Legea 10/2001. Decizia nr. 431/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 431/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2014 în dosarul nr. 8206/2/2010
Dosar nr._
(1644/2010)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.431 A
Ședința publică de la 15.10.2014
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER: S. R.
Pe rol soluționarea apelurilor (după casare) declarate de apelantul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și de apelantul – contestator B. D., împotriva sentinței civile nr. 1510 din data de 21.12.2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți P. M. BUCUREȘTI și P. M. BUCUREȘTI. să formuleze concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 07.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 15.10.2014, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă la data de 11 decembrie 2003, reclamanții B. D., B. S. C. și B. G. au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâta P. M. București, să se dispună anularea Dispoziției nr.1740 din 01 noiembrie 2003 emisă de Primai M. București cu privire la soluționarea notificării înregistrate sub nr. 3595/2001, să se constate că reclamanții au calitatea de proprietari ai unei părți din imobilul situat în București, ..26, sector 1, să se constate că imobilul, proprietatea reclamanților, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, urmând a se dispune nulitatea deciziilor nr.726 și nr.727 din 27 mai 1986 emise de fostul Consiliul N. al M. București, și obligarea Primăriei M. București la restituirea în natura a imobilului.
În subsidiar, reclamanții au solicitat compensarea printr-un bun imobil similar sau despăgubiri bănești raportate la valoarea imobilului.
Prin sentința civilă nr.1510 din 21 decembrie 2005, Tribunalul București - Secția a III a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii M. București; a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții B. G., B. D. și B. S. C., în contradictoriu cu pârâta P. M. București, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții B. D. B. S. C. în contradictoriu cu pârâta P. M. București; a anulat parțial Dispoziția nr. 1740 din 13 noiembrie 2003 emisă de Primarul General al M. București, numai în ceea ce privește soluționarea cererii de restituire formulată prin notificarea nr.55/2001 de B. D. și B. S. C.; a obligat pârâta P. M. București să emită o dispoziție de restituire prin echivalent a terenului aferent construcției din București, .. 26, sector 1 - în suprafață de 227 mp., conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză de expert E. C. - în favoarea reclamanților B. D. și B. S. C. (conform cotelor părți indivize preluate de stat de la fiecare), prin acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005; a respins acțiunea, modificată și precizată, formulată de reclamantul B. G. în contradictoriu cu pârâta P. M. București, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicita acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974, cu plată, foștii proprietari fiind reclamantul B. D. - pentru care s-a emis decizia Consiliu Popular al M. București nr. 726 din 27 mai 1986 - și reclamanta B. S. C. - pentru care s-a emis decizia Consiliului Popular al M. București nr.727 din 27 mai 1986.
Calitatea reclamanților B. S. C. și B. D. de proprietari la momentul preluării de către stat a imobilului rezultă totodată din actul dotal autentificat sub nr. 503 din 05 ianuarie 1945 la Tribunalul Ilfov - Secția notariat, act prin care Ș. P. și M. Ș. P. i-au constituit fiicei lor, S. C. P. la căsătoria cu B. G. o dotă constând în întreg imobilul situat în .. 26, compus din două apartamente, parter cu subsol, etaj și două camere la mansardă, plus spălătoria și o cameră în fundul curții ("înzestrătorii" rezervându-și un drept viager de abitație pentru întreg apartamentul de la etaj și a celor două camere de la mansardă).
A mai reținut tribunalul că, în baza celor două decizii arătate adoptate în baza Decretului nr. 223/1974 s-au încheiat procesele - verb ale de evaluare nr. 337 din 10 iulie 1986 și, respectiv, nr. 336 din 10 iulie 1986, prin care s-au stabilit despăgubirile cuvenite foștilor proprietari deposedați, iar D.G.A.L. a virat sumele stabilite astfel către I.C.R.A.L. Herăstrău (la data de 15 iulie 1986), făcându-se mențiunea achitării acestora către cei îndreptățiți în procesele - verbale încheiate la această unitate la data de 18 ianuarie 1986, acte depuse și la dosarul cauze1.
Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, au fost vândute prin S.C. Herăstrău Nord SA, locuințele închiriate din imobilul menționat foștilor chiriași.
În raport de cele reținute, tribunalul a constatat că, reclamantul B. G. nu a probat existența dreptului său asupra imobilului a cărei restituire s-a solicitat în cauză, dispoziția pârâtei de respingere a cererii formulate prin notificare de acest reclamant fiind legală și temeinică.
S-a mai reținut că pentru notificările formulate pentru imobile preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri, în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, prin Normele metodologice pentru aplicarea unitara a Legii nr.10/2001 (pct.1.4 lit. b) se prevede că, stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, considerând că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv tara, soluționarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită urmând a fi de respingere motivată a cererii.
Pe de altă parte, chiar și în ipoteza contrară susținută de reclamanți în situația calificării preluării locuințelor în condițiile arătate ca fiind o preluare abuzivă, tribunalul a constatat că nu se putea da curs unei cereri de restituire formulată în temeiul Legii nr.10/2001, față de nerespectarea de către aceștia dispozițiilor pct. 5.1 - 5.3 din Normele care condiționează rezolvarea favorabilă a cererii de depunere a unor declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ii imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art.5 lin lege. Or, aceste înscrisuri nu au fost depuse în susținerea notificării, cu respectarea termenului legal, și nici ulterior, în cadrul probatoriului administrat în prezenta cauză.
