Legea 10/2001. Decizia nr. 544/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 544/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-12-2014 în dosarul nr. 16789/3/2013
Dosar nr._
(1934/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.544 A
Ședința publică de la 08.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IOANA BUZEA
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 246 din 24.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. C., în calitate de reprezentant al intimatului reclamant M. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._ /2013, emisă de Baroul București, aflată la fila 4 din dosarul de fond, lipsind apelantul pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Apărătorul intimatului reclamant arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor de apel.
Apărătorul intimatului reclamant solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.
Menționează că instanța de fond, în mod corect, a soluționat notificarea formulată, a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilele din litigiu, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.165/2013.
În ceea ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată, apreciază că, instanța de fond, în mod corect, a stabilit culpa pârâtului și a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, la data de 26.04.2013, sub nr. dosar_, reclamantul M. C. a chemat în judecată pe pârâtul M. BUCUREȘTI, reprezentat prin Primarul General, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța în cauză, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii sub forma acordării de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 200 mp și construcție demolată, în suprafață de 183 mp, situate în M. București, ., sector 5 și să se dispună, totodată, obligarea pârâtului la emiterea dispoziției cu propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul mai sus menționat.
În motivare, reclamantul a arătat că, prin notificarea înregistrată sub nr.548/2002, a solicitat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul teren și construcție demolată, în suprafață de 200 mp (terenul) și, respectiv, 183 mp (construcția), situat în M. București, ., sector 5, imobil dobândit de mama sa prin actul dotal autentificat sub nr._/28.05.1938 și preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.152/1980, evidențiat în anexa 3, poziția 83/131; s-a învederat că, actualmente, întregul imobil este afectat de . și de blocul de locuințe aflat la nr. 97, iar notificarea înregistrată în anul 2002 nu a fost în nici un fel soluționată.
Dezvoltând considerentele acțiunii, reclamantul a arătat că, prin lipsa unui răspuns la notificarea adresată, în termenul imperativ prevăzut de lege, autoritatea administrativă pârâtă a adoptat o atitudine culpabilă, afectând interesele legitime ale reclamantului care, în astfel de condiții, este nevoit să se adreseze instanței de judecată pentru stabilirea dreptului său. Tocmai de aceea, arată reclamantul, instanța poate dispune ea însăși, în mod direct, fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri, atunci când autoritatea sau persoana juridică sesizată prin notificare omite să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.XX/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, referitor la aplicarea dispozițiilor art.26 din Legea nr. 10/2001; soluția este, de altfel, concordantă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că privarea de bun, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, contravine art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar privarea de proprietate implică obligația statului de a despăgubi pe proprietar prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, pentru a sigura o protecție reală și efectivă a dreptului garantat de Convenție.
D. consecință, a concluzionat reclamantul, instanța are competența de a stabili calitatea sa de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii pentru imobilul trecut în proprietatea statului și, întrucât restituirea în natură nu mai este posibilă, urmează ca instanța să constate dreptul la acordarea de despăgubiri și să oblige pe pârât la înaintarea dosarului direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru dovedirea acțiunii sale, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, constând în notificarea cu nr. 548/2002, împreună cu întreg dosarul administrativ constituit, incluzând actul primar de proprietate al autoarei sale, certificatul de moștenitor ce-i atestă calitatea de moștenitor al acesteia, precum și documente emanând de la autoritatea administrativă locală referitoare la identificarea și regimul juridic al imobilului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.XX/2007.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în principal ca prematur formulată, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Argumentând excepția invocată, pârâtul a arătat că, după . Legii nr.165/2013, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 33 alin.1, unitatea deținătoare (singura abilitată de lege să emită decizie/dispoziție de soluționare a notificărilor) are obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2001 rep., înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a noii legi, în anumite termene, special prevăzute de legiuitor în funcție de încărcătura fiecărei entități învestite (între 12 și 36 de luni); aceste termene încep să curgă, potrivit art.33 alin.2, de la data de 1.01.2014, fiind, deci, instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare (altul decât cel reglementat de Legea nr. 10/2001), în afară de termenul de 90 de zile în care persoanele ce se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse. Dreptul pretins de reclamant nu s-a născut, așadar, decât începând cu data de 1.01.2014, analiza notificărilor urmând a se face din perspectiva unui nou act normativ, în temeiul unei alte proceduri, pe care statul a adoptat-o în respectarea Deciziei pronunțate de Curtea Europeană în cauza M. A. împotriva României (decizia pilot din 12.10.2010).
