Validare poprire. Decizia nr. 79/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 79/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-01-2014 în dosarul nr. 5333/4/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR.79R

Ședința publică de la 17 ianuarie 2014

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE - R. P.

JUDECĂTOR - A. V.

JUDECĂTOR - D. Z.

GREFIER - G.-M. V.

***********

Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentul-debitor M. JUSTIȚIEI și de recurentul-terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ, împotriva deciziei civile nr.130A/ 12.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori C. M. A. și C. F. D., cauza având ca obiect „validare poprire”.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care invederează faptul că recurentul-terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a depus cerere prin care solicită reexaminarea taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar, dispusă în sarcina sa și revenirea asupra acestei măsuri.

Curtea, deliberând revine asupra rezoluției instanței luată la primirea dosarului, constatând că recursurile de față sunt scutite de plata taxei de timbru, conform dispozițiilor art.17 din Legea nr.146/1997.

Având în vedere că atât recurentul-debitor, cât și recurentul-terț poprit au solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă, o reține spre soluționare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.02.2012, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București – Secția Civilă, sub numărul_ , creditorii C. M. A. și C. F. D. în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, au formulat cerere de validare a popririi înființate de B.E.J. B. D. în dosarul de executare nr. 190/2011, în temeiul titlurilor executorii existente, asupra sumelor de bani datorate sau pe care le va datora în viitor terțul poprit debitorului M. Justiției, până la concurența sumei calculate și reactualizate până în luna noiembrie 2011, respectiv suma de 324.885 RON, respectiv obligarea terțului poprit să vireze suma de 324.885 RON, în contul de consemnațiuni RO 88 BREL_ 0101, deschis la Libra Bank Sucursala D. pe seama și la dispoziția B.E.J. B. D..

În motivarea cererii, creditorii au arătat că, în fapt, prin încheierea pronunțată în dosarul nr._/4/2011 Judecătoria Sectorului 4 București a încuviințat începerea executării silite în baza mai multor titluri executorii.

Reclamanții au arătat că B. D. și D. a somat debitorul să îndeplinească obligația de plată a sumelor prevăzute în titlurile executorii iar B.E.J. B. D. a înființat poprirea până la concurența sumei de 324.885 lei, asupra sumelor din conturile deschise de debitorul M. Justiției la terțul poprit Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, atât asupra disponibilităților bănești prezente, cât și a celor viitoare, adresa de înființare a popririi fiind comunicată terțului poprit.

Terțul poprit a comunicat refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2014 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.

Creditorii au mai arătat că apreciază că dispozițiile OG nr. 22/2000 și O.U.G. nr. 71/2009, care limitează dreptul acestuia de a urmări bunurile aflate în patrimoniul instituțiilor publice încalcă dreptul acestuia la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6, par. 1 din CEDO, din perspectiva interpretării date în mod constant în jurisprudența Curții. Astfel, potrivit acestei jurisprudența, executarea unei sentințe sau a unei decizii indiferent de instanța care o pronunță trebuie să fie considerată ca făcând parte din noțiunea de „proces”, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă-în sensul de executorie și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.

A fost invocată în acest sens jurisprudența CEDO. S-a mai arătat că posibilitatea invocării de către instituția publică debitoare a termenului de 6 luni pentru a face demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, precum și lipsa fondurilor necesare plății reprezintă prevederi incompatibile cu principiile statuate de jurisprudența CEDO.

S-a mai arătat că Guvernul nu a justificat în nici un fel de ce executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate aceste drepturi salariale personalului din sectorul bugetar ar atrage imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare, și implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, mulțumindu-se să specifice generic acest lucru. Nu se face nicio mențiune concretă nici măcar la ce angajamente internaționale se referă expunerea de motive a O.U.G. nr. 71/2009, care suspendă de drept toate executările silite ale hotărârilor judecătorești împotriva statului, iar în privința concordanței dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, cu cele ale convenției, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern, fiind invocate totodată dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României.

În drept, creditorii au invocat dispozițiile art. 452, alin. 1, art. 454, alin. 1 și 2, 2 indice 3, art. 456, 457, 460 Cod procedură civilă, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 11, alin. 2 și art. 20 din Constituția României.

În temeiul art. 242 Cod procedură civilă, creditorii au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În probațiune, creditorii au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Ca urmare a adresei instanței, au fost înaintate toate actele din dosarul de executare nr. 190/2011.

La data de 15.03.2012, prin serviciul registratură, debitorul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi, ca fiind înființată de un executor judecătoresc necompetent și ca neîntemeiată.

Instanța a administrat în soluționarea cererii proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 4554/30.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București – Secția Civilă în dosarul nr._ , s-a admis cererea de validare a popririi formulată de creditorii C. M. A. și C. F. D., în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Ministerul Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice; a fost validată poprirea înființată la data de 02.02.2012 în dosarul de executare nr. 190/2011 al B.E.J.A. D. și D. și a fost obligat terțul poprit să plătească creditorii, în limita creanței de 324.885 RON, suma datorată debitorului M. Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că, în fapt, prin sentința civilă nr._ pronunțată la data de 27.11.2008 de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 357 pronunțată la data de 01.04.2008 de Tribunalul Sibiu, Secția Civilă în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 481/25.04.2008 de Tribunalul Sibiu Secția Civilă în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 40/2008 pronunțată la data de 02.10.2008 de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ astfel cum a fost lămurită prin încheierea nr. 298/F/CC/2008 pronunțată la data de 20.11.2008 de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 1146/LM/2009 pronunțată la data de 02.06.2009 de Tribunalul Hunedoara Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie, sentința civilă nr. 339/2008, pronunțată la data de 26.03.2008 pronunțată de Tribunalul A., Secția Civilă, în dosarul nr._, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 731/2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie, pârâtul M. Justiției a fost obligat să plătească creditoarei C. M. A. sumele reprezentând diferență coeficient DIICOT, diferențe salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale în cuantum de 5%, 2% și 11%, stimulente aferente lunii decembrie 2005, spor de risc și solicitare neuropsihică de 50% și spor confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 394/2008 pronunțată la data de 09.04.2008 de Tribunalul A. I. în dosarul nr._ astfel cum a fost modificată integral prin decizia civilă nr. 481/2009 pronunțată la data de 27.04.2009 de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie, sentința civilă nr. 155/2008 pronunțată la data de 04.12.2008 de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._ modificată prin decizia civilă nr. 333/2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 1155._ definitivă și irevocabilă și sentința civilă nr. 827/LM/2010 pronunțată la data de 21.06.2010 de Tribunalul Hunedoara, Secția Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie pârâtul M. Justiției a fost obligat să plătească creditorului C. F. D. sumele reprezentând diferență coeficient DIICOT, spor de risc și solicitare neuropsihică de 50% și spor confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective.

Creditorii au formulat la data de 17.11.2011 cerere de executare silită adresată B.E.J. B. D., fiind format dosarul de executare nr. 190/2011.

La data de 29.11.2011, prin încheierea Judecătoriei Sectorului 4 București pronunțată în dosarul nr._/4/2011 s-a dispus încuviințarea executării silite cu privire la titlurile executorii arătate mai sus.

A fost întocmită calculația și actualizarea sumelor cuvenite creditorilor până în luna octombrie 2011, avându-se în vedere și sumele parțiale achitate din debit, rezultând un rest total de plată de 324.885 lei, 185.637 lei pentru creditoarea C. M. A. și 139.248 lei pentru creditorul C. F. D..

La data de 02.02.2012, a fost emisă adresa de înființare a popririi către terțul poprit Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumei de_ lei, asupra conturilor debitoarei M. de Justiție.

Prin adresa înregistrată sub nr._/10.02.2012, terțul poprit a comunicat B.E.J. B. D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art. 1, alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2014 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.

Instanța a considerat întemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditori, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 460 alin. 1 Cod procedură civilă, „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Conform alin. 2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate s-a constatat că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.

Pe calea procedurii validării de poprire nu poate fi analizată valabilitatea popririi înființate sau a oricărui alt act de executare, legea prevăzând în acest scop o procedură specială, cea a contestației la executare, ce poate fi exercitată numai într-un anumit termen.

Cu privire la necompetența executorului judecătoresc instanța a reținut că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, B. D. și D. avându-și sediul în București, acolo unde se află și sediul terțului poprit și al debitorului. Conform dispozițiilor art. 373 Cod procedură civilă, care completează dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, este competent să efectueze executarea orice executor judecătoresc din raza curții de apel în care urmează să se efectueze executarea, așadar B. D. și D. este competent să efectueze executarea, chiar dacă își are sediul într-un alt sector al municipiului București decât debitorul și terțul poprit.

Cu privire la incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002, instanța a constatat că aceasta este o apărare care vizează necesitatea emiterii unei somații de plată și a respectării termenului de 6 luni, ce nu are a fi analizată pe această cale.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu modificarea adusă prin Legea nr. 230/2011, la care face referire debitorul în cuprinsul întâmpinării, precum și terțul poprit, instanța a apreciat că acestea încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.

Astfel, începând cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că, dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

În Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

Față de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioara (Cauza S. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanța în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discuție; conflictele obișnuite de munca nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.

Astfel, Curtea a conchis ca statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătoreasca în cauza, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".

De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces (în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).

Mai mult, prin modificările aduse O.U.G. nr. 71/2009 prin O.U.G. nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012, iar prin modificarea adusă O.U.G. nr. 71/2009 prin Legea nr. 230/2011 s-a prevăzut o nouă eșalonare a executării obligațiilor, până în anul 2016.

De această dată, perioada este nejustificat de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului.

