Legea 10/2001. Decizia nr. 56/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 56/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-01-2014 în dosarul nr. 2072/302/2011
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 56 R
Ședința publică de la 14.01.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
GREFIER – S. V.
……………………..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulată de recurenta reclamantă M. M. și de recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva deciziei civile nr. 510A/16.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă M. M. personal și asistată de avocat P. I. A., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurentei reclamante M. M. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei reclamante M. M. invocă nulitatea apelului formulat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că se contestă decizia civilă nr. 510A/16.05.2013, în cuprinsul căreia este menționat că este atacabilă cu apel. Apreciază că în prezenta cauză calea de atac este recursul.
Deliberând asupra excepției nulității invocată de recurenta reclamantă M. M., Curtea o respinge văzând că denumirea greșită a căii de atac formulată de parte este irelevantă, calificarea acestei căii de atac fiind dată de dispozițiile legale.
Apărătorul recurentei reclamante M. M. solicită respingerea recursului formulat de recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în sensul că în aceste litigii calitate procesuală pasivă are S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Primăria Municipiul București. Apreciază că în acest sens decizia atacată este temeinică și legală.
În ceea ce privește recursul lor arată că au contestat decizia doar în parte, în sensul că li s-a acordat valoarea actualizată a prețului imobilului, pe motiv că s-a reținut reaua – credință în decizia de anulare a contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamantă și statul român. Din decizia civilă nr. 292A/15.04.2004, pronunțată de Tribunalul București, pe care instanța de apel o invocă în susținerea celor consemnate în decizie, solicită a se observa că nu reiese că reclamanta ar fi fost de rea – credință. Se reține o rea - credință din partea ., în sensul că aceștia au cunoscut că există o cerere depusă de revendicatoare. Arată că aceste aspecte nu au fost cunoscute de către ei.
Să se constate că nici în decizia pronunțată de Curtea de Apel București nu reiese că ei ar fi fost de rea - credință. Singura mențiune se referă la faptul că cu minime diligențe aceste demersuri puteau fi cunoscute de către ei. Arată că a fost anulat contractul de vânzare cumpărare pentru lipsa nevalabilității titlului statului și nu ca urmare a relei credințe din partea reclamantei.
Instanța de apel a tratat cu superficialitate al doilea motiv, respectiv garanția pentru evicțiune pe care ei au invocat-o, apreciind că nu poate fi
aplicată în prezenta cauză, pe motiv că ei ar fi fost de rea – credință și că actul care ar fi stat la bază este anulat. Consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1337 și urm. C.civ., în sensul că evicțiunea s-a produs, cauza acesteia fiind anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare. Să se constate că nu s-a făcut dovada către vânzător a cauzei care a dus la anularea contractului de vânzare cumpărare și precizează că ei nu au cunoscut aceste aspecte.
Instanța nu a tratat sub nici o formă pretenția lor, în sensul că au solicitat și daune interese ca urmare a prejudiciului suferit în urma intervenirii instituției evicțiunii.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat. Solicită ca instanța să analizeze și capătul de cerere privind cheltuielile de judecată ocazionate cu soluționarea acestui litigiu. Instanța de apel a dat curs în parte a solicitării lor și a acordat doar cheltuielile privind onorariu de avocat, neacordând cheltuielile întreprinse cu plata onorariului de expert. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 03.02.2011, reclamanta M. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publici, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- 1. să se constate faptul că prin aplicarea legilor proprietății și prin restituirea către numita I. M., în calitate de moștenitor al adevăratului proprietar al imobilului apartament nr. 1, situat în București, sector 1, ..15, etaj 2, a fost vătămata în dreptul său de proprietate asupra apartamentului mai sus menționat, atribuit de către S. R. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 732/26.05.1997 în temeiul Legii 112/1996, fiind astfel lipsita de dreptul dobândit prin acte autentice, în mod legal, prin achitarea prețului solicitat de către S. R., imobil despre care s-a constatat ulterior ca nu se afla în proprietatea acestuia cu titlu valabil, la momentul înstrăinării sale;
- 2. obligarea pârâtului la achitarea valorii de circulație a imobilului apartament nr.1, situat în București, sector 1 .. 15, achitat integral conform adresei Administrației Fondului Imobiliar nr._/29.10.2008 și chitanței nr._/29.10.2008, iar în situația în care se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile,
- 3. obligarea pârâtului la achitarea valorii actualizate a prețului achitat în vederea achiziționării imobilului apartament cu nr.1, situat în București, sector 1, .. 15, plătit integral conform adresei Administrației Fondului Imobiliar nr._/29.10.2008 și chitanței nr._ din 29.10.2008;
- 4. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 și urm., art. 1337, art. 1339, art. 1341, art. 1346, C.civ., Legea nr. 10/2001 modificata și completata prin Legea nr. 1/2009, art. 242 alin. 2 C.proc.civ.
Prin cererea depusă la dosar la data de 21.11.2011, reclamanta a arătat că înțelege să renunțe în totalitate la primul capăt al cererii de chemare în judecata.
A mai arătat reclamanta că în principal solicită obligarea paratului la plata valorii de circulație a imobilului apartament nr. 1 situat în București, sector 1, .. 15.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea paratului la plata valorii actualizate a prețului achitat integral în vederea achiziționării imobilului mai sus menționat, precum și obligarea pârâtului la plata daunelor interese, care includ prejudiciul suferit, ca urmare a evicțiunii, în temeiul art. 1344 C. Civil, respectiv dacă valoarea lucrului vândut ar fi sporit între data vânzării și data evicțiunii, vânzătorul datorează cumpărătorului și plata echivalentului acestui spor.
În ședința publică din data de 22.11.2011, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea primului capăt de cerere.
Prin sentința civila nr. 3664/24.04.2012 Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului și a respins acțiunea ca fiind introdusa împotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.
Prin decizia civilă nr. 510 A din 16.05.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de reclamantă împotriva acestei sentințe, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza spre rejudecare în fond. Totodată, evocând fondul, a admis în parte cererea și a obligat pe pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanta M. M. a sumei de 23.032,63 lei cu titlu de preț actualizat la data de 04.10.2011, preț plătit conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 732/26.05.1997, încheiat între . și M. M. și la plata către reclamanta a sumei de 1750 lei cu titlu de cheltuieli de judecata aferente capătului de cerere admis.
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut in esenta urmatoarele:
În raport de obiectul acțiunii reclamantei – obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a imobilului apartament nr. 1 situat în București, sector 1, .. 15, în subsidiar, obligarea paratului la plata valorii actualizate a prețului achitat integral precum și obligarea pârâtului la plata daunelor interese, care includ prejudiciul suferit, ca urmare a evicțiunii, în temeiul art. 1344 C. Civil, Tribunalul apreciază ca paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuala pasiva.
Se retine ca raportul juridic ce rezulta din contractul de vânzare-cumpărare nr._ încheiat la data de 26.05.1997, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 s-a legat intre S. R. în calitate de vânzător și reclamanta M. M., în calitate de cumpărător, situație în care obligația de garanție pentru evicțiune incumba Statului R..
Dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 prevăd ca despăgubirile acordate foștilor proprietari se acorda dintr-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului de Finanțe.
De asemenea art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 arata ca în ipoteza în care chiriașul comparator a fost evins, restituirea prețului sau a valorii de circulație a imobilului, după caz, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995. Acest lucru nu echivalează insa cu faptul ca Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuala pasiva în astfel de cerere, el fiind un simplu reprezentant al statului, singurul responsabil pentru evicțiunea chiriașului cumpărător al unui apartament dobândit în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 fiind S. R..
Textul art. 50 al. 3 din legea nr. 10/2001 nu instituie o răspundere proprie a Ministerului Finanțelor Publice, ci S. R. își asuma responsabilitatea plații sumelor ce constituie prețul actualizat sau prețul de piața al imobilelor din fondul care s-a constituit tocmai din sumele plătite în baza contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, Ministerul Finanțelor Publice nefiind debitor pentru o obligație proprie, ci reprezentantul Statului, respectiv instituția prin intermediul căruia se efectuează plățile în numele și pe seama debitorului care este S. Român.
În evocarea fondului, tribunalul retine următoarele considerente:
În temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr._ încheiat la data de 26.05.1997, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, reclamanta M. M. a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței situată în București, .. 15, ., sector 1.
Prin decizia civilă nr. 292A/15.04.2004 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului anterior menționat, reținându-se ca reclamanta a fost de rea-credință la momentul încheierii contractului întrucât a încălcat prevederile art. 4, 13 din HG nr. 20/1996 potrivit cărora unitățile specializate care vindeau locuințele în condițiile Legii nr. 112/1995 aveau obligația de a întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor și sa suspende procedura de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare pana la soluționarea cererilor de revendicare formulate de cei îndreptăți cu privire la imobilele în cauză.
Tribunalul a reținut ca I. M. – fosta proprietara a imobilului formulase prin adresa nr. 1416/19.03.1996 cerere de restituire a imobilului, aceasta cerere fiind anterioara încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 732/112/27.05.1997.
Deci, s-a reținut reaua credința a cumpărătoarei pentru ca acesta nu a depus toate diligentele posibile pentru aflarea situației juridice a imobilului și faptul ca actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Sunt incidente în drept dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, in conditiile carora reclamanta este îndreptățita numai la restituirea prețului actualizat plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Reclamanta nu poate obține restituirea valorii de circulație întrucât prin hotărârea prin care s-a constat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare s-a reținut ca acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie. Numai în situația în care contractul de vânzare-cumpărare se încheia cu buna-credința din partea parților contractante și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 exista posibilitatea restituirii valorii de circulație.
Întrucât situația litigioasă analizată este reglementată de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, acestea au caracter special, derogând de la regulile dreptului comun, fiind ca atare aplicabile în mod prioritar.
Obligația vânzătorului de a garanta cumpărătorul pentru evicțiune, ca efect juridic al contractului de vânzare-cumpărare, nu poate exista decât în măsura în care acest act juridic este valabil încheiat. În măsura în care contractul de vânzare-cumpărare este declarat nul, acest act nu mai produce nici un fel de efect juridic, si, prin urmare, nici obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune nu mai subzistă în patrimoniul acestuia, ipoteză în care principiile nulității actului juridic devin incidente, principiul repunerii părților în situația anterioară fiind temeiul juridic pentru care vânzătorul trebuie să restituie prețul bunului, iar nu răspunderea contractuală pentru evicțiune.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat, in termen legal, prezentele recursuri atât reclamantul, cât și pârâtul.
Prin recursul formulat, reclamanta a invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. si a susținut următoarele critici:
În fapt, prin cererea de chemare în judecata reclamanta a aratat ca a fost dobanditor de buna credinta, necunoscand faptul ca S. nu ar detine un titlu valabil.
A procedat la incheierea contractului de vanzare-cumparare, platind integral pretul stabilit de vanzator, respectiv S. R..
Desi în speta, ar fi trebuit retinute dispozitiile art. 1336 din vechiul Cod Civil, conform carora se instituie obligatia vanzatorului de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune, instanta a ignorat intru-totul aceste dispozitii.
In cauza sunt intrunite toate conditiile pentru a fi angajata garantia pentru evictiune.
Avand în vedere faptul ca recurenta a achitat pretul apartamentului integral, fiind cumparator de buna credinta, în mod corect și legal instanta ar fi trebuit sa dispuna obligarea paratului-intimatului Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata valorii de circulatie a imobilului, intrucat la acest moment aceasta ar fi singura solutie echitabila și legala, orice alta solutie echivaland cu o prejudiciere a recurentei.
De asemenea, un aspect extrem de important pe care atat instanta de fond cat și din apel, l-au ignorant, de niciunde nu reiese și nici nu s-a facut dovada faptului ca recurenta ars fi fost cumparator de rea credinta.
Contractul de vanzare-cumparare a fost desfiintat cu motivarea ca titlul vanzatorului a fost lipsit de valabilitate și nu pentru rea-credinta a recurentei.
Pentru achizitionarea acestui imobil recurenta a alocat toate economiile de la acel moment.
Prin decizia nr. 510 A pronuntata de Tribunalul Bucuresti, i-au fost incalcate drepturile prevazute de Constitutia Romaniei, putand fi pusa în situatia chiar de a ajunge în . alt aspect pe care instanta l-a ignorat și fata de care nu si-a exprimat niciun punct de vedere a constat în solicitarea recurentei de a i se acorda și daune interese, care includ orice prejudiciu suferit de aceasta ca urmare a evictiunii.
Conform art. 1344 vechiul Cod Civil, daca valoarea lucrului vandut ar fi sporit intre data vanzarii și data evictiunii, vanzatorul este obligat sa datoreze cumparatorului și plata echivalentului acestui spor.
În acelasi sens a decis și Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza R. împotriva României.
Întrucât în cazul daunelor interese nu mai exista nicio dispoziție legala speciala, derogatorie, obligatia de plata revine, potrivit dreptului comun, vanzatorului.
În cauza sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii vânzătorului în caz de evicțiune prin fapta unui tert, prevăzute de art. 1337 și urm, Vechiul cod civil și anume: exista o tulburare de drept din partea unui terț tulburarea din partea tertului are o cauza anterioara vanzarii; cauza evictiunii nu a fost cunoscuta de recurenta.
Temeinicia cererii recurentei avand ca obiect plata valorii de piata a imobilului sau plata daunelor interese (a sporului prevazut de art. 1344 Cod Civil), respectiv a diferentei dintre valoarea de piata a apartamentului vandut în temeiul Legii nr. 112/1995 și pretul actualizat platit la incheierea contractului de vanzare-cumparare trebuie retinuta în prezenta cauza și prin prisma dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apararea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Se face referire la hotararea CEDO în cauza R. contra României (Hotararea din 19.10.2006) si se sustine ca în orice situație se impune obligarea paratului la plata către recurenta a valorii de piața a imobilului, ținând cont, totodată, și de prevederile din conținutul art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 care nu înlătura dreptul păgubitului, în speța al său, la o despăgubire reala și integrala, inclusiv cu sporul de valoare a bunului vândut, potrivit dispozițiilor art. 1344 Cod Civil.
Prin recursul declarat de recurentul parat Ministerul Finantelor Publice, s-au invocat dispozitiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. si s-au dezvoltat in esenta urmatoarele critici:
Se reitereaza excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerului Finanțelor Publice, aratandu-se că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanta și Primăria Municipiului București prin mandatar . terț fata de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
Dispozitiile de drept comun ale art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil,, nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde calitate procesuala acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Aceasta tulburare de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului si nu poate fi antrenata răspunderea Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.
Cu privire la cheltuielile de judecată puse în sarcina sa, recurentul solicita sa se retina ca recurentul parat nu a dat dovada de rea credința, neglijență, deci nu se face vinovat de declanșarea litigiului si, prin urmare, nu are culpa procesuala, potrivit art. 274 Cod proc.civ..
Solutionand recursul formulat de parat, in raport de criticile dezvoltate, Curtea il va respinge ca nefondat.
Curtea constata legala solutia instantelor de fond de angajare a raspunderii Statului R., prin Ministerul Finantelor Publice pentru plata catre reclamanta a pretului actualizat.
Astfel, se constata ca in mod corect tribunalul a stabilit ca paratul are calitate procesuala pasiva in cauza, in raport de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/ 2009.
Conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/ 2001, restituirea prețului prevăzut la alin. 2 (anume pretul actualizat platit de chiriasi ) și alin. 2 indice 1 ( anume restituirea prețului de piață al imobilelor) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelordin fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Ministerul Finantelor Publice este considerat in mod evident in contextul legii ca reprezentant al Statului R., conform art. 25 din Decretul nr. 31/ 1954, fapt care reiese din aceea ca se prevede ca sursa platii nu sunt propriile fonduri ale Ministerului Finantelor Publice ca institutie de sine statatoare, ci este fondul extrabugetar pe care Ministerul Finantelor Publice doar il administreaza.
Aceste dispozitii ale Legii nr. 10/ 2001 sunt dispozitii speciale in raport de dispozitiile de drept comun continute in Codul civil pe care le invoca recurentul parat ( art. 969, art. 1337, art. 1341 si urm., art. 1344 C.civ. ), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea speciala si legea generala, acestea se aplica prioritar fata de Codul Civil.
In concluzie, Curtea apreciaza ca in mod corect tribunalul a stabilit ca raspunderea pentru plata pretului actualizat, in conditiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/ 2001, trebuie analizata in persoana paratului.
In ce priveste criticile recurentului referitoare la obligarea sa la plata chetuielilor de judecata, Curtea constata ca acestea sunt nefondate, recurentul parat fiind in mod evident in culpa procesuala, conform art. 274 C.pr.civ., fata de pozitia adoptata in proces fata de cererea reclamantei ( prin formularea unor aparari absolut nefondate si infirmate constant de solutiile instantelor judecatoresti, ceea ce face ca insistenta recurentului parat in a mai sustine aceleasi idei sa fie una de-a dreptul abuziva ).
Pentru toate aceste motive, recursul formulat de parat este nefondat si in baza art. 312 C.pr.civ. va fi respins ca atare.
Solutionand recursul formulat de reclamanta, in raport de criticile dezvoltate, Curtea il va respinge, de asemenea, ca nefondat.
Curtea respinge sustinerile recurentei reclamante referitoare la angajarea raspunderii paratului in virtutea garantiei pentru evictiune reglementata de Codul civil.
In materia imobilelor preluate abuziv de catre stat dispozitiile Legii nr. 10/ 2001 sunt dispozitii speciale in raport de dispozitiile de drept comun continute in Codul civil care instituie raspunderea pentru evictiune a vanzatorului ( art. 969, art. 1337, art. 1341 si urm., art. 1344 C.civ. ), iar potrivit regulilor aplicabile concursului dintre legea speciala si legea generala, acestea se aplica prioritar fata de Codul Civil.
Nu pot fi invocate asadar de catre recurenta reclamanta in cauza dispozitiile dreptului comun, aplicarea acestuia fiind inlaturata de existenta unor dispozitii speciale care ii reglementeaza situatia.
Iar in aplicarea acestor dispozitii legale speciale, Curtea constata ca in mod judicios Tribunalul a retinut ca in cauza este aplicabil textul art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, fata de care pretentia reclamantei este intemeiata numai pentru pretul actualizat, iar nu si pentru excedentul de valoare sau sporul de valoare pana la pretul de circulatie, oricum ar denumi reclamanta acest excedent ca fiind spor de valoare sau daune interese.
Astfel, faptul ca actul de vanzare cumparare in discutie a fost incheiat cu eludarea dispozitiilor Legii nr. 112/ 1995 a fost transat irevocabil, cu putere de lucru judecat, prin hotararea judecatoresca mentionata mai sus, anume decizia civilă nr. 292A/15.04.2004 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
In contextul Legii nr. 10/ 2001 exista reglementate doua ipoteze: una este a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare intentata de foștii proprietari, ipoteza reglementata de art. 50 alin. 2 indice 1 si art. 50 indice 1; a doua ipoteza este cea a contractele de vânzare – cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/ 1995”, anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotarare judecatoreasca, ipoteza avuta in vedere de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Or, in raport de situatia din speta, reclamantei i se cuvine doar pretul actualizat, iar nu pretul de piata al imobilului, aceasta in aplicarea art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, text care reia principiul general al efectelor nulitatii, conform caruia declararea nulitatii unui contract atrage restituirea prestatiilor. Aceasta spre deosebire de situatia evictiunii consumate, care are drept ipoteza un contract pe deplin valabil, nedeclarat nul, caz in care se aplica nu principiul restituirii prestatiilor, ci raspunderea pentru evictiune intemeiata pe art. 1337 si urm. C.civ..
In ce priveste sustinerile facute de recurenta referitoare la buna sa credinta la incheierea contractului, Curtea, spre deosebire de tribunal, nu acorda oricum nicio relevanta juridica in economia cauzei bunei sau relei credinte a recurentei reclamante la incheierea contractului, apreciind ca singura distinctie relevanta fiind cea referitoare la declararea sau nu a nulitatii contractului printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila. Asadar, Curtea considera ca cele doua ipoteze analizate mai sus ( cand se cuvine pretul de piata sau pretul actualizat ) se disting dupa cum contractul de vanzare cumparare a fost deja declarat nul sau nu printr-o hotarare irevocabila, instanta, la acest moment, nemaiavand caderea sa mai faca consideratii referitor la buna sau reau credinta a cumparatorului la incheierea contractului, aceasta atitudine subiectiva interesand exclusiv . ca obiect declararea nulitatii contractului.
La acest moment insa, hotararea judecatoreasca care a declarat nulitatea contractului se impune cu putere de lucru judecat si o plasează pe reclamanta în ipoteza prevăzuta de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, fara nicio nuantă referitor la circumstantele in care a fost incheiat contractul.
In ce priveste sustinerile recurentei ca i s-ar cuveni daune interese, care includ orice prejudiciu suferit de aceasta ca urmare a evictiunii, iar in cazul daunelor interese nu ar mai exista nicio dispoziție legala speciala, derogatorie, Curtea o constata total nefondata, caci daunele interese la care face referire recurenta reclamanta sunt reglementate de dreptul comun tot in cadrul raspunderii pentru evictiune in contextul art. 1337 si urm. C.civ., deci este vorba de aceeasi institutie de drept comun in intregul ei inlaturata de la aplicare de existenta unor dispozitii speciale.
In ce priveste toate sustinerile recurentei referitoare la incalcarea art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO si Constitutia Romaniei, Curtea constata ca sunt straine cauzei si nerelevante, pentru simplul motiv ca recurenta nu poate fi considerata titulara unui bun si a vreunui drept asupra imobilului, de vreme ce contractul ei de vanzare cumparare a fost declarat nul. Situatia reclamantei nu este catusi de putin similara cu a celor analizate de instanta europeana in cauza R. vs. Romania, cauza R. grefandu-se pe situatia unui dobanditor prin contract de vanzare cumparare a carui valabilitate a fost constatata judecatoreste, pentru ca apoi acesta sa fie evins in urma unui recurs in anulare, cu incalcarea art. 6 din CEDO.
Pentru aceste motive, Curtea constata nefondat recursul formulat de reclamanta si, in baza art. 312 C.pr.civ., il va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenta-reclamantă M. M. și de recurentul-pârât S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 510 A din 16.05.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. G. F. C. D. L. M.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex./16.01.2014
Jud. apel: F. L. I.
G. E. R.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1807/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 245/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