A arătat și că, potrivit dispozițiilor art.4 din lege, aceasta se aplică atât cererilor de restituire formulate și nesoluționate, cât și cauzelor aflate pe rolul instanțelor privind finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.
În subsidiar, s-a susținut de pârât că lipsa unui drept actual face ca acțiunea reclamantului să poată fi privită și ca neîntemeiată, dacă instanța va considera că excepția ridicată nu se verifică.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat în scris de către reclamant, acesta a solicitat respingerea excepției prematurității, instanța având de analizat dreptul dedus judecății din perspectiva dispozițiilor legale în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, în respectarea principiului neretroactivității legii civile, exprimat prin adagiul „tempus regit actum”. În plus, trebuie să se aibă în vedere că dispozițiile art. 25, 26 din Legea nr. 10/2001 (în legătură u care s-a pronunțat Decizia nr. XX/2007) nu au fost abrogate și nici modificate prin intervenția noului act normativ, singurele modificări care au legătură cu cauza de față fiind cele prevăzute de art.50 din Legea nr. 165/2013, cu referire la natura măsurilor reparatorii, în timp ce prevederile art.33 alin.1 nu sunt incidente în speță.
Ulterior, reclamantul a precizat obiectul cererii, în sensul că înțelege să solicite a se constata calitatea sa de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013, pentru imobilul teren și construcție demolată, situat pe fosta stradă Lanțului nr. 24, sector 5, preluat abuziv de către stat, urmând, totodată, ca pârâtul să fie obligat la emiterea Dispoziției cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prevăzute de acest din urmă act normativ.
Prin sentința civilă nr.246/24.02.2014, instanța de fond a respins excepția prematurității acțiunii; a admis acțiunea precizată; a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu Legea nr.165/2013, pentru imobilul construcție demolată, în suprafață de 183 mp, și teren în suprafață de 200 mp, situat în București, fosta stradă Lanțului nr. 24, sect. 5; a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilele menționate mai sus, în conformitate cu procedura instituită prin Legea nr. 165/2013; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 2480 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că problema referitoare la efectele Legii nr. 165/2013 asupra cauzelor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a acesteia, din perspectiva respectării principiului neretroactivității, al egalității în fața legii și nediscriminării, precum și a dreptului de acces la justiție, a fost analizată de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 88 și 95 din 27 februarie 2014, stabilindu-se (Decizia nr. 88) că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale numai în măsura în care termenele prevăzute de art. 33 nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Totodată, dispozițiile art. 33 din lege (care instituie obligația entităților învestite de lege de a soluționa cererile și de a emite decizii de admitere/respingere în termenele de 12-36 luni de la data de 1.01.2014) au fost declarate conforme Constituției (Decizia nr. 95), fiind respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Prin urmare, numai aplicarea dispozițiilor art. 4 teza a doua din lege, care instituie termenele de 12-36 luni, în cazul proceselor aflate pe rolul instanțelor, urmează a fi înlăturate, restul dispozițiilor legii noi fiind de imediată aplicare, potrivit primei teze a art. 4 din lege.
Instanța a constatat că acțiunea reclamantului a fost înregistrată pe rol la data de 26.04.2013, înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (16.05.2013), prin urmare, soluționarea cauzei cade sub incidența dispozițiilor cuprinse în art. 4 prima teză, situație acceptată, de altfel, de către reclamant, care și-a reorientat cererea în sensul aplicării dispozițiilor noii legi.
Pe fondul cererii astfel precizată, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013, cu modificările aduse prin Legea nr. 368/2013, imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură, iar în situația în care acest lucru nu mai este posibil, se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent constând în compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită sau compensarea prin puncte prevăzută în Capitolul III; s-a dat, astfel, eficiență principiului prevalenței restituirii în natură, consacrat explicit prin prevederile art. 2 lit. a, dar și implicit prin prevederile art. 21 alin. 1-3 din lege, ultimele făcând referire la obligația entităților învestite de a înainta Secretariatului Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către prefect, deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii, însoțite de documente care să ateste imposibilitatea restituirii în natură, precum și cu privire la construcțiile demolate, corespunzător situației juridice de la momentul emiterii deciziei.
