Legea 10/2001. Decizia nr. 623/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 623/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-03-2014 în dosarul nr. 1292/3/2012

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 623 R

Ședința publică de la 25.03.2014

Curtea compusă din :

PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU

JUDECĂTOR – D. F. G.

JUDECĂTOR – D. Z.

GREFIER – S. V.

………………….

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți I. G. și I. C. N. și de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 904/26.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții reclamanți I. G. și I. C. N. reprezentați de avocat Toia P., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind de recurentul pârât M. București prin Primarul General și intimatul pârât S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care

Apărătorul recurenților reclamanți I. G. și I. C. N. arată că în dosarul nr._/3/2009 al Tribunalul București – Secția a III a Civilă nu s-a întocmit un raport de expertiză, pentru că nu s-a contestat nici amplasamentul și nici celelalte aspecte, fiind contestat doar faptul că nu s-au deținut acte de proprietate autentice. Depune la dosar 2 planuri de situație din care reiese că este vorba despre două imobile diferite deținute de autorii reclamanților.

Apărătorul recurenților reclamanți I. G. și I. C. N. arată că nu mai are alte cereri de formulat.

Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Apărătorul recurenților reclamanți I. G. și I. C. N. solicită ca după soluționarea notificării dosarul să fie transmis la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, cerere care a fost respinsă de prima instanță. Consideră că acest capăt de cerere a fost respins în mod neîntemeiat, în raport de dispozițiile Titlului VII al legii nr. 247/2005 și art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, având în vedere că prin soluționarea notificării pe cale judecătorească rămâne fără obiect controlul de legalitate care este menținut în sarcina Prefectului M. București. Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și trimiterea dosarului la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor pentru derularea procedurii prevăzută de Legea nr. 165/2013.

Cu privire la recursul pârâtului solicită respingerea acestuia ca nefondat. arată că pârâtul M. București prin Primarul General susține că nu s-a probat dreptul de proprietate asupra imobilului, în sensul că reclamanții nu au deținut acte autentice. Să se constate că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că există o prezumție relativă de proprietate atâta timp cât acest imobil figurează într-un decret de expropriere și drept urmare nefiind aduse probe contrare de partea adversă în sensul că ar fi fost preluat cu titlu sau cu acordare de despăgubiri la valoarea de piață, apreciază că este dovedită calitatea de proprietari a autorilor reclamanților.

Referitor la aplicarea Legii nr. 165/2013 arată că în raport de dispozițiile art. 4 această lege se aplică tuturor cauzelor, inclusiv celor aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar note scrise.

CURTEA

Soluționând recursurile civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, sub nr._, reclamanții Ionița G. și Ionița C.-N., au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General, S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), pentru ca în contradictoriu cu aceștia și pe baza probelor administrate la dosar, să se pronunțe o hotărâre, prin care: să se soluționeze pe fond, notificarea transmisă prin executor Judecătoresc sub nr. 740/06.07.2001, să se dispună restituirea în natură sau echivalent valoric constând în despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului în funcție de standardele internaționale de evaluare, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 202 mp situat în București, .. 5, sector 1 în conformitate cu Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtului Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._, aferent notificării nr. 740/06.07.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea pârâtului Statului R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București. Obligarea pârâtului Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 740/06.07.2001 transmisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București, ce face obiectul dosarului nr._, reclamanții I. G. și I. C.-N. au solicitat despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 202 mp din București, .. 5, sector 1, teren preluat în mod abuziv.

Prin sentința civilă nr. 184/01.02.2007, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului, prin Decizia nr._/3/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, M. București a fost obligat să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată, cu privire notificarea care face obiectul acestui dosar.

Prin încheierea din data de 13.05.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, Secția a II-a civilă, în calitate de debitor, pârâtul M. București, a fost obligat la plata unei amenzi civile, în cuantum de 50 de lei/zi întârziere, în folosul statului, pentru neîndeplinirea obligației de a emite dispoziție, cu privire la imobilul care face obiectul notificării.