Referitor însă la suprafața de teren aferentă construcției, suprafața stabilită prin expertiză ca fiind în total de 227 mp., tribunalul a constatat că aceasta a trecut fără plată în proprietatea statului, împrejurare ce rezultă din chiar deciziile de preluare a imobilului, și prin urmare, constatând în acest caz preluarea abuzivă a bunului imobil, tribunalul a reținut că reclamanții B. S. C. și B. D. sunt îndreptățiți la restituirea prin echivalent a terenului solicitat, față de art.1 alin.2 și art.10 din Legea nr.10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005.
Apelurile declarate de reclamanți și de pârâții P. M. București, prin primarul general și M. București, prin primarul general au fost respinse ca nefondate prin decizia nr.414/ A din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
În ce privește apelul pârâților, s-a reținut că, prima instanță a avut în vedere cu privire la suprafața de teren de -227 m.p., actele translative de proprietate imobiliară și dispozițiile legale în materie, așa încât stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale este corectă.
Referitor la apelul formulat de reclamanți, curtea de apel a reținut cu privire la actul dotal din 05 ianuarie 1945 și aplicarea art.4 din Decretul nr.32/1954, că instanța de fond a dat o corectă interpretare normei de drept respective în raport de acest mijloc de probă.
În ceea ce privește aplicarea Decretului nr. 223/1974, este de necontestat că, în numeroase cazuri s-a făcut abuziv, dar în speță apelanții nu au făcut dovada acestor susțineri. Eventualele abuzuri, lipsa sau neautenticitatea semnăturilor apelanților pe procesele verbale din 18 iulie 1986, putea fi probată, or acest lucru nu s-a făcut. Să se constate că semnăturile petenților nu aparțin acestora, se putea face prin solicitarea probei, inclusiv a art.177 Cod de procedură civilă.
Sub acest aspect, instanța de apel a arătat în motivare că, instanța de fond, corect, apreciind probatoriile în ansamblul lor, a reținut că nu se impune o eventuală verificare de scripte.
Nici critica prin care se arată că Normele metodologice de aplicare a Legii nr.0/2001 nu ar fi fost publicate la momentul notificării nu a fost primită, deoarece momentul important este acela al soluționării cauzei, când aceste norme existau.
Împotriva acestei decizii, au exercitat calea de atac a recursului, reclamanții B. G. și B. D., invocând în drept dispozițiile art.304 pct. 5, 7 și 9 Cod procedură civilă și solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii și, pe fond, admiterea în tot a contestației.
In susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă, reclamanții au arătat că decizia atacată este lovită de nulitate, întrucât este pronunțată față de o persoană decedată - B. S. C., lipsită la momentul închiderii dezbaterilor de capacitate de folosință.
Recurenții au invocat, totodată, aplicabilitatea pct.7 al art.304 Cod procedură civilă, deoarece decizia pronunțată de instanța de apel nu se circumscrie rigorilor prevăzute prin art.261 pct.5 Cod procedură civilă, aceasta necuprinzând motivele de fapt și de drept ce au constituit și fundamentat optica instanței la momentul pronunțării.
Din prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenții au arătat că reclamantul B. G. a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului și că instanța a reținut greșit problematica aplicabilității în cauză a Decretului nr.223/1974, invocând o . considerente generice, confuze și contradictorii în majoritatea lor.
În motivarea recursului, s-a criticat și argumentația greșită privind conținutul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 și respingerea cererii de restituire prin raportare la lipsa declarațiilor autentificate prin care notificatorii să menționeze dacă s-au primit despăgubiri bănești pentru imobil în baza acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Prin decizia nr.4147/01.07.2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenți reclamanții B. G. și B. D., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:
Codul de procedură civilă, reglementând folosința drepturilor procedurale privită ca o aptitudine generală a persoanelor de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual, prevede, prin art. 41, că poate fi parte în procesul civil orice persoană care are folosința drepturilor civile.
În baza acestei reglementări, capacitatea procesuală de folosință reprezintă o transpunere pe plan procesual a capacității de folosință a drepturilor civile și constituie una din condițiile cerute de lege pentru ca o persoană să aibă legitimare procesuală.
per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil persoana care nu are capacitate procesuală de folosință, întrucât a decedat.
Așadar, capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații în plan procesual, iar în cazul persoanelor fizice, aceasta începe la nașterea lor și încetează la moarte, conform art.7 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.
Prin urmare, având în vedere sancțiunea nulității absolute ce se aplică actelor săvârșite după momentul decesului, aceasta înseamnă că toate actele de procedură îndeplinite de o persoană a cărei capacitate de folosință încetase prin deces, sunt lovite de nulitate absolută.
Or, în cauză, în faza procesuală a apelului, la termenul din 25.01.2007, apărătorul reclamanților a depus copie de pe certificatul de deces al reclamantei B. S., din care rezultă că aceasta a decedat la data de 13.10.2006 (fila 44 dosar apel).
Acest aspect a fost reținut și prin încheierile de ședință din 7.02.2008 și din 17.04.2008 (filele 64 și 69 dosar apel), și reiese, totodată, din cererea de completare a motivelor de apel și certificatul de moștenitor nr. 15/2008, depuse de reclamanții B. G. și B. D., în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori ai defunctei B. S. (filele 66-68 dosar apel).
Având în vedere aceste considerente, s-a constatat că este fondat motivul de recurs prin care se invocă lipsa calității procesuale de folosință a reclamantei B. S. și, implicit, nulitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel.
Ca urmare, sub acest aspect, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform dispozițiilor art. 312 alin.3 Cod procedură civilă.
De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art.261 pct. 5 Cod procedură civilă, care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii fund datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Fără arătarea motivelor și a probelor, instanța pronunță o hotărâre nelegală și netemeinică care, potrivit prevederilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă, este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.
Contrar acestor dispoziții legale, instanța de apel a procedat la pronunțarea unei hotărâri pe care a motivat-o făcând trimitere exclusiv la motivarea instanței de fond cu privire la fiecare motiv de apel analizat.
În acest context, este evident că argumentele reținute în motivarea deciziei pronunțate în apel sunt nu numai insuficiente, dar și improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt și în drept soluția adoptată de instanța de apel.
Așadar, și din această perspectivă se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin.1 pct. 5 Cod procedură civilă, asigurând astfel atât dreptul părților la un proces echitabil, conform art. 6 alin. 1 din C.E.D.O., cât și posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.
Cu ocazia rejudecării instanța de trimitere va analiza și va verifica și criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, prin care reclamanții invocă greșita interpretare a dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 și ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Cauza a fost reînregistrată la data de 22.09.2010 pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr._ .
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze, în rejudecare, calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:
Spre deosebire de, dispozițiile art 304 cod procedură civilă din materia recursului, care stabilesc în mod expres și limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispozițiile art 295 cod procedură civilă, în alineatul 1 permit instanței de apel să examineze cauză, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situației de fapt cât și din punct de vedere al aplicării legii iar în alineatul 2 dau posibilitatea instanței să refacă probatoriul administrat în primă instanță și să administreze probe noi dacă consideră necesar.
Pe cale de consecință, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și poate modifica situația de fapt reținută, exercitând atât un control de legalitate cât și de temeinicie asupra soluției apelate.
Examinând apelul reclamantului, Curtea constată că s-au formulat în esență, trei categorii de critici: prima referitoare la calitatea de proprietar al imobilului în litigiu a reclamantului B. G., a doua relativă la neîncasarea despăgubirilor acordate în temeiul decretului 223/1974 și a treia referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art 5.1 și 3 din Normele metodologice de aplicare a legii 10/2001, privind necesitatea depunerii unei declarații în legătură cu acordurile internaționale, încheiate de România pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Cu privire la primul motiv de apel, referitor la dovedirea calității de proprietar al imobilului notificat, în persoana lui B. G., Curtea apreciază acest motiv de critică ca nefondat, prin prisma reglementărilor aplicabile actului dotal încheiat la data de 05 01 1945. Așa cum rezultă din conținutul acestui act, dota a fost constituită de părinții reclamantei B. C. în favoarea fiicei lor, fără a se menționa în cuprinsul actului dotal vreun drept real în favoarea soțului acesteia, reclamantul ,B. G.. Pe cale de consecință, în lipsa unei stipulații exprese în actul dotal, reclamantul apelant B. G. a dobândit, cu privire la imobilul în litigiu exclusiv drepturile pe care dispozițiile legale aplicabile i le recunosc. În acest sens relevante sunt prevederile art 4 din decretul 32/1954, potrivit cărora soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, dispozițiunilor acestui Cod în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional,anterior. În alineatul al doilea se arată că bunurile pe care soții au la data intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau proprii, potrivit dispozițiunilor acestui Cod, cu precizarea că, calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispozițiunilor noului cod al familiei, nu poate fi opusă terților care, la data intrării în vigoare a Codului familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun. Or, făcând aplicarea acestui text de lege, Curtea constată că, potrivit prevederilor art 31 lit a și b din codul familiei, imobilul dotal nu poate fi încadrat decât în categoria bunurilor proprii, în condițiile în care așa cum s-a evidențiat în cele ce preced, din conținutul actului dotal, nu rezultă intenția constituitorilor de a-l gratifica și pe soțul fiicei lor. Pentru conturarea corectă a regimului juridic al imobilului, trebuie avut în vedere și normele codului civil, în vigoare la data constituirii dotei, potrivit cărora regimurilor matrimoniale existente în sistemul Codului civil din 1865, erau libere și imutabile, iar regimul legal era de tip separatist. Codul civil român recunoștea de plano (art. 1223 și 1224) libertatea convențiilor matrimoniale, sub condiția observării normelor imperative speciale căsătoriei și a celor generale. Regimul matrimonial se stabilea anterior datei celebrării căsătoriei și nu putea fi modificat voluntar în cursul acesteia (art. 1228).Regimul legal aplicabil concret, dacă soții nu înțelegeau să încheie un contract de căsătorie, era cel de separație a bunurilor sau a patrimoniilor soților. regim în care fiecare își păstra proprietatea bunurilor cu care intra în căsătorie, iar averea dobândită de oricare dintre soți nu descria o masă comună de bunuri. Interferențele patrimoniale dintre soți erau datorate pe de o parte incapacității femeii și, pe de altă parte, obligațiilor de a participa la sarcinile căsătoriei (art. 1266 și 1284). Din punct de vedere practic cel mai răspândit regim matrimonial era cel dotal. Din economia dispozițiilor vechiului cod civil, reiese în mod indubitabil că regimul matrimonial dotal a fost singurul regim matrimonial căruia Codul civil din 1865 a înțeles să-i dea o reglementare închegată, chiar dacă nu exhaustivă. Noțiunea de dotă a fost folosită, de legiuitor, doctrină și practica judiciară, în diferite sensuri. Dota desemna regimul matrimonial în ansamblul său, ca sistem normativ aplicabil raporturilor patrimoniale dintre soți. Prin „dotă" se înțelegea –în egală măsură, contractul matrimonial prin care se instituia regimul concret aplicabil între bărbatul și femeia căsătoriți. După cum, același cuvânt semnifica și bunul sau bunurile, care constituiau suportul patrimonial al regimului matrimonial omonim.
