o pretinsă prematuritate a acțiunii, prin raportare la art.109 din Codul de procedură civilă.
În plus, Curtea retine că, potrivit art. 6 alin. 2 din Noul cod civil (respectiv, art. 3 din Legea de punere în aplicare nr. 71/2011), „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”, iar în conformitate cu art. 6 alin. 5 din Noul Cod civil (respectiv, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011), legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
În consecință, trebuie reținut că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării s-a născut – ca efect al acestei situații juridice – dreptul persoanei care a formulat notificarea și, după caz, al celor care au cesionat parțial acest drept, de a solicita instanței examinarea acesteia pe fond.
Or, odată născut acest drept câștigat – corelativ obligației entității notificate de a se supune hotărârii instanței – nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
Concluzia contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013, invocată de recurent în acest context ar suprima dreptul celor îndreptățiți, în temeiul Legii nr. 10/2001, de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică constând în nesoluționarea notificării le-a produs deja cu mult timp, înainte de . și deci legea nouă ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine Constituției României și art. 6 alin. 2 din Noul Cod civil.
Mai mult, procedând la interpretarea teleologică a art. 33 din Legea nr. 165/2013 – act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza M. A. împotriva României – Curtea apreciază că această normă nu face decât să reitereze obligația entităților notificate de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de statul român în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat în hotărârea pronunțată în cauza pilot anterior menționată că Statul trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor, Curtea europeană luând act „cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative”.
Or, este evident că această normă internă nu poate fi interpretată în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
În sensul aplicării principiului neretroactivității este, de altfel, chiar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
Or, o asemenea situație excepțională este incidentă în cauză numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a constatat de către instanța europeană a fi nefuncțional – nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001.
În plus, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa – Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010 – a statuat că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, respectiv că un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Or, în măsura în care s-ar aprecia că art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aplică tuturor cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor titulare ale unor acțiuni cum este cea din prezenta cauză, ar fi determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios constituțional, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin.1 din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, în condițiile în care durata procesului și finalizarea acestuia depind de factori cum sunt gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești, gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
În același sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Pentru aceste considerente, Curtea constată deci că nu poate primi această critică de nelegalitate fundamentată pe excepția prematurității acțiunii.
In ceea ce privește critica vizând cheltuielile de judecată ce au fost acordate, Curtea constată că dispozițiile art. 274 C.proc.civ. sunt aplicabile în cauză în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, urmând a se ține seama și de cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata – toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu, legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum si la alte cheltuieli pe care partea le va dovedi efectuate.
Având în vedere că, în speță, M. București, având calitatea de pârât, a pierdut procesul, el trebuia să suporte plata cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă.
În privința incidenței dispozițiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ., ce conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, Curtea nu o poate primi, reținând că în prezenta cauză s-a dispus obligarea pârâtului prin sentința recurată la plata cheltuielilor de judecată de 1000 lei, reprezentând, conform actelor dosarului, onorariul de expert suportat de reclamanți.
Or, norma invocată este aplicabilă doar în ceea ce privește onorariile avocaților aleși.
Pe de altă parte, utilitatea probei cu expertiză în soluționarea acțiunii nu poate fi contestată – instanța investită a soluționa pe fond notificarea reclamanților având a identifica și stabili în concret situația de fapt a imobilului a cărei retrocedare s-a solicitat, ceea ce impunea în mod necesar administrarea acestei probe.
Plata onorariului a reprezentat deci o cheltuială necesară, în sensul art. 274 din Codul de procedură civilă și a jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, critica recurentului fiind vădit neîntemeiată.
Pentru considerentele arătate mai sus, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ.,
va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 1632 din 24.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. E., S. L. și S. I., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 06.03.2014.
P., JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER,
I. A. G.
Red. M.A.N.G.
Tehnored. GIA/M.
Ex.2/25.03.2014
T.B. - S.a III-a civ. - L. C.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 79/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 707/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
