Partaj judiciar. Decizia nr. 1891/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1891/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-12-2014 în dosarul nr. 3415/2/2014
Dosar nr._
(1206/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1891
Ședința publică de la 12.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii, M. A. și M. P., împotriva deciziei civile nr.2010/05.12.2013, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de eroare materială din data de 28.04.2014, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/303/2010, în contradictoriu cu intimata I. D..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, L. C., în calitate de reprezentant al contestatorilor M. A. și M. P., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emisă de Baroul București, avocatul substituent, C. I. A., în calitate de reprezentant al intimatei, I. D., în baza împuternicirii avocațiale depusă la dosar, fila 45 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Curtea pune în discuția părților excepțiile invocate de intimată prin întâmpinare și acordă cuvântul în susținerea și combaterea acestora.
Avocatul intimatei, I. D., având cuvântul, arată că excepțiile pe care le-a invocat sunt condiționate de două chestiuni: una trebuie unită cu fondul soluționării acestei contestații, fiind o chestiune de procedură care nu o poate califica ca fiind excepție, prin prisma obiectului contestației.
Singura chestiune pusă în discuție, privește o eventuală tardivitate a formulării contestației în anulare.
Solicită a se observa că s-a formulat această contestație, cu privire la decizia civilă nr. 2010/05.12.2013, îndreptată printr-o încheiere de eroare materială din data de 28.04.2014, fiind o chestiune esențială în a stabili, dacă termenul de introducere a contestației a fost sau nu respectat.
Din punctul său de vedere, modul de formulare a acestei contestații, împotriva deciziei civile mai sus menționate, pronunțată de Curtea de Apel București, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de eroare materială din 28.04.2014, este ilogic și din perspectiva dispozițiilor art. 318 C.p.civ.
În ipoteza în care contestatorii au înțeles să critice decizia 2010/2013, sub aspectul existenței unei erori material (constând în lipsa considerentelor din cuprinsul hotărârii), apreciază că o astfel de solicitare este tardivă, conform art. 319 C.p.civ.
În opinia sa, este o situație atipică, care s-a observat la momentul la care cauza era deja în rejudecare pe rolul Tribunalului București, după admiterea recursului.
Se pune în discuție acest aspect și se observă că instanța a procedat la îndreptarea erorii materiale potrivit art. 281 C.p.civ., inserând chiar și cuprinsul considerentelor. Din punctul său de vedere, o contestație în anulare, printr-o eroare materială, pe acest aspect, poate fi formulată în 15 zile de la data la care părțile au luat cunoștință de existența acestei decizii.
Însă, se poate observa numărul mare de luni, care au trecut de când aceștia au luat cunoștință și că chiar în fața instanței de apel au trecut niște termene, când aceștia nu au făcut nici un fel de critici sau obiecțiuni, în intervalul, de când s-a luat la cunoștință de decizia instanței de recurs și data comunicării încheierii de îndreptare eroare materială.
În ipoteza în care, au înțeles să conteste această decizie simplă, avem o chestiune de tardivitate, iar în ipoteza la care s-au referit la această decizie prin prisma încheierii de îndreptare eroare materială, este vorba de o altă excepție, respectiv, de inadmisibilitate a contestației în anulare, deoarece nu se poate contesta, doar încheierea de eroare materială, ci, în întregime hotărârea judecătorească.
Sub aspectul lipsei de obiect, consideră că este o chestiune de fond, pe care o va antama cu prilejul dezbaterilor, pentru întrunirea condițiilor de admisibilitate a acestei căi de atac de retractare.
Avocatul contestatorilor, având cuvântul, solicită respingerea excepției de tardivitate.
Solicită a se observa că la dosar există o cerere din data de 15.05.2014, când ei au solicitat fotocopierea încheierii prin care s-a îndreptat eroarea materială, care face corp comun cu decizia în discuție. Consideră că nu poate exista o încheiere, care cuprinde considerentele, separat de o decizie.