Debitorul nu s-ar putea considera surprins de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acesteia a măsurii popririi asupra conturilor deținute. Potrivit dispozițiilor art. 373¹ alin. 1 Cod procedură civilă, debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Instanța a reținut că atitudinea statului român debitor, care prin manifestarea sa unilaterală de voință, concretizată în acte normative date în cursul ultimilor ani, fără acordul creditorului, și-a acordat termene de grație în mod succesiv, amânând periodic și pentru intervale lungi de timp executarea obligației de plată stabilită în sarcina sa prin hotărâri judecătorești și a făcut în acest mod ca momentul realizării dreptului creditorului să dobândească un caracter incert, imprevizibil, afectează însăși substanța dreptului acestuia, putând fi calificată drept contrarie dreptului de acces la justiție reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme pentru această atitudine nu s-a oferit o explicație rezonabilă.

În acest sens, dispozițiile art. 1, alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 92/2011, pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2011, precum și împrejurarea invocată de debitor în cuprinsul întâmpinării în sensul că potrivit Legii nr. 286/2010, legea bugetului de stat pe anul 2011, în bugetul Ministerului Justiției nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, la acest moment impunându-se respingerea cererii de validare poprire, nu sunt de natură a exonera debitorul și terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu către creditori, debitorul având obligația de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.

Există prin urmare un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art. 11, alin. 2, conform căruia „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și 20 alin. 2 din Constituția României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanței de executare în vederea validării popririi.

Instanța a reținut că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât instanța a constatat că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului. De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a Cod procedură civilă, cu consecința imposibilității înființării popririi. Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 Cod procedură civilă. Instanța a reținut și faptul că, în ceea ce o privește pe debitoarea din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 190/2011 al B.E.J. „B. D.” au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel debitorul M. Justiției, în temeiul art. 299 și următoarele din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată este criticabilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 modificată și completată și OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011. A solicitat, de asemenea, în temeiul art. 304¹ Cod procedură civilă, examinarea cauzei sub toate aspectele.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, considerând că hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii:

În principal, a invocat excepția prematurității introducerii cererii de validare a popririi de către reclamanții-intimați, având în vedere temeiul de drept invocat – art. 460 Cod procedură civilă.

În subsidiar, a arătat următoarele:

1) Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Prin dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Nu s-a putut constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 modificată pe de o parte și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.

În motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

2) Prin dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

3) Dispozițiile imperative ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452-461 Cod procedură civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

O.G. nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.

Indiscutabil, O.G. nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de această dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Față de argumentele prezentate, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile nr. 4554/30.05.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în sensul admiterii în principal a excepției prematurității introducerii cererii de validare a popririi, iar în subsidiar a respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.

La termenul din 15.01.2013, constatând că M. Justiției a intitulat calea de atac ca fiind recurs, tribunalul a calificat-o apel, pentru considerentele reținute în încheierea de la acea dată.

Prin decizia civilă nr. 130A din 12.02.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-debitor M. Justiției și de Direcția G. a Finanțelor Publice – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 454/30.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București – Secția Civilă în contradictoriu cu intimații-creditori C. M. A. și C. F. D..

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Motivul de nelegalitate referitor la încălcarea de către instanța de fond a prevederilor speciale ale OG nr. 22/2002 și ale OUG nr. 71/2009, invocat de ambii apelanți, precum și cel privind compatibilitatea acestor acte normative cu prevederile legislației europene în materia drepturilor omului, le-a respins ca neîntemeiate.

Acestea nu pot fi formulate, în raport de calea procedurală a validării de poprire, față de împrejurarea că instanța este ținută a verifica doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 460 Cod procedură civilă.

Potrivit alin. 2 al acestui text legal, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată debitorului în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar, va hotărî desființarea popririi.

În consecință, instanța de validare examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atât doctrina cât și practica instanțelor judecătorești, dar și de viitoarea reglementare cuprinsă în Noul Cod de Procedură Civilă. (art. 778 alin. 3 teza finală, conform cu care, în instanța de validare, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi).

Prin urmare, toate aspectele reținute de prima instanță care privesc executarea silită însăși (incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, conformitatea acesteia cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) puteau fi invocate numai pe calea unei contestații la executare în temeiul prevederilor art. 399 Cod procedură civilă, cu respectarea termenului de introducere a acesteia, reglementat de dispozițiile art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă.

A considera că în cadrul unei cereri de validare de poprire ar putea fi primite apărări ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile calculat conform art. 401 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce nu poate fi admis.

În cauza de față, atât debitorul cât și terțul poprit, de la momentul primirii adresei de înființare a popririi, aveau posibilitatea de a formula contestație la executare, prin intermediul căreia să invoce incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009 sau alte neregularități ale formelor de executare ori impedimente în ce privește procedura execuțională, nici unul din argumentele invocate și însușite ca atare de prima instanță neputând fi susținute și valorificate pe calea validării popririi.

Dispozițiile art. 460 Cod procedură civilă sunt lipsite de echivoc, legiuitorul neintenționând să transforme procedura judiciară a validării popririi într-o posibilitate pentru debitor sau terțul poprit de a formula, sub o altă denumire, o (nouă) contestație la executare.