Ca regim matrimonial, dota apare ca un regim separatist de natură convențională, prin care anumite bunuri erau oferite în administrarea soțului, cu scopul ca acesta să suporte sarcinile căsătoriei. Dota a fost definită prin dispozițiile art. 1233 C.civ.. De esența regimului dotal este că el se prezintă ca un regim separatist, cu efectul divizării bunurilor femeii în două mase distincte: bunuri dotale și parafernale (art. 1283 C.civ.). Nici constituirea dotei, nici puterile maritale ale soțului asupra dotei, nu sunt de esența, ci doar de natura dotei sau - mai exact, de natura funcționării regimului. În ceea ce privește funcționarea regimului matrimonial dotal, ca regim de separație, dota s-a caracterizat prin aceea că soția păstra proprietatea dotei, ca și a bunurilor sale parafernale, dar administrarea dotei era de lege lata în sarcina soțului(art. 1242 C.civ.), care nu avea un drept real asupra bunurilor dotale. Concluzionând, Curtea reține că de natura acestui regim era ca bunurile aduse dotă să treacă în folosința și administrarea bărbatului, în regulă generală, soția neavând un drept propriu sau concurent de gerare a dotei. Din dispozițiile art 1245 din vechiul cod civil, rezultă că în cazul dotei formate din bunuri mobilare, acestea deveneau proprietatea bărbatului, acesta era ținut ca debitor al prețului acestor bunuri . Pe cale de consecință, Curtea constată că în speță obiectul dotei îl constituie un bun imobil, astfel că prerogativele juridice ale reclamantului B. G. asupra acestui bun se circumscriu dreptului de folosință și administrare.
Prin urmare, de la momentul constituirii dotei și până la . codului familiei, imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea exclusivă a reclamantei B. C., în calitate de bun dotal, potrivit regimului instituit de vechiul cod civil, iar începând cu data intrării în vigoare a codului familiei, donația dotală nu putea primi altă calificare decât aceea de bun propriu, în temeiul dispozițiilor art 31 din codul familiei, anterior menționate.
În mod corect, tribunalul reține că nici în actele ulterioare de înstrăinare a unor porțiuni din imobil, reclamantul B. G. nu apare ca proprietar înstrăinător. Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect instanța de fond nu a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale.
În privința celui de-al doilea motiv de critică, Curtea reține că imobilul în litigiu a fost preluat în temeiul decretului 223/1974, aplicat prin intermediul deciziilor 726/27 05 1986 și 727/27 05 1986. Din examinarea conținutului acestor decizii rezultă că s-a preluat cu plata de reclamanta B. C. și reclamantul B. D. cu plata apartamentele deținute în proprietate din imobil, iar trecerea în proprietatea statului a cotelor indivize din teren s-a realizat fără plată. Așa cum rezultă din relațiile furnizate de Consiliul general al M. București, Administrația Fondului Imobiliar, despăgubirile aferente construcțiilor preluate de cei doi reclamanți au fost calculate la suma de suma de_ lei prin procesul verbal nr 337/10 07 1986 pentru B. D. și la suma de_ lei prin procesul verbal nr 336/10 07 1986 pentru B. C.. În ceea ce privește plata efectivă a acestor despăgubiri, Curtea constată că, în rejudecare, în urma demersurilor efectuate la ., s-au depus la dosar cele două procese verbal întocmite la data de 18 07 1986, care atestă încasarea despăgubirilor de către reclamanți, ambele documente purtând semnătura beneficiarilor și datele acestora din pașaport. În rejudecarea apelului, reclamanții au contestat veridicitatea acestor semnături, Curtea încuviințându-le proba cu expertiză grafoscopică, la care apelanții au renunțat ulterior, în condițiile în care nu au putut prezenta instanței scripte de comparație suficiente și elocvente pentru realizarea lucrării. Față de această situație, constatând că nu s-a dovedit contrariul prin nici un mijloc de probă, Curtea reține că cele două procese verbale datate 18 07 1986 sunt de natură să facă dovada plății efective a despăgubirilor stabilite de autoritățile statului comunist, la momentul preluării imobilului, în baza decretului 223/1974, cu ocazia plecării din țară a apelanților, motiv pentru care instanța reține și acest aspect ca fiind dovedit, din punct de vedere al situației de fapt.