În realitate, situația este mult mai simplă, decât încearcă să o expună avocatul intimatei. Astfel, s-a pronunțat decizia nr. 2010/05.12.2013, dosarul fiind trimis spre rejudecare, ulterior la data de 28.04.2014, Curtea de Apel București a calificat această lipsă a considerentelor, printr-o încheierea de îndreptare eroare materială când a suplimentat a hotărârea, cu încă 7 pagini, și că așa s-a ajuns la această situație.
În contextul în care, Curtea de Apel București a calificat cele 7 pagini, într-o eroare materială, este evident că au formulat această contestație.
În mod firesc termenul curge de la momentul la care au luat cunoștință de aceste 7 pagini.
De reținut este faptul că îndreptarea respectivă, face corp comun cu decizia 2010/05.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel.
Având în vedere că la data de 15.05.2014 s-a formulat cererea de fotocopiere a încheierii de eroare materială și faptul că au depus contestația în anulare la 20.05.2014, urmează să se dispună respingerea acestei excepții și depune la dosar o notă de inventar.
În continuare, Curtea acordă cuvântul și pe excepția de inadmisibilitate a contestației în anulare și pe fondul cauzei.
Avocatul contestatorilor, având cuvântul, arată că ei au formulat această contestație în anulare, plecând de la raționamentul Curții de Apel București, care a calificat cele 7 pagini ca fiind o eroare materială.
Apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale contestației, care potrivit art. 318 C.p.civ, sunt două și anume, să fie o eroare materială a instanței de recurs și ca aceasta să fi condus la pronunțarea hotărârii.
Consideră că ne aflăm în prezența unei erori materiale, calificată de Curtea de Apel București, fiind evidență și esențială, întrucât nu poate exista dispozitivul unei hotărâri, fără a fi motivată.
În aceste condiții, faptul că cele 7 pagini reprezintă în integralitate motivarea considerentelor deciziei, în care este cuprins dispozitivul, înseamnă că dispozitivul este rezultatul direct al respectivelor considerente.
Apreciază că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 318 C.p.civ. prin raportare la ceea ce a reținut Curtea de Apel București, care menționează că în cuprinsul deciziei contestate s-au strecurat erori materiale.
În ce privește solicitarea lor de admitere a contestației în anulare, solicită a se observa că în speță nu este incident motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C.p.civ.
Conform acestor considerente, din cele 7 pagini suplimentate, instanța a arătat că dispozitivul se explică prin aceea că s-a considerat că hotărârea primei instanțe nu ar fi fost motivată și că nu s-a analizat situația de fapt, precum și faptul că nu a rezultat de ce s-au respins probele părții adverse.
Or, din analiza hotărârii primei instanțe, se poate reține că dispozițiile art. 261 pct. 5 C.p.civ nu presupun să decelezi fiecare argument al părții, ci să răspunzi fiecărui motiv din calea de atac, ceea ce în speță s-a și realizat.
Instanța de apel a răspuns celor patru motive de apel formulate de I. D., care au privit o pretinsă prescripție, o așa zisă eroare a instanței de a observa pretinsul caracter simulat al unui contract de vânzare-cumpărare și implicit aplicarea eronată a dispozițiilor art. 845 C.civil.
Faptul că Judecătoria Sectorului 6 București nu a reținut caracterul ilicit al acelui contract și pentru aceleași motive, nu a reținut nici caracterul ilicit al contractului de donație, precizează că Tribunalul București a răspuns fiecărui motiv în parte.
Împrejurarea că nu s-a decelat fiecare argument din motivele de apel, nu echivalează cu o nemotivare.
În ce privește respingerea acțiunii introductive, apreciază că soluția a fost corectă, întrucât, pe de o parte, în motivele de apel s-a invocat o pretinsă necompetență materială a instanței,
Care în opinia sa nu putea fi reținută, în contextul în care pricina privește aspecte de drept succesoral, care potrivit art. 2 lit. b din C.p.civ. sunt de competența primei instanțe, judecătoria.
Mai mult, s-a menționat și o valoare a masei partajabile, care era de 26.500 lei, însă schimbarea valorii acesteia ulterior, neputând afecta competența instanței și de asemenea nu se invocase în condițiile art. 159 ind.1 alin2 C.p.civ. o astfel de necompetență.
Au mai arătat că instanța de apel a respins corect criticile primei instanțe în ce privește, prescripția, invocându-se, pe de o parte că aceasta ar fi decurs de la un moment diferit, decât cel reținut de instanță.
Or, face referire la faptul că, atât în doctrină cât și în jurisprudența, se reține faptul că termenul de prescripție pentru acțiunile în raportul donațiilor, curge de la momentul deschiderii succesiunii, care este data decesului, potrivit art. 561 C.civil.
Partea pe care o reprezintă a indicat ca și moment de la care curge termenul de prescripție, data emiterii certificatului de moștenitor, care indică în cuprinsul său acel contract de donație.
De la acel moment. August 2005 și până la momentul introducerii acțiunii, era cu mult depășit termenul de prescripție.
Are în vedere faptul că la dezbaterea succesiunii, D. I. a fost reprezentată de un mandatar, căruia nu i-a contestat niciodată mandatul, că nu a formulat nicio acțiune prin care să încerce să-i atragă acea răspundere pentru o eventuală depășire a mandatului și că din toate actele de la dosar, rezultă că relațiile dintre ei au fost cordiale.
Celelalte critici invocate de partea adversă, trebuia să observe instanța că erau inadmisibile în calea de atac a recursului, referindu-se la critici de temeinicie și nu de nelegalitate.
În cuprinsul contestației în anulare au punctat și motivele pentru care din perspectiva căii de atac a recursului, criticile doamnei I. D. nu puteau fi reținute. Solicită a se observa că în întâmpinare nu face nicio apărare privind aspectele din recurs, ci sunt orientate pe chestiuni preliminare, privind contestația în anulare.
În mod repetitiv, se susține teza că nu ar fi fost vătămați contestatorii prin cele 7 pagini ale considerentelor deciziei și că această contestație nu ar avea nici un obiect.
Or, în lipsa considerentelor, hotărârea lipsește cu desăvârșire. În opinia sa, contestația are obiect, criticând chiar un element esențial care a permis pronunțarea hotărârii pe care nu o acceptă.
Concluzionând solicită admiterea contestației în anulare; anularea deciziei din recurs, iar în ce privește calea de atac, respingerea recursului cu consecința menținerii deciziei nr. 436/2013, pronunțată de Tribunalul București.
Solicită și cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei, I. D., având cuvântul, se referă la întrunirea condițiilor de admisibilitate și cu privire la calea de atac extraordinară formulată.
Din punctul său de vedere se face o interpretare eronată a situației de însăși Curtea de Apel București, care și-a calificat considerentele drept rezultatul unei erori materiale și rezultă că implicit, contestatorii, au admisă calea contestației în anulare, în condițiile în care ne aflăm în prezența unei erori determinante pentru soluția dată în recurs, afirmație făcută de către contestatori.
Consideră că, o astfel de reținere nu se regăsește în încheierea Curții de Apel București, or, chestiunea în discuție așa cum s-a formulat, din punctul său de vedere, creează o situație foarte importantă. Astfel, Curtea vine și completează acea hotărâre, fără să afecteze soluția din dispozitiv, iar pe acest aspect nu există nicio vătămare, practic, se completează decizia, pe care o contestă părțile de față.
În condițiile în care, Curtea de Apel București a venit și a completat considerentele, mai subzistă pretinsa eroare materială la acest moment, avocatul afirmă că nu mai există.
Solicită a se observa că au invocat și o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care reține că, în ipoteza în care este vorba de o eroare materială, reglementată de art. 281 C.p.civ., pe care instanța o repară din proprie inițiativă, nu mai subzistă și nu mai poate face obiectul contestației în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 318 C.p.civ.
În opinia sa, odată îndreptată eroare materială și completat actul de justiție, nu mai există eroare materială, care să subziste la momentul formulării contestației în anulare,
Însăși Î.C.C.J. spune că pe calea contestației în anulare nu se pot invoca greșeli de judecată și nici greșeli materiale din cele ce se încadrează în art. 281 C.p.civ.
Din punctul său de vedere dacă acea eroarea materială ar fi existat, ar trebui să fim și în prezența celorlalte condiții de admisibilitate a căii de atac.
Solicită a se reține că soluția și dispozitivul nu a suportat nicio modificare, prin acea revenire a instanței, fiind aceeași soluție de casare.
Dacă acea eroare materială a fost îndreptată, înainte de formularea contestației în anulare, atunci care este logica juridică a acestui demers procesual. Or, din formularea contestației în anulare nu se înțelege dacă atacă doar decizia sau și încheierea de îndreptare eroare materială care a fost pe dispozițiile art. 281 C.p.civ.
Solicită ca instanța să ia act că este vorba despre o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.
Pe chestiunile din recurs va depune note de ședință.
Se face referire de către contestatori la faptul că decizia instanței de apel ar fi fost nemotivată și că nu este obligatoriu să se analizeze toate aspectele puse în discuție.
Chiar practica CEDO spune același lucru, o obligație a magistratului de a se pronunța pe toate aspectele de fapt și de drept pe care părțile le invocă, precum și argumentele pentru care au fost respinse.
Referitor la susținerea contestatorilor că s-au pus în discuție aspecte de netemeinicie, arată că este eronată această susținere. Faptul că s-a invocat caracterul ilicit al unui act de donație pe care instanța nu se pronunță, în opinia sa este o chestiune importantă, respectiv, că există o prezumție legală a unui act ilicit de donație deghizată, respectiv, un act de vânzare-cumpărare, încheiat cu descendenții, în condițiile în care potrivit art. 845 C.civil se spune că ”se instituie o prezumție relativă în privința caracterului simulat și deghizat al actului încheiat între rude în linie directă”.
Optica contestatorilor este în contradicție cu aspectele puse în discuție de intimată pe calea recursului, aspecte pe care de altfel le-a și enumerat și analizat contestatorii prin cererea de față.
În opinia sa, nu se poate prezuma ceva de bună credință, când însăși legea conferă caracterul ilicit al acestor operațiuni.
În replică, avocatul contestatorilor, precizează că pronunțarea judecătorului pe aspecte privind art. 281 C.p.civ se referă la o ipoteză diferită, atunci când se îndreaptă o eroare materială care nu are legătură cu judecata.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.2010/05.12.2013 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul declarat de recurenta reclamantă I. D. împotriva deciziei civile nr.436/A/24.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimații pârâți MANU A. și M. P., a casat decizia recurată și, pe cale de consecință, a trimis cauza spre rejudecare în apel la același tribunal.
De asemenea, prin încheierea din Camera de Consiliu din 28.04.2014, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr.2010 din 5.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr._/303/2010 în sensul că în cuprinsul deciziei, la pagina 14, după primul paragraf, vor fi introduse următoarele considerente, care, din eroare au fost omise:
"„În recurs, la solicitarea recurentei reclamante a fost administrată, proba cu înscrisuri.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 2 București 22.09.2010- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește critica întemeiată de recurentă pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă.
Critica este nefondată.
Astfel, potrivit art. 1 Cod procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanță toate cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Rezultă că, potrivit acestei norme incidente, judecătoria este instanță de drept comun în ceea ce privește judecata în primă instanță, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori nu se prevede competența unei alte instanțe judecătorești de a rezolva în primă instanță o anumită cerere, aceasta va fi judecată în primă instanță de judecătorie.
De asemenea, art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă - în forma în vigoare la data sesizării instanței, respectiv 22.09.2010, stabilește competența tribunalelor de a judeca în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
În cauză, prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr._/03.12.2001, constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002, să se dispună efectuarea raportului donațiilor, să se constate că fac parte din masa partajabilă bunurile ce fac obiectul contractului de donație autentificat sub nr._/03.12.2001 și a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002 și să se dispună ieșirea părților din indiviziune cu privire la acestea.
Prin urmare, reclamanta a investit instanța de fond cu 6 petite distincte, evaluabile în bani, care, în considerarea art. 17, art. 119 alin. 3 și art. 120 din Codul de procedură civilă au caracter de cereri principale, declanșând procedura judiciară, iar nu de cereri accesorii sau incidentale.
Având în vedere că în ceea ce privește cererea referitoare la stabilirea masei partajabile, partajul bunurilor succesorale și raportul donațiilor, recurenta nu contestă că acestea fac parte din sfera acțiunilor la care face referire expresă art. 2 lit. b teza finală din Codul de procedură civilă, și care, prin voința suverană a legiuitorului, sunt în competența exclusivă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului pricinii, Curtea urmează a verifica competența de soluționare a pricinii prin raportare la petitele având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr._/03.12.2001, constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002, deduse judecății odată cu restul cererilor anterior menționate.
Or, în raport de excepția expres prevăzută de art. 2 lit.b din Codul de procedură civilă, nu se poate face abstracție de faptul că în cauză, prin intermediul acestor cereri reclamanta urmărește întoarcerea la masa partajabilă a bunurilor înstrăinate de decujus, în timpul vieții, prin actele de înstrăinare a căror nulitate respectiv caracter simulat le invocă reclamanta, prezervarea drepturilor sale succesorale, ca efect al lipsirii de eficacitate a acestor acte de înstrăinare și realizarea acestor drepturi, ca efect al ieșirii din indiviziune.
Curtea constată așadar că și aceste petite fac parte din sfera cererilor în materie succesorală, în sensul art. 2 lit. b din Codul de procedură civilă, câtă vreme prin intermediul lor, reclamanta nu face decât să își valorifice pretenții, în contradictoriu cu beneficiara unor pretinse acte de dispoziție cu caracter gratuit, care are la rândul său, calitatea de moștenitor al aceleiași autoare, acte pretins încheiate în scopul fraudării drepturilor sale succesorale, deci pretenții care sunt în legătură cu moștenirea.
În plus, chiar dacă nu s-ar avea în vedere o atare calificare, Curtea retine că în aplicarea interpretării obligatorii date art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin decizia în interesul legii nr. XXXII din 9 iunie 2008, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 830 din 10.12.2008, a Înaltei Curti de Casație și Justiție, potrivit cu care aceste petite au caracter evaluabil dar și a prevederii înscrise în art. 181 din Codul de procedură civilă, în mod judicios în apel, s-a constatat că judecătoriei în revenea competența de a proceda la soluționarea și a acestor petite în primă instanță.
Astfel, conform principiului reglementat de art. 181Cod procedură civilă, momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului este acela al sesizării instanței prin introducerea cererii de chemare în judecată, deoarece de la acea dată se pune problema legalei învestiri a instanței, atât sub aspect material, cât și teritorial, iar pe de altă parte este necesar să se pornească de la un criteriu invariabil, care să conducă la evitarea unor măsuri ce ar putea avea ca efect întârzierea soluționării cauzei
Deși este real că, regula, pentru situația în care se deduc judecății mai multe petite principale, evaluabile în bani și care nu sunt date prin lege în competenta unei anumite instanțe, este aceea că, instanța competentă material se stabilește luând în considerare valoarea tuturor acestor petite, în cauză, nu se poate face abstracție de împrejurarea că la termenul de judecată din data de 03.02.2011, reclamanta, care a beneficiat de asistență juridică calificată a unui apărător, inclusiv la acel termen, a evaluat masa bunurilor supuse partajului la suma de 26.500 lei și că la acel termen, nici reclamanta, nici instanța de fond și nici intimații nu au contestat această valoare.
Or, potrivit art. 112 pct. 3 din Codul de procedură civilă, valoarea obiectului litigiului se stabilește de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, momentul care interesează în stabilirea valorii litigiului fiind acela al înregistrării cererii de chemare în judecată iar potrivit art. 181 din Codul de procedură civilă instanța sesizată inițial, rămâne investită cu judecarea pricinii, dacă în funcție de valoarea obiectului, a fost competentă la data sesizării.
Având în vedere, circumstanțele factuale ale cauzei, anterior reliefate, faptul că, în cauză, conform precizării reclamantei, bunurile ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager autentificat sub nr.820/20.02.2002 și al contractului de donație autentificat sub nr._/03.12.2001, fac parte din masa partajabilă, iar întreaga masă a fost evaluată la suma de 26.500 lei, fiind evident că, valoarea acestor petite, însumată nu depășea limita valorică prevăzută de art. 2 lit. b din Codul de procedură civilă, care ar fi putut atrage competența materială a tribunalului, stabilirea valorii masei partajabile, printr-o expertiză realizată cu mult după investirea instanței, nu poate avea valența unei majorări a pretențiilor reclamantei, ca urmare a unor erori de calcul.
În aceste condiții, în aplicarea art. 2 lit. b, art. 181 din Codul de procedură civilă, se impune a se reține că în mod judicios, în apel, s-a constatat incidența normei juridice cuprinse în art. 1 din Codul de procedură civilă, stabilindu-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 6 București.
În referire la critica întemeiată de recurentă pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
Critica este fondată.
Sub acest aspect, Curtea retine că, în cenzurarea temeiniciei și legalității sentinței pronunțate de către prima instanță de fond, instanța de apel nu a respectat prevederile art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Astfel, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din cererea de apel, reclamanta a criticat sentința civilă recurată, atât în ceea ce privește competenta de soluționare a pricinii în primă instanța dar și în ceea ce privește modul de soluționare, în fond, al cererilor deduse judecății.
Sub acest ultim aspect, recurenta a invocat faptul necunoașterii bunurilor deținute de autoarea sa și a actelor de înstrăinare realizate de aceasta, făcând trimitere la probatoriile administrate în dovedirea acestor susțineri, conduita frauduloasă a pârâtei și a mandatarului S. F. susținând ca aceștia au acționat în contra intereselor sale. A mai susținut că în mod eronat instanța de fond a stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului său de a cere raportul donațiilor și a criticat modul în care instanța fondului a analizat și apreciat probatoriul, cu trimitere expresă la probele pretins evaluate incorect, invocând omisiunea instanței de fond de a se raporta la circumstanțele în care au fost încheiate actele de înstrăinare a căror nulitate se invocă, date și probatorii care în opinia sa au susținut această critică și la care apelanta a făcut referire expresă, greșita nereținere a cauzei ilicite la încheierea actului de vânzare cumpărare, încălcarea și aplicarea greșită a art. 845 din Codul civil, a art. 673/1 C.pr.civ., referitor la imobilul din ., neefectuându-se expertiză prețuitoare și nici o lotizare în natură.
Or, astfel investit, tribunalul, în ceea ce privește critica referitoare la momentul la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiunea de raport al donațiilor, se limitează la a preciza că acest termen curge de la data deschiderii succesiunii și la a constata justețea raționamentului instanței de fond, fără a arăta în concret însă considerentele proprii, de fapt și de drept, pentru care au fost înlăturate argumentele de fapt și de drept și probatoriile invocate de apelantă și care au fost de natură să formeze convingerea intimă a instanței de apel.
Tot astfel, în contextul în care prin acțiunea introductivă se invoca simulația unui act juridic și nulitatea celor două convenții, iar în apel se critica modul în care a fost stabilită în fond situația de fapt și s-a realizat aplicarea normelor legale incidente, singura referire a instanței de apel la această critică constă în observația unei nesiguranțe a fundamentului acestor petite și la constatarea că situația de fapt relevă, contrar celor susținute în apel, fără însă ca instanța de apel să precizeze ce anume probatorii au fost avute în vedere, care anume circumstanțe au fost apreciate ca nefiind relevante și pentru care argumente, în stabilirea caracterului ilicit/ simulat al actelor juridice contestate de apelantă.
Or, în conformitate cu principiul disponibilității care guvernează procesul civil, argumentele invocate de părți în susținerea cererilor lor, nu pot fi desprinse de acestea, constituind actul de investire al instanței, astfel că soluția adoptată trebuie circumscrisă obiectului acestor cereri și probelor administrate în susținerea lor.
În raport de cele anterior prezentate, Curtea nu poate concluziona decât că tribunalul nu și-a prezentat în mod complet și concret raționamentul în baza căruia a ajuns la concluzia contestată de recurentă, prin prezentele motive de recurs.
Curtea are în vedere că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 din Codul de procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Motivarea presupune în primul rând stabilirea corectă, în formă concisă și clară a situației de fapt, în ordine logică sau cronologică, pentru fiecare din faptele reținute impunându-se a fi arătate probele pe baza cărora au fost stabilite, pentru a nu se înțelege că este vorba de simple afirmații sau presupuneri, ci de probe legal administrate în cadrul procesului. Dacă probele sunt contradictorii, trebuie examinate în mod comparativ și motivat de ce au fost reținute unele și înlăturate celelalte. În acest fel judecătorul stabilește adevăratele raporturi dintre părțile aflate în conflict.
În același timp, motivarea în fapt are drept scop să învedereze că situațiile particulare care au fost stabile în concret în proces, se încadrează în prevederile generale și abstracte ale legii. Trecerea de la motivarea în fapt la cea în drept trebuie să se facă prin indicarea textelor legale aplicabile, arătându-se apoi de ce faptele reținute fac parte din categoriile la care se referă textele la care s-a apelat.
Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, motivarea deciziei recurate nu răspunde însă acestor exigențe legale deoarece, așa cum s-a arătat, nu examinează în mod efectiv apărările și susținerile părților, confirmând în termeni generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță. Or, în cauză, instanța de apel nu a făcut trimitere la probele analizate pe care s-au întemeiat aceste concluzii și nici nu s-a raportat la dispozițiile legale apreciate ca fiind incidente.
În cuprinsul motivării deciziei recurate, Curtea nu deduce care au fost în concret actele care au condus instanța la stabilirea acestei situații, instanța de apel nefăcând o decelare a actelor și datelor în sensul reținerii ca veridice și în măsură să conducă la soluția la care s-a oprit și menționării în mod explicit a datelor care nu sunt în concordanță cu soluția pronunțată, lipsind cu desăvârșire argumentația instanței în acest sens.
Deși este adevărat că judecătorul nu este obligat să răspundă fiecărui argument invocat de părți, Curtea observă că, în cauză, dezlegarea problemelor de fapt și de drept deduse judecății nu s-a realizat printr-o completă analiză asupra situației de fapt, din considerentele deciziei recurate nerezultând că au fost prezentate argumentele pentru care s-a decis înlăturarea probelor invocate de apelantă.
În același sens, Curtea reține că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat in practica Curții EDO, implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…). Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).
Curtea reține că instanța de apel are obligația de a se pronunța cu privire la fiecare motiv, în conformitate cu prevederile art. 261 Codul de procedură civilă or, în cauză, tribunalul deși aparent s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei acțiunii, nu a procedat la o examinare concretă a tuturor apărărilor formulate de apelantă reclamant și de către intimați, vizând fondul cauzei, cu care s-a considerat legal investită.
În consecință, Curtea va reține că instanța de apel a nesocotit aceasta obligație procedurală, vătămarea pricinuită în această situație recurentei fiind evidentă.
Potrivit art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, în cazul în care instanța, a cărei hotărâre este recurată, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau altei instanțe de același grad.
În consecința, găsind întemeiată aceasta critică, care este de natură să atragă rejudecarea apelului, în temeiul considerațiilor expuse si având în vedere prevederile art. 312 alin. 1, 3 și 5 Codul de procedură civilă, cu referire la art. 304 pct. 7 și 304 pct. 5 Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de recurentă, la aceeași instanță.
În adoptarea acestei soluții, Curtea a avut în vedere pe lângă constatările anterioare și necesitatea respectării caracterul echitabil al procedurii judiciare, care impun, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menționate anterior în condiții de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicție și aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret și efectiv-dublul grad de jurisdicție presupunând posibilitatea efectivă pe care o au părțile de a aduce pretenția lor, sub toate aspectele, în fața a două judecați de fond, în mod succesiv, Curtea apreciind că nu poate proceda, în acest cadru procesual, la analiza celorlalte critici formulate în recurs ce vizează exclusiv aspecte ce țin de fondul acțiunii.
Prezenta încheiere face corp comun cu decizia civilă nr.2010 din 5.12.2013, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr._/303/2010, îndreptarea dispusă urmând a se face în ambele exemplare ale hotărârii”.
Împotriva acestei decizii civile și a încheierii s-a formulat contestație în anulare de M. A. și M. P..
În esență s-a motivat contestația în anulate în sensul că au fost săvârșite erori materiale de instanța de recurs, contestația fiind admisibilă, potrivit art.318 Cod procedură civilă, argumentându-se în acest sens că s-a dat o încheiere la 28.04.2014 (de șapte pagini) ceea ce confirmă că acestea sunt de fapt considerentele deciziei civile prin care s-a soluționat recursul (fila 6 contestație).
Totodată, în prealabil, s-a invocat tardivitatea contestației în anulare (art.319 Cod procedură civilă).
Referitor la excepția tardivității (susținută prin faptul că decizia civilă nr. s-a pronunțat la 05.12.2013, iar încheierea s-a dat la 28.04.2014), practic se susține în contestație că această încheiere este de fapt motivarea deciziei civile din 05.12.2013.
Contestația în anulare, față de dispozițiile art.318 și art.319 Cod procedură civilă se reține că, această contestație nu este tardivă.
Decizia civilă nr.2010 s-a pronunțat la 05.12.2013 de Curtea de Apel București (încheierea de care se face vorbire la 28.04.2014), iar data formulării și primirii contestației în anulare este 22.05.2014 (fila 1 dosar curte).
Ca atare, excepția de tardivitate a contestației în anulare nu poate fi primită și va fi respinsă ca atare.
Referitor la fondul contestației în anulare:
În fapt, motivarea contestației în anulare se referă la faptul că era o eroare materială. Or, „eroarea materială” există și aceasta este rațiunea pentru care subzistă motivele contestației în anulare și admiterea acesteia cu consecința judecării din nou a recursului.
Contestația în anulare este nefondată.
Aprecierea greșelii materiale se face în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, deoarece numai față de acest moment se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei greșeli materiale.
Pentru a putea fi admisă o contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură.
O atare eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.
Greșelile la care se referă art.318 Cod procedură civilă trebuie delimitate de greșelile prevăzute de art.218 Cod procedură civilă, deoarece primele sunt greșeli grave de fapt, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pe când cele din urmă sunt greșeli materiale vizând numele, calitatea și susținerea părților care pot fi îndreptate, nu pe calea contestației în anulare, ci din oficiu sau în urma unei simple cereri.
Or, este clar, din materialul probator de la dosar, mai precis din decizia civilă nr.2010 din 05.12.2013 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă (cât și încheierea din 28.04.2014) că nu se poate reține că motivele invocate în contestația în anulare, justifică o astfel de cerere, care se reține a fi nefondată.
Ca atare, contestația în anulare formulată în temeiul art.318 și 318 Cod procedură civilă (greșeli materiale evidente) se va respinge ca nefondată.
Văzând și dispozițiile art.320 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția privind tardivitatea contestației în anulare invocată de intimată.
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii, M. A. și M. P., împotriva deciziei civile nr.2010/05.12.2013, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de eroare materială din data de 28.04.2014, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/303/2010, în contradictoriu cu intimata I. D..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. T. D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.C.M.T.
Tehnored.C.S.
Ex.2/2015
C.A.B.Secția a III-a Civilă - M.A.N. G.
- I.D.
- M.I.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 726/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 975/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