Din probele administrate în cauză, instanța a constatat că imobilele cu privire la care s-a formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, la data de 13.02.2002 (filele 8, 9) nu mai pot fi restituite în natură, în acest sens fiind Planul de Situație cuprinzând terenul din fosta ., întocmit de autoritățile locale și aflat în păstrarea Primăriei - Direcția Patrimoniu, Evidența Proprietății și cadastru (filele 18-19), din care rezultă că, actualmente, fostul amplasament al terenului este ocupat de blocuri de locuințe, rețele de utilități, căi și spații de acces, spații verzi. Aceeași împrejurare este atestată explicit și prin adresele nr._/12.10.2001 emisă de către Primăria Municipiului București – DGUAT – fila 76 și, respectiv, nr. 2474/_/19.10.2001 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția de Investiții – fila 77.
S-a apreciat ca fiind cert faptul că imobilul notificat de reclamant nu putea fi restituit în natură și, sub rezerva dovedirii calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, reclamantul poate pretinde acordarea acelor forme de reparație la care se referă art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013.
Cercetând acest aspect, tribunalul a reținut că reclamantul a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită, în înțelesul art. 4 alin. 2, coroborat cu art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, la obținerea de măsuri reparatorii, probând, prin certificatul de moștenitor nr. 34/2003 și actele de stare civilă atașate la dosar (filele 12, 13) împrejurarea că este moștenitorul legal al autoarei sale, M. M. (născută N.), de la care a fost expropriat imobilul ce formează obiectul notificării (imobil ce intră sub incidența legii reparatorii, potrivit art. 2 alin. 1 lit. h), precum și împrejurarea că autoarea, la rândul său, avea, anterior preluării de către stat a imobilului, calitatea de proprietar în baza actului dotal din anul 1938.
Instanța a considerat că, față de aceste dovezi ce confirmă pe deplin calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, nu se poate reține o altă realitate juridică (privind apartenența imobilului în proprietatea autoarei reclamantului, la momentul exproprierii), decât în baza unor probe contrare, care, evident, sunt în sarcina pârâtei din cauza de față, și care nu au fost produse; ar fi excesiv să se pretindă reclamantului (existând și prezumția instituită de art. 21) prezentarea și a altor înscrisuri, care nu ar avea mai multă forță decât cele deja existente, atâta vreme cât cele prezentate nu se contestă și nici nu se dovedește, prin probe contrare, inexistența dreptului de proprietate al celui de la care s-a preluat, ori calitatea de moștenitor a solicitantului.
S-a considerat că reclamantul a îndeplinit toate demersurile procedurale impuse de art. 22, 23 pentru redobândirea dreptului de proprietate, formulând cererea de restituire, prin organul abilitat, în fața autorității competente potrivit art. 21 alin. 4, cu respectarea termenului stabilit de lege și cu prezentarea actelor doveditoare, iar autoritatea pârâtă era obligată, potrivit art. 25 alin. 1 din Lege, să se pronunțe asupra cererii de restituire, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, obligație rămasă neîndeplinită până la momentul sesizării instanței cu cererea ce formează obiectul cauzei de față.
Instanța de fond a precizat că, după . Legii nr. 165/2013, nu s-a avut în vedere modificarea ori abrogarea dispozițiilor procedurale ale Legii nr. 10/2002, în ceea ce privește totalitatea operațiunilor pe care solicitantul și, respectiv, autoritatea notificată trebuie să le îndeplinească până la momentul emiterii deciziei/dispoziției, așa încât dispozițiile cuprinse în art. 21-26 din Legea nr. 10/2001 republicată trebuie considerate valabile, ele reprezentând temeiul legal în baza căruia se analizează, în caz de litigiu, îndreptățirea solicitantului și respectarea, de către acesta, a procedurii, precum și îndeplinirea obligațiilor de către entitatea învestită de lege; modificări de esență s-au produs în ceea ce privește procedurile administrative de soluționare a cererilor nesoluționate încă la data intrării în vigoare a legii și modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură; în privința notificărilor nesoluționate și pentru care cei îndreptățiți s-au adresat instanței de judecată pentru a se pronunța în sensul soluționării pe fond a acestora, dispozițiile legii noi (corectate prin controlul de constituționalitate, așa cum s-a arătat) nu au o influență decât cu privire la modalitatea în care, recunoscându-se îndreptățirea celui în cauză, prin raportare la dispozițiile Legii 10/2001 de la momentul notificării, cu modificările ulterioare, se dispun măsurile reparatorii – în natură sau în echivalent/compensare, după regulile legii noi.