Ca atare, deși este real că cele două proceduri, contestația la executare, respectiv validarea de poprire, nu se exclud (fiind posibil ca într-o executare silită să fie formulate ambele, însă evident pentru motive diferite), aceasta nu înseamnă însă că cele două se suprapun, reprezentând instituții juridice cu natură și finalitate esențialmente diferite. Desigur, este posibil ca într-o cerere de validare poprire instanța să dispună desființarea popririi, rezultat ce poate fi obținut și pe calea contestației la executare ca urmare a anulării/desființării formelor de executare silită, însă în cazul validării de poprire o atare soluție poate fi pronunțată numai în situația anume prevăzută în art. 460 alin. 2, interpretat per a contrario, și anume dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit nu datorează sume de bani debitorului. Circumstanțierea refuzului terțului poprit de a se conforma adresei de înființare a popririi și a plăti creditoarelor sumele datorate debitorului său nu se poate fundamenta pe motive ce țin de nelegalitatea executării silite înseși, în condițiile în care terțul poprit nu a uzat de contestația la executare, cu toate că legea îi recunoaște atât legitimarea procesuală cât și interesul personal, născut și actual de a formula contestația.

Prin urmare, analizarea în cauză a incidenței dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, a compatibilității acestora cu prevederile CEDO, inclusiv prin raportarea în concret la situația reclamantelor excede obiectului cauzei deduse judecății, față de prevederile art. 460 Cod procedură civilă.

În același sens, critica referitoare la necompetența teritorială a executorului judecătoresc, tribunalul a constatat caracterul nefondat al acesteia, recurenta-contestatoare susținând această critică printr-o interpretare eronată a dispozițiilor legale în materia competenței teritoriale a executorilor judecătorești.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, poprirea se înființează la cererea creditorului, de către executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit, dar aceste dispoziții legale urmează a se interpreta în concordanță cu prevederile generale în materie de executare, respectiv dispozițiile art. 373 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în care urmează să se efectueze executarea, ori în cazul urmăririi silite a bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția unde se află acestea, în materia competenței teritoriale a executorilor judecătorești operând ca și criteriu circumscripția teritorială a Curții de Apel.

Față de această interpretare a dispozițiilor legale mai sus menționate, tribunalul a constatat că, în prezenta cauză, oricare dintre executorii judecătorești din raza Curții de Apel București (unde se află sediul debitorului, dar și sediul terțului poprit) are competența teritorială de a efectua acte de executare, critica contestatorului privind nelegalitatea actelor de executare pentru necompetența teritorială a executorului judecătoresc fiind apreciată ca nefondată.

În ceea ce privește excepția prematurității invocată drept motiv de apel, tribunalul a apreciat din examinarea probatoriului administrat că aceasta nu este întemeiată. Astfel, nu a putut fi reținut caracterul prohibitiv al termenului reglementat de dispozițiile art. 460 Cod procedură civila, astfel cum eronat s-a susținut, întrucât din economia textului legal evocat, rezultă fără echivoc că solicitarea de validare a popririi poate fi făcută înăuntrul acestuia, neexistând nici un impediment pentru ca, creditorul să procedeze la formularea cererii mai înainte de împlinirea acestuia.

Față de toate considerentele anterioare, reținând legalitatea și temeinicia sentinței atacate în privința cererii de validare poprire, condițiile pentru admiterea unei asemenea cereri fiind corect verificate și apreciate ca fiind îndeplinite de către prima instanță, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelurile formulate de apelanții M. Justiției și Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, ca nefondate.

Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs debitorul M. Justiției și de terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică.

I.În motivarea recursului declarat debitorul M. Justițieia susținut următoarele:

Hotărârea pronunțată este criticabilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii, respectiv a dispozițiilor OUG nr. 71/2009 modificată și completată, OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 precum și ale art. 460 din Codul de procedură civilă.

1. În primul rând, recurentul-debitor solicită să se constate că, în mod eronat, instanța de apel a constatat că B. D. și D. ar avea competența de a proceda la înființarea popririi în cauză, în dosarul de executare nr. 190/2011.

În acest sens sunt dispozițiile art. 453 din Vechiul Cod de procedură civilă potrivit cărora „poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit."

În situația de față, recurentul-debitor arată că are sediul în București, Sectorul 5, terțul poprit are sediul în București, Sector 4, iar executorul judecătoresc are sediul profesional în București, Sector 3. Având în vedere că dispozițiile art. 453 sunt speciale și derogatorii de la regula generală instituită de art. 373 din Codul de procedură civilă, recurentul-debitor solicită să se constate că executorul judecătoresc este necompetent să procedeze la executarea silită prin poprire.

O soluție de respingere a cererii de validare a popririi pentru acest motiv a fost pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, constatându-se necompetența unui executor judecătoresc din Cluj de a dispune înființarea popririi în legătură cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București.

2. Recurentul-debitor solicită să se constate că la soluționarea în fond a cauzei s-a realizat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor care reglementează procedura validării poprii, respectiv art. 460 din Vechiul Cod de procedură civilă, coroborat cu prevederile OUG nr. 71/2009.