Terenul preluat abuziv de stat a fost proprietatea autorilor reclamanților, Ionița N. și I. I., fiind înregistrați, începând cu anul 1952, în evidențele fiscale ca plătitori de impozite pentru terenul în suprafață de 202 mp, astfel cum rezultă din copiile din dosarul fiscal anexate adresei nr._/16.10.2009 emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 1.

Reclamanții precizează că nu dețin titlul de proprietate privind terenul revendicat, depunând odată cu prezenta, negația primită de la Arhivele Naționale din care rezultă că, nu s-au găsit în arhive titluri de proprietate asupra terenului revendicat, astfel cum rezultă din adresa nr. 3875SANIC/21.09.2011 emisă de Arhivele Naționale.

In cauza sunt însă aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, în lipsa unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, text care operează doar în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a adreselor adresate Arhivelor Naționale și Primăriei, precum și art. 24.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001, potrivit căruia aplicarea prevederilor art. 24 din lege, operează numai în absența unor probe contrare.

Prin adresa nr. C 4133- 4134/13.10.2011, emisă de Serviciul Arhivelor Naționale, reclamanții au făcut dovada negațiilor privind actul de proprietate al reclamantului, iar prin cererea de emitere a Dispoziției, înregistrată la M. București sub nr._/11.10.2011 reclamanții au declarat că nu mai au alte acte de depus, astfel, că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea 10/ 2001 și a normelor de aplicare ale acestui articol.

Preluarea abuzivă a imobilului-teren în suprafață de 202 mp, s-a făcut de la autorii reclamanților, I. N. și I. I., în anul 1970, când acesta a trecut în proprietatea statului conform Decretului Consiliului de Stat nr. 172/26.03.1970 aplicat prin Decizia nr. 540/15.04.1970, pentru teren nefiind încasate nici un fel de despăgubiri.

Cu privire la calitatea de persoane îndreptățite, reclamanții menționează faptul că autorul lor, I. N., a decedat în data de 19.04.1977, după acesta fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 461/26.05.1977 la notariatul de Stat al Sectorului 1, București, conform căruia moștenitori au rămas numita Ionița I., în calitate de soție cu cota de 2/8, reclamantul I. G., în calitate de fiu cu cota de 3/8 și fratele său I. M., în calitate de fiu cu cota de 3/8.

De asemenea, se învederează faptul că în conformitate cu art. 4.2. din H.G. nr. 250/2007, reclamantul I. C.-N. înțelege să dovedească calitatea de moștenitor al tatălui său, I. M., decedat în data de 24.02.1992, cu acte de stare civilă (certificat de deces - I. M., certificat de naștere - I. C.-N.): „La art. 4 alin (2) din lege norma referitoare la accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii implica o analiza calificata a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civila, certificate de moștenitor, daca acestea exista, testamente) pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau testamentar".

De asemenea, a menționat faptul că sora sa, O. D. nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și, prin urmare, cota ce i-ar fi revenit acesteia după tatăl său, I. M., și după bunica lor, I. I., o culege reclamantul I. C.-N., în conformitate cu disp. art. 4 alin 4 din Legea 10/2001.

In data de 06.01.1997 a decedat și autoarea lor, I. I., după aceasta fiind întocmit certificatul de moștenitor 64/02.05.1997 la BNP „F. G.", București, conform căruia moștenitori au rămas reclamanții I. G., în calitate de fiu cu cota de 2/4, reclamantul I. C.-N., în calitate de nepot de fiu cu cota de 1/4 și O. D., în calitate de nepoată de fiu cu cota de 1/4.

Având în vedere prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta la cap. III al legii profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus in termen cererea de restituire, rezultă că reclamanții I. G. și I. C.-N. sunt singurele persoane îndreptățite la restituire, în virtutea dreptului de acrescământ.

Prin urmare, reclamanții I. G. și I. C.-N. sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 202 mp ce a fost situat în .. 5, sector 1, astfel: Ionița G. pentru cota de 1/2 și Ionița C.-N. pentru cota de ½.

In conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 11.10.2011, reclamanții au depus la dosar toate documentele pe care le-au anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care au făcut dovada: calității de proprietari ai imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația urbanistică, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001.

Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare și a declarației că nu mai sunt alte acte de depus, respectiv până la data de 20.06.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să o fi informat pe reclamanta N. G. cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâtul era obligat să emită decizia/dispoziția motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoana îndreptățită la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a pârâtului Primarul General care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 23.09.2010, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul M. București încalcă reclamanților și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea pârâtului M. București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 C.pr.civ., și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.

Acest punct de vedere l-a exprimat ÎCCJ - Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensarea alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la moment soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, Titlul VII din Legea 247/2005.

Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplica termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Instanța civilă este competentă cu privire la un capăt de cerere care are natura contencioasă, conform art. 17 din C.pr.civ., deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 11 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul de față, instanța civila având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art.164 C.pr.civ.).

Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.

Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.

Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

Reclamanții au interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă (întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului reclamantei). De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.

Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care aceasta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamanta este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acesteia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art. 6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 274 C.pr.civ., și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

În ședința publică de la 22.06.2012 reclamanții, prin avocat, au confirmat că nu dețin un act de proprietate în formă autentică cu privire la imobilul notificat, înțelegând să invoce disp. art. 24 din Legea nr.10/2001, depunând la dosarul administrativ înscrisurile prevăzute de acest text legal.

În ședința publică de la 14.12.2012 reclamanții au solicitat și instanța a încuviințat administrarea probelor cu înscrisuri și expertiză în specialitatea topografie cu obiectivele încuviințate în conformitate cu disp. art. 10.3 și 10.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007.

Au fost depuse la dosar: declarație autentificată sub nr. 2322/26.11.2012 dată de I. G. cu privire la faptul că nu deține alte acte de proprietate.

Raportul de expertiză topografică întocmit de expertul A. V. a fost depus la dosar la data de 28.02.2013, niciuna dintre părți neformulând obiecțiuni.

Față de acest raport de expertiză Primăria Municipiului București a depus la dosar adresa nr. 1292/24.04.2013 privind situația juridică a fostului imobil situat în . nr.5, sector 1, iar reclamanții au depus la dosar înscrisuri eliberate de toate instituțiile abilitate privind nedeținerea titlului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 904 din 26.04.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea precizată, a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților I. G. și I. C.-N., în calitate de persoane îndreptățite, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri ce se vor stabili în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, . nr.5, sector 1, compus din teren în suprafață de 202 mp, imposibil de restituit în natură și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre și obligarea pârâtului S. R. prin CCSD să înregistreze dosarul transmis către M. București prin Primarul General, ca neîntemeiate.

A obligat pârâtul către reclamante la plata sumei de 1700 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert specialitatea topografie).

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin notificarea nr. 740/06.07.2001 transmisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București, ce face obiectul dosarului nr._, reclamanții I. G. și I. C.-N. au solicitat despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 202 mp din București, .. 5, sector 1.

Terenul preluat de stat a fost proprietatea autorilor reclamanților, Ionița N. și I. I., fiind înregistrați, începând cu anul 1952, în evidențele fiscale ca plătitori de impozite pentru terenul în suprafață de 202 mp, astfel cum rezultă din copiile din dosarul fiscal anexate adresei nr._/16.10.2009 emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 1.

Tribunalul constată că autorul reclamanților, I. N., a decedat în data de 19.04.1977, după acesta fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 461/26.05.1977 la Notariatul de Stat al Sectorului 1, București, conform căruia moștenitori au rămas numita Ionița I., în calitate de soție cu cota de 2/8, reclamantul I. G., în calitate de fiu cu cota de 3/8 și fratele său I. M., în calitate de fiu cu cota de 3/8.

De asemenea, se mai constată că, în conformitate cu art. 4.2. din H.G. nr. 250/2007, reclamantul I. C.-N. a dovedit calitatea de moștenitor al tatălui său, I. M., decedat în data de 24.02.1992, cu acte de stare civilă (certificat de deces - I. M., certificat de naștere - I. C.-N.).

De asemenea, sora reclamantului I. C.-N., O. D., nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, și prin urmare cota ce i-ar fi revenit acesteia de pe urma tatălui său, I. M., și de pe urma bunicii reclamanților, I. I., este culeasă de reclamantul I. C.-N., în conformitate cu disp. art. 4 alin. 4 din Legea 10/2001.

In data de 06.01.1997 a decedat și autoarea reclamanților, I. I., de pe urma acesteia fiind întocmit certificatul de moștenitor 64/02.05.1997 la BNP „F. G.", București, conform căruia moștenitori au rămas reclamanții I. G., în calitate de fiu cu cota de 2/4, reclamantul I. C.-N., în calitate de nepot de fiu cu cota de 1/4 și O. D., în calitate de nepoată de fiu cu cota de 1/4.

Având în vedere prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta la cap. III al legii profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus in termen cererea de restituire, rezultă că reclamanții I. G. și I. C.-N. sunt singurele persoane îndreptățite la restituire.

Așa cum rezultă din adresa de înaintare a dosarului administrativ, notificarea nr. 740/06.07.2011 nu a fost soluționată până la data emiterii adresei, fiind necesară completarea dosarului administrativ cu actul de proprietate în copie legalizată sau original.

Reclamanții au înțeles să invoce în prezenta cauză disp. art. 24 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea acestor prevederi și tot în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub numele de proprietar.

Tribunalul reține că potrivit art. 24.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, înscrisurile menționate la art. 24 alin.1 din Legea nr.10/2001 sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate.

Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei și a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri.

În aplicarea acestor dispoziții legale reclamanții au depus la dosar (fila 29) adresa nr. 2875/21.09.2011 emisă de Arhivele Naționale în care se menționează că în evidența aflate în păstrarea instituției s-a constatat că nu figurează actul de vânzare – cumpărare încheiat între I. V., în calitate de vânzătoare și I. N., în calitate de cumpărător, privind imobilul situat în București, . nr.5, sector 1.

Prin adresa nr. 249/18.03.2012 . a comunicat, de asemenea, că nu are în evidențe actul de proprietate privind imobilul – teren în suprafață de 202 mp din București, . nr.5, sector 1, pe numele I. N. și I. I..

Aceeași mențiune a fost comunicată și de Primăria Sectorului 1 București.

Tribunalul constată însă că prin Decretul 172/26.03.1970 privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile, în tabelul cuprinzând deținătorii ale căror imobile situate în M. București se expropriază și se trec în proprietatea statului, la numărul criteriu 10 și la numărul 69 din planul de situație figurează în calitate de deținători ai imobilului I. N. și I. I., pentru terenul în suprafață de 202 mp situat în București, . nr.5, sector 1.

Totodată, în fișa tehnică a imobilului întocmită la 05.12.1967 unde este indicată suprafața de teren de 202 mp, fără construcții, acesta este descris ca fiind proprietate particulară a numitului I. N..

De asemenea, în ceea ce privește istoricul de rol fiscal deținut de DITL Sector 1 pentru imobilul situat în București, . nr.5, sector 1, o primă declarație de stabilire a impozitului este dată la data de 12.02.1952, de I. N., pentru terenul viran în suprafață de 202 mp., evidențe care s-au mai întocmit și în anii 1957 și 1958, o ultimă adresă cu privire la acest teren fiind datată 25.05.1966, prin care I. N. a solicitat revizuirea impunerii cu privire la acest teren.

Prin declarația autentificată sub nr. 2322/26.11.2012 reclamantul I. G. a declarat pe proprie răspundere că a efectuat toate demersurile în vederea obținerii actului de proprietate prin care autori lui I. N. și I. I. au dobândit imobilul din București, . nr.5, sector 1 și că nu mai deține alte documente care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului notificat, în afara celor depuse la dosar.

Așadar, tribunalul consideră că în cauză urmează a fi aplicate disp. art. 24 din Legea nr.10/2001, prin înscrisurile existente atât în dosarul administrativ, cât și în dosarul de instanță, pârâții neadministrând probe contrare prezumției ce rezultă din actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate aparținând autorilor reclamanților.

Tribunalul a reținut că aceștia au depus toate negațiile referitoare la actele de proprietate, iar în decretul de expropriere prin care s-a pus în executare măsura preluării I. N. și I. I. sunt presupuși că au deținut terenul în suprafață de 202 mp sub nume de proprietar.

Prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză a fost identificat terenul în suprafață de 202 mp, expertul A. V., pentru a stabili legătura dintre terenul pe care l-au deținut autorii reclamanților la nr. 5 din ., terenul care a fost expropriat prin Decretul CS nr. 172/26.03.1970 și amplasamentul din teren, a analizat și planul din Anexa nr.1A care a însoțit Anexa A nr.8 la Decretul CS și s-a stabilit identitatea între aceștia.

Pentru stabilirea amplasamentului, expertul a folosit Anexa nr.3 pe care Primăria Municipiului București a identificat vechiul amplasament al imobilului, așa cum era în anul 1969, iar cu ajutorul Anexei nr.4 expertul a stabilit dimensiunile terenului la momentul realizării fișei tehnice a imobilului la 05.12.1967 (anexele invocate sunt atașate raportului de expertiză).

În adresa nr. 1292/24.04.2013 referitoare la situația juridică a imobilului notificat, stabilită și comunicată după efectuarea raportului de expertiză, se face mențiunea înscrierii numiților I. N. și I. I. în Decretul nr.172/26.04.1970 cu terenul în suprafață de 202 mp.

Așa fiind, față de considerentele expuse și având în vedere disp. art. 26 alin. 3 coroborat cu art. 11 și art. 25 din Legea 10/2001, precum și dispozițiile Deciziei nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, tribunalul va admite în parte cererea precizată, va obliga pârâtul M. București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților I. G. și I. C., în calitate de persoane îndreptățite, dispoziție motivată cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri ce se vor stabili în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, . nr.5, sector 1, compus din teren în suprafață de 202 mp, imposibil de restituit în natură.

Tribunalul a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre și obligarea pârâtului S. R. prin CCSD să înregistreze dosarul transmis către M. București prin Primarul General, ca neîntemeiate considerând că, pârâtul trebuie să respecte dispozițiile privind exercitarea controlului de legalitate de către instituția prefectului, în temeiul Legii 340/2004, care după rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri (prin care instanța a verificat și a constatat îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptățită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de lege, existența la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv, a actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, precum și a înscrisurilor care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului), se va rezuma doar la analizarea respectării hotărârii judecătorești de soluționare în fond a notificării și nu la o nouă verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea 10/2001, această împrejurare fiind stabilită fără echivoc prin rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri.

În baza art. 274 C.pr.civ., a fost obligat pârâtul către reclamante la plata sumei de 1700 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert specialitatea topografie).

În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții Ionița G. și Ionița C.-N. și M. București prin Primarul General.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat că formulează critici doar împotriva soluției de respingere a capătului 2 de cerere, prin care au solicitat obligarea obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Este adevarat ca art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat si completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozitiilor emise de primarii unitaților administrative detinatoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot sa fie restituite in natura, in sensul ca dupa trecerea termenului de contestatie stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozitiile / deciziile impreuna cu dosarul aferent se inainteaza Instituției Prefectului, in vederea realizarii controlului de legalitate, cit și faptul ca prefectul, dupa ce verifica din punct de vedere legal dispozitiile, emite un aviz de legalitate a dispozitiei, pe care il inainteaza pe baza de proces- verbal catre Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, in vederea evaluarii imobilelor si emiterii titlului de despagubiri.

