Legea 10/2001. Decizia nr. 135/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 135/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-01-2014 în dosarul nr. 2096/122/2012
Dosar nr._
(2067/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.135
Ședința publică din 29.01.2014
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - A. DorisTomescu
Judecător - I. A. H. P.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.67 din 25.06.2013, pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. M. și cu intimatul pârât C. local G..
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocatul C. D. în calitate de reprezentant al intimatei reclamante P. M., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul G., pe care o depune la dosar și lipsesc reprezentanții recurentului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și al intimatului pârât C. local G..
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Avocatul intimatei reclamante arată că nu are alte cereri de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul intimatei reclamante P. M. solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Cu privire la excepția inadmisibilității, invocate în recurs, apreciază că această problemă a fost dezlegată în mod corect de instanță, deoarece față de situația juridică a imobilului, cererea de restituire nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.10/2001, astfel că nu se poate vorbi despre concursul dintre Legea nr.33/1994 și Legea nr.10/2001.
La interpelarea instanței, precizează că, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale pentru că imobilul a fost expropriat pentru utilitate publică, iar reclamanta nu a primit despăgubiri. Că nu s-a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, pentru că expirase deja termenul prevăzut pentru această procedură.
În concluzie, solicită respingerea recursului, cu mențiunea că nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. sub nr._ din 14.08.2012 reclamanta P. M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul G. prin primar, solicitând anularea Decretului nr.329/28.10.1985 emis de C. de Stat al Republicii Socialiste România și, în consecință, să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în G., Fdt. Zăvoiului nr.2, județul G., neputând fi stins printr-o măsură luată împotriva dispozițiilor Constituției din anul 1965.
La termenul de judecată din data de 2.11.2012 în urma discuțiilor efectuate în manifestarea rolului activ al instanței, reclamanta prin avocat și-a precizat acțiunea în sensul calificării acesteia ca fiind o acțiune de retrocedare a unui imobil expropriat potrivit dispozițiilor Legii nr.33/1994.
În raport de această calificare reprezentantul pârâtului S. R. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepție pusă în discuția părților și unită cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr.67/25.06.2013, Tribunalul G. a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis cererea formulată de reclamanta P. M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul G. prin Primar, a omologat raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic S. Stelică G., astfel cum a fost completat, a dispus retrocedarea către reclamantă a terenului în suprafață de 331 mp, situat în municipiul G., Fdt. Zăvoiului, identificat pe schița anexă de la fila 156 din dosar prin coordonatele: f,156,14,a,b,c,g,e,8,f și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Analizând probele dosarului, tribunalul a constatat că acțiunea formulată de reclamanta P. M. este întemeiată și a admis-o.
În referire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin raportare la decizia de recurs în interesul legii nr.58/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a constatat-o nefondată și a respins-o în consecință.
Astfel, în cauza pendinte reclamanta nu solicită retrocedarea unui imobil preluat abuziv de către stat în sensul dispozițiilor Legii nr.10/2001, ci a unui imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică în vederea sistematizării și dezvoltării zonei respective în care se situa terenul, lucru care nu s-a mai realizat, terenul fiind practic abandonat și nu mai folosește scopului în care a fost expropriat, fostul proprietar dorind redobândirea lui, mai ales că nu a încasat dreapta și prealabila despăgubire.
În consecință, situația imobilului reclamantei nu se încadra în prevederile Legii nr.10/2001, această cale juridică nefiindu-i deschisă pentru retrocedarea fostei sale proprietăți, tocmai de aceea neputându-se vorbi despre un concurs între legea generală (Legea nr.33/1994) și legea specială (Legea nr.10/2001) pentru a deveni incidentă decizia de recurs în interesul legii a instanței supreme deja amintită.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că în baza Decretului nr.329/1985 a Consiliului de Stat al R.S.R. s-a dispus exproprierea și trecerea în proprietatea statului a mai multor terenuri și construcții situate în zona de sud-est a municipiului G. în vederea construirii de blocuri de locuințe, cu dotările aferente.
Printre proprietarii afectați de expropriere s-a aflat și numita N. P.B., autoarea reclamantei (poziția 79 în anexa la decret) căreia i s-a preluat imobilul situat în municipiul G., Fdt.Zăvoiului nr.2, județul G., compus din teren în suprafață de 400 m.p. și construcții în suprafață de 91 m.p. care au fost demolate după expropriere.
În ciuda demolării construcțiilor, actul de expropriere a rămas fără finalitate, întrucât expropriatorul nu a mai realizat investițiile pentru care realizase exproprierea, terenul fosta proprietate a autoarei reclamantei fiind practic abandonat de către stat (proprietar) și administrator (autoritatea publică locală), adăugând și mențiunea că reclamanta sau autoarea acesteia nu au primit vreodată despăgubirea cuvenită pentru exproprierea imobilului lor.
După introducerea acțiunii pendinte terenul reprezentând fosta proprietate a autoarei reclamantei a fost identificat de către expertul tehnic având o întindere de 331 m.p. conform schiței anexă, fiind liber de construcții sau alte sarcini, pârâtul municipiul G. prin Primar atestând că porțiunea de teren identificată nu este afectată circulației publice (drum) și că, în consecință, poate fi retrocedată moștenitorilor fostului proprietar, adică reclamantei.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârât și a admis cererea formulată de reclamanta P. M..
Împotriva sentinței civile nr.67/25.06.2013 a Tribunalului G. – Secția Civilă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat recurs, prin care solicită, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței apelate, în tot, în principal prin admiterea excepției inadmisibilității, iar în subsidiar, prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
În opinia recurentului – pârât, soluția instanței de fond sub aspectul soluționării excepției inadmisibilității este vădit nelegală, încălcând dispozițiile art.330 indice 7 alin.3 Cod procedură civilă, în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei pronunțate în recursul în interesul legii în Monitorul Oficial al României, Partea l.
În speță, intimata-reclamantă a investit instanța de judecată cu o acțiune prin care solicită anularea Decretului nr.329/28.10.1985 emis de C. de Stat al Republicii Socialiste România și în consecință să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în G., Fdt.Zavoiului nr.2, județul G., bun care i-a fost preluat autoarei sale prin actul anterior menționat.
Manifestându-și rolul activ, instanța fondului a solicitat clarificări cu privire la cererea de chemare în judecată, context în care, reclamanta, prin apărătorul ales a precizat ca temeiul de drept care stă la baza pretențiilor sale este art.37 din Legea nr.33/1994, acțiunea vizând retrocedarea unui imobil expropriat.
Menționează recurentul – pârât că în urma analizării excepției inadmisibilității prin raportare la „decizia de recurs în interesul legii nr.58/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție" a rezultat ca nu se poate vorbi despre un concurs între legea generală și cea specială, ca atare acțiunea reclamantei este admisibilă.
Desigur o astfel de acțiune apare ca admisibilă mai ales când te
raportezi la o decizie care nu are nici o legătură cu speța dedusă judecății,
pentru că Decizia nr.58/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție dispune: "Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dispozițiile art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) și pct. 2 lit. b) și c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:
În cazul în care partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei vor fi suportate de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal."
Probabil că instanța sub acest aspect a fost în acord cu apărătorul ales al reclamantei care a precizat că temeiul de drept al acțiunii sale este art.37 din Legea nr.33/1994, articol de lege care însă nu reglementează decât un drept prioritar de dobândire a imobilului și nu restituirea acestuia în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat (prevăzută de art.35 din actul normativ anterior menționat).
Acțiunea intimatei-reclamante, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi primită deoarece, odată cu . Legii nr. 10/2001, a fost suprimată practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanta trebuia să solicite pe cale administrativă restituirea imobilului în litigiu, în baza acestor acte normative, deoarece prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent, art.11 din lege dispunând că „Imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", art. 11.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 statuând că prin utilizarea sintagmei generice „imobilele expropriate" legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea au fost expropriate (ca fiind valabil sau nu).
Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică și așa fiind, reclamanta trebuia să solicite recunoașterea dreptului pretins doar pe calea legii speciale, respectiva Legii nr. 10/2001.
Acțiunea intimatei-reclamante este o acțiune în retrocedarea terenului expropriat în baza Decretului nr. 329/1985, fiind întemeiată pe prevederile art.35 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de un an conform scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.
Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunțată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție (publicată în Monitorul Oficial Partea l nr. 636 din 27 septembrie 1999) în cadrul unui recurs în interesul legii s-a statuat în sensul că instanțele judecătorești sunt competente să dispună retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul s-a adoptat măsura exproprierii, în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr.33/1994.
Însă, ulterior pronunțării acestei decizii, a fost adoptată Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, intrată în vigoare la data de 14 februarie 2001, care, prin art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referință a legii.
Prin Decizia nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001 și s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr.10/2001.
D. urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire, implică parcurgerea procedurii speciale prevăzută în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
În contextul în care se va trece peste argumentele prezentate mai sus recurentul – pârât critică sentința instanței și sub aspectul soluționării pe fond a cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei instanța de fond a reținut ca imobilul ce face obiectul litigiului a fost expropriat prin Decretul nr.329/1985 de la N. P.B., autoarei reclamantei, fără o justă despăgubire și că în prezent acest bun este abandonat de proprietar și administrator, fiind liber de construcții.
Analizând înscrisurile depuse în susținerea acțiunii rezultă că prin actul de vânzare-cumpărare întocmit în data de 22.01.1931 P. P. vinde soților P. V. A. și V. A. un loc de casa în întindere de 640 mp situat în G.-șoseaua Oinac 4. Deși se menționează în actul de vânzare cumpărare încheiat în 16.11.1951 între P. V. A., I. Buica și B. P. N. că este vorba de același imobil cumpărat de vânzătoare de la P. P. se poate observa că adresa indicată nu este aceeași, imobilul ce face obiectul acestui act fiind situat în G., Ulicioara Crângului nr.2.
În nici unul dintre cele două acte de vânzare cumpărare nu se menționează decât existența unui teren-loc de casă nu și a unor construcții edificate pe acesta ori prin decretul de expropriere susține intimata-reclamantă faptul că i-au fost preluate autoarei sale (la acel moment decedată) atât o suprafața de teren de 400 mp cât și construcții în suprafață de 91 mp.
În opinia recurentului - pârât, nefiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile legii speciale pentru a prezuma că dreptul de proprietate este cel din actul de preluare, ci pe cele ale dreptului comun, reclamanta trebuia să facă dovada identității dintre imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare încheiat în 16.11.1951 și cel menționat în decretul de expropriere.
Recurentul – pârât apreciază că nici expertiza efectuată în cauză nu poate dovedi acest fapt mai ales că expertul și-a întocmit raportul pe baza celor relatate de intimată, mai precis „așa cum a cerut reclamanta".Tot acesta menționează că imobilul identificat administrativ în Fdt.Zavoiului nr.2 conform evidenței cadastrale din anul 1964 aparținea „locuitoarei Dorulet Badita" (se poate presupune că este una și aceeași persoană cu N. B. însă nu este cert). Mai spune expertul că imobilul ocupa parțial fundătura Zăvoiului, că nu se afla în posesia nici unei peroane fizice și crede că este bun public. Toate aceste neconcordanțe și relatări creează incertitudine atât sub aspectul identității de imobil și fost proprietar, dar și cu privire la regimul juridic al bunului.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este fondat pentru următoarele considerente.
În mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, aspect în raport de care acesta critică formulată prin recurs este întemeiată.
Astfel, conform art. 1 din legea 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
Dispozițiile art. 11 din lege prevăd că imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.
În cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001, termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr.109 și nr.145/2001, la 14.02.2002.
Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, consta în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Este real că, în conținutul actului normativ în discuție, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamantă în contradictoriu cu reprezentanții statului și obținerii posesiei bunului.
Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispozițiile art. 35 și nu 37 cum eronat s-a menționat în precizările formula de intimata – reclamantă, prevăd posibilitatea retrocedării bunurilor expropriate, dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute. Însă, Legea nr.10/2001 este o lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza imobilului pretins de reclamantă, expropriat de stat în baza decretului Consiliului de stat 329/1985, astfel că se pune problema concursului dintre legea generală și legea specială.
De asemenea, decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.3307 alin.4 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001.
În speță,la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul pretins de reclamantă, expropriat în baza decretului 329/1985, era demolat, iar terenul a trecut efectiv în proprietatea statului și în urma verificărilor s-a constatat că scopul exproprierii nu a fost atins, după cum a reținut și instanța anterioară, astfel încât reclamanta putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o notificare primăriei, în condițiile și în termenul prevăzute de lege. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că situația imobilul în litigiu nu se încadra în prevederile legii 10/2001, respingând excepția inadmisibilității acțiunii.
Reclamanta nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2012 prin intermediul acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile legii 33/1994, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie, fără să prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicată, în termenul de notificare, să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.
În consecință, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către primărie, de la data intrării în vigoare a acestei legi, intimata nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul prezentei acțiuni.
Pentru aceste considerente, constatând că primul motiv de recurs este întemeiat și că prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile legii 33/1994 este inadmisibilă nu se mai impune a fi analizat cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează caracterul nefondat al cererii.
Având în vedere cele reținute anterior, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. pr. civ. curtea admite recursul, modifică în tot sentința recurată, în sensul că admite excepția inadmisibilității și respinge acțiunea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.67 din 25.06.2013, pronunțate de Tribunalul G. - Secția Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă P. M. și cu intimatul - pârât C. L. G..
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că admite excepția inadmisibilității acțiunii și respinge acțiunea ca inadmisibilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 29.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.
GREFIER
E. C.
Red.A.D.T.
Tehdact.R.L./A.D.T.
2 ex./24.02.2014
Trib.G. – I. N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 106/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 786/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