Într-adevăr, validarea popririi este o măsură de executare prin care instanța aduce la îndeplinire titlul executoriu în baza căruia s-a înființat poprirea, astfel că pe această cale nu se poate examina legalitatea ori temeinicia titlului executoriu, ci dacă acesta îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi socotit titlul executoriu.

În cazul de față, se confundă obligația de a nu verifica temeinicia și legalitatea titlului. În ceea ce privește fondul acestuia, cu obligația sa de a examina caracterul executoriu al titlului și caracterul exigibil al creanței, precum și temeinicia motivelor pe care s-a fundamentat refuzul terțului poprit de a da curs înființării popririi dispuse de executorul judecătoresc.

Potrivit art. 460 din Codul de procedură civilă: "Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi."

Așadar, pentru a putea fi validată popirea, potrivit art. 460 din Codul de procedură civilă, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe obligația terțului poprit de a plăti o sumă de bani debitorului și refuzul terțului de a indisponibiliza aceste sume, iar acțiunea să fie introdusă în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.

Astfel, toată apărarea debitorului în cadrul procedurii de executare silită, din care face parte și măsura validării popririi vizează neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 460 din Codul de procedură civilă, anume inexistența obligației terțului poprit de a plăti sumele de bani, atât debitorul, pe calea întâmpinării și apelului formulate în speță, dar și terțul poprit invocând dispozițiile OUG nr. 71/2009 care dispun suspendarea procedurilor de executare silită.

Or, în condițiile în care prin OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, toate formele de executare silită sunt suspendate de drept, este evident că nu ne aflăm în situația în care terțul poprit – Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, cu sediul în București, sectorul 4 – are obligația de a efectua poprirea sumelor datorate Ministerului Justiției, ci dimpotrivă, obligația legală de a nu efectua acte de executare silită în perioada termenelor instituite prin OUG nr. 71/2009, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 din codul de procedură civilă menționat mai sus.

Recurentul-debitor solicită să se constate că cele prezentate mai sus sunt în acord cu doctrina și practica judiciară în materie. Dacă terțul poprit înștiințează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, precum și în cazul în care invocă alte neregularități privind înființarea popririi, instanța judecătorească va pronunța menținerea sau desființarea popririi.

Caracterul proporțional al limitării dreptului creditorului de a obține executarea hotărârii judecătorești rezultă din faptul că OUG nr. 71/2009 nu neagă dreptul la executare, ci doar stabilește modul în care creanța se va realiza, cu o întârziere rezonabilă, apreciată ca atare și de instanța europeană în cauza Vasyl Petrovych Krapynytskly împotriva Ucrainei, având în vedere că titlul executoriu a fost obținut la începutul anului 2009, că prin ordin de plată s-a plătit deja creditorului o parte din sumă, respectiv 3.967,26 lei, diferența urmând a fi plătită anual, în tranșe." (Decizia nr. 77 din 25.01.2011 pronunțată de Curtea de Apel C., Secția I Civilă și pentru cauze cu minori și de familie).

Or, în cauza dedusă judecății, M. Justiției a arătat în cuprinsul cererii de apel că ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond, a fost adoptată Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii. Acest act normativ a modificat art. 1 din OG nr. 22/2002 după cum urmează:

„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se Încadrează obligația de plată respectivă.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal. în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate."

Având în vedere aceste dispoziții legale, împrejurarea că potrivit Legii nr. 286/2010 legea bugetului de stat pe anul 2011, în vigoare la data înființării popririi, în bugetul Ministerului Justiției nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale precum și faptul că sentința instanței a fost pronunțată înaintea adoptării actului normativ citat, se impunea ca atât instanța de fond cât și instanța de apel, să dispună respingerea cererii de validare, având în vedere dispozițiile speciale ale OUG nr. 71/2009 privind executarea acestor creanțe de bunăvoie.

De altfel, M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlului executoriu, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.

Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 422 din 03.05.2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 288/2010, Partea 1, privind suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului Public și Consiliului Superior al Magistraturii, la titlul "Cheltuieli de personal", pentru plata titlurilor executorii prevăzute în O.U.G nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, au fost alocate fonduri pentru executarea unor hotărâri judecătorești.

Ca urmare adoptării HG nr. 257/03.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Totodată, Guvernul a adoptat HG nr. 954/2012 privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2012, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările si completările ulterioare, prin care s-a prevăzut achitarea, În luna octombrie, a celei de-a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012.

În ceea ce privește anul, este cunoscut faptul că au fost deja achitate primele două tranșe de 10% din valoarea hotărârilor judecătorești potrivit HG nr. 149/2013 și HG nr. 355/12.06.2013.

Ca atare, instanța judecătorească nu poate dispune validarea popririi, iar executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de OUG nr. 71/2009 înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării silite, fiind evident că nu sunt Îndeplinite condițiile prevăzute de art. 460 din Vechiul Cod de procedură civilă cu privire la raportul de creanță existent între terțul poprit – în cazul nostru Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și debitorul M. Justiției.