In speța prezenta insa, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la masuri reparatorii in echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cit si la dreptul de proprietate asupra imobilului si faptul ca acesta nu poate sa fie restituit in natura, s-a realizat de instanța judecatoreasca competenta, in urma acestui control de legalitate stabilindu-se ca reclamanții au calitatea de persoana indreptățită la masuri reparatorii, astfel ca nu se impune ca Prefectul Municipiului Bucuresti sa efectueze un asemenea control de legalitate.

Oricum, instanța de judecata are plenitudine de competenta in ceea ce priveste controlul de legalitate asupra tuturor masurilor dispuse atat de Primarul General al Municipiului Bucuresti, cat și de Prefectul Municipiului Bucuresti, astfel ca un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv si ar prelungi in mod inutil termenul final de soluționare a notificarii acestora, constand in derularea procedurii de stabilire a cuantumului despagubirilor si emiterea titlului de despagubiri de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

Dispozițiile art. 16 alin. 2/1 din Titlul VII al Legii 247/2005 sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificarilor soluționate pe cale administrativa de primarii localitatilor unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situatii in care dispozitiile emise de primar impreuna cu intreaga documentație aferenta, se inainteaza prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al masurilor stabilite de primar .

Or, in speța prezenta, atita timp cât notificarea nu a fost soluționata de primar, iar instanța judecatoreasca sesizata cu soluționarea pe fond a notificarii, a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar sa fie inaintat prefectului, pentru ca acesta sa realizeze o activitatea pur formala.

Aplicarea intocmai a dispozițiilor art. 16 din Legea 247/2005, astfel cum a apreciat prima instanță ar fi excesiva și ar conduce la prelungirea inutila a termenului de soluționare definitivă a notificarii, prin emiterea titlului de despagubiri de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, cu incalcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autoritatilor statului, ..

Recurentul pârât M. București prin Primarul General a arătat prin motivele de recurs că potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii sau de acordare de bunuri si servicii în compensare, ci, conform art.1 al.1 și al.2, art.4, art.16 și art.50 lit. b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2. respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.

Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arata în mod expres ca aceasta lege este aplicabila si cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instantelor de judecata, la data intrarii în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.

Art. 50 lit. b mentioneaza expres faptul ca „orice dispozitie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internationale de evaluare si masura paratorie a compensarii cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevazute în Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare se abroga”.

F. de dispozitiile legale mentionate anterior se constata ca desi instanta de judecata retine ca dovedita calitatea de persoana îndreptatita a reclamantilor cu privire la imobilul în litigiu, totuși înscrisurile depuse nu valoreaza titlu translativ de proprietate.

Astfel, înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată la solutionarea cauzei si considerate de catre instanta de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate nu fac aceasta dovada si nu suplinesc necesitatea probarii dreptului, inclusiv în ceea ce priveste întinderea acestuia și a raporturilor dintre autorii reclamantului referitor la proprietatea imobilului în litigiu.

Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată,constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, recurentul pârât a arătat că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a parții, în cazul de față nu se poate retine culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.

S-a invocat jurisprudența C.E.D.O. care prevede că partea care a castigat procesul nu putea obtine rambursare a unor cheltuieli, decat în masura în care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.

In cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sanctiunea este reglementata de art.274 alin.3 C. proc. civ. si consta în dreptul suveran al instantei de judecata de a micsora onorariul, daca este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor invocate, Curtea constată următoarele:

În procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane îndreptățite o au, potrivit art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, persoanele fizice sau persoanele juridice care au avut calitatea de proprietari ai bunului imobil la data preluării, precum și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr.10/2001 modificată și republicată, “în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Potrivit dispozițiilor art. 50 lit. b) din Legea nr. 165/2013, „La data intrarii in vigoare a prezentei legi orice dispozitie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internationale de evaluare si la masura reparatorie a compensarii cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, prevazute in Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se abroga”.

Așadar, aceste dispoziții au abrogat exclusiv dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la modalitatea de evaluare a imobilelor și la măsurile reparatorii acordate pentru imobilele al căror regim juridic este reglementat de acest act normativ, dispozițiile art. 24 din Legea nr.10/2001, rămânând în vigoare.

De asemenea, Curtea apreciază că în cauză instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prezumției de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr.10/2001.

Astfel, potrivit mențiunilor din Decretul Consiliului de Stat nr. 172/26.03.1970, privind exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile, terenul în suprafață de 202 mp, situat în București, .. 5, sectorul 1, a fost expropriat de la autorii recurenților reclamanți, I. N. și I. I..

În cauză, recurentul pârât nu a produs probe contrare, care să răstoarne prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv nu a dovedit că imobilul din București, .. 5, sectorul 1 a fost deținut în proprietate de altă persoană.

Mai mult, astfel cum a reținut și instanța de fond,în fișa tehnică a imobilului întocmită la 05.12.1967, unde este indicată suprafața de teren de 202 mp, fără construcții, este menționat ca proprietar numitul I. N..

Totodată, autorul recurenților reclamanți, numitul I. N., este menționat în calitate de proprietar al imobilului în litigiu și în evidențele fiscale întocmite în anii 1952, 1957 și 1958, astfel încât, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond, față de mențiunile din actul prin care s-a dispus măsura exproprierii coroborate cu înscrisurile de la dosar, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a apreciat că recurenții reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Curtea găsește, însă, întemeiată critica recurenților reclamanți privitoare la greșita respinge a capătului de cerere privind dosarul aferent notificării nr. 740/06.07.2001 direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Sub acest aspect, trebuie reținut că intregul control de legalitate, sub toate aspectele cauzei, a fost efectuat in mod direct de catre instanta de judecata, situatie in care controlul de legalitate din partea Prefectului nu mai poate fi efectuat, fiind asadar nu doar inutil, ci in mod legal imposibil de efectuat. Aceasta intrucat ar fi de neconceput ca acest control de legalitate din partea organului administratiei publice sa cenzureze insasi hotararea instantei de judecata, dupa cum nu exista vreo cale de atac pe care Prefectul sa o poata exercita impotriva sentintei tribunalului (controlul de legalitate conferit de lege in atributiile Prefectului in domeniul Legii nr. 10/ 2001 fiind conceput ca un control exclusiv pentru faza administrativa a procedurii Legii nr. 10/ 2001, cand prefectul poate contesta dispozițiilor de restituire emise de primari).

In cauza prezenta toate aspectele puse in discuție in cauza, de la dreptul la masuri reparatorii al reclamanților, calitatea acestora de persoane îndreptățite și natura masurilor reparatorii cuvenite, au fost transate de instanta de judecata, solutionarea propriu-zisa si efectiva, in mod irevocabil, a notificarii s-a facut de catre instanta de judecata competenta, prin hotarare judecatoreasca, asadar legalitatea acordarii de masuri reparatorii a fost stabilita de instanta. Asa fiind, este exclusa procedura de inaintare a documentatiei notificarii catre Prefect pentru exercitarea controlului de legalitate, acest control de legalitate exercitandu-se exclusiv asupra actelor emise de primari si fiind exclus a se concepe un control de legalitate pe care Prefectul l-ar exercita asupra hotararii judecatoresti.

Este, in mod evident, excesiv si total nejustificat in contextul cerintelor impuse de art. 6 din CEDO, sa fie inaintata documentatia catre Prefect doar ca aceasta institutie sa o inainteze in mod centralizat catre Comisia Centrala pentru Compensarea Imobilelor, comisie care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, centralizarea la nivelul Prefectului a documentatiilor administrative nefiind un scop in sine, o etapa delimitata ca atare – cu un anumit scop - in cadrul procedurii, ci inaintarea documentatiei catre Prefect are ca scop controlul de legalitate, centralizarea reprezentand o simpla metoda de lucru.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate pentru imobil, este adevărat că prin . Legii nr. 165/2013, de imediată aplicare, potrivit dispozițiilor art. 4 din acest act normativ, inclusiv în ceea ce privește cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, sintagma „despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv” cuprinsă în Legea nr. 10/2001 a fost inlocuită, potrivit dispozițiilor art. 50 lit. a) din Legea nr. 165/2013, cu sintagma „măsuri compensatorii în condițiile legii” nr. 165/2013.

Însă, aceste dispoziții au intrat în vigoare, ulterior pronunțării sentinței atacată cu prezentul recurs, astfel încât nu se poate imputa instanței neaplicarea unei legi inexistente.

Asta nu înseamnă că dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu vor fi avute în vedere de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura stabilirii măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul în litigiu, ce nu poate fi restituit în natură, acest act normativ fiind singurul care reglementează în prezent natura acestor măsuri.

În ceea ce privește critica recurentului pârât sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, Curtea reține că potrivit art.274 alin.1 Cod procedură civilă „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Textul art. 274 din Codul de procedură civilă, instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecății și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Prin urmare, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.

În speță, instanța de fond a admis acțiunea formulată împotriva pârâtului M. București prin Primarul General, constatând încălcarea de către acesta a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin nesoluționarea notificării formulată de recurenții reclamanți în baza acestui act normativ, soluție în raport de care recurentul pârât are calitatea de parte căzută în pretenții. Culpa sa procesuală nu ar fi existat doar dacă pretențiile recurenților reclamanți cu privire la imobilul notificat ar fi fost recunoscute de bună voie de către recurentul pârât, în cadrul procedurii administrative ori, cel mai târziu, până la prima zi de înfățișare. Cum în cauză nu se regăsește niciuna dintre aceste situații, în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că recurentului pârât M. București prin Primar General îi revine obligația de a suporta cheltuielile făcute de reclamanți cu acest proces.

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 din C.proc.civ. judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Însă, în speță, din cuantumul total al cheltuielilor acordate de instanța de fond, doar 500 lei reprezintă onorariul de apărător, restul sumei de 1.200 constituind onorariul de expert stabilit de instanță și achitat de reclamanți.

În această situație, Curtea apreciază că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ., un onorariu de avocat în sumă de 500 lei neputând fi considerat excesiv.

Pentru aceste motive, in baza art. 312 C.pr.civ. va fi respins ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, va admite recursul declarat de recurenții reclamanți I. G. și I. C. N., va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtului să înainteze direct dosarul către CNCI și obligă pe pârâtul M. București să înainteze direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul administrativ aferent notificării nr.740/2001, însoțit de hotărârile judecătorești pronunțate în cauză.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În baza art.274 Cod procedură civilă, va fi obligat recurentul pârât, ca parte căzută în pretenții, la plata către recurenții reclamanți a sumei de 300 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu apărător, conform chitanței depusă la dosar (fila 59).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 904/26.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Admite recursul declarat de recurenții reclamanți I. G. și I. C. N. împotriva sentinței civile nr.904/26.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă.

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:

Admite și capătul de cerere privind obligarea pârâtului să înainteze direct dosarul către CNCI și obligă pe pârâtul M. București să înainteze direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor dosarul administrativ aferent notificării nr.740/2001, însoțit de hotărârile judecătorești pronunțate în cauză.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă pe recurentul pârât M. București la plata către recurenții reclamanți a sumei de 300 lei cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 25 martie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. L. M. D. F. G. D. Z.

GREFIER

S. V.

RED.DLM

Tehnored.DLM/MȘ/ 2 ex.

30.04.2014

#Judecator Daniela Laura Moraru

← Legea 10/2001. Decizia nr. 828/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... →

Legea 10/2001. Decizia nr. 623/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 623/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI