Pretenţii. Decizia nr. 1108/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1108/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-06-2014 în dosarul nr. 9962/3/2011*

Dosar nr._

(673/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1108

Ședința publică de la 26.06.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentele reclamante G. A. C. și C. L. M. și de către recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1803 din 18.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă.

P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 19.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 26.06.2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 09.02.2011, sub nr._, reclamantele C. L.-M. și R. Hedvig P. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului lor, R. N. G., prin internarea în colonia de muncă „Peninsula”, localitatea Valea N., Medgidia, în perioada 10.07._53 și prin stabilirea domiciliului obligatoriu între anii 1953-1957 și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, în lei la cursul din data efectuării plății, reprezentând prejudiciul moral suferit de autorul lor prin aplicarea măsurilor de mai sus.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că au calitatea de fiică și, respectiv, soție a defunctului R. N. G., că acesta a fost ridicat de la domiciliul său din ., de către forțele de securitate la 10 iulie 1952 și internat într-o colonie de muncă, fiind eliberat la 15.08.1953, fără a fi fost condamnat. Ulterior, defunctului i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu, urmând trei ani în care nu și-a găsit loc de muncă și a fost ocolit chiar și de rude și repudiat de societate, fond pe care s-a îmbolnăvit de inimă.

În aceeași motivare, reclamantele au expus condițiile de trai din colonia Peninsula, evidențiate în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, arătând că această condamnare a cauzat autorului lor un prejudiciu moral, care a constat în consecințele dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic, datorate pierderii libertății unei ființe umane, fiind afectate, totodată, în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale.

De asemenea, au mai arătat reclamantele că, pe parcursul măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu, între anii 1953-1957, defunctul nu a putut părăsi localitatea de domiciliu, respectiv . nu și-a putut găsi un loc de muncă și a supraviețuit muncind ca ziler, fiindu-i afectate viața familială, imaginea și sursele de venit.

Au mai sustinut că măsurile luate împotriva autorului au avut consecințe și asupra lor, soția pierzându-și locul de muncă și fiind apoi reintegrată ca simplă învățătoare, iar fiica fiind exclusă din Facultatea de Medicină iar ulterior neputând avansa profesional, ceea ce a atras venituri reduse și, ulterior, o pensie mică.

În drept, reclamantele au invocat prevederile Legii nr. 221/2009.

La data de 25.01.2012, reclamantele au depus la dosar cerere modificatoare, arătând că își întemeiază în drept acțiunea pe prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010, art. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009, art. 504 alin.1 C.pr. pen., art. 505-509 din C.pr.pen., în ceea ce privește daunele morale solicitate, Rezoluția Parlamentului European din 2.04.2009 privind conștiința europeană și totalitarismul, Rezoluția nr. 1481 (2006) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 6, 14 din Convenția EDO, precum și pe jurisprudența Curții EDO.

Reclamantele au susținut, în esență, că prin constatarea neconstituționalității art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 au fost înlăturate efectele acestora doar pentru acțiunile formulate după expirarea termenului de 45 de zile de la data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1360/2010 în Monitorul Oficial.

De asemenea, reclamantele au invocat prevederile art. 504 alin. 2 C.pr.pen., susținând aplicabilitatea acestui text, cu motivarea că autorului lor i s-a restrâns în mod nelegal libertatea prin internarea în colonia de muncă.

Prin sentința civilă nr.2086/16.11.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._ a fost respinsă cererea de chemare în judecată modificată și completată formulată de reclamantele C. L. M. și R. Hedvig P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr.982R/14.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă în dosarul nr._ a fost admis recursul formulat de recurentele-reclamante C. L. M. și R. Hedvig P., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitoare G. A. C. împotriva sentinței civile nr.2086/16.11.2012 pronunțată de Tribunalul București-Secția a V a Civilă, s-a casat sentința recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V a Civilă la data de 28.06.2013, sub nr._ .

Prin sentința civilă nr.1803/18.10.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis a admis în parte acțiunea formulată de reclamante, a constatat caracterul politic al măsurii administrative constând în internarea într-o colonie de muncă a autorului reclamantelor, R. G., în perioada 19.07._53 și a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut în ceea ce privește capătul de cerere,având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului reclamantelor, R. G., constând în stabilirea domiciliului obligatoriu, precum și în internarea într-o colonie de muncă, că este parțial întemeiat.

Referitor la măsura administrativă constând în internarea într-o colonie de muncă,s-a retinut,din înscrisurile depuse la dosar (filele 113,114, 134-135), că numitul R. G. a fost internat în Colonia de Muncă Peninsula, la data de 19.07.1952, în baza Deciziei M.A.I. M.S.S. nr.666/1952, fiind eliberat la data de 15.08.1953.

Acesta a decedat la data de 27.11.1986, reclamanta C. L. M. fiind fiica acestuia, iar reclamanta G. A. C. fiind nepoata acestuia, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.

În aplicarea art. 3 și art. 4 alin. 2 din Legea nr.221/2009 coroborat cu art. 1 alin 3 din Legea nr.221/2009, instanta de fond a retinut că măsura administrativă luată împotriva autorului reclamantelor, constând internarea într-o colonie de muncă, în perioada 19.07._53, nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative menționate la pct. a)-f) ale art.3 din Legea nr.221/2009, pentru a constitui, de drept, măsură administrativă cu caracter politic.

Tribunalul, analizând dacă fapta autorului reclamantelor, pentru care s-a luat împotriva acestuia măsura respectivă urmărește vreunul din scopurile prevăzute de art.2 alin 1 din O.U.G nr.214/1999, a constatat că din actele comunicate de C.N.S.A.S rezultă că motivul pentru care s-a dispus față de autorul reclamantelor măsura internării într-o colonie de muncă a fost acela că acesta a fost membru al mișcării legionare, luând parte la activitățile desfășurate de această mișcare.

Prin urmare, fapta pentru care autorul reclamantelor a fost internat într-o colonie de muncă a urmărit, în mod evident, scopurile prevăzute de art.2 alin 1 lit. a) și c) din O.U.G nr.214/1999.

Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că măsura luată împotriva autorului reclamantelor, R. G., constând în internarea într-o colonie de muncă în perioada 19.07._53 constituie o măsură administrativă cu caracter politic, având în vedere dispozițiile art.4 alin 2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.2 alin 1 lit. a), c) din O.U.G nr.214/1999.

Referitor la măsura administrativă constând în stabilirea domiciliului obligatoriu, s-a retinut că desi martora audiată în cauză, L. C., a declarat că în anul 1953, față de autorul reclamantelor, R. G. s-a luat măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea în care locuia, declarația acesteia nu se coroborează cu niciunul din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Din înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S referitoare la măsurile luate împotriva autorului reclamantelor în timpul regimului comunist nu rezultă că numitului R. G. i s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu, ci doar că acesta a fost internat într-o colonie de muncă.

S-a apreciat că declarația martorei L. C., cât privește stabilirea domiciliului obligatoriu pentru autorul reclamantelor, nu poate fi reținută, având în vedere că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză și ținând cont de vârsta martorei, timpul scurs de la data evenimentelor povestite, faptul că martora a făcut confuzie și cu privire la alte împrejurări ( a declarat că numitul R. G. a executat o pedeapsă cu închisoarea în Penitenciarul Poarta Albă, când de fapt acesta a fost internat într-o colonie de muncă).

Astfel fiind, tribunalul a respins solicitarea reclamantelor privind constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu luate împotriva autorului lor, nefiind dovedită împrejurarea că acesta ar fi fost supus măsurii respective.

Cât privește cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul reclamantelor, tribunalul a reținut că, în conformitate cu art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009,astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr.62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

Prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, au încetat după împlinirea termenului de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, până la data respectivă fiind suspendate de drept.

În ceea ce privește susținerea reclamantelor din cuprinsul cererii completatoare, în sensul aplicării cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.

În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.

Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o îndemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o îndemnizație lunară de 200 lei, neimpozabila, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.

S-a reținut de tribunal că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodata, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsura să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, C.E.D.O nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după . pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare. În cauza de față, reclamantele au invocat drept temei al pretențiilor deduse judecății internarea într-o colonie de muncă a autorului lor, în anul 1952, or Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea nr.30/18.05.1994, publicată în M.Of nr.135/31.05.1994.

De asemenea, s-a reținut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sau de Adunarea Generală a O.N.U - recomandări, rezoluții sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății. Rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, aceeași fiind situația și cu privire la Rezoluția nr. 1481/2006 privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare sau a Rezoluției din 02.04.2009 referitoare la conștiința europeană și totalitarismul.

Nu poate fi reținută susținerea reclamantelor, din cuprinsul cererii completatoare, în sensul că, ulterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale, Legea nr.221/2009 a fost modificată, prin art. XIII din Legea nr.202/2010, în sensul că s-a prevăzut posibilitatea persoanelor îndreptățite de a obține despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă.

S-a constatat, sub acest aspect, că prin art. XIII din Legea nr.202/2010, publicată în M.Of nr.714/26.10.2010 - dispoziții care au intrat în vigoare la data de 25.11.2010, conform art.XXVIII din lege -, textul art.5 alin 1 din Legea nr.221/2009 a fost modificat în sensul menționării instanței competente să soluționeze cererile întemeiate pe dispozițiile acestui articol, nefiind modificate dispozițiile art.5 alin 1 lit.a), care au făcut obiectul controlului de constituționalitate.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că prin Decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.789 din 07.11.2011 s-a stabilit că: „(…) urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin 1 lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.

Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțată ulterior modificării Legii nr.221/2009 prin art.XIII din Legea nr.202/2010), s-a stabilit că dispozițiile art.5 alin 1 lit. a) din Legea nr.221/2010 au fost lipsite de efecte juridice, dezlegarea dată de instanța supremă fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 ind.7 alin. 4 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 504 - 506 C.pr.pen., tribunalul a constatat că nici acestea nu pot fi aplicate în cauză, întrucât situația invocată de reclamante nu se circumscrie ipotezei reglementate de art. 504 C.pr.pen.

Din economia textelor de lege enunțate rezultă că persoana condamnată pe nedrept are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, doar dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar persoana care a fost privată de libertate în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei doar dacă modul nelegal al privării de libertate a fost stabilit prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz,prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

În cauza de față, reclamantele nu au probat faptul că autorul lor a fost victima unei erori judiciare, în sensul art.504 C.pr.pen, nefiind depus la dosar vreunul din actele de procedură expres și limitativ prevăzute de textul de lege menționat, respectiv o hotărâre de achitare, pronunțată în urma rejudecării cauzei, o ordonanță a procurorului de încetare, scoatere de sub urmărire penală sau revocare a măsurii privative de libertate, o hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

Față de cele reținute în cele ce preced, tribunalul a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele C. L. M. și G. A. C. (moștenitoarea lui R. Hedvig-P., precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin recursul declarat, recurentele reclamante solicită modificarea în parte a hotărârii recurate și, rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii în totalitate, așa cum a fost formulată și completată.

În ce privește cererea privind constatarea caracterului politic de stabilirea domiciliului obligatoriu a autorului acestora, între anii 1953-1957, apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc.civ.

Arată că, după 1 an și o luna de detenție nejustificata, în 15.08.1953 autorul acestora este eliberat fără a fi condamnat, acuzația de a fi legionar pentru care fost internat dovedindu-se neadevarată, așa cum rezultă din fisa matricola penala anexata Ia dosar. Prin urmare, prin eliberarea sa cu 11 luni înainte decât se decisese la internare respectiv 24 de luni, se recunoaște ca a fost reținut abuziv, iar suspiciunea de a fi fost legionar nu a putut fi dovedită.

Precizează că în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr.326/1951 și Decizia M.A.I. 200/1951 prin care se extinde măsura de dislocare și fixarea domiciliului obligatoriu și altor categorii de persoane, suspecte de activitate dușmănoasa, dintre care sunt enumerați și membrii organizației legionare și cei care au fost condamnați pentru activitate contrarevoluționara, familiile acestora, precum și cei ce i-au sprijinit material sau moral. Or, așa cum a constata și instanța de fond, din probatoriul administrat rezulta în mod clar că motivul internării în colonia de munca a fost faptul ca R. G. a fost identificat ca membru la organizației legionare, cu toate ca s-a retras din acesta înainte ca mișcarea legionara sa fie scoasa în afara legii în 1941.

Astfel, se susține că prin Decizia MAI 200/1951 autorul recurentelor a avut stabilit domiciliul obligatoriu „de iure " pe o perioada de 3 ani de la eliberare. Toate acestea au fost probate pe deplin în acțiune, faptul ca R. G. a avut domiciliu obligatoriu fiind confirmat și de, martora audiata în cauza.

Apreciază că în mod greșit instanța de fond a înlăturat această mărturie, pe motiv ca nu se coroborează cu alte probe din dosar, deși martora a afirmat ca are cunoștința ca R. G. a avut stabilit domiciliu obligatoriu în perioada de după eliberare și pana în 1957. Instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul ca martora, în vârstă de 83 de ani nu avea cum sa cunoască terminologia juridica, în sensul de a face diferența intre închisoare și internarea . munca, cu atât mai mult cu cat, în mod clar, aceste acte în baza cărora s-a făcut internarea erau secret de stat, nefiind făcute publice decât după 1989. Mai mult decât atât, instanța trebuia sa aibă în vedere sinceritatea martorei dar și faptul ca dansa a avut convingerea ca Poarta A. este o închisoare, dat fiind ca a relatat instanței cum a și vizitat un deținut aflat acolo în anul 1952 și a relatat condițiile inumane pe care le-a constat personal.

Pe de alta parte, arată că stabilirea domiciliului obligatoriu a fost o măsura aplicata prin efectul legii, respectiv Hotărârii Consiliului de Miniștrii nr.326/1951 și Decizia MAI 200/1951 și s-a aplicat tuturor celor ce au făcut parte din mișcarea legionara, mărturia d-nei L. Constanta nefăcând decât sa întărească faptul ca R. G. a suportat și acesta măsura.

În ceea ce privește respingerea cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 (treisutemii) Euro (sau echivalentul în lei a acestei sume, al cursul BNR, la data plații), reprezentând prejudiciul moral suferit bunicul și tatăl nostru prin arestarea și internarea acestuia, stabilirea domiciliul obligatoriu, precum și prin toate măsurile restrictive luate împotriva defunctului și familiei noastre pe durata regimului comunist, consideră ca sentința recurată este netemeinica și nelegală.

Invocând motivul prevăzut de art.304 pct. 9 Cod proc.civ, arată că acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. XIII pct. 2 Legea 202/2010 ce a modificat art. 5 alin.1 Legea 221/2009. În principal, soluția instanței de fond de respingere se bazează pe aplicarea în speța a Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțata de ÎCCJ, în recurs în interesul legii.

Or, chiar în Decizia nr. 12/19.09.2011 se arata ca problema de drept ce a format obiectul recursului în interesul legii se refera la soluțiile "în cazul proceselor aflate în curs de soluționare la momentul pronunțării deciziilor de neconstituționalitate". Având în vedere ca acțiunea recurentelor este promovata după apariția Deciziilor de neconstituționalitate și pe un alt temei de drept, respectiv, pe art. XIII Legea 202/2010 ce a modificat art. 5 alin l după declararea neconstituționala a vechii forme a art. 5 alin l din Legea 221,apreciază că Decizia nr. 12/2011 a ÎCCJ nu are relevanta în prezenta cauza.

Ipoteza legala pe care s-a întemeiat acțiunea, respectiv art. XIII pct.2 Legea 202/2010, se refera și la persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv care pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la plata despăgubirilor.

În sprijinul acestei sustineri, recurentele invocă jurisprudența instanțelor naționale, respectiv decizia civila nr.1323R din 28.10.2011 pronunțata de Curtea de Apel București - secția a IV-a civila, apreciind și că instanțele nu au cum să aprecieze neconstituționalitatea modificărilor aduse prin art. XIII din Legea 202/2010 Legii 221/2009 acest atribut aparținând exclusiv Curții Constituționale, iar Deciziile de neconstituționalitate nr.1358 și 1360 publicate în M.Of. înainte de . art. XIII Legea 202/2010 nu sunt incidente în speța.

De asemenea recurentele susțin încălcarea prin respingerea capătului doi de cerere a unor drepturi fundamentale prevăzute în Convenție și jurisprudența CEDO, obligatorie dintre care enumeră: judecarea în baza unei proceduri echitabile (adică în aplicarea aceleiași legi nu se pot da soluții contrare, respectiv, unor justițiabili în aceeași situație li s-a admis solicitarea de acordare a daunelor morale, altora nu) ce include noțiunea de "speranță legitimă” și - dreptul la nediscriminare (art. 14 Convenție).

Arată că a nu se acorda daune morale, după ce s-a admis primul capăt de cerere și s-a constatat că asupra autorului lor a fost aplicată o măsură administrativă cu caracter politic privative de libertate și anume internarea, pentru o perioadă de 13 luni la canal, încalcă în mod flagrant atât drepturi fundamentale prevăzute în Convenție, cât și jurisprudența CEDO.

În acest sens, recurentele citează, tot din jurisprudența Curții de Apel București într-o speță similară, într-o soluție din recurs, în care s-a reținut că „O interpretare contrară a aspectelor menționate anterior ar contraveni voinței legiuitorului și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (Pressos Compania Naviera SA și alții împotriva Belgiei; Draon împotriva Franței, Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; Trgo împotriva Croației.) Despre noțiunea de "speranța legitimă". Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate ft considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are ,o bază suficientă în dreptul intern", spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky contra Slovaciei).

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (Broniowski împotriva Poloniei- 22 iunie 2004). într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010), pronunțată în cauza Klaus și lauri Kiladze contra Georgiei. Curtea de la Strasbourg a reținut ca existența unei legi cu caracter general de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o „speranță legitimă” chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în arul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din legea din 11.11.1997 o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

În prezentul litigiu, voința statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009. adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și „Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P.", adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr, 40/34 din 29 noiembrie 1985. La data promovării acțiunii, reclamanții din prezenta cauză aveau o bază suficienta în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea apreciază că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale pot pretinde o „speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând cetei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010. decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă).

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătura cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă exista discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a evidențiat ca, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie daca „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979).

În cauza B. împotriva României. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 și art. 14 din Convenție, subliniind că: „Convenția nu le impune statelor contractante nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Cu toate acestea, dacă statele decid sa adopte legi pentru a despăgubi victimele pentru nedreptățile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru persoanele îndreptățite, în această privință, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicționala, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului.

Divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea. roiul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență.Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forțată în afara DGSM li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi. În final, s-a arătat că, în măsura în care sunt prevăzute de legislația națională drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”.

Aceste concluzii sunt aplicabile și în cazul de față, deoarece Legea nr. 221/2009 reglementează drepturi patrimoniale pentru persoanele împotriva cărora s-au aplicat măsuri administrative sau judiciare cu caracter politic.

Art. 2 din Lege precizează că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, iar aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Conform art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Liberaților Fundamentale, libertatea individuală este una din valorile fundamentale protejate de Convenția Europeană, iar scopul urmărit este acela ca nimeni să nu fie lipsit de libertate în mod arbitrar, adică să nu fie sau să nu rămână privat de libertate decât cu respectarea exigențelor paragrafului 1 de la art. 5.

Art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Convenția Europeană pentru prevenirea Torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante și art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în anul 1948, subliniază incriminarea torturii și a tratamentelor inumane și degradante, respectiv a faptelor prin care agenți ai stalului au exercitat acte de violență asupra unor persoane aflate în situații de vulnerabilitate (reținute, arestate preventiv, sau aflate în executarea pedepsei sau aflate în executarea pedepsei și le-au supus unui tratament care a umilit individul în fața lui însuși sau a altor persoane, determinându-l sa acționeze contrar voinței sau conștiinței sale.

Persoanele condamnate politic au fost stigmatizate și supuse nu numai la privare de libertate, tortură și tratamente degradante, dar au fost obligate sa trăiască până în anul 1989 în frică, rușine, neputință, umilință și durere, fiind marginalizate. Chiar și în cazul celor care s-au reintegrat social și profesional, trecutul de „condamnat politic" a reprezentat întotdeauna un factor de intimidare, ei și familiile lor continuând să fie supravegheați de organele de stat.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Statele Membre pentru a se stabili un cadru legal unanim recunoscut care să garanteze că ororile celui de-al doilea război mondial nu se vor mai repeta niciodată. Regimul totalitar comunist, inclusiv cel din România, a adus cu sine o teroare individuală și colectivă exercitată prin agenți ai statului, care a dus la redefinirea noțiunilor de crimă, tortură și tratamente inumane. Proporțiile reale ale acestui fenomen au fost dezvăluite după anul 1989 și acest proces continua până astăzi.

S. român este responsabil pentru producerea prejudiciilor morale și materiale acestor persoane, iar prin Legea nr. 221/2009 și-a asumat obligația de a acorda despăgubiri acestora sau moștenitorilor lor, în vederea respectării obligațiilor asumate prin documentele internaționale menționate anterior”.

Susținerea instanței de fond cum ca statul are doar o obligație „morală" de a despăgubi este contrara oricărui principiu de drept pozitiv având în vedere dispozițiile art.998-999 cod civil - vechi, aplicabil în cauză: oricine cauzează altuia un prejudiciu odaia ce culpa este dovedită este dator a-l repara. Apreciază că în mod eronat deși timp de 13 luni R. G. a fost privat de libertate, abuziv la canal în niște condiții inumane, a fost urmărit de securitate 34 de ani, el și familia lui au fost stigmatizați și marginalizați, S. roman, cu toate ca-și asuma acest lucru,nu este obligat sa repare nimic.

Arată că din probele administrate în cauza și din acțiune și cererea completatoare și modificatoare rezultă clar prejudiciul moral suferit de autorul nostru și de familia noastră (soție - decedată în recurs, introdusa nepoata ca moștenitoare - respectiv, fiica).

Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurilor luate față de autorul reclamantelor și al respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

În motivare acesta arată că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al internării într-o colonie de muncă a autorului reclamantelor este lipsit de interes, motivat de faptul că în enumerarea de la art.3 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura Ia care a fost supus acesta.

Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art.3 din Legea nr.221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Reclamantele nu au justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arată în mod clar care măsuri au caracter politic. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic măsurilor dispuse cu privire la autorul reclamantelor, din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.

Reclamantele au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

În motivare, reclamantele arată că excepția lipsei de interes nu se susține, având în vedere că s-a dovedit măsura detenției, s-a depus actul administrativ în baza căruia aceasta a avut loc - decizia administrativa MAI MSS nr.666/1952 prin care R. G. a fost internat în colonia de muncă Peninsula între 19.07._53 (fisa matricolă penală nr.666/1952), act administrativ ce nu este fundamentat pe vreunul dintre actele normative enumerate în art. 3 din legea specială de reparație.

Nu se poate susține că internarea fără vreun temei legal nu constituie o măsură administrativă cu caracter politic, deși a avut Ia bază opoziția față de regimul totalitar comunist. Neindicarea vreunui temei legal în cuprinsul actului administrativ prin care s-a dispus o măsură administrativă cu titlu de sancțiune pentru opoziția față de regimul totalitar comunist nu înlătură caracterul abuziv al măsurii, ci, dimpotrivă, îl accentuează.

Prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 stabilesc ca persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora, prevederile art.1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător. Astfel, în afara masurilor administrative pentru care legea prevede de drept caracterul politic, conform art. 3 din lege, beneficiarii acestui act normativ au posibilitatea sa dovedească faptul ca și alte masuri cu caracter administrativ au avut caracter politic, prin raportare la dispozițiile art.1 alin. 3 din lege.

Din ansamblul probelor administrate în cauza rezulta caracterul politic al măsurii vizând lipsirea de libertate dispusă față de autorul reclamantelor în perioada mai sus indicată, prin internarea forțată în Colonia de munca Peninsula (Canal), cererea dovedindu-se întemeiată sub aspectul acestui capăt de cerere, care a fost corect admis de instanța de fond.

În recurs, nu au fost administrate probe noi, în condițiile art. 305 din Codul de procedură civilă.

Curtea, analizând legalitatea si temeinicia criticilor cu care a fost legal sesizată, sub toate aspectele, în condițiile stabilite de art. 3041 din Codul de procedură civilă, prin raportare la actele dosarului și la prevederile legale incidente cauzei, constată următoarele:

În referire la recursul declarat de recurentul pârât.

Curtea reține că prin sentința civilă recurată, instanța de fond a constatat că măsura dispusă împotriva autorului reclamantelor, R. G., constând în internarea acestuia în colonia de muncă Peninsula, la data de 19.07.1952, în baza Deciziei M.A.I. M.S.S. nr.666/1952, fiind eliberat la data de 15.08.1953, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, având în vedere dispozițiile art.4 alin 2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.2 alin 1 lit. a), c) din O.U.G nr.214/1999.

Astfel, instanța a reținut că această măsură deși nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative menționate la pct. a)-f) ale art.3 din Legea nr.221/2009, pentru a constitui, de drept, măsură administrativă cu caracter politic a urmărit unul din scopurile prevăzute de art.2 alin 1 din O.U.G nr.214/1999.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că din actele comunicate de C.N.S.A.S, rezultă că motivul pentru care s-a dispus față de autorul reclamantelor măsura internării într-o colonie de muncă a fost acela că acesta a fost membru al mișcării legionare, în perioada 1937-1941, ulterior retrăgându-se.

Din verificarea cererii de recurs, formulată de acest recurent, Curtea constată că acesta tinde la a contesta exclusiv statuarea primei instanțe în sensul că, în prezenta pricina erau incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009, susținerea neechivocă a acestuia fiind în sensul că măsura adoptată împotriva autorului reclamantelor avea de drept caracter politic, fiind circumscrisă situațiilor avute în vedere de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Analizând din această perspectivă critica dedusă judecății, Curtea retine însă că o atare susținere nu are suport probatoriu, câtă vreme înscrisurile anexate de reclamante la filele 49 și 110-156 dosar fond, atestă că măsura dispusă de autoritățile regimului comunist împotriva autorului reclamantelor nu a fost întemeiată pe actele normative enumerate limitativ în art. 3 din Legea nr. 221/2009, ci a fost justificată prin trimitere la decizia MAI nr. 666/1952 (act care nu se regăsește în enumerarea limitativă din art. 3 al Legii nr. 221/2001).

Prin urmare în mod judicios, tribunalul a apreciat că se impune analizarea caracterului politic al acestei măsuri, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat unanim în doctrină, prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant.

Condiția interesului este necesară atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată, impunându-se a fi îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.

Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:

- să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.

Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.

Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie sancționat (art.723 al.2 Cod procedură civilă).

- să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune. Reclamantul trebuie să justifice în persoana sa, nu și a pârâtului, interesul de a promova acțiunea civilă.

Cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei anumite persoane să apere interesul altei persoane și deci, nici interesul colectiv.

Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii;

- să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea. Un interes eventual ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.

Aplicând aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea constată că potrivit Legii nr.221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

În aceste condiții, Curtea retine că reclamantele justifică un interes legitim în formularea unei acțiuni în constatarea caracterul politic al măsurii internării în colonia de muncă dispusă împotriva autorului lor, acesta urmărind realizarea unui interes ocrotit de acest act normativ.

Având în vedere că acest capăt de cerere are natura juridică a unei acțiuni în constatare a dreptului reclamantelor dedus din dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, adoptarea punctului de vedere contrar, s-ar ajunge la lipsirea generală de eficacitate a acțiunii în constatare, pentru astfel de situații concrete.

De altfel, chiar în măsura în care s-ar fi constatat că reclamantele își fundamentează cererea pe o măsura administrativă cu caracter politic, dintre cele la care face referire art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu putea fi exclusă constatarea acestui caracter și pe cale judiciară, câtă vreme nu există nicio prevedere legală care să interzică constatarea acestui caracter, în situațiile în care este recunoscut de lege.

Astfel, spre deosebire de o normă legală, cum este cea înscrisă în art. 3 din Legea nr. 221/2009, care este impersonală, adresându-se unui număr nedefinit de subiecte de drept, hotărârea judecătorească este un act jurisdicțional care vizează drepturi individuale, ea având rolul de interpretare și aplicare a legii la o situație concretă și vizând persoane determinate. Cum o atare solicitare nu poate face obiectul unei acțiuni în realizare, ci numai al unei acțiuni în constatare, partea justifică pe deplin un interes actual, personal și direct, în a solicita instanței să procedeze la verificarea în concret a stării de fapt a cauzei și la a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a opera o anumită normă de drept.

Mai mult, prin constatarea caracterului politic al unei măsuri administrative, de către instanța de judecată, se realizează un efect reparator din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate, un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă astfel că și din această perspectivă, Curtea apreciază că reclamantele justifică un interes personal, actual și legitim în promovarea unei acțiuni cu acest obiect.

În plus, având în vedere și apărările formulate de recurentele reclamante sub acest aspect, Curtea reține că deși instanța de fond a constatat că autorul reclamantelor a avut calitatea de legionar, o atare împrejurare, date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, nu excludea reținerea incidentei art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru situația acestuia, în raport de excepția prevăzută de art. 7 din lege.

Astfel, complinind omisiunea instanței de fond în descrierea situației de fapt, Curtea reține că din dosarul de urmărire (referatele aflate la filele 115-116 dosar fond și fisa persoană aflata la fila 124 dosar fond), rezultă că activitatea politică reținută de prima instanță a autorului reclamantelor s-a desfășurat în perioada_41, la data adoptării măsurii internării în colonia de muncă, menționându-se, de către însăși autoritățile comuniste neechivoc că acesta era „inactiv” în ceea ce privește orientarea sa politică, că nu a deținut funcții publice în regimul legionar, că nu a participat la rebeliune, nu a fost condamnat și nici trimis în judecată pentru o astfel de activitate și nici nu a fost internat în lagăr. Ca atare, măsura administrativă dispusă nu a fost justificată de manifestarea autorului reclamantelor ca legionar, în sensul excepției instituite prin art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 304¹ Cod procedură civilă, găsind nefondate criticile formulate, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul pârât ca nefondat.

În referire la recursul declarat de recurentele reclamante.

În referire la critica vizând greșita respingere a cererii reclamantelor având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, pentru autorul acestora, în perioada 1953-1957, Curtea o constată fondată în limitele și pentru considerentele ce succed:

Astfel, așa cum susțin și recurentele, realitatea instituirii acestei măsuri administrative este confirmată de depoziția martorei L. C., care a declarat că în anul 1953, față de autorul reclamantelor, R. G. s-a luat măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea în care locuia, motivat de orientarea sa politică anterioară, neconfirmată însă la momentul adoptării măsurii administrative a internării în colonia de muncă și nici ulterior eliberării acestuia.

Deși tribunalul a apreciat că această probă nu este concludentă, Curtea nu poate valida o atare apreciere, câtă vreme, martora a declarat, sub prestare de jurământ, că are cunoștință, în mod direct, de faptul că după eliberare, numitului R. G. i s-a stabilit domiciliul forțat, după eliberarea sa din 1953, pe o perioada de 3 ani iar pe de altă parte, din celelalte înscrisuri anexate rezultă cu certitudine că ulterior eliberării din colonia de muncă, autorul reclamantelor a făcut obiectul unei supravegheri continue a fostei securități, pentru aceleași considerente legate de orientarea sa politică.

Tot astfel, „confuzia” care poate fi dedusă din cuprinsul acestei depoziții, vizând faptul că martora a declarat că numitul R. G. a executat o pedeapsă cu închisoarea în Penitenciarul Poarta Albă, când de fapt acesta a fost internat într-o colonie de muncă, nu putea conduce la concluzia nesincerității martorei, câtă vreme, ambele măsuri presupuneau, în mod similar, lipsirea de libertate, nestăpânirea terminologiei juridice de către autorul depoziției neputând fi considerată esențială, mai ales în contextul istoric în care a fost adoptată măsura anterior menționată.

Tot astfel, trimiterea la vârsta martorei și la timpul scurs de la data evenimentelor relatate, putea susține lipsa de concludență a acestei depoziții, în măsura în care în cuprinsul declarației ar fi putut fi decelate și ale elemente contradictorii sau neclare, ceea ce nu se regăsește în speță, în privința tezei probatorii analizate. În plus, în această materie, este permisă administrarea oricărui mijloc de probă pentru dovedirea situațiilor care intră sub incidența dispozițiilor Legea nr. 221/2009, astfel că de vreme ce legea nu prevede că o atare măsura să fie probată exclusiv prin înscrisuri, înlăturarea depoziției de martor, pentru acest considerent nu poate fi apreciată ca fiind temeinică.

În acest context, este lipsită de relevantă susținerea recurentelor vizând o pretinsă omisiune a instanței de fond de a face aplicarea în cauză a Deciziei nr. 200/1951, respectiv a Hotărârii Consiliului de Miniștri, nr. 326/1951, mai ales în contextul în care oricum aceste acte normative, aveau caracter general, stabilirea împrejurării dacă autorul reclamantelor a făcut sau nu obiect al unor măsuri în temeiul acestora, impunând administrarea de probatorii relevante sub acest aspect.

În raport de cele anterior reliefate, având în vedere, totodată, faptul că așa cum rezultă din actele dosarului de fond, nici la momentul internării în colonia de muncă și nici ulterior, autorul reclamantelor nu a desfășurat activitatea care a justificat, în opinia autorităților de la acea vreme,adoptarea măsurilor administrative menționate, împrejurarea că ambele măsuri administrative adoptate împotriva autorului reclamantelor au avut aceleași fundament de fapt, activitatea desfășurată de acesta în cadrul mișcării legionare, anterior datei de 06.09.1940, dar și constatarea intrată în putere lucrului judecat a primei instanțe, în sensul că fapta pentru care autorul reclamantelor a fost internat într-o colonie de muncă a urmărit, în mod evident, scopurile prevăzute de art.2 alin 1 lit. a) și c) din O.U.G nr.214/1999 - în lipsa contestării acestei statuări de către recurentul pârât, Curtea va reține că se impune admiterea, în parte, a acestei cereri și constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu a măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu al autorului reclamantelor, în perioada 16.08._-16.08.1956.

În referire la criticile vizând daunele morale solicitate prin acțiune.

Deși recurentele susțin că în mod eronat prima instanța a reținut incidenta deciziei nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, Curtea nu poate valida o atare critică.

În acest sens, Curtea retine în primul rând că, așa cum rezultă din considerentele deciziei de casare nr. 982/R/14.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București Secția IV a civilă, în rejudecare instanța de fond avea a proceda la analiza dreptului la repararea prejudiciului moral solicitat în temeiul art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.

Or, așa cum dispun în mod expres prevederile art. 315 din Codul de procedură civilă, deciziile de casare sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, astfel încât nu se poate imputa primei instanțe faptul că a analizat cererea introductivă din perspectiva acestui temei de drept, și a incidenței deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu face altceva decât să tranșeze problemele de practica neunitară generate de declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.

Mai mult, Curtea verificând actele dosarului constată că prin chiar cererea de recurs, soluționat prin decizia sus citată, reclamantele au susținut că acțiunea de față se întemeiază pe prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010, astfel încât, în raport de considerentele decizorii din cuprinsul acestei hotărâri, la care s-a făcut anterior trimitere, se poate deduce că instanța anterioară a tranșat inclusiv asupra acestei chestiuni a normei de drept incidente situației de fapt deduse judecății, chiar dacă doar implicit.

Pe de altă parte, contrar susținerilor din prezentul recurs, modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin Legea nr. 202/2010 au privit exclusiv regulile de competență și de procedură în soluționarea litigiilor întemeiate pe Legea nr. 221/2009, și nu aspecte privind dreptul subiectiv.

Astfel, în raport de caracterul clar, neechivoc al acestei norme, Curtea apreciază ca fiind eronată aprecierea recurentelor în sensul că, prin Legea nr. 202/2010 puterea legiuitoare și-a îndeplinit obligația impusă de dispozițiile art. 147 din Constituție, în sensul că a adoptat o lege prin care a pus în acord dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale cu Constituția și că nu a dispărut astfel temeiul juridic al acțiunii.

Curtea constată că prin adoptarea acestei norme cu caracter procedural, intenția legiuitorului a fost aceea de a suprima calea de atac a apelului, cu care, anterior adoptării Legii nr. 202/2010, puteau fi atacate hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, norma înscrisă în art. XIII anterior redată având natura unei norme modificatoare a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 iar nu a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza 1 din acest act normativ, așa cum se arată neechivoc în chiar cuprinsul acestui articol.

Faptul că, prin Legea nr. 202/2010, a fost adoptată o normă modificatoare a art. 5 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme această ultimă normă ca și cea modificatoare, nu cuprind dispoziții de drept substanțial, nu poate avea consecințe decât strict raportat la ipoteza normei, respectiv cu referire la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.

În aceste condiții, nu se poate susține cu deplin temei că, prin adoptarea acestei modificări, legiuitorul a înțeles să acționeze pentru respectarea mecanismului de verificare, în sensul adoptării unui text care să fie în conformitate cu prevederile Constituției, respectiv că legiuitorul a înțeles să adopte art. 5 alin. 1 lit. a în aceeași formă și practic nu și-a însușit susținerile Curții Constituționale din cadrul Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, intenția legiuitorului fiind în realitate, așa cum se arată în chiar expunerea de motive Legea nr. 202/2010, reducerea duratei procesului, prin simplificarea și sporirea celerității soluționării cauzelor.

Tot astfel, Curtea retine că Legea nr. 202/2010, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 714/26.10.2010 iar cele două decizii ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, astfel că, nici din acest punct de vedere nu pot fi primite susținerile recurenților, fiind evident că, la momentul adoptării Legii nr. 202/2010, cele două decizii, nefiind publicate, nu produceau efecte obligatorii, astfel că nu s-ar putea interpreta că prin adoptarea normei înscrise în art. XIII din Legea nr. 202/2010, intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a complini vidul legislativ produs ca efect al adoptării celor două decizii, prin inserarea unui remediu, în acest text, în conformitate cu obligațiile care îi revin conform art. 147 alin. 1 din Constituție.

În acest sens, Curtea nu poate primi apărările recurentelor în sensul că este important momentul intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, câtă vreme, singurele elemente relevante, din perspectiva art. 147 din Constituie, trebuie raportate conținutul normei și la intenția legiuitorului la momentul adoptării noului act normativ.

De altfel, aceste susțineri nu au suport nici din perspectiva unui criteriu cronologic, Curtea reținând în acest sens că deciziile nr. 1358/2010 și 1360/2010 au fost adoptate la data de 21.10.2010, în contextul în care, așa cum rezultă din datele comunicate pe site-ul oficial al Camerei Deputaților, proiectul Legii nr. 202/_10, a fost înregistrat la Senat pentru dezbatere cu nr.b469 (adresa nr.E170/27-07-2010), a fost înscris la data de 24.08.2010 pe ordinea de zi a plenului Senatului, fiind adoptat de Senat la data de 24.08.2010, iar de către Camera Deputaților la 19.10.2010, ulterior fiind înaintată spre promulgare (25.10.2010).

Așadar atât inițiativa legislativă cât și adoptarea Legii nr. 202/2010, de către cele două camere ale Parlamentului, a avut loc anterior constatării neconstituționalității art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, fiind este evident că, întrucât la data adoptării legii de către parlament, Curtea Constituțională nu constatase neconcordanța art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 cu normele legii fundamentale, la momentul adoptării Legii nr. 202/2010 de către Parlament, intenția forului legislativ a vizat exclusiv reducerea duratei procesului, inclusiv în această materie.

Mai mult, așa cum a statuat Curtea Constituțională în cadrul deciziilor nr. 414/2010 și nr. 1.039/2012, declararea neconstituționalității unei norme, „este un efect specific al pierderii legitimității constituționale [...], sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ", respectiv că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât și dispozitivul …deciziilor”.

D. fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, autoritatea legiuitoare avea obligația de a proceda la o reexaminare a normelor declarate neconstituționale, în chiar substanța lor, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, în considerarea argumentelor cuprinse în Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, care se impun cu putere de lucru judecat.

Or, așa cum s-a demonstrat neechivoc în cele ce preced, Legea nr. 202/2010 nu a urmărit atingerea unui atare scop, modificările aduse Legii nr. 221/2009, prin art. XIII vizând exclusiv aspecte procedurale, în considerarea necesității asigurării celerității soluționării cauzelor cu acest obiect.

Astfel, norma de drept invocată de către reclamante, ca reprezentând adaptarea normei declarate neconstituționale la Constituția României, nu este o normă de drept substanțial ci o normă de procedură, prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri morale pentru persoanele condamnate sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Pe de altă parte, deși recurentele reclamante invocă practica instanțelor române, Curtea nu poate primi o atare susținere câtă vreme pe de o parte, deciziile de speță, nu sunt obligatorii, iar pe de altă parte, nu poate face abstracție de faptul că, în cauza nu se poate retine o situație de fapt și de drept similară, celei avute în vedere în cadrul hotărârii invocate, câtă vreme, decizia în interesul legii nr.12/2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost publicată în Monitorul Oficial și producea efecte obligatorii erga omnes, anterior momentului soluționării cauzei în primă instanța în primul ciclu procesual.

O atare interpretare este, de altfel, contrară practicii relevante a Înaltei Curți de Casație și Justiție ( a se vedea deciziile civile nr. 8614 din 7 Decembrie 2011 si nr. 7691 din 14 Decembrie 2012 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă), astfel că nici din acest punct de vedere, având în vedere principiul ierarhiei instanțelor de judecată, un atare argument nu poate fi primit.

Un argument suplimentar în acest sens, îl constituie, contrar susținerilor din recurs, însăși adoptarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei în interesul legii nr. 12/2001, hotărâre care a fost adoptată ulterior publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 202/2010 și intrării acestui act normativ în vigoare.

Astfel, este evident că în măsura în care instanța supremă ar fi apreciat că modificarea adusă prin art. XIII din Legea nr. 221/2009, ar fi fost de natură să constituie un nou temei al dreptului de despăgubire, consacrat de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, în substanța sa, în sensul evocat de reclamante- al intervenției puterii legislative, pentru a pune de acord norma constituțională cu cea legală constatată anterior neconformă legii fundamentale - în mod logic ar fi trebuit să constate încetarea efectelor deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, iar nu obligativitatea acestora, atât la momentul pronunțării deciziei cât și ulterior, inclusiv pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În referire la celelalte argumente invocate de recurentele reclamante, Curtea retine că în ceea ce privește efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat, așa cum s-a arătat și anterior, Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330⁷alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.

În același sens, referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre . și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Cum norma cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată neputând fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric, față de această reglementare, constituțională și legală, în mod judicios a concluzionat prima instanță, că urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, reclamantele au sesizat instanța de fond cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată, doar ulterior publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, mai exact la data de 07.02.2011.

Așa fiind, rezultă că la data promovării acțiunii efectele prevederilor art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, încetaseră.

Mai mult, deși se invocă încălcarea unor drepturi fundamentale prevăzute în Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea constată recurentele susțin o atare încălcare, în principal, din perspectiva drepturilor pretins născute ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009.

În speță, Curtea apreciază însă că nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu sunt titulare ale unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.

Astfel, în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).

În acest sens, în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, Curtea a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații în situația în care legea bulgară prevedea urmarea unei proceduri desfășurate inițial în fața unui organ administrativ, ale cărui decizii puteau fi atacate în instanță. Curtea a constatat că:,, legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".

Potrivit jurisprudenței Curții europene, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern. Aceeași instanța a statuat că spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.

În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea europeană a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri, apreciind că în urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946. Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.

Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.

Tot astfel, în cauza Kopecký împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speță, creanța reclamantului era condițională, fiind necesară intervenția unei instanțe care să constate că toate condițiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.

Or, aplicând distincțiile menționate în cauza de față, se constată că situația este similară celor din hotărârile citate, întrucât potrivit Legii nr. 221/2009, dispozițiile acesteia se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiția să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanțelor învestite.

Astfel, . Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politici). Aceste drepturi de creanță sunt condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. De asemenea, norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Având în vedere similaritatea dintre cele două cauze anterior citate și situația existentă în cauză, Curtea apreciază că pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate reține că reclamantele aveau o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins și, prin urmare, nicio o încălcare a acestei norme convenționale.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de fond nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul de creanță pretins.

În plus,Curtea europeană a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Curtea Europeană a apreciat că intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” atunci când în discuție a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005).

În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

Tot astfel, Curtea europeană a statuat că nu reprezintă o atare încălcare, mecanismul exercitării controlului de constituționalitate al unei legi, de către Curtea Constituțională (Cauza Slavov și alții contra Bulgariei).

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Or, în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, că intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.

Prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate, legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, decurgând, din atribuțiile pe care le are acesta conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

In plus, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

În același sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Or, în referire la aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, s-a pronunțat deja o decizie în interesul legii de către o instanța cu competente în această materie, decizie care la rândul său este obligatorie.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantelor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Tot astfel, o lege contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică internă. Potrivit doctrinei, autoritatea absolută a lucrului judecat în această materie înseamnă că decizia organului de control al constituționalității produce efecte asupra legii înseși, întrucât trăsătura tipică a controlului de constituționalitate este aceea că este un control obiectiv, contenciosul constituțional fiind un contencios al normelor.

În același timp, pronunțarea unor hotărâri obligatorii de către Curtea Constituționala sau Înalta Curte de Casație și Justiție, nu ar putea avea valența unei activități sau act ce urmărește nerespectarea drepturilor sau a libertăților recunoscute de convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de convenție, ci reprezintă expresia mecanismului constituțional, al ierarhiei instanțelor și garantării supremației constituționale respectiv a asigurării interpretării și aplicării unitare a legii, consacrate de art. 142 alin.1 și art. 126 alin. 3 din Constituție.

Instanța de recurs are în vedere, pe de altă parte, că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale și ale instanței supreme se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema dedusă judecății în recurs vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidență nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Or, dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție.

În ceea ce privește incidența articolului 14 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că această normă dispune că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Având în vedere jurisprudența Curții Europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22.10.1996).

Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.

Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă efecte erga omnes .

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi si Iibertăți fundamentale.

Or, în condițiile în care anularea efectelor unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră formulate și nici soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

De altfel, contrar susținerilor din recurs, într-o situație similară, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a apreciat că revirimentele de jurisprudență (care, de asemenea, ar genera diferențe de tratament în condiții similare - n.n.) sunt întâlnite în toate sistemele judiciare și reprezintă o componentă normală a vieții juridice într-un stat democratic (cauza Unédic împotriva Franței, hotărârea din 18.12.2008).

Așa fiind, Curtea urmează a constata caracterul nefondat al susținerilor recurentelor, soluționarea pe fond a cererii acestora cu acest obiect, de către instanța de judecată, în raport de considerentele enunțate pe larg în cele ce preced, nejustificând ignorarea efectelor obligatorii ale acestor decizii.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Diferența de tratament este în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996). Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.

În ceea ce privește Rezoluția nr. 1096/1996 ,adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din analiza conținutului acestui document internațional, Curtea constată că acesta are caracterul unui act cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare scopul lor fiind acela de a aduce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/2010, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

În plus, Declarația Universala a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite, nu cuprinde prevederi privind sistemul internațional de garantare a drepturilor consacrate. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional si legal" din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de inspirație pentru dreptul intern al statelor.Așadar, din punct de vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluție a Adunării Generale a O., adică un act internațional lipsit de forță obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1 din Carta 0.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală O., Declarația reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele”, forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.

Tocmai de aceea, ulterior proclamării sale, s-a impus necesitatea ca prevederile Declarației Universale sa fie incluse în tratate internaționale, în convenții care să le transforme în obligații juridice, pentru statele participante la aceste acte. Aceasta este și interpretarea corectă a prevederilor art. 20 din Constituția României, care în alineatul său prim, stabilește un principiu de reglementare internă (inclusiv sub aspectul aplicabilității dreptului național) în concordanță cu Declarația, dar care în alineatul secund, nu impune prioritatea Declarației în caz de neconcordanță cu dreptul intern, ci doar a pactelor și tratatelor asumate de țara noastră, ca obligații juridice incumbând, spre deosebire de Declarație care, așa cum am precizat, nu are caracter normativ compulsatoriu.

Pe de altă parte, Curtea constată că lipsirea de libertate invocată de reclamante și implicit atingerile aduse, au avut loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, astfel că art. 3 și 5 din această Convenție, nu pot fi aplicate în cauză ratione temporis. Curtea reține sub acest aspect, că în temeiul art. 11 alin. 2 din Constituție, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Așa fiind judecătorul național aplică tratatul internațional în executarea obligației pe care statul căruia îi aparține și-a asumat-o prin exprimarea consimțământului de a fi parte la tratat. Aceasta înseamnă că odată introdus în ordinea juridică internă, tratatul trebuie să se aplice întotdeauna, întocmai ca și legea, principiul aplicării tratatelor de către judecătorul național fiind universal recunoscut și respectat. În consecință, tratatul internațional are vocație la aplicare ca și legea internă, dar, ca și legea internă acesta nu poate fi aplicat retroactiv.

În consecință, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, Curtea constată că aceste norme nu pot constitui, prin ele însele, temei de drept al acțiunii, Convenția fiind aplicabilă unui stat contractant decât cu privire la acele fapte juridice ce s-au produs după ., pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, or acțiunile represive îndreptate împotriva autorului reclamantelor s-au epuizat anterior acestui moment. În aceste condiții, raportarea circumstanțelor în care s-a produs privarea de libertate a autorului reclamantelor și a tratamentului la care acesta a fost supus, ca efect al măsurilor represive dispuse de autoritățile statului comunist, la prevederile din Convenție ce consacră dreptul la dreptul la libertate și la siguranță, nu poate fi apreciată ca fiind în concordanță cu principiile care guvernează efectele ratione temporis ale Convenției (a se vedea și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în decizia în cauza C. împotriva României, decizia din_, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1133 din_, din 11 iunie 2002).

Criticile formulate de recurente pe acest aspect sunt, așadar, nefondate.

Tot astfel, împrejurarea că reclamantelor le-au fost admise cererile având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative dispuse împotriva autorului lor, nu poate avea drept consecință obligativitatea admiterii petitului având ca obiect pretenții, date fiind circumstanțele factuale și de drept, pe larg reliefate în cele ce preced.

În același timp, nu se poate face abstracție de faptul că pe de o parte, aceste cereri au natura diferită și pe de altă parte, nici de împrejurarea că prin constatarea caracterului politic al acestor măsuri administrative, de către instanța de judecată, se realizează un efect reparator din punct de vedere moral.

În plus, declararea neconstituționalității art. 5 lit. a din Legea nr. 21/2009, este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Or, chiar anterior momentului formulării cererii, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

În plus, continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu ar mai fi cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-ar depăși-o, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Curtea reține, totodată, că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

În virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, cadrul procesual, deci inclusiv cauza juridică a cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 132 Cod procedură civilă, cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal.În considerarea aceluiași principiu, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.

Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar, cu care a fost legal sesizate.

Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamantele au indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 1 și 2 din Legea nr. 221/2001, art. 504 alin. 1, art. 505-509 din Codul de procedură penală, respectiv Rezoluția Parlamentului European din 02.04._, Rezoluția nr. 1481 (2006) a Adunării Parlamentare A Consiliului Europei, art. 6 și 14 din CEDO, art.1, protocolul nr. 12 la CEDO.

Verificând în aceste limite, considerentele care au constituit suport al soluției adoptate de instanța de fond, Curtea constată că aceasta s-a raportat la temeiul de fapt și de drept invocat de reclamante în susținerea pretențiilor deduse judecății, astfel că, soluția adoptată respectă întrutotul principiul disponibilității procesului civil.

Câtă vreme reclamantele nu au formulat nicio solicitare care să fie de natură să investească în mod legal prima instanță cu soluționarea pretențiilor acestora, din perspectiva incidenței răspunderii civile delictuale a pârâtului chemat în judecată, reglementată de art. 998-999 din Codul civil, nici în cuprinsul motivelor de fapt și nici în cadrul temeiului de drept de care au înțeles să se prevaleze, împrejurarea că instanța de fond astfel investită a procedat la analiza acțiunii în limitele trasate de reclamante, nu echivalează cu un refuz de a soluționa pricina, în sensul art. 4 alin. 2 din Statutul magistraților adoptat prin Legea nr. 303/2004, în forma republicată, ci constituie o expresie a respectării de către prima instanță a obligațiilor care revin judecătorilor, conform art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă.

Precizările recurentelor, sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 998 din Codul civil, formulate pentru prima dată în calea de atac, urmează fi analizate de către instanța de recurs, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanța și la art. 294 din Codul de procedură civilă, care dispune că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”, text incident și în faza procesuală a recursului, în conformitate cu prevederile art. 316 din Codul de procedură civilă. Or, instanța de recurs, constată că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul cu care a fost investită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

Pe de altă parte referirea din recurs la prevederile art. 6 și 8 din Legea nr. 221/2009, sunt lipsite de relevanță, în ceea ce privește daunele solicitate, câtă vreme, aceste norme vizează o ipoteză diferită de cea a reținută în cauză, autorului recurentelor nefiindu-i aplicate măsurile administrative în temeiul unei hotărâri de condamnare. În plus, aceste norme cu caracter special, de strictă și imediată aplicare, consacră principiul înlăturării de drept a tuturor efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1, consecința fiind aceea că aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor, fără a reglementa un drept distinct la despăgubiri.

Pentru toate considerentele anterior reliefate, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, cu aplicarea art. 304¹ din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va constata caracterul politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu al autorului recurentelor, în perioada 16.08._56, urmând a fi menținute restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1803 din 18.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu recurentele reclamante G. A. C. și C. L. M., ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurentele reclamante G. A. C. și C. L. M. împotriva sentinței civile nr.1803 din 18.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă.

Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul că:

Constată caracterul politic al măsurii administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu a autorului reclamantelor, R. G., în perioada 16.08._56.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 26.06.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. D. M. I. M. A.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/ 07.07.2014

---------------------------------------------

T.B.Secția a V-a – S.C.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 492/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Validare poprire. Decizia nr. 79/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 364/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 707/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 492/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr. 112/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 230/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1148/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1578/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI