Legea 10/2001. Decizia nr. 661/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 661/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-03-2014 în dosarul nr. 463/302/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 661R
Ședința publică de la 31 martie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - D. F. B.
JUDECĂTOR - C. M. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 1065A/5.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă În dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. M. și C. M., având ca obiect: Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații reclamanți C. M. personal și asistată de avocat R. M. cu împuternicire avocațială la dosar și C. M. reprezentat de același avocat, lipsind recurentul pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul intimaților reclamanți arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul intimaților reclamanți arată că, în mod greșit, prin motivele de recurs, recurentul a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că dreptul material la acțiune al reclamanților a început să curgă de la data de 29.11.2012, atunci când a fost desființat titlul statului, astfel că solicită respingerea acestei excepții.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, invocată prin motivele de recurs arată că Ministerul Finanțelor Publice este reprezentantul Statului Român, în astfel de litigii, motiv pentru care solicită respingerea excepției.
Pe fondul recursului arată că printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a stabilit că reclamanții sunt cumpărători de bună credință și au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor legale.
Solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, urmând să solicite cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 10.01.2013, sub nr._, reclamații C. M. și C. M. au chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea acestuia la plata prețului de piață a imobilului, situat în București .. 26, ..
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2996/26.03.1997, au achiziționat de la .., imobilul situat în București .. 26, ..
Prin sentința civilă nr. 2029/22.12.2010, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, aceștia au fost obligați să lase în posesie și proprietate fostului proprietar imobilul respectiv, iar prin decizia civilă nr. 3235/2011, a Curții de Apel București, hotărârea a rămas irevocabilă.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
La data de 13.02.2013, pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, arătând că legiuitorul a stabilit în mod expres, în art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, faptul că prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, astfel că acesta are calitatea procesuală pasivă în cauză. A mai invocat și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 50/2001, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, în temeiul cărora, de asemenea, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice.
Pârâtul a arătat că, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive, prețul vânzării fiind stabilit pe criterii de protecție socială la o valoare foarte mică comparativ cu valoarea reală.
Prin sentința civilă nr. 2588/22.03.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată. A admis cererea formulată de reclamanții C. M. și C. M., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a echivalentului în lei, la cursul de referință BNR din data plății, a sumei de 100.672 euro, reprezentând valoarea prețului de piață al apartamentului situat în București, .. 26, ., sector 2, achiziționat de reclamanți cu bună-credință în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate nr. 2996/26.03.1997, titlu desființat prin pronunțarea sentinței nr. 2029/22.12.2010, în dosarul nr._/3/2009, rămasă irevocabilă la data de 29.11.2012.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, în raport de temeiul juridic al pretenției, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, S. Român are calitate procesuală pasivă, iar în lipsa unei dispoziții contrare, acesta va fi reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cadrul procesual pasiv fiind corect stabilit prin petitul formulat de reclamanți.
Pe fondul cererii, prima instanță a reținut că reclamații au dobândit, prin efectul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2996/26.03.1997, dreptul de proprietate asupra imobilului apartament situat în .. 26, ., București.
Prin pronunțarea sentinței civile nr. 2029/22.12.2010, în dosarul nr._/3/2009, de către Tribunalul București, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului (ultima cale de atac fiind soluționată la data de 29.11.2012, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, fila 65 – 78), reclamanții au fost evinși, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de O. C. și O. S. G..
Prima instanță a reținut că reclamanții au dobândit imobilul situat în .. 26, ., București, în condițiile Legii nr. 112/1995, aspect ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin admiterea acțiunii conexe a reclamanților în dosarul nr. 2944/2000, după cum rezultă din sentința nr. 166/15.01.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, reținându-se buna-credință a acestora.
Suma la care reclamanții au dreptul, cu titlu de preț de piață, este în cuantum de 100.672 euro, după cu rezultă din expertiza efectuată de expertul tehnic judiciar Carbune C., expertiză efectuată în dosarul nr. 19._ . În condițiile în care nu există o regulă de drept specială cu privire la momentul la care trebuie să se stabilească prețul de piață, instanța reținut că devine incidentă regula de drept comun, momentul cel mai apropiat de epoca la care a avut loc evingerea. Pentru acest argument, instanța nu a găsit ca fiind util efectuarea unei alte expertize evaluatorii în prezentul dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 30.05.2013, sub nr._ .
În motivele de apel formulate, apelantul a susținut că hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București este netemeinica și nelegală. A fost invocată excepția excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.
Astfel, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou articol, respectiv art. 501, a reglementat și dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, de a obține restituirea prețului de piața al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Acest act normativ a fost publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 63/03.02.2009 și a intrat în vigoare la data de 06.02.2009.
Apelantul a susținut astfel că dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație pentru imobilul in litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 06.02.2009, de la acest moment începând să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.
În consecință, de la data la care Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare, respectiv 06.02.2009 și până la data introducerii acțiunii de către intimata-reclamanta, respectiv 10.01.2013, au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu au făcut dovada intervenim nici uneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.
Apelantul a mai susținut că prima instanță a respins greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
Conform art. 1337, art. 1341 și urm. din Cod civil, a considerat că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București,
În subsidiar, în măsura în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive, apelantul a apreciat capătul de cerere referitor la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la valoarea de piața a imobilului ca fiind neîntemeiat, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv buna credință a reclamanților la dobândirea imobilului în litigiu și existența unei hotărâri judecătorești prin care a fost desființat titlul deținut de către reclamanți.
În final, apelantul a susținut că raportul de expertiză aflat la dosarul cauzei nu stabilește valoarea corectă a imobilului în litigiu.
Prin decizia civilă nr. 1065A/05.11.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
S-au reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului-apelant, tribunalul a constatat că, în raport de temeiul juridic al pretenției, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, S. Român are calitate procesuală pasivă, iar în lipsa unei dispoziții contrare, acesta este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cadrul procesual pasiv fiind corect stabilit de către reclamanți în cererea de chemare în judecată, așa cum corect a reținut și prima instanță, iar motivul de apel formulat fiind, de asemenea, nefondat nu a fost primit.
Conform dispozițiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus în conținutul acestei legi prin art. 18 din Legea nr. 1/2009, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Având în vedere aceste considerente, reținute irevocabil prin hotărârile judecătorești menționate mai sus (cu putere de lucru judecat), tribunalul a constatat că reclamanții îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs în termen legal pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Se susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată greșit de către instanța de apel întrucât dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a legii nr. 1/2009, respectiv la data de 06.02.2009, fiind supus termenului de prescripție general de 3 ani conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1938.
De asemenea, recurentul-pârât a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că acesta nefiind parte la încheierea contractului, conform art. 1337, art. 1341 și urm. Cod civil, calitate procesuală pasivă are vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului București.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.
Mai mult, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. Cod civil, cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 cod civil de garanție pentru evicțiune.
Un alt aspect pe care îl invocă recurentul, este acela că dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume, aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, în speța dedusă judecații, învederează faptul că dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar ..
De asemenea, arată recurentul că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, nu are calitate procesuală pasivă întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice și nu S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiții și anume: 1. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și 2. acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Se mai arată că hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește obligarea recurentului-pârât la plata prețului de piață al imobilului, fără a se avea în vedere dispozițiile art. 50 alin. 21 și 3 din Legea nr. 10/2001, modificată, ce impun îndeplinirea cumulativă a două condiții: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 învederează faptul că această condiție nu este îndeplinită întrucât prin sentința civilă nr. 6648/13.06.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a stabilit cu putere de lucru judecat că "imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3704/05.06.1997 fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995".
Astfel, din cele reținute de Judecătoria Sectorului 2 București prin sentința civilă nr. 6648/13.06.2001 rezultă fără putință de tăgadă că ambele părți contractante au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător, a fost de rea-credință întrucât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1400/18.04.1997 deși imobilul fusese preluat de stat fără titlu valabil, procedând la vânzarea bunului altuia.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, recurentul arată că în speța de față, deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare nr._ încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București prin mandatar . nefiind anulat (printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În ceea ce privește concluziile raportului de expertiză însușite de către instanța de judecată, se susține că valoarea la care a ajuns expertul este nejustificat de mare, fiind stabilită fără a se ține cont de blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare. Se solicită în acest sens refacerea raportului de expertiză arătându-se și că obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune restituirea prețului de piață al imobilului.
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.
În cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de piață a imobilului către cumpărătorul evins, însă trebuie observată particularitatea esențială a acestei cauze: Reclamanta din acea cauză, doamna A. R., câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsă doar ca urmare a admiterii unui recurs în anulare. Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât să reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumarescu c. României, întrucât hotărârea judecătorească irevocabilă prin care reclamanta A. R. obținuse câștig de cauză reprezentă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului în anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cât și a art. 6 par. 1 din Convenție, privitor la dreptul la un proces echitabil.
Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.
Pentru aceste din urma situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României ).
În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigența proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridică la valoarea de piață a bunului în cauză.
Se mai arată că, este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.
Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile formulate, cât și de dispozițiile legale incidente în materie, Curtea reține că recursul este nefondat.
În ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, se constată soluționarea legală a acestei excepții de către instanțele de judecată.
Data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani reglementat de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 este data de 29.11.2012, dată la care a fost soluționat irevocabil litigiul în care reclamanții au fost evinși, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
La această dată s-a născut dreptul la acțiunea reglementată de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001. Nu se poate reține că termenul de prescripție general începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, întrucât la data de 06.02.2009 litigiul era în curs de desfășurare, nefiind pronunțată o hotărâre judecătorească irevocabilă în cauză.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține că, pentru ca o persoană să fie parte în proces, este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiții, să aibă calitate procesuală. Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acționa în justiție și în același timp persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecății, deoarece în cadrul unui raport juridic litigios numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, potrivit cărora, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât.
În speța dedusă judecății, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului în litigiu.
Potrivit art. 50¹ alin. 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Potrivit art. 50 alin. 2¹ din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru.
În conformitate cu art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 2¹ se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, astfel cum rezultă din textele de lege arătate mai sus, obligația de restituire a valorii de circulație a imobilelor (în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) revine Ministerului Finanțelor Publice, evident, în calitatea acestuia de reprezentant al statului în litigiile patrimoniale.
Dispozițiile art. 50 și art. 50¹ alin. 1 din Legea nr. 10/2001 au caracterul unor prevederi speciale, care derogă de la dreptul comun, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii sau principiul restabilirii situației anterioare ca efect al nulității actului civil.
Împrejurarea invocată de către recurent, respectiv faptul că intimații-pârâți nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de relevanță juridică și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată.
În cauză, deși contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate pentru imobilul în discuție, nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, între pârât și proprietarii inițiali ai apartamentului a existat un litigiu finalizat prin sentința civilă nr. 2029/22.12.2010, pronunțată de Tribunalului București – Secția a III-a Civilă rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3235/2011, a Curții de Apel București, prin care pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
Ca urmare, chiar dacă titlul reclamanților nu a fost constatat nul, acesta a fost desființat ca urmare a operațiunii juridice a comparării titlurilor de proprietate, fiind lipsit de efecte juridice în prezent.
În ceea ce privește critica formulată în cauză vizând neîndeplinirea celor două condiții impuse cumulativ de dispozițiile art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, Curtea reține că este, de asemenea, nefondată.
Așa cum s-a precizat, în cauză, nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de care s-au prevalat reclamanții în cadrul acțiunii în revendicare.
Ca urmare, reclamanții-intimați se află chiar în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată în sensul că, de vreme ce nu s-a constatat în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 în privința titlului de proprietate, deși acesta a fost desființat în mod irevocabil în cadrul acțiunii în revendicare, se prezumă încheierea cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a contractului de vânzare-cumpărare.
În mod legal, instanța de apel a reținut în acest context incidența dispozițiilor art. 1899 Cod civil ce dispune că „buna credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință”.
Ca urmare, contrar susținerilor recurentului, nu se poate reține că în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se constate buna credință, reclamanții sunt considerați, a fi de rea-credință în ceea ce privește încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește critica vizând valoarea mult prea mare la care a ajuns expertul ce a efectuat lucrarea de specialitate în cauză, valoare ce a fost însușită de către instanța de apel, Curtea reține în primul rând că recurentul-chemat în garanție nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză ce a fost efectuat în fața instanței de fond.
În al doilea rând, în cadrul raportului de expertiză a fost estimată valoarea de piață a apartamentului prin metoda costului și metoda comparației vânzărilor prevăzute în Standardele Internaționale de Evaluare în ceea ce privește construcția, iar în ceea ce privește terenul aferent, evaluarea s-a efectuat prin metoda comparației prin bonitare, fiind vorba de un teren aflat sub construcție și deținut în cotă indiviză.
Așadar, nu se poate reține susținerea recurentului în sensul că expertul nu a ținut cont de blocajul pieței imobiliare în condițiile în care metoda de calcul utilizată se raportează la ofertele de vânzare a unor apartamente similare, prețul de vânzare fiind stabilit și în raport de situația actuală a tranzacțiilor imobiliare.
În privința cererii de refacere a raportului de expertiză, Curtea reține incidența dispozițiilor art. 305 Cod procedură civilă, ce dispune că în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.
Întrucât restituirea prețului de piață al imobilului este prevăzută de dispozițiile speciale ale art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001, susținerea recurentului ce vizează îmbogățirea fără justă cauză a intimaților-pârâți prin încasarea prețului de piață, este nefondată.
Despăgubirea echitabilă de care face vorbire recurentul este în acest caz cea stabilită de legiuitor, fără a avea legătură cu condițiile specifice în care apartamentul a fost achiziționat, respectiv în condițiile Legii nr. 112/1995, în acest mod respectându-se și exigențele impuse de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanților nu a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este evident că pârâții dispun de un „bun” în accepțiunea art. 1 din Protocolul r. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, fiind îndrituiți la a primi o despăgubire justă și echitabilă corespunzătoare valorii de piață a imobilului, valoare prevăzută în legislația internă și care este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia proprietății, invocată chiar de către recurent.
Față de aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 1065A/05.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. M. și C. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
I. P. D. F. B. C. M. S.
GREFIER,
V. Ș.
Red. CMS
Tehnored. PS 2 ex.
16.04.2014
Jud. apel: A.-D. B.
A. E. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 824/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 739/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
