Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1177/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1177/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-09-2014 în dosarul nr. 12693./301/2008
Dosar nr._
(1195/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1177
Ședința publică de la 4.09.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți P. Ș. și A. V., împotriva deciziei civile nr.1183 A din 28.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenții reclamanți P. Ș. și A. V..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa recurenților reclamanți, precum și faptul că aceștia au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul intimatului-pârât arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._ , reclamantul A. N., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primarul General, a solicitat instanței ca pe baza probelor ce va administra, prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună obligarea paratului sa-i restituie terenul în suprafața de 120 mp situat în .. 13, sector 3 București, ce a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului 79/16.03.1988, iar în situația în care terenul este afectat de construcții sau artere de circulație, solicita despăgubiri bănești reprezentând echivalentul suprafeței de teren.
În motivare, reclamantul a arătat ca autorii lui A. Ș. și A. F. au cumpărat un imobil situat în ., sector 3 București, (fosta Fund.Laborator nr. 13 fost 9) compus din teren în suprafața de 120 mp și o casa din paianta, conform actului de vânzare nr. 25.204/16.05.1945, transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 7404/16.05.1945. Imobilul în litigiu a fost cumpărat de la M. I. G. și I. G. care îl dețineau în baza actului de vânzare nr. 24.322/17.08.1942 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 8806/17.08.1942. La data de 01.06.1986 a decedat tatăl reclamantului, A. F., conform certificatului de deces nr. 1513/02.06.1986, iar prin certificatul de moștenitor nr.1343/06.09.1986 se stabilesc ca moștenitori de pe urma defunctului numiții A. Ș. în calitate de soție supraviețuitoare, A. N. și A. G. în calitate de fii.
În anul 1988, în baza Decretului nr. 79/16.03.1988, imobilul compus din teren și casa este preluat de către stat, pentru care se primește o suma de bani, reprezentând despăgubiri doar pentru construcție.
La data de 23.12.1994 a decedat autoarea reclamantului, A. Ș. conform certificatului de deces nr.3223/15.12.1994, iar prin certificatul de moștenitor nr. 5/11.12.1995 au rămas ca moștenitori de pe urma acesteia A. N. și A. G.. La data de 21.08.2003, a decedat și numitul A. G., iar conform certificatului de deces nr._/22.08.2003, a rămas ca unic moștenitor reclamantul din prezenta cauza.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 și 481 și următoarele Cod civil.
La data de 21.11.2008, paratul M. București a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulata de reclamanta și prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul ca acesta nu a dovedit calitatea de unic moștenitor și excepția inadmisibilității privind restituirea imobilului ce face obiectul prezentei cereri deoarece acesta se număra conform art. 2 alin.1 din Legea nr. 10/2001 printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare a legii 10/2010. Sub acest aspect sunt aplicabile prevederile art. 6 din legea 213/1998 potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cel obținut prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.115-118 C.p.c.
Prin sentința civila nr._ din 19.12.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ , instanța a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competenta materiala de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Civila.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București sub nr._ .
Prin sentința civila nr.314/05.03.2009 pronunțata de Tribunalul București - Secția a IV-a civila s-a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalul București, s-a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București și s-a constatat ivit conflict negativ de competenta și s-a sesizat Curtea de Apel București pentru soluționarea conflictului negativ de competenta.
Cauza a fost înaintata către Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civila și pentru cauze privind proprietatea intelectuala, fiind înregistrata sub nr. 2038/3/29.05.2009.
Prin sentința civila nr. 10 F/25.06.2009 pronunțata în dosarul nr. 2038/3/.2009, Curtea de Apel București a stabilit competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. N. și pe paratul M. București prin Primar General în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.
Cauza a fost înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._ .
Prin încheierea din data de 09.05.2011, instanța a respins ca neîntemeiata excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocata de parat, având în vedere ca din actele de stare civila depuse la dosar rezulta ca acesta este unicul moștenitor rămas în viata al defuncților A. F. și A. Ș.. Prin încheierea din data 05.09.2011, instanța a prorogat discutarea excepției lipsei inadmisibilității privind restituirea imobilului.
Prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei reclamantul a solicitat despăgubiri ca echivalent al imobilului la valoarea rezultată din concluziile raportului de expertiză.
Prin sentința civilă nr._/07.11.2011, Judecătoria Sectorului 3 București a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă ca fiind rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de către reclamantul A. N., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, ca neîntemeiată, s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că autorii reclamantului, respectiv numiții A. Ș. și A. F. fost proprietarii imobilului situat în ., sector 3 București, (fosta Fund. Laborator nr. 13 fost 9) compus din teren în suprafața de 120 mp și o casa din paianta, conform actului de vânzare nr. 25.204/16.05.1945, transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. 7404/16.05.1945 (fila 21 dosar nr._ ). Imobilul în litigiu a fost cumpărat de la numiții M. I. G. și I. G. care îl dețineau în baza actului de vânzare nr. 24.322/17.08.1942 și transcris la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 8806/17.08.1942(fila 22-23 dosar nr._ ).
La data de 01.06.1986 a decedat tatăl reclamantului, A. F., conform certificatului de deces nr. 1513/02.06.1986, iar prin certificatul de moștenitor nr. 1343/06.09.1986 se stabilesc ca moștenitori de pe urma defunctului numiții A. Ș. în calitate de soție supraviețuitoare, A. N. și A. G. în calitate de fii (filele 11-12 dosar nr._ ).
În anul 1988, în baza Decretului nr. 79/16.03.1988, imobilul compus din teren și casa este preluat de către stat prin expropriere, astfel cum reiese din anexa la Decret, poziția 109 (filele38-46). Conform adresei transmisă de către S.C. TITAN AL S.A. imobilul expropriat a fost evaluat la suma de_ ROL potrivit procesului verbal de evaluare nr.117/03.02.1989, sumă achitată la data de 05.09.1989 (fila 147).
La data de 23.12.1994 a decedat autoarea reclamantului, A. Ș. conform certificatului de deces nr. 3223/15.12.1994, iar prin certificatul de moștenitor nr. 5/11.12.1995 au rămas ca moștenitori de pe urma acesteia A. N. și A. G.. La data de 21.08.2003, a decedat și numitul A. G., iar conform certificatului de deces nr._/22.08.2003, a rămas ca unic moștenitor reclamantul din prezenta cauza.
În prezent, imobilul compus din teren anterior menționat se află situat suprapus pe . parcarea aferentă blocului V101 din ., astfel cum reiese din suplimentul la raportul de expertiză în specialitatea topografie (fila 172).
Având în vedere motivarea pârâtei în susținerea excepției în sensul că imobilul revendicat se număra conform art. 2 alin.1 din Legea nr. 10/2001 printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare a legii 10/2010, instanța reține că reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând contravaloarea imobilului cu caracter de despăgubiri în echivalent, renunțând astfel la capătul de cerere privind revendicarea.
Prin urmare, instanța a constatat că excepția invocată de pârâtă a rămas fără obiect și urmează să o respingă ca atare.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de fond a reținut că imobilul în cauză a fost expropriat în baza Decretului nr. 79/1988, fiind trecut în proprietatea statului în scopul realizării unor ansambluri de locuințe și artere de circulație aferente. Conform art.12 din Constituția Republicii Socialiste România în vigoare la momentul exproprierii se constată că terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Astfel cum a reieșit din adresa transmisă de către S.C. TITAN AL S.A. imobilul expropriat a fost evaluat la suma de_ ROL potrivit procesului verbal de evaluare nr.117/03.02.1989, suma fiind achitată autoarei reclamantului, A. Ș. la data de 05.09.1989.
Deși reclamantul a susținut că suma specificată în adresa sus menționată a fost primită doar pentru construcția din paiantă situată pe teren, acesta nu a dovedit în niciun fel susținerile sale. Or, în conformitate cu dispozițiile art.1169 cod civil sarcina probei revine reclamantului, instanța neputând lua în considerare doar simple alegații, nesusținute de probe administrate în cursul procesului. Cu toate acestea, în virtutea rolului activ, au fost efectuate demersuri de instanță către instituțiile abilitate pentru a se comunica ce s-a înțeles prin evaluarea imobilului, respectiv evaluare teren și construcție sau evaluare doar teren ori doar construcție, care este instituția deținătoare a procesului verbal de evaluare nr.117/03.02.1989, pentru depunerea procesului verbal de predare-primire din data de 10.10.1988 încheiat între A. Ș. și Icral V. conform căruia imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 79/1988 și referatul inspectorului fiscal din data de 30.10.1988, aceste demersuri rămânând fără rezultat. De asemenea, instanța solicitat reclamantului depunerea procesului verbal de predare-primire din data de 10.10.1988 încheiat între A. Ș. și Icral V. conform căruia imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 79/1988 și dovada primirii sumei de_ ROL la data de 05.09.1989, acesta susținând că nu se mai află în posesia documentelor sus menționate.
Prin urmare, instanța nu a luat în considerare decât adresa emisă de S.C. TITAN AL S.A. în care se specifică că imobilul expropriat a fost evaluat la suma de_ ROL potrivit procesului verbal de evaluare nr.117/03.02.1989, suma fiind achitată la data de 05.09.1989, cu referire la întregul imobil și nu defalcat pe construcție sau teren.
Totodată, instanța a luat în considerare nici incidența Legii nr.10/2001 în speță, având în vedere că aceasta este aplicabilă despăgubirilor în echivalent în situația în care nu au fost acordate despăgubiri pentru imobilele preluate în perioada martie 1945-decembrie 1989 și nu în situația preluării în mod valabil.
În considerarea celor expuse anterior, apreciind că reclamantul A. N. nu a reușit să dovedească existența prejudiciului cauzat în urma exproprierii imobilului situat în ., sector 3 București, (fosta Fund.Laborator nr. 13 fost 9), instanța a respins cererea acestuia formulată în contradictoriu cu M. București Prin Primar General ca neîntemeiată și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. N., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 10.10.2012, sub nr. de dosar_ .
În dezvoltarea motivelor de apel apelantul reclamant a arătat că, motivația instanței de fond prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată, o consider ca fiind puerilă. În virtutea rolului activ de care instanța ar fi trebuit să de dovadă, pe lângă demersurile pe care susține că le-a făcut către anumite instituții ar fi trebuit să le și sancționeze nu doar să se mulțumească cu faptul că nu au dat curs solicitării unei importante instituții cum este instanța și atât, întocmai cum și instanța de fond recunoaște că solicitările sale au rămas fără rezultat Consideră că instanța ar fi trebuit să pună în discuția părților suspendarea judecării prezentei cauze și totodată să responsabilizeze reclamantul sub aspectul obținerii tuturor înscrisurilor de care înțelege să se folosească și să le obțină, sarcina probei revenindu-i în totalitate.
Față de acest aspect, fiind singurul motiv pentru care acțiunea a fost respinsă, s-a învederat că dețin actele necesare solicitate de instanța de fond și pentru care a respins acțiunea. Astfel, procesul verbal de predare primire din data de 10.10.1988 încheiat între ICRAL V. și A. Ș. din care reiese faptul că terenul din ., sector 3 a fost expropriat conform Decretului nr. 79/1988 cât și referatul inspectorului fiscal din data de 30.10.1988.
Întrucât instanța de fond nu a dorit să ia în considerare susținerile reclamantului și nici incidența Legii nr. 10/2001 fiind aplicabilă despăgubirilor limitându-se doar la lipsa celor 2 documente menționate mai sus și anexate prezentei cauze, s-a solicitat admiterea apelului așa cum a fost motivat.
Prin decizia civilă nr.1183/A/28.11.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți; a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că în condițiile art. 132 alin. 2 pct. 3 C.proc.civ. reclamanta a solicitat valoarea obiectului pierit al acțiunii, solicitare ce nu reprezintă o modificare a obiectului acțiunii, conform dispozițiilor menționate, astfel că, ceea ce a dedus judecății reclamanta chiar după precizarea acțiunii, reprezintă tot o acțiune în revendicare în contra pârâtului M. București, prin Primarul General, acțiune formulată fără ca în prealabil, pârâtul să fi fost notificat în baza unei legi speciale.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.
Procedura administrativă instituită prin lege a urmărit, așadar, sa rezolve cererile de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 și art. 109 alin.2 C.pr.civ., cu referire la art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat în doctrină și în practica judiciară că o cerere în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după . Legii nr. 10/2001.
Astfel, imobilul teren în suprafață de 120 m.p. ce face obiectul acțiunii în revendicare se află situat în prezent, suprapus pe . parcarea aferentă blocului V. 101 din ., situația în care, în mod evident statul nu mai poate dispune restituirea imobilului, nefiind în măsură să dispună de terenurile intrate în proprietatea publică a statului sau cele afectate de elemente de sistematizare.
Prin decizia nr. XXXIII/2008 ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Potrivit art. 15 alin.2 din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art.1 Cod civil, conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte consacră unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea acesteia se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr.10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, restitutio în integrum ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiunile art.480-481 Cod civil.
Dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr.10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.
Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, și prin norme de procedură speciale le subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la partea de imobil, poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speță, numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acțiunea în justiție, a fost promovată ulterior apariției Legii 10/2001.
Față de cele de mai sus, tribunalul a apreciat că acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primarul General este inadmisibilă.
Totodată, față de precizarea acțiunii în sensul obligării pârâtului M. București, prin Primarul General la contravaloarea imobilului, tribunalul a reținut că, potrivit RIL 27/2011 pronunțată de Î.C.C.J., acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt inadmisibile. A reținut tribunalul că aceleași considerente urmează a fi avute în vedere și pentru aceeași acțiune formulată în contradictoriu cu M. București prin Primarul General și nu lipsa calității procesuale pasive a acestei părți, având în vedere raționamentul ÎCCJ cu privire la prioritatea excepției inadmisibilității.
Cât privește acțiunile directe, îndreptate prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele din Codul civil și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Aceeași este soluția și în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.
Astfel, atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția admisibilității acțiunii sunt excepții de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acțiune.
Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluționate excepțiile de același tip, limitându-se a dispune doar în art.137 alin.1 din Codul de procedură civilă că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În cazul excepțiilor de același tip, atât practica judiciară, cât și doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanța trebuie să deducă ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate.
Or, față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.
Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.10/2001 și de Legea nr. 247/2005 și respectiv
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin puncte, în sensul Legii nr.165/2013.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr.247/2005, nu este funcțional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).
De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.
Față de cele de mai sus, tribunalul a admis motivul de apel de ordine publică privind inadmisibilitatea acțiunii, constatând că nu se mai impun a fi analizate motivele de apel formulate de apelantă ce vizează respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții P. Ș. și A. V., solicitând desființarea hotărârii recurate și, pe fondul cauzei, admiterea cererii așa cum a fost precizată.
În motivare, recurenții reclamanți consideră că decizia menționată este nelegală și netemeinică, deoarece cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe baza dispozițiilor art.480 și 481 și urm. C.civ.
Legea nr.10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989. Reclamanții și nici autorul lor, A. N., nu au formulat notificare în baza acestei legi special și nici nu au înțeles să se folosească de prevederile sale.
Această lege este o procedură administrativă, care îngreunează soluționarea restituirii imobilelor preluate abuziv și pune o piedică foștilor proprietari la reintrarea în posesia acestora.
Mai mult decât atât la Judecătoria Sectorului 3 București, prin întâmpinarea formulată de pârâtul M. București prin Primarul General s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind rămasă fără obiect, excepție ce a fost respinsă de instanța de judecată.
Imobilul solicitat de către autorul reclamanților și apoi de către aceștia, în suprafață de 120 m.p. situată în ..13, sector 3, București (fostă Fund.Laborator nr.13, fost nr.9) în prezent se află situat suprapus pe . parcarea aferentă blocului V101 din ., așa cum reiese din raportul de expertiză topografică. Iar în această situație, reclamanții au solicitat contravaloarea imobilului cu caracter de despăgubiri în echivalent, renunțând la restituirea în natură a terenului.
Caracterul abuziv rezultă din adresa către S.C. Titan S.A. în care imobilul – casă expropriat a fost evaluat la suma de 28.572 rol, potrivit procesului verbal de evaluare nr.117/03.02.1989, sumă ce a fost achitată autoarei reclamantului, A. Ș., la data de 05.09.1989, însă pentru terenul aferent construcției în suprafață de 120 m.p. nu s-a primit nici o despăgubire, deoarece la acea vreme, pentru terenurile expropriate nu se plăteau despăgubiri.
Un abuz făcut o dată se continuă și în prezent prin îngrădirea dreptului la justiție și invocarea ca prioritară a unei legi cu caracter administrativ în detrimentul dreptului comun – Codul civil.
Și în prevederile C.E.D.O. se stabilește caracterul abuziv al Legii nr.10/2001, care nu este o lege specială, ci o lege administrativă, care nu face altceva decât să împiedice aplicarea legii generale a statului respectiv.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. și art.223 alin.3 N.C.proc.civ.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Examinând decizia recurată și actele dosarului prin raportare la criticile de recurs formulate în cauză, conform motivului prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Sunt astfel vădit neîntemeiate criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea precizată prin raportare la dispozițiile legale incidente în raportul juridic dedus judecății, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislației speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist.
Tribunalul, reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă – ținând seama, în acest sens, și de cele statuate prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, respectiv, prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de aceeași instanță asupra unui recurs în interesul legii.
Înalta Curte, prin deciziile anterior menționate, obligatorii pentru instanțe conform art. 329 alin.3 C.proc.civ. (actualul art. 3307 alin.4), a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții contra României din 12.10.2010 s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce privește acțiunea in revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă” (par.118).
Trebuie remarcat însă că prin decizia în interesul legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008, mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la o atare acțiune, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Prin urmare, singurele aspecte relevante față de pretențiile recurenților sunt dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație și dacă aceștia se pot prevala de un bun într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun.
Curtea constată că, în prezenta cauză, instanța de apel a apreciat în mod just asupra acestor împrejurări apreciate de Înalta Curte ca fiind relevante într-un asemenea litigiu, reținând corect totodată că, în aplicarea art. 132 alin. 2 pct. 3 C.proc.civ., solicitarea în cauză a valorii obiectului pierit al acțiunii nu reprezintă o modificare a obiectului inițial al acțiunii, astfel că, ceea ce s-a dedus judecății și după precizarea acțiunii, reprezintă tot o acțiune în revendicare în contra pârâtului M. București, prin Primarul General, transformată astfel într-o acțiune pentru plata unor despăgubiri vizând un imobil ce face obiectul unei legi speciale de reparație.
Sub acest aspect, Curtea constată că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (par.134-140).
In speță, reclamanții s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar fi dovedit în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură sau în echivalent ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire .
Or, reclamanții (autorul acestora) nu a inițiat procedurile de restituire prevăzute de lege, recunoscând că nu au înțeles să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Curtea Europeană, statua în acest sens în cauza C. împotriva României în ceea ce privește „speranța legitimă” în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, că această creanță de restituire, de care reclamanții s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au promovat. În consecință, Curtea a considerat că, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, creanța nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Având în vedere considerentele aceleiași hotărâri CEDO pronunțată în cauza A. și alții contra României din 12.10.2010, Curtea observă că s-a constatat și de către Curtea Europeană că „de la . Legilor nr. 1/2001 si 10/2000 si mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despăgubiri.
In consecință, Curtea apreciază ca transformarea .="">>, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezulta din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonata îndeplinirii de către partea interesata a tuturor exigentelor legale in cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii si de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. (par. 141-142) (s.n.).
Rezultă că singura speranță legitimă creată recurenților a fost cea dată prin aplicarea Legii nr.10/2001, respectiv, o speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist.
Deși, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care reclamanții trebuiau să apeleze, prevede în acest scop proceduri stricte și creează mijloacele necesare prin care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.
Cum corect a reținut și tribunalul, stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții contra României din 12.10.2010, par. 232) echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a remarcat și prin decizia recurată că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (par. 174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza M.A. și alții contra României).
Referitor la faptul că excepția inadmisibilității fusese respinsă de prima instanță, Curtea reține, contrar celor afirmate de recurenți, că prin sentința apelată nu s-a analizat inadmisibilitatea prezentului demers judiciar văzută ca sancțiune de ordin material care intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit îndreptate ori greșit alese față de căile prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului pretins sau în cazul exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori deja epuizat într-o alte cale procesuală – chestiune invocată ca motiv de ordine publică în apel, în condițiile în care la fond s-a apreciat doar că excepția inadmisibilității invocată de pârât ar fi rămas fără obiect, după precizarea acțiunii în revendicare.
Din perspectiva argumentelor de fapt și de drept care au condus tribunalul la concluzia respingerii acțiunii, Curtea constată că prin decizia atacată, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, inclusiv prin raportare la obligativitatea respectării deciziilor pronunțate de instanța supremă, și, prin urmare, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ.rap. la art. 304 pct.9 C.proc.civ., va respinge recursul, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți P. Ș. și A. V., împotriva deciziei civile nr.1183 A din 28.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4.09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.M./B.I.
2 ex/8.10.2014
-------------------------------------------
T.B-Secția a IV-a – S.E.P.
- C.M.I.
Jud.Sector 3 – I.A.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 377/2014. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 110/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