S-a considerat că nesoluționarea notificării, până la momentul actual, apare, astfel, nejustificată, iar reclamantul nu are alt remediu adecvat și efectiv pentru recunoașterea dreptului său, decât formularea acțiunii de față, precizată în sensul amintit, cerând instanței să se pronunțe asupra tuturor aspectelor referitoare la îndreptățirea sa de a obține măsurile reparatorii, fără a se putea considera că, prin aceasta, ar fi nesocotite statuările Curții Europene expuse în cauza M. A. și alții împotriva României, căci tot Curtea Europeană a impus statului obligația generală, pozitivă, de a identifica remedii efective și adecvate atât prin măsuri legislative în materia restituirii proprietăților, cât și prin conturarea unei practici judiciare coerente, în măsură să sancționeze orice ingerință nejustificată ori disproporționată în dreptul a cărui reafirmare se dorește.
În același context, instanța a reținut că rămân valabile statuările ÎCCJ din cuprinsul Deciziei XX/2007, referitoare la competența instanțelor de a soluționa, ele însele, cererile de restituire/acordare de măsuri compensatorii, dacă autoritățile învestite omit să le soluționeze, ori le soluționează cu nesocotirea drepturilor solicitanților sau a dispozițiilor legale.
Principiul este, de altfel, reafirmat și în cuprinsul Legii nr.165/2013, unde, în art. 35 alin. 2, 3 se prevede expres că, în cazul în care entitatea investită nu emite decizia în termenele stabilite la art. 33, 34, persoana ce se consideră îndreptățită se poate adresa instanței, care se va pronunța asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și va dispune restituirea în natură/acordarea de măsuri compensatorii în condițiile prezentei legi.
Instanța de fond a considerat că, deși nu o menționează expres, legea a dorit să suprime, astfel, etapa controlului de legalitate pus în sarcina autorităților administrative (prefect, Secretariatul Comisiei Naționale), premergător emiterii deciziei, reglementat de dispozițiile art. 21 alin. 3, 5 din Legea nr. 165/2013, căci un astfel de control este realizat de însăși instanța de judecată, învestită cu acțiunea reclamantului.
Pe fond, a constatat că, pentru imobilul de la adresa din fosta stradă Lanțului, nr. 24, au fost formulate 4 notificări, de către persoane diferite, niciuna soluționată la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Cercetând aceste notificări, s-a observat că ele aparțin celor trei fiice (ori, după caz, moștenitorilor lor) ale autorilor N. L. și S., fiecare pentru imobilele primite de la autori, iar cea de a patra este formulată de alți moștenitori legali ai autorului, în baza certificatului de moștenitor din anul 1980, privind imobilele rămase în proprietate autorului, ulterior înzestrării fiicelor.
Notificarea formulată de reclamant cu nr. 548/2002 nu privește aceleași corpuri de proprietate pentru care s-au formulat și înregistrat celelalte notificări, respectiv notificarea cu nr. 438/2002 – dosarul administrativ nr._ M. F. – fila 62, notificarea cu nr. 3071 - dosarul administrativ nr._ M. E. – filele 89, 98, 101, și notificarea nr. 3197 - dosarul administrativ nr._/2001, formulată de D. A. și A. A. – fila 79 – care privește exclusiv imobilele rămase în proprietatea defunctului N. N. (același cu N. L.), după înzestrarea celor trei fiice, imobile ce sunt menționate ca atare, cu explicațiile acolo arătate, în certificatul de moștenitor eliberat la decesul autorului.
De asemenea, adresa nr._/22.11.2002, emisă de către Administrația Fondului Imobiliar din cadrul CGMB menționează toate corpurile de imobil trecute în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 152/1980, cu titlu de expropriere, de la cele trei fiice ale autorilor N. L. și S., corpuri situate, toate, pe fosta ., dar evidențiate distinct în Anexa 3 a Decretului, astfel: la poziția 83/130 – proprietar M. E. (teren în suprafață de 143 m.p. și construcție în suprafață construită de 90 m.p.), la poziția 83/131– proprietar M. M. – autoarea reclamantului (teren în suprafață de 200 m.p. și construcție în suprafață construită de 108,40 m.p.) și la poziția 83/132 – proprietar M. F. (teren în suprafață de 150 m.p. și construcție în suprafață construită de 88 m.p.).
Instanța a apreciat că împrejurarea potrivit căreia, prin actele întocmite de autorii N. L. și S., aceștia au înțeles să-și înzestreze cele trei fiice cu imobile distincte, situate pe aceeași ., unde se găsea proprietatea inițială (un singur trup), din care aceștia și-au rezervat o porțiune în proprietate, rezultă cu claritate atât din descrierea vecinătăților imobilelor constituite dotă, sau donate, ori transmise prin vânzare fiicelor (actul dotal de la filele 10-11, actul de vânzare de la fila 74, actul de donație de la filele 92-93), dar și din cuprinsul certificatului de moștenitor eliberat în anul 1980, privind succesiunea autorului reclamantului (fila 82), precum și din planul de situația al acestor imobile, de la fila 17 (cu corpurile de clădire A, B, C și D, corpul A fiind cel solicitat în cauză, de către reclamant, provenit de la autoarea sa M. M. – fila 73). Și în anexele decretului de expropriere, celor trei descendente ale autorului N. L. li s-a cerut, individual, acordul pentru expropriere – fila 43.
Prin urmare, s-a apreciat că nu există dubii cu privire la care dintre imobilele ce au aparținut autorilor N. L. și S. s-au formulat notificările de restituire, nefiind caz de identitate de obiect între cererile formulate de către fiecare dintre moștenitori, în baza actelor primare invocate. Ceea ce interesează în cauza de față este numai situația notificării formulate de reclamant, cu nr. 548/2002, nesoluționată, în legătură cu care tribunalul a reținut că, față de documentele aflate în dosarul administrativ, aceasta era întemeiată și justifica o soluție de admitere și de emitere a deciziei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilele notificate, care nu mai puteau fi restituite în natură.
Ca atare, tribunalul a admis acțiunea precizată și, față de dispozițiile legale incidente, evocate anterior, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu Legea nr. 165/2013 pentru imobilul construcție demolată, în suprafață de 183 mp, și teren în suprafață de 200 mp, situat în București, fosta stradă Lanțului nr. 24, sect. 5 și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilele menționate mai sus, în conformitate cu procedura instituită prin Legea nr. 165/2013, desigur, așa cum s-a explicat, trecându-se peste etapa controlului de legalitate pus în sarcina autorităților administrative (prefect, Secretariatul Comisiei Naționale), premergător emiterii deciziei, reglementat de dispozițiile art. 21 alin. 3, 5 din Legea nr. 165/2013.
Totodată, reținând culpa procesuală a pârâtului, al cărui comportament a determinat declanșarea procesului, instanța a apreciat că se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, potrivit art. 451, 453 NCPC, în cuantumul justificat prin plata onorariului de avocat, conform chitanței atașată la dosar.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel pârâtul M. București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susținut că legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent, pe care le reglementează, și nu acordă prefarabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, rezultă că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității învestite cu soluționarea notificării oportunitatea sa de a-și oferi bunurile ori serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura legii nr.10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă sau nu este dorită de solicitant. Prin notificarea formulată, reclamanții nu au solicitat acordarea de bunuri sau servicii în compensare.
În continuare, apelantul a arătat că pentru soluționarea notificării, s-a instituit prin lege un nou termen de soluționare, altul decât cel stabilit de art.25.1 din Legea nr.10/2001, de 120 zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Dispozițiile noii legi (Legea nr.165/2013) se aplică, conform art.4 din lege, și acțiunilor aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a acesteia, situație în care instanța ar fi trebuit să rețină că nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, iar termenul de soluționare a notificării nu a expirat.
În finalul motivelor de apel s-a arătat că obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispoz.art.274 C.proc.civ.
Intimatul reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând, în esență, că nesoluționarea notificării până la momentul actual este nejustificată, iar instanța de fond putea, potrivit deciziei XX/2007 să analizeze pe fond această notificare, în conformitate cu prevederile Legii nr.165/2013, iar obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată a fost dispusă în mod legal față de soluția pronunțată și de faptul că pretențiile sale nu au fost recunoscute de pârât nici măcar la primul termen de judecată.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile legale speciale incidente în materie și de criticile formulate de apelant prin motivele de apel, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei în prezenta cale de atac, Curtea va reține că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Fără a contesta calitatea intimatului reclamant de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, fosta ., sector 5, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție demolată, în suprafață de 183 mp, apelantul pârât susține prin motivele de apel că legea nu prevede o anumită ierarhizare a măsurilor reparatorii de care pot beneficia persoanele îndreptățite și nu acordă preferabilitate, în vreun caz concret, despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, alegerea uneia sau alteia din aceste măsuri fiind lăsată de legiuitor la latitudinea exclusivă a entității învestite cu soluționarea notificării.
