Legea 10/2001. Decizia nr. 24/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 24/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2014 în dosarul nr. 26262/4/2011
Dosar nr._
(2027/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 24
Ședința publică de la 13.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât, M. FINANȚELOR PUBLICE-PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 627.A/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. G. și B. C..
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, C. E., pentru intimații-reclamanți, B. G. ȘI B. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._, eliberată de Baroul București, lipsind recurentul-pârât, M. FINANȚELOR PUBLICE-PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că, recurentul-pârât, prin motivele de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin.2 C.p.civ.
Avocatul intimaților reclamanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de administrat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Având cuvântul, avocatul intimaților-reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat.
Consideră că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesual pasivă, cum de altfel au stabilit ambele instanțe, aflându-ne în temeiul de drept al unei legi speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, care prevede expres acest lucru.
Cel de al doilea motiv de recurs solicită de asemenea să fie respins, cât timp prin acțiunea în revendicare au fost obligați să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, întrucât, acel contract de vânzare-cumpărare și-a pierdut orice efect juridic, așa încât reclamanții în mod corect au solicitat restituirea prețului la valoarea de piață.
Cu privire la cel de al treilea motiv de recurs, prin care se critică faptul că prețul imobilului este prea mare, solicită de asemenea să fie respins, deoarece, recurenta-pârâtă nu s-a prezentat în instanță, nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, în opinia sa, expertiza a fost corectă și omologată de instanță.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7648/03.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, s-a admis cererea precizată formulată de reclamanții B. G. și B. C., în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 194.400 lei, cu titlu de despăgubiri.
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 4 București la data de 10.10.2011, precizată la data de 29.02.2012 (fila 47), reclamanții B. G. și B. C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor bănești, constând în valoarea de piață a apartamentului nr. 1, situat în ., parter, corp B, sector 4, București.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanții au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilul anterior menționat.
S-a mai arătat că prin hotărâre judecătorească irevocabilă reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul fostului proprietar.
În dovedire, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiza.
În drept, au fost invocate prevederile art. 50 ind. 1 alin. 1, art. 50 ind. 1 alin. 2, art. 50 alin. 2 ind. 1 și art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare.
La dosar, au fost depuse înscrisuri.
A fost întocmit totodată raport de expertiză de către expert M. Papasteri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut în fapt și în drept următoarele:
Conform contractului de vânzare cumpărare nr. 1811/22.04.1997 (fila 4) Primăria Municipiului București, prin . a vândut, iar reclamanții B. C. și B. G. au cumpărat locuința situată în București sector 4, ., parter, apartament 1, compusă din 3 camere + antreu, bucătărie, WC, în baza Legii nr.112/1995, la prețul de 5.965.392 lei, achitat integral cu chitanța nr._ la data de 09.05.2001(fila 82).
Prin Decizia civilă nr. 225A/25.03.2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._ (nr. vechi 1382/2009), irevocabilă prin Decizia civilă nr.934/04.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, au fost obligați pârâții-reclamanți B. C. și B. G. să lase reclamantei-pârâte B. Lambrița, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 situat în București, ., sector 4, identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1811/22.04.1997, instanțele constatând totodată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit având în vedere că Decretul nr. 92/1950 era prevăzut drept titlu pentru stat în deținerea imobilului prin art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar subdobânditorii nu aveau capacitatea de a cerceta valabilitatea titlului statului, acesta bucurându-se de aparența de proprietar, așa încât pârâții au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună-credință, această prezumție nefiind răsturnată de reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001 privind regimului juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Textul de lege enunțat stabilește două condiții pentru a putea fi restituit de către stat prețul de piață al imobilului, și anume: să existe un contract de vânzare – cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 și respectivul contract să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În cauza de față contractul de vânzare – cumpărare nr.1811/22.04.1997 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București nu a fost desființat, însă prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari acest contract a rămas lipsit de efecte juridice, consecințele fiind similare cu cele ale desființării actului juridic.
În ceea ce privește prima condiție – încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 – instanța reține că prin Decizia civilă nr. 225A/25.03.2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._ (nr. vechi 1382/2009) s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că actul de vânzare – cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 (fila 21).
Potrivit dispozițiilor art.1200 pct.4 C.civ. „sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum … puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat”, iar potrivit art.1201 C.civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți..”
În cauza de față nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat prin raportare la litigiul anterior care s-a purtat între părți și care a avut un alt obiect, însă dezlegarea problemelor de drept se impune cu putere de lucru judecat în cauza de față.
În aceste condiții instanța a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cele două condiții cumulative impuse de art.501 din Legea nr.10/2001 pentru a se acorda reclamanților despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului ce a fost restituit foștilor proprietari.
Expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză de inginer M. Papasteri a identificat imobilul și l-a evaluat la suma de 194.400 lei, echivalentul a 43.600 euro (fila 91).
Referitor la calitatea procesuală a părților s-a reținut că presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății - pentru a avea calitate procesuală activă și respectiv existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic - pentru a avea calitate procesuală pasivă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă a pârâtului.
În speță, față de dispozițiile legale indicate mai sus rezultă că debitorul obligației restituire a prețului de piață al imobilului este indicat de lege ca fiind Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere și dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.221/2008, activitatea și structurile specializate din domeniul finanțelor au fost preluate de la M. Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.50 ind.1 din Legea 10/2001, modificată, instanța a admis cererea, obligând pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice să achite reclamantei 194.400 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, ., parter, ., sector 4”.
S-a făcut aplicarea art.274 C.proc.civ.
Împotriva sentinței civile nr.7648/03.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, a formulat apel Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru greșita respingere a excepției lipsei de calitate procesuală pasivă invocată, strict raportat la prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 și îndeplinirea cerințelor acestui text de lege de către titularul pretențiilor deduse judecății, la principiul relativității efectelor contractului și titularul obligației de garanție pentru evicțiune care nu poate fi decât Primăria Municipiului București, neîndeplinirea condițiilor art.501 din Legea nr.10/2001 în speță și supraevaluarea imobilului în litigiu ce are ca efect îmbogățirea fără justă cauză, în mod greșit a fost obligat Ministrul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată la fond.
Nu s-au administrat noi probe în apel.
Prin decizia civilă nr.627/A/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ s-a respins ca nefondat, potrivit art.296 C.proc.civ., apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, cu următoarea motivare:
„Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de critică exprimate și în raport de prevederile art.297 C.pr.civ, tribunalul a apreciat că apelul declarat de apelantul-pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:
În privința primului motiv de apel, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că acest motiv nu este întemeiat.
Sub aspectul temeiniciei obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor sume de bani, se reține că într-adevăr potrivit regulilor generale, din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, care în speță este Municipiul București. Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. De asemenea, faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor constituit prin disp. art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către MEF din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Acest text de lege este incident și în situația de față, în care se solicită valoarea de circulație a imobilului, prin argumentul de analogie, deoarece nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea prețului și cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și a încasat prețul.
Astfel, instanța reține că titlul reclamanților nu a fost desființat, dar s-a produs o evicțiune totală, ceea ce reprezintă o privare de proprietate care contravine disp. art. 44 alin. 1 și 6 din Constituție, privare care echivalează cu o adevărată expropriere, fără oferta de despăgubire, în acest sens pronunțându-se CEDO și în cauza R. împotriva României.
Soluțiile CEDO au creat o practică constantă de a obliga Statul Român la achitarea acestor despăgubiri, iar calitate procesuală pasivă în astfel de procese pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor și plata despăgubirilor o are Ministerul Finanțelor Publice.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului este determinată și de faptul că statul este garantul drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de Constituție și de tratatele internaționale la care România este parte, între care se regăsește și dreptul de proprietate, iar pe de altă parte, a încasat sumele de bani rezultate din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, sume de bani ce s-au constituit la dispoziția MEF în fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestei legi.
Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor in baza Legii nr. 112/1995 ale căror titluri de proprietate au fost desființate în mod irevocabil, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, reglementându-se un caz special de răspundere pentru evicțiune, sub aspectul restituirii prețului plătit, care deroga de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 si urm. din C.civ.
Un argument invocat in susținerea acestui aspect îl constituie și faptul ca prețul încasat din vânzarea apartamentelor in temeiul legii nu a intrat in patrimonial Municipiului București, ci era virat, prin intermediul prestatorului de servicii, după reținerea comisionului, in fondul special extrabugetar, conform art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la lipsa unei hotărâri prin care să se statueze că acest contract a fost încheiat cu respectarea disp. Legii 112/1995 și care să fi fost desființat, tribunalul a reținut următoarele:
Conform contractului de vânzare cumpărare nr. 1811/22.04.1997 (fila 4) Primăria Municipiului București, prin . a vândut reclamanților B. C. și B. G. locuința situată în București sector 4, ., parter, apartament 1, compusă din 3 camere + antreu, bucătărie, WC, în baza Legii 112/1995, la prețul de 5.965.392 lei, achitat integral cu chitanța nr._ la data de 09.05.2001(fila 82).
Prin sentința civila nr.213/16.02.2009 pronunțată de Tribunalul București in dosarul nr._ a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principal formulate de reclamanta B. Lambrița in contradictoriu cu pârâții B. C., B. G., B. S. si B. L. D. si CGMB, Primăria Municipiului București prin Primarul General so . ce a avut ca obiect acțiune în revendicare si constatare nulitate absoluta a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți in temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 225A/25.03.2010, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._ (nr. vechi 1382/2009), irevocabilă prin Decizia civilă nr. 934/04.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, a fost admis apelul formulat de B. Lambrița, schimbata in parte sentința civila si au fost obligați pârâții-reclamanți B. C. și B. G. să lase reclamantei-pârâte B. Lambrița, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în București, ., sector 4, identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1811/22.04.1997. În considerentele deciziei civile s-a constatat totodată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit având în vedere că Decretul nr. 92/1950 era prevăzut drept titlu pentru stat în deținerea imobilului prin art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar subdobânditorii nu aveau capacitatea de a cerceta valabilitatea titlului statului, acesta bucurându-se de aparența de proprietar, așa încât pârâții au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună-credință, această prezumție nefiind răsturnată de reclamantă.
Totodată, instanța a reținut că, deși au fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, buna-credință nu poate fi valorificată ca un mijloc de blocare a acțiunii în revendicare, aceasta având relevanță numai în cadrul unei acțiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare si reținând ca atât reclamanta cât si pârâții dețin un titlu de proprietate a procedat la compararea acestora, dând preferabilitate titlului reclamantei, ca fiind mai bine caracterizat.
Conform disp. art. 501 alin.1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
În privința lipsei de eficiență a textului de lege, tribunalul reține că potrivit disp. art. 50 alin.2 din Legea 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate au dreptul la restituirea prețului actualizat iar potrivit alin. 21 cei ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea disp. Legii nr.112/1995 au dreptul la restituirea prețului de piață.
Prin raportarea acestor dispoziții la disp. art. 20 alin.2 și 21 din Legea nr. 10/2001 reiese că noțiunea de desființare prevăzută de art. 50 alin. 3 din legea nr. 10/2001 nu include și situația evicțiunii în urma admiterii unei acțiuni în revendicare în care s-au comparat titlurile părților, deoarece din economia textului rezultă că acesta are în vedere numai contractele desființate pentru că au fost încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legii nr. 112/1995. Or, desființarea pentru nerespectarea unor condiții de validitate la încheierea actului juridic nu se poate produce decât prin declararea nulității, aceasta fiind singura sancțiune de drept civil care intervine în acest caz.
Modificările ulterioare ale Legii nr. 10/2001 intervenite în temeiul Legii nr. 1/2009 care a introdus art. 501 se referă la contractele de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Chiar dacă și acest text folosește noțiunea de desființare a contractelor de vânzare cumpărare, aceasta este relativ impropriu folosită, deoarece este evident că de această dată situația avută în vedere este cea a evicțiunii, întrucât contractele încheiate cu respectarea condițiilor de validitate nu sunt lovite de nulitate.
Prevederile actului normativ nu vorbesc expres despre anularea contractelor, pentru a fi incidente doar în acest caz, folosind termenul generic de „ desființare”, care include orice situație de ineficacitate a contractului, creată ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995, așadar și în situația admiterii irevocabile a unei acțiuni în revendicare.
Termenul de „ desființare” are în vedere aspectul că nu se mai produc efectele contractului chiriașului, fără a distinge în raport de cauza acestei situații.
Identitatea de rațiune juridică impune recunoașterea posibilității și pentru fostul chiriaș care a pierdut într-o acțiune în revendicare să își recupereze prețul de piață al imobilului de la Ministerul Finanțelor Publice, în caz contrar nebeneficiind de un mijloc de protecție recunoscut suplimentar celui al cărui contract de vânzare cumpărare a fost anulat.
Prin urmare, nu se poate reține că disp. Legii nr. 10 ar fi ineficiente în privința tuturor contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, chiriașul al cărui titlu de proprietate a fost anulat are dreptul la acordarea prețului actualizat iar in cazul in care titlul sau nu a fost anulat, ci doar a fost evins printr-o acțiune în revendicare, are dreptul la valoarea de circulație a imobilului.
Prin urmare, având în vedere că reclamanții au fost evinși ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, tribunalul reține că în mod temeinic, instanța de fond a obligat pârâtul la valoarea de circulația a imobilului.
În ceea ce privește, cel de-al treilea motiv de apel referitor la supraevaluarea imobilului, tribunalul a reținut următoarele:
Prin încheierea din data de 16.05.2012, instanța de fond a încuviințat reclamanților, in baza art. 167 alin. 1 Cod proc.civ., proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică evaluatoare.
La data de 22.06.2012, prin serviciul registratură, expertul Papasteri M. a depus raportul de expertiză in specialitatea evaluarea proprietății imobiliare.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către Papasteri M. prețul de piață al apartamentului este de 194.400 lei.
În ședința publică din data de 27.06.2012 instanța a acordat termen pentru a se comunica un exemplar al raportului de expertiză către pârât iar până la termenul din 26.09.2012, pârâtul nu a formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză.
Conform art. 212 alin.2 Cod proc.civ. obiecțiunile la raportul de expertiză pot fi formulate la următorul termen de judecată după depunerea lucrării, astfel încât tribunalul a apreciat că obiecțiunile la raport puteau fi formulate și în scris și depuse prin corespondență sau registratură.
Or, tribunalul a reținut că pârâtul nici nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, deși acesta i-a fost comunicat în termen legal și nici în fața instanței de apel, deși a fost reprezentat de consilier juridic, acesta nu a solicitat la acordarea cuvântului pe probatoriu efectuarea unui nou raport de expertiză.
Astfel, tribunalul a reținut că simplul argument al supraevaluării nu este suficient pentru a conduce la admiterea apelului, în condițiile în care pârâtul avea la îndemână mijloace procedurale prin care să facă și dovada acestor alegații. Or în condițiile în care nu a formulat obiecțiuni și nici nu a solicitat un asemenea mijloc de probă în fața instanței de apel, acest motiv de apel nu poate fi primit.
Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că aceste sunt datorate în temeiul culpei procesuale și având în vedere soluția dată cu privire la motivul de recurs privind calitatea procesuală a pârâtului, instanța a reținut că în mod corect au fost stabilite acestea de către instanța de fond în sarcina Ministerului Finanțelor Publice deoarece există o culpă procesuală a acestuia, fiind reținută calitatea sa de subiect de drept al raportului juridic obligațional, neavând relevanță la stabilirea cheltuielilor de judecată buna sau reaua-credință”.
Împotriva deciziei civile nr.627/A/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate cu invocarea art.304 pct.9 C.proc.civ. – hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, astfel:
1. Se reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea că o astfel de calitate este dată de identitatea dintre persoana pârâtului și aceea obligată în raportul juridic dedus judecății, care în speță este Primăria Municipiului București, fiind incidente prevederile art.1337, 1341 și urm. din Codul civil privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală ori parțială prin fapta unui terț, M. Finanțelor fiind doar depozitarul fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
Obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață, conform art.1344 din Codul civil, deposedarea reclamanților de imobilul în litigiu constituind o tulburare de drept prin fapta unui terț și nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții, vânzătorul Primăria Municipiului București trebuind să răspundă în acest caz.
2. Dacă se va trece peste excepția reiterată, s-a solicitat ca instanța de recurs să aibă în vedere pe fond, neîndeplinirea cumulativă de către reclamanți a cerințelor art.501 din Legea nr.10/2001 pentru a se beneficia de valoarea de piață a imobilului, respectiv ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 și ca acest contract să fi fost desființat prin hotărâri definitive și irevocabile.
Or, în speță, reclamanții nu au făcut dovada deținerii unei astfel de hotărâri definitive și irevocabile.
3. În mod greșit a fost omologat raportul de expertiză tehnică de la fond, iar critica formulată în apel pe acest aspect nu s-a primit, în condițiile în care suma reținută în expertiză nu reflecta prețul real al imobilului.
Instanța de apel, potrivit cu cerințele art.50 și art.501 din Legea nr.10/2001, ar fi trebuit să aibă în vedere „valoarea de piață”, adică prețul reflectat pe piața imobiliară potrivit tranzacțiilor încheiate recent, și potrivit informațiilor pe bază de cerere și ofertă, or expertul nu a solicitat de la vreo instituție abilitată – bancă, notar, birou de carte funciară, etc., informații privind tranzacțiile imobiliare recente pentru imobile similare.
Evicțiunea nu presupune obținerea prețului de piață al imobilului – în aprecierea recurentului -, ci sporul de valoare constând în diferența între valoarea de piață de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață de la momentul evicțiunii, altfel se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză, raportat la prețul derizoriu plătit în baza Legii nr.112/1995 de către reclamanți pentru imobil, la criterii de simetrie și echitate, în spiritul art.1 Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O. în materie, în sensul unei reparații echitabile și proporționale, iar nu în sensul speculării fluctuațiilor pieței (se citează cauza R. c.României, cauza Velikova c.Bulgariei, cauza Pinc și Pinkova c.Republicii Cehia, T. T. c.României, etc.).
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii recursului, schimbării sentinței recurate, admiterii excepției invocate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La data de 31.10.2013 s-a înregistrat o cerere formulată de intimații reclamanți de preschimbare a termenului de judecată stabilit la data de 13.01.2013, la un termen mai apropiat ca dată, conform art.153 alin.3 C.proc.civ., întrucât fostul proprietar a pus în executare hotărârea de revendicare a imobilului, astfel cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie din data de 12.03.2012 pe care îl va anexa prezentei cereri, reclamanții care sunt ca familie trei persoane (fiica studentă) locuind provizoriu la B. G. (soră) în București, ., sector 5, aceasta având o familie compusă din cinci persoane între care și doi minori.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 25.11.2013, s-a respins cererea de preschimbare a termenului de judecată în conformitate cu prevederile art.153 alin.3 C.proc.civ. și motivele reținute în cuprinsul hotărârii susmenționate.
Nu s-a depus întâmpinare la dosar și nu s-au administrat noi probe în recurs.
Recursul nu este fondat.
Criticile vizând lipsa de calitate procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice (ca reprezentant al statului) în cauză, nu pot fi primite, în baza regulii de drept comun (Codul civil) privind restituirea prestațiilor reciproce între părțile contractante, ca expresie a principiului „restitutio in integrum”, ce guvernează efectele nulității actului juridic civil, respectiv în baza instituției de drept comun privind evicțiunea și efectele acesteia, potrivit art.1337 – 1344 din Codul civil privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea produsă prin fapta unui terț – invocate ori sugerate de către recurentul pârât, cu susținerea că în pricina dedusă astfel judecății și a raporturilor civile încheiate între vânzător prin mandatar și cumpărători potrivit Legii nr.112/1996 (în contractul de vânzare-cumpărare nr.1811/22.04.1997 – nota red.), ar avea strict – Primăria Municipiului București (vânzătorul).
Aceste critici sunt nefondate, avându-se în vedere voința legiuitorului care nu poate fi încălcată, aceea de a desemna în mod expres, prin lege specială, debitorul – Ministerul Finanțelor Publice – al restituirii prețului actualizat plătit de către chiriașii cumpărători ai imobilelor potrivit Legii nr.112/1995, respectiv al prețului de piață, în art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum s-a modificat prin Legea nr.1/2009: „Restituirea prețului prevăzut la alin.(2) și (21) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare”.
Iar legea specială are prioritate de aplicare față de dreptul comun, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Curtea constată că nici critica de fond de la punctul 2 din recursul motivat nu poate fi primit, întrucât susținerea recurentului pârât privind neîndeplinirea cerințelor art.501 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.1/2009, este vădit greșită, practica judiciară fiind unitară în a interpreta și aplica acest text de lege, potrivit cu voința legiuitorului, care vizează dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat cu respectarea Legii nr.112/1995, practic într-o acțiune în revendicare a foștilor proprietari, termenul impropriu de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare echivalând în înțelesul lui corect, cu cel de „caducitate” (lipsire de eficiență juridică), iar nu de „nulitate” – această sancțiune vizând neîndeplinirea cerințelor legale, încă de la data încheierii contractului, iar nu la o dată ulterioară lui, ca în cazul evicțiunii, când contractul, deși nu este nul, rămâne fără nici un efect față de titlul de recunoaștere al fostului proprietar, astfel că nu va mai putea fi valorificat pentru a obține imobilul în natură.
În cauză este incidentă situația reglementată în art.501 din Legea nr.10/2001, modificată, astfel că reclamanții chiriași cumpărători în baza și cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 (de bună-credință) au pierdut bunul în fața foștilor proprietari, într-o comparare a celor două titluri valide: cel vechi al foștilor proprietari și cel obținut potrivit Legii nr.112/1995, acordându-se preferință celui dintâi.
În aceste condiții, reclamanții beneficiază de prevederile corespunzătoare privind obținerea contravalorii bunului, asupra căruia astfel au pierdut dreptul de proprietate, iar nu ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1811/22.04.1997, când nu s-ar fi născut decât dreptul la restituirea prețului achitat conform Legii nr.112/1995 și actualizat, potrivit art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Criticile de la punctul 3 din recurs nu sunt de asemenea fondate, întrucât susținerea că prețul real al imobilului nu ar fi cel constatat prin raportul de expertiză efectuat la fond, raport care în mod greșit s-ar fi omologat de către instanță, este una care încalcă mai multe prevederi legale, de drept substanțial, respectiv de drept procedural.
Astfel, se constată că recurentul nu a formulat nicio obiecție privind constatările și concluziile raportului de expertiză efectuat la prima instanță, iar potrivit art.212 alin.2 C.proc.civ. „”Expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării”, fără ca recurentul pârât să respecte termenul susmenționat pentru solicitarea unei expertize contrarii care să o combată pe cea deja administrată în cauză și nici nu a depus, în timp util, la dosar, obiective în scris, pe care expertul evaluator să le poată avea în vedere la efectuarea raportului de expertiză și nici indicarea unor elemente de comparație relevante în aprecierea sa: anumite contracte încheiate pentru imobile similare din zonă, un ghid tarifar practicat de anumite instituții, etc.
Or, în recurs, aceste chestiuni nu mai pot face obiect de cercetare, peste termenul fixat de lege, în plus ele țin de netemeinicia hotărârii de fond, care vizează o nouă reapreciere a probatoriului administrat, ceea ce nu se poate face decât în apel, care este devolutiv, în recurs nefiind permisă decât analizarea motivelor de nelegalitate a deciziei recurate.
Jurisprudența C.E.D.O., invocată, nu prezintă relevanță în speță, pentru a nu fi acordat prețul de piață al imobilului solicitat, în contra dreptului cu acest conținut reglementat în mod expres de către legiuitor – în art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001, modificată.
Pentru aceste considerente, potrivit art.312 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Potrivit art.274 C.proc.civ., se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.627/A/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. G. și B. C..
Ia act că intimații nu solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
2 ex/15.01.2014
--------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – I.C.
- I.panait
Jud.Sector 4 – C.M.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 34/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 67/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