Pentru a răspunde motivului de apel formulat, Curtea subliniază faptul că încasarea efectivă a despăgubirilor are relevanță doar sub aspectul necesității scăderii valorii actualizate a acestora din cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent ce se impune a fi acordate reclamantului B. D., atât în nume propriu cât și în calitate de moștenitor al reclamanților B. C. și B. G., decedați, în cursul procesului. Din această perspectivă, Curtea apreciază ca fiind lipsit de suport legal raționamentul primei instanței în sensul că trecerea imobilului în proprietate statului, în temeiul decretului 223/1974 nu poate fi calificată drept o preluare abuzivă, în condițiile în care notificatorii au fost îndestulați rezonabil prin despăgubirea primită.
Pentru fundamentarea a acestei concluzii, Curtea pornește de la dispozițiile art 2 din legea 10/2001, care definesc noțiunea de imobile preluate abuziv, incluzând în această categorie:
a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare;
b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist;
c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil*), în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;
d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;
e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial;
g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile;
h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare;
i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Relevante sunt și dispozițiile art 1.4 lit B din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, care statuează în sensul că preluarea imobilului, realizată în temeiul decretului 223/1974 este considerată ca fiind abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat. Sub aspectul măsurilor reparatorii care urmează a se acorda persoanelor îndreptățite, evident în măsura în care se face dovada întrunirii cumulative a tuturor cerințelor prevăzute de legea specială, legiuitorul arată în Normele Metodologice că sunt identificabile două situații: ipoteza în care locuința respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terță persoană, când se va dispune restituirea în natură, cu obligația respectării drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 și ipoteza în care locuința respectivă a fost înstrăinată legal către o terță persoană, când se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Făcând aplicarea în speță a acestor dispoziții legale, Curtea constată că preluarea imobilului construcție, cu plata din proprietatea celor doi reclamanți, constituie o preluare abuzivă, în sensul prevederilor art 2 din legea 10/2001, cu mențiunea că încasarea despăgubirilor nu are nici un efect asupra caracterului abuziv al etatizării imobilului construcție( nefiind de natură, în nici un caz, să îl înlăture), ci doar în privința cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent, care vor fi diminuate cu valoarea actualizată a acestor despăgubiri.
Așa cum reiese din materialul probator administrat în cauză în cele două cicluri procesuale, reclamanta B. C. S. a dobândit imobilul în litigiu, în integralitatea sa, prin actul dotal încheiat de părinții săi P. Ș. și M. la data de 05 01 1945. În anul 1968, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr 2424, reclamanta B. C. S. a înstrăinat soților S. I. și A. o parte din imobilul construcție, astfel cum a fost identificată prin expertiza construcții efectuată de expertul O. M.. Așa cum rezultă din înscrisul autentificat sub nr 4122/17 04 1986, intitulat convenție, reclamanta B. C., prin actul autentificat sub nr 1230/22 02 1974, a donat mătușii sale P. E. încăperile de la mansarda imobilului, constând în 2 camere, cu cota parte indiviză aferentă din teren, precum și asupra părților de folosință comună din construcție. Prin contractul autentificat sub nr 8416/10 09 1071, aceeași reclamantă i-a donat fiului său, reclamantul B. D., o parte din subsolul și parterul imobilului, împreună cu cota parte indiviză aferentă din teren și din părțile de folosință comună. Prin actul de donație autentificat sub nr 1869/1975, mătușa reclamantei P. E. a făcut o liberalitate în favoarea lui A. A..
Analizând coroborativ actele doveditoare al dreptului de proprietate ale reclamanților, cu deciziile prin care s-a făcut aplicarea decretului 223/1974 și s-au individualizat părțile din imobil preluate de stat și cu concluziile rapoartelor de expertiză, specialitatea construcții, efectuate la fond în primul ciclu procesual și respectiv în apel, în al doilea ciclu procesual, Curtea constată că imobilul, cu excepția apartamentului înstrăinat către soții S. și a celor două camere aflate la mansardă donate, într-o primă fază lui P. E., a fost preluat de către stat în anul 1986, prin decretul 223/1974 și ulterior vândut chiriașilor, în temeiul dispozițiilor legii 112/1995. Având în vedere cele trei contracte de vânzare cumpărare încheiate cu soții A. A. și M. D., cu Z. A. și cu soții T. Lelioara și I., coroborate cu concluziile și cu schițele anexă raportului de expertiză construcții, întocmit de expertul O. M., în rejudecare, Curtea reține că, în prezent, întreg imobilul, în limitele în care a făcut obiectul preluării abuzive în patrimoniul statului, a fost înstrăinat în temeiul legii 112/1995, reclamanții nefăcând dovada promovării unor acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare încheiate sub imperiul legii 112/1995.
Pe cale de consecință, față de această situație de fapt, dând eficiență prevederilor art 18 alin 1 lit c din legea 10/2001, care impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, ca modalitate de reparație, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat, în mod legal, în temeiul legii 112/1995, Curtea constată că, pentru construcție, reclamanților li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, care urmează a fi stabilite în condițiile legii 165/2013.
Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea pornește de la faptul că a intrat în vigoare legea 165/2013, care, în forma inițială, prin dispozițiile art 16 a statuat asupra măsurilor reparatorii care se pot acorda în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă( situație care se regăsește în prezenta cauză), în sensul că se instituie o unică modalitate de despăgubire prin echivalent, care îmbracă forma măsurilor compensatorii, sub formă de puncte, stabilite în condițiile aceste legi. În ceea ce privește modalitatea în care dispozițiile acestui act normativ urmează să fie aplicate, Curtea reține că legiuitorul a tranșat această chestiune prin dispozițiile art 4, care consacră principiul aplicării directe și mediate a noi legi, atât în privința notificărilor nesoluționate de către entitățile învestite potrivit legii cu rezolvarea acestor cereri, cât și cauzelor în această materie, aflate pe rolul instanțelor de judecată, precum și celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A.. În privința conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor art 4 din actul normativ anterior menționat, Curtea Constituțională as-a pronunțat prin decizia nr 88/2014, în sensul că aceste prevederi legale sunt considerate constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile legii 165/2013, sub aspectul naturii măsurilor reparatorii alternative retrocedării în natură, au suferit modificări aduse prin legea 368/2013, care statuează în art I faptul că în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte. În ceea ce privește compensarea cu un imobil similar, deși, reclamanții au formulat o astfel de cerere cu caracter subsidiar, prin acțiunea introductivă, aceștia nu au indicat un imobil susceptibil a fi acordat în compensare, astfel că această modalitate de reparație nu-și poate găsi incidența în cauză.
Pe cale de consecință, inclusiv pentru acțiunile în curs de soluționare, vizând imobile ce fac obiectul acestei legi, indiferent că este vorba de contestații formulate în temeiul prevederilor art 26 din legea 10/2001 sau de cereri ce au ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007 a instanței supreme, pronunțată în recurs în interesul legii, se vor aplica prevederile noii legii, în sensul că persoanele( reclamanții, în speță) îndreptățite vor primi măsuri reparatorii în echivalent, care se vor stabili în condițiile legii 165/2013, de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
În privința ultimului motiv de apel, Curtea pornește în analiza sa de la natura demersului juridic promovat de reclamanți care constituie totodată și limitele investirii sale. Astfel, din cererea de chemare în judecată rezultă, în mod indubitabil, că obiectul cauzei îl constituie o contestație, formulată în condițiile art 26 din legea 10/2001împotriva unei dispoziții emise de P. Mun București, prin Primarul General, în calitate de unitate deținătoare. Soluția contestată este aceea de respingere a notificării reclamanților, în condițiile în care s-a reținut de către unitatea deținătoare că nu au făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor, pentru și pentru faptul că imobilul nu face obiectul legii speciale de reparație. Așa cum rezultă din conținutul dispoziției atacate, nu s-a reținut faptul că reclamanții nu ar fi depus una dintre declarațiile cerute de lege. Având în vedere că, așa cum reiese din economia dispozițiilor art 26 din legea 10/2001, contestația întemeiată pe acest text de lege are de fapt natura unei căi de atac, exercitată împotriva dispoziției de soluționare a notificării, cale de atac guvernată de principiul non reformatio in pejus, pe care organul judiciar o soluționează punctual, în limitele aspectelor critice invocate. Făcând aplicarea acestor chestiuni teoretice în speța de față, Curtea constată că prin contestație s-a invocat faptul că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate și că imobilul a fost preluat abuziv, reclamanții notificatori neîncasând efectiv despăgubirile formal acordate. Pe cale de consecință, instanța de fond, examinând contestația cu soluționarea căreia a fost investită, avea de analizat și cenzurat aspectele anterior menționate.
Chiar trecând peste chestiuni și considerând că, din punct de vedere procedural, organul judiciar, sesizat în condițiile dispozițiilor art 26 din legea 10/2001, ar fi fost îndrituit să se pronunțe și asupra altor aspecte, decât cele invocate în concret și punctual în cuprinsul contestației, Curtea are în vedere prevederile art 5 pct 1-4 din Normele Metodologice, care arată că pentru asigurarea exigențelor art. 5 din lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este suficientă existența acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv. Pentru a se asigura respectarea exigențelor art. 5 din lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 a legii 10/2001, să se solicite depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din lege. Relevante sunt prevederile art 5 pct 2, care stabilesc sancțiunea aplicabile în cazul absenței unor astfel de declarații, în sensul că lipsa acestora atrage amânarea soluționării cererii de restituire până la depunerea acestora, măsura fiind justificată de necesitatea evitării unei duble reparații. Normele metodologice arată că sunt admisibile declarații autentificate ale persoanei care se pretinde îndreptățită, date la ambasadele, consulatele sau la misiunile diplomatice ale României din țara de reședință ori la autoritățile competente să autentifice acte din țara de reședință, cu condiția ca acestea să fie traduse și legalizate de un notar public din România. Dispozițiile art 5 pct 4 arată că enitatea învestită cu soluționarea notificării formulate de cetățeni străini sau apatrizi va include în decizia/dispoziția motivată de restituire o prevedere prin care se va menționa că măsura dispusă se acordă sub rezerva respectării obligațiilor asumate de persoana îndreptățită în declarația autentificată. Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții, Curtea reține, pe de o parte, că sancțiunea nedepunerii unei astfel de declarații nu constă în respingerea notificării, iar pe de altă parte, interpretând a fortiori prevederile art 5 pct 4, rezultă, în absența uri astfel de declarații, cu atât mai mult se impune a se preciza că acordarea măsurilor reparatorii este condiționată de neîncasarea unei alte reparații, în temeiul unui acord internațional încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Din această perspectivă, Curtea reține că, drept consecință a admiterii apelului reclamantului B. D.( moștenitor al celorlalți reclamanți decedați în cursul procesului), schimbarea sentinței primei instanțe vizează obligarea pârâtei de a emite o dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile dispozițiilor legii 165/2013 și pentru partea din imobilul construcție, vândută în temeiul legii 112/1995, astfel cum a fost identificat de expertul construcții O. M. prin raportul de expertiză efectuat în cauză, cu excepția camerelor de la mansardă, urmând a se deduce valoarea actualizată a despăgubirii primite în sumă totală de_ lei( rol), sub rezerva neobținerii unei reparații în temeiul unui acord internațional încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, Curtea constată că s-a formulat critici, relative la nedovedirea dreptului de proprietate asupra terenului, precum și la faptul că nu s-a stabilit cu exactitate întinderea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Așa cum reiese din cererea de apel, pârâtul începe argumentația primului motiv de critică făcând referire la dispozițiile art 21-23 din legea 10/2001, astfel cum au fost aceste prevederi legale explicitate prin Normele metodologice de aplicare a legii 10/2001. Examinând actele doveditoare depuse de reclamanți, Curtea constată că sunt îndeplinite exigențele impuse de textele de lege anterior menționate. De asemenea, apelantul susține că actele doveditoare ale proprietății reclamanților nu pot constitui decât un început de dovadă, dar nu arată în concret în ce constă acest început de dovadă și sub ce formă se regăsește această instituție în speța de față. Având în vedere că imobilul notificat este un imobil format din teren și construcție, Curtea reține că actele doveditoare ale dreptului de proprietate au fost examinate anterior, inclusiv înstrăinările imobiliare pe care le-a făcut reclamanta B. C.( în prezent decedată) între momentul dobândirii imobilului, cu titlu de dotă și momentul preluării abuzive, în temeiul decretului 223/1974, astfel că instanța apreciază că nu se impune reluarea acestei analize.
În susținerea acestui motiv de apel, pârâtul a mai susținut faptul că dispozițiile art 24 din legea 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece există o probă contrară, constând în convenția autentificată sub nr 4122/17 04 1986.
Pentru a răspunde acestei chestiuni, Curtea consideră necesar să pornească de la semnificația dispozițiilor art 24 din legea 10/2001, prin care, legiuitorul a reglementat regimul probatoriu al dreptului de proprietate prin instituirea unor prezumții referitoare la întinderea acestui drept, precum și la titularul său, pentru a atenua dificultățile pe care le întâmpină foștii proprietari în recuperarea proprietăților imobiliare pierdute în perioada regimului comunist. Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul a statuat că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. De asemenea, legiuitorul completează dispozițiile alineatului 1, în sensul că stabilește că, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Rațiunea instituirii unui astfel de sistem derogatoriu de la exigențele dreptului comun, îl reprezintă pe de o pare perioada mare de timp care a trecut de la momentul preluării imobilelor de către stat, modalitatea abuzivă în care s-a realizat deposedarea foștilor proprietari, inclusiv prin preluarea actelor de proprietate pe care aceștia le dețineau pentru a-și legitima calitatea de titulari ai imobilelor respectiv, la care se adaugă și caracterul imprecis al titlurilor vechi de proprietare, din punct de vedere al individualizării imobilelor, sub aspectul suprafeței și amplasamentului.
Pe cale de consecință, nu mai este necesară înfățișarea a unor înscrisuri translative ori constitutive de proprietate, fiind suficientă prezumția legala relativa enunțata, pe baza actelor vizând preluarea imobilului, ce operează în favoarea persoanei ce figurează în acest acte drept proprietar.
Pentru justa soluționare a cauzei relevante sunt și prevederile art 23 din legea 10/2001, potrivit cărora actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Prevederile acestui text de lege sunt explicitate prin Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001, prin care se arată că prin sintagma acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
Făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea constată că prezumțiile instituite de dispozițiile art 24 din legea 10/200, referitoare la persoana fostului proprietar, precum și la întinderea dreptului de proprietate sunt operante în absența altor probe contrare. Curtea reține că respectiva convenție autentificată la care face referire apelantul și care nu reprezintă altceva decât o clarificare a situației imobilului, anterior trecerii în proprietatea statului, realizată chiar de proprietarii acestuia de la acel moment, punând accentul asupra situației construcției. Acest lucru rezultă din chiar primul paragraf al actului autentificat, prin care se arată că scopul documentului, la care au participat toți proprietarii, existenți la acel moment, este de a face unele precizări referitor la construcția imobilului, în care aceștia dețin spații în proprietate exclusivă și respectiv, în coproprietate forțată. Din această perspectivă, Curtea apreciază că nemenționarea suprafeței de teren pe care reclamanta B. C. o deținea în proprietate la acel moment nu este denatură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care înscrisul autentificat nu produce efecte constitutive sau translative de proprietate, ci doar are rolul de a lămuri situația construcției, prin indicarea spațiilor din imobil ce revin tuturor titularilor. Un alt argument în susținerea acestui raționament rezidă în faptul că autorii reclamantei B. C., constituitorii dotei, au dobândit, prin contract de vânzare cumpărare, imobilul în litigiu, compus din teren plus construcție, iar ulterior încheierii căsătoriei, reclamanta a înstrăinat la nivelul anului 1968 către soții S. atât o parte din construcție cât și cota de 13% din suprafața totală a terenului construit și neconstruit aferent imobilului, iar în evidențele fiscale a figurat, în perioada 1949-1974, cu imobil format din teren în suprafață de 163 mp și construcție.
În ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului, Curtea constată că susținerile apelantului sunt fondate, apreciind că se impune a se acorda prevalență mențiunilor din actul de preluare a imobilului în proprietatea statului. Astfel, potrivit deciziilor 726 și respectiv 727 din data de 27 05 1986, rezultă că din proprietatea notificatorilor s-a preluat, pe lângă partea din construcție și o suprafață de teren de 152 mp în privința reclamantei B. C. și 60 mp în privința reclamantului B. D., ceea ce înseamnă un total de 212 mp. Curtea ajunge la această concluzie, având în vedere clauzele titlului de proprietate, în sensul că nu este specificată suprafața imobilului teren, precum și relațiile obținute de la Direcția de Impozite și taxe Locale Sector 1.
Raportul de expertiză, specialitatea topografie, efectuat cu ocazia rejudecării apelului reflectă situația actuală a terenului și stabilește că suprafața totală a terenului de 261 mp, format din 197 mp teren sub construcție, la care se adaugă o curte interioară în suprafață de 21 mp, care asigură și accesul în clădire și o curte ce realizează accesul la stradă și către scările de intrare în clădire, în suprafață de 43 mp. Așa cum a evidențiat expertul suprafața de teren aferentă clădirii și nevândută în temeiul legii 112/1995 nu poate fi retrocedată în natură, dată fiind forma, dimensiunile și scopul celor două curți, acela de a asigura accesul în clădire pe scările existente.
Coroborând mijloacele de probă anterior menționate, Curtea reține că situația deținerii terenului aferent imobilului, la momentul la care s-a făcut aplicarea decretului 223/1974, este evidențiată de cele două decizii de preluare a imobilului, potrivit cărora suprafața totală de teren trecută în patrimoniul statului din proprietatea reclamanților notificatori este de 212 mp, astfel că aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent ( în condițiile în care retrocedarea în natură nu este posibilă, potrivit celor evidențiate anterior) în aceste limite. Evident, măsurile reparatorii prin echivalent se vor stabili în condițiile dispozițiilor legii 165/2013, a cărei aplicabilitate( întemeiată de prevederile art 4 din același act normativ) a fost examinată în cele ce preced, astfel că nu se impune reluarea acestei argumentații.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 296 cod procedură civilă, Curtea va admite ambele apeluri, va schimba în parte sentința atacată în sensul că va obliga pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile dispozițiilor legii 165/2013 pentru teren în limita suprafeței de 212 mp și pentru partea din construcție, vândută în temeiul legii 112/1995, astfel cum a fost identificată de expertul construcții O. M. prin raportul de expertiză efectuat în cauză, cu excepția camerelor de la mansardă, urmând a se deduce valoarea actualizată a despăgubirii primite în sumă totală de_ lei( rol), cu condiția neobținerii de către reclamanți a unei reparații în temeiul unui acord internațional încheiat de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanții – contestatori B. D., (B. G. - decedat și B. S. C. – decedată), cu domiciliul ales la Cabinet Avocat în București, ..6, ..2, ., sector 3 și prin afișare la ușa instanței și de apelantul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1510 din 21 decembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._ (în format vechi 4416/2003), în contradictoriu cu intimatele – pârâte P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6 și P. M. BUCUREȘTI cu sediul în București, .. 47, sector 5.
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că:
Obligă pârâta să emită o dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent conform Legii nr.165/2013 pentru terenul imobilului, în suprafață de 212 mp.și pentru partea din construcție vândută în baza Legii nr.112/1995, astfel cum au fost identificate de expert prin raportul de expertiză și prin schițele anexe, lucrări întocmite de expertul O. M., deducându-se valoarea actualizată a despăgubirii plătită reclamanților, în cuantum de 138.372 (rol), sub rezerva primirii unei reparații de către reclamant în temeiul unui acord internațional încheiat de România pentru reglementarea unor probleme financiare în suspensie.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.6/31.10.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – M.A.G.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1587/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 550/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