Deși reală, această interpretare, nu poate constitui o critică de nelegalitate a sentinței instanței de fond, deoarece acordarea de măsuri reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri nu a fost solicitată în cauză de intimatul reclamant și nici analizată de prima instanță.
Prin acțiunea formulată de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, intimatul reclamant a solicitat constatarea calității sale de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, fosta ., sector 5, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție demolată și obligarea pârâtului apelant a emiterea unei dispoziții prin care să propună acordarea unor astfel de măsuri.
Prin concluziile puse cu ocazia dezbaterilor în fond, la data de 05.02.2014, a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu precizarea că Legea nr. 165/2013 se impune a fi aplicată doar cu privire la măsurile reparatorii ce-i vor fi acordate.
Prin sentința apelată, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului; a constatat calitatea acestuia de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu Legea nr.165/2013, pentru imobilul construcție demolată, în suprafață de 183 mp, și teren în suprafață de 200 mp, situat în București, fosta stradă Lanțului nr. 24, sect. 5; a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilele menționate mai sus, în conformitate cu procedura instituită prin Legea nr. 165/2013; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 2480 lei.
Nici în dispozitivul sentinței și nici în considerentele acesteia nu s-a făcut vreo referire la un eventual drept al reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri sau la preferabilitatea acestei măsuri în raport cu celelalte modalități de restituire prin echivalent prevăzute în lege, situație în care prima critică formulată în apel de către apelantul pârât nu poate fi altfel apreciată de instanță decât ca fiind străină de natura pricinii.
Nefondată este și critica prin care apelantul pârât susține că se află încă în termen legal de soluționare a notificării, astfel cum acesta a fost reglementat prin Legea nr. 165/2013 și faptul că nu mai erau incidente în cauză dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001,după . Legii nr. 165/2013.
Prin decizia nr. 88/17.02.2014 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
În cauza de față cererea de chemare în judecată a fost înregistrată de către reclamant pe rolul primei instanțe la data de 26.04.2013, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, situație în care, față de decizia obligatorie anterior menționată, instanța de fond a apreciat corect că nu poate primi excepția de prematuritate a acțiunii invocată de pârâtul recurent.
Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a intrat în vigoare la data de 21.05.2013, iar prin art. 16 a înlocuit, practic, măsurile reparatorii prin echivalent de care puteau beneficia persoanele îndreptățite la restituire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21alin. (6) și (7) din lege.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din lege reglementările noi cuprinse în această lege specială erau aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, astfel cum susține apelantul pârât, excepție făcând doar dispozițiile legale care prevăd noi termene de soluționare a notificărilor și care se aplică, conform deciziei Curții Constituționale, doar proceselor formulate după . legii.
Din considerentele și dispozitivul sentinței apelate rezultă, însă, că instanța de fond a avut în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile noii legi, obligând pârâtului să propună, în favoarea reclamantului măsuri reparatorii sub forma punctelor compensatorii, prevăzute de Legea nr. 165/2013.
Instanța de fond a soluționat corect și cererea reclamantului, privind cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 cod procedură civilă și în raport de soluția pronunțată, prin care pârâtul a căzut în pretenții față de reclamant.
Acest text de lege din noul cod de procedură civilă, aplicabil cauzei în raport de data înregistrării acțiunii la instanța de fond, reia practic dispozițiile art. 274 din vechiul cod de procedură civilă, invocate de apelant în ultimul motiv de apel, prevăzând expres dreptul părții care câștigă procesul la plata cheltuielilor de judecată de către partea care cade în pretenții.
Prin sentința apelată reclamantul a câștigat procesul împotriva pârâtului, proces generat din culpa sa, constând în refuzul nejustificat de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de lege.
În consecință, apreciind că sentința instanței de fond este legală și temeinică, Curtea va dispune, în baza art. 480 alin. 1 cod procedură civilă respingerea apelului ca nefondat.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată asupra apelului și dispozițiile art. 453 cod procedură civilă, anterior menționate, instanța de apel va dispune și obligarea apelantul la 1240 lei cheltuieli de judecată către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.246 din 24.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C., cu domiciliul ales la SCA P. și Asociații, în București, ..9, ., sector 5.
Obligă apelantul la 1240 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 8.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I./cs
2 ex/17.12.2014
-------------------------------------------
T.B– Secția a V-a – D.M.P.
| ← Strămutare. Sentința nr. 107/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 828/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