II. În susținerea motivelor sale, recurentul-debitor învederează că instanța europeană a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.

Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.

Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de "utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în februarie – aprilie 2008.

În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plății.

Curtea a reținut că, până în prezent, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.

Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.

În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei consideră că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.

Cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd: „3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă;

Consideră astfel, că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009.

De altfel, învederează că un efect similar l-a produs decizia Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie și anume, respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii – instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010.

În fine, la justa soluționare a cauzei, recurentul-debitor solicită a se avea în vedere Decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.

În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9, art. 304¹ și art. 312 Cod procedură civilă.

II. Terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a formulat recurs, prin care critică decizia atacată, pentru următoarele motive:

În motivarea recursului, s-a arătat că validarea de poprire, in general este admisa si aplicata ca o accelerare a executării silite, si in ultima instanța ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința obligațiile sale prevăzute de actele normative in vigoare in materia executării silite prin poprire.

În opinia recurentei, punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:

Prin validarea popririi, atât instanța de fond, cat si instanța de apel au nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspenda de drept."

Prin urmare, având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât, deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2011, astfel încât validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . nu are temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Recurentul terț poprit a mai arătat că instanța nu poate constata existenta unei neconcordante între dispozițiile art. 1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

La data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile ari. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile ari. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudența a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentatele de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, se solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

F. de cele arătate mai sus, rezulta fără putința de tăgada ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG 71/2009 a fost pe deplin justificata.

Totodată, prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanțele de fond si apel.

Recurentul a mai învederat că dispozițiile imperative ale O.G nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

F. de cele învederate este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.

În final, recurenta terț poprit a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 243A/11.03.2013 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila, in sensul admiterii apelului formulat de recurentă declarat împotriva sentinței civile nr. 2130/12.03.2012 pronunțata de Judecătoria Sectorului 4 București si respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta terț poprit a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civil, O.G. nr.22/2002. O.U.G nr. 71/2009 art.460 si urm. Cod Procedura Civila, Constituția României.

Intimații nu au formulat întâmpinare, pentru a combate susținerile recurenților din cuprinsul motivelor de recurs.

În calea de atac a recursului, nu a fost administrat nici un mijloc de probă.

Analizând recursurile declarate din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, se constată că sunt nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica formulată de către recurentul debitorul M. Justiției cu privire la necompetența teritorială a executorului judecătoresc este nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, poprirea se înființează la cererea creditorului, de către executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit, dar aceste dispoziții legale urmează a se interpreta în concordanță cu prevederile generale în materie de executare, respectiv dispozițiile art. 373 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora, hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în care urmează să se efectueze executarea, ori în cazul urmăririi silite a bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția unde se află acestea, în materia competenței teritoriale a executorilor judecătorești operând ca și criteriu circumscripția teritorială a Curții de Apel.

Față de această interpretare a dispozițiilor legale mai sus menționate, instanța de recurs constată că, în prezenta cauză, oricare dintre executorii judecătorești din raza Curții de Apel București (unde se află sediul debitorului, dar și sediul terțului poprit) are competența teritorială de a efectua acte de executare.

Astfel, Curtea învederează că executorul judecătoresc B. D. și D. are competența de a efectua acte de executare silită pe întreaga rază teritorială a Curții de Apel București, motiv pentru care critica formulată este nefondată.

În ceea ce privește practica judecătorească invocată de către recurentă în susținerea acestei critici, se constată că nu este similară cu cauza de față, deoarece, în acea speță, actele de executare fuseseră realizate de către un executor din Cluj, care nu avea sediul în raza teritorială a Curții de Apel București, unde își aveau sediul debitorul și terțul poprit și unde urma să se efectueze actele de executare.

Critica cu privire la suspendarea executării silite, în temeiul O.U.G. nr.71/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, este invocată atât de către debitorul M. Justiției, cât și terțul poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, motiv pentru care vor fi analizate împreună.

Această critică va fi înlăturată de către instanța de recurs, care va confirma susținerile instanței de apel referitoare la faptul că nu fac obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, astfel de neregularități putând fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare.

Se învederează că, atâta timp cât împotriva actelor de executare nu a fost formulată contestație la executare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca în faza de validare poprire suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art. 401 c.pr.civ., golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.

Mai mult, Curtea constată că cererile de încuviințare a executării silite au fost formulate, după . O.U.G. nr.71/2009, iar instanța de executare a apreciat cu privire la inaplicabilitatea normelor juridice invocate.

Față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 C.pr.civ., în mod corect, au arătat instanțele de fond că, în cadrul, soluționării cererii de validare poprire se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.

Considerentele deciziei recurate ilustrează o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză de către instanța de apel, care în mod corect a reținut că la data înființării popririi creditorul avea o creanță exigibilă, iar în limita acestei sume, terțul poprit, nu putea refuza înființarea popririi

În cauza de față, Curtea constată că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile legale, comunicând executorul judecătoresc refuzul de a proceda la executarea silită prin poprire.

Cu privire la deciziile Curții Constituționale, invocate în susținerea motivelor de recurs, instanța de recurs învederează că Curtea Constituțională nu constituie o instanță de judecată în sensul art. 6 din CEDO și nici nu are competența să se pronunțe cu privire la convenționalitatea legii interne față de dispozițiile CEDO, ci numai cu privire la neconstituționalitatea legii interne față de dispozițiile Constituției României, iar deciziile acesteia prin care s-a pronunțat asupra conformității actului normativ în discuție cu Convenția Europeană, nu leagă instanța judecătorească de drept comun.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii nr. 29/2011, cu referire la efectele deciziilor Curții Constituționale asupra controlului de convenționalitate realizat ulterior de instanțe, a stabilit că "deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatări ale conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanțele fiecărei spete, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului." Această soluție a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. l din 16 ianuarie 2012 într-un recurs în interesul legii referitor tocmai la interpretările divergente ale OUG nr. 71/2009; Se confirmă astfel că instanțele de drept comun sunt competente să analizeze compatibilitatea în concreto cu CEDO a OUG nr. 71/2009, chiar dacă anterior Curtea Constituțională a constatat conformitatea actului normativ cu dispozițiile Constituției.

Faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.

Pentru aceste motive, va considera ca fiind neîntemeiate susținerile cu privire la incidența și constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de către ambii recurenți, instanța de recurs va realiza o analiză a acesteia prin raportare și la decizia recentă invocată în susținerea motivelor de recurs, respectiv cauza D. și alții împotriva României.

În primul rând, Curtea Europeană a statuat că este obligatorie executarea hotărârilor judecătorești, prin care s-au stabilit obligații de plată, autoritățile naționale fiind obligate să se conformeze într-un interval rezonabil hotărârii judecătorești, fără a aștepta ca reclamanții să obțină plata sumelor datorate, folosind procedura executării silite. Demararea procedurii executării pentru satisfacerea creanței, în opinia Curții, nu este oportună, deoarece creează în persoana celor care au obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, o sarcină disproporționată.

Rezultă din cele arătate anterior, că art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune statului și instituțiilor publice obligația pozitivă de a respecta hotărârile judecătorești definitive și obligatorii, prin care au fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare să inițieze și procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Statul și, implicit, instituțiile publice nu pot refuza, omite sau întârzia într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, iar lipsa fondurilor nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere.

De asemenea, în cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat jurisprudența sa subliind împrejurarea că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III).

În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În cauza de față, se constată că intimații beneficiază de un drept de creanță împotriva Statului Român recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Acest drept patrimonial se bucură de protecția instituită de art.1 Protocolul 1 la Cedo și impune statului obligația generală de a executa într-un termen rezonabil creanța stabilită în favoarea intimaților.

În acest sens, instanța de recurs va constata că intimații beneficiază de titluri executorii din anii 2008-2009 și că nu s-a făcut dovada de către recurent că s-ar fi plătit vreo parte substanțială din creanță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat în cauza D. și alții împotriva României jurisprudența sa referitoare la obligativitatea statelor de executa creanțele într-un termen rezonabil.

În aprecierea caracterului rezonabil al termenului pentru executarea creanțelor s-a avut în vedere comportamentul autorităților, dar și al persoanelor reclamante. De asemenea, s-a statuat posibilitatea statelor membre de a adopta politici economice și sociale, care permit adoptarea unor măsuri (eșalonarea plăților pe o perioadă de timp ) prin care să se urmărească un scop de utilitate publică.

În cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că Statul Român a recunoscut existența creanțelor prin măsurile legislative adoptate și că măsura eșalonării urmărea realizarea unui scop de utilitate publică – restabilirea echilibrului bugetar. În acest, s-a invocat jurisprudența sa anterioară, prin care s-a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].

Totuși, pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 6 din Cedo și art. 1 din Protocolul 1 la Cedo, era necesar ca aceste măsuri de utilitate publică să fie proporționale cu scopul urmărit-restabilirea echilibrului bugetar.

Pentru a aprecia asupra respectării cerinței proporționalității, Curtea Europeană a avut în vedere situația de fapt a părților implicate.

În acest sens, s-a reținut că reclamanții din cauza D. și alții împotriva României, deși aveau titluri judecătorești din anul 2008, li se achitase acestora în perioada 2009-2010 o treime din suma totală acordată de către instanțe, suma care fusese indexată. În raport de plățile care fuseseră realizate, Curtea a apreciat că nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită.

Instanța de recurs, înainte de proceda la analiza efectelor deciziei pronunțate de către instanța europeană, subliniază faptul că Curtea Europeană a apreciat, în primul rând că eșalonarea plății constituie o măsură de utilitate publică, necesară pentru realizarea echilibrului bugetar, în al doilea rând că este necesar ca această măsură să fie proporțională cu scopul urmărit, proporționalitatea stabilindu-se în raport de circumstanțele personale ale fiecărei cauze, și nu în ultimul rând că, eșalonarea trebuie să fie realizată într-un termen rezonabil.

De asemenea, prin decizia în interesul legii nr.1/2012, Înalta Curte de Justiție a învederat că Curtea Constituțională însăși, prin deciziile prin care a analizat constituționalitatea O.U.G. nr.71/2009, a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză"; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21.

Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.

În raport de aceste constatări, instanța de recurs învederează că Cauza D. și alții împotriva României nu poate fi invocată mutandis mutandis în prezenta cauză, deoarece situația intimaților este diferită de cea a reclamanților din cauza menționată.

Astfel, instanța de recurs constată că intimaților nu li s-a achitat nicio sumă substanțială de bani din titlurile executorii invocate, nefiind administrate probe de către recurent.

Din tabelele aflate la filele 69 și 70 din dosarul primei instanțe, rezultă că au fost achitate numai două tranșe pentru fiecare dintre intimați, respectiv în anul 2010, nefăcându-se dovada cu privire la achitarea tranșelor în anii 2011-2012.

Instanța de recurs apreciază că era necesar să se probeze, în prezenta cauză, efectuarea plăților eșalonate și pentru anii 2011-2012, deoarece au fost situații în care aceste plăți eșalonate, în temeiul O.U.G. nr.71/2009 modificată și aprobată prin Legea nr.230/2011, nu au mai fost efectuate dacă se începuse executarea silită de către beneficiari.

În raport de plățile efectuate în anul 2010, instanța de recurs constată că aceste plății nu reprezintă o treime din valoarea creanței, ci sumele sunt mult mai mici.

Având în vedere considerentele din cuprinsul deciziei în interesul legii nr.1/2012, care statuează „că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg”, precum și considerentele Curții europene din cauza D. și alții, în sensul că, compatibilitatea eșalonării cu Convenția se apreciază în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze, instanța de recurs a procedat la analizarea, in concreto la respectarea caracterului rezonabil și al proporționalității, în cauza dedusă judecății.

Astfel, intimații au titluri executorii din 2008 și 2009 și nu li s-a achitat decât o parte foarte mică din creanță.

Nefiind achitată o parte semnificativă din creanță instanța de recurs învederează că nu se poate reține aplicabilitatea cauzei D. și alții împotriva României, deoarece dreptul intimaților este afectat în substanța sa, în lipsa executării într-un termen rezonabil a unei părți considerabile din creanță, respectiv cel puțin o treime, așa cum a reținut instanța europeană.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 din Codul de Procedură Civilă, nefiind fondate criticile formulate și nefiind incident motivul de recurs formulat, va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul-debitor M. Justiției și de recurentul-terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, împotriva deciziei civile nr.130A din 12.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori C. M. A. și C. F. D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate:

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul-debitor M. Justiției și de recurentul-terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, împotriva deciziei civile nr.130A din 12.02.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-creditori C. M. A. și C. F. D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 17.01.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

A. V. D. Z.

GREFIER,

G.-M. V.

Red. DZ

Tehnored. DZ/PS 2 ex.

10.02.2014

Jud. apel: S. P.

M. G.

Cu opinia separată a doamnei judecător R. P.,

în sensul admiterii recursurilor cu consecința finală a

respingerii cererii de validare a popririi.

Recursurile sunt fondate.

În speță sunt aplicabile dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în conformitate cu care plata sumelor datorate se realizează în mod eșalonat, până în anul 2016, iar până la acea dată orice procedură de executare silită este suspendată de drept.

Deși este contestată chiar legea care a dispus eșalonarea plății creanțelor provenite din drepturile salariale, această lege a fost declarată constituțională, iar eșalonarea plății creanțelor a fost considerată rezonabilă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții împotriva României, astfel că, nu există nici o justificare legală sau de fapt pentru admiterea unei cereri de validare a popririi cu consecința executării uno ictu a creanței recurenților, în pofida celor stabilite de instanțele menționate deja, atât cu privire la constituționalitatea legii speciale de eșalonare a executării creanțelor cât și cu privire la încălcarea vreunui drept dintre cele prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, pentru durata eșalonării executării.

De asemenea, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut posibilitatea instanțelor de a efectua o analiză nemijlocită și directă de compatibilitate a dispozițiilor Convenției cu situația particulară a fiecărei spețe, pentru a verifica, în concret, păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților, constat că recurenții-creditori nu au invocat nici o situație de fapt particulară nici în cererea de sesizare a instanței și nici pe parcursul procesului, ci doar au contestat durata termenului de executare eșalonată a plății drepturilor salariale, aspecte asupra cărora s-au pronunțat deja instanțele menționate.

De aceea, am propus admiterea recursurilor cu consecința finală a respingerii cererii de validare a popririi.

JUDECĂTOR

R. P.

RED.RP

Tehnored.MȘ/ 2 ex.

28.02.2014

← Cereri. Decizia nr. 721/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 364/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 848/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1673/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1018/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 721/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 364/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 707/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 492/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1108/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI