Pretenţii. Decizia nr. 1772/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1772/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-11-2014 în dosarul nr. 14575/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1772 R
Ședința publică de la 20 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: ANTONELA CĂTĂLINA BRĂTUIANU
JUDECATOR - G. S.
JUDECĂTOR - D. M. G.
GREFIER - G. C. A.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul M. P. P. de pe lângă Tribunalul București, precum și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.244 din 24.02.2014 pronunțată Tribunalul București Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți S. C., S. J. A., S. J. K..
Cererea de chemare în judecată are ca obiect:„pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă: intimații reclamanți S. C., S. J. A., S. J. K., prin apărător, avocat C. A. cu împuternicirea avocațială nr._/2014, lipsind recurentul M. P. P. de pe lângă Tribunalul București și intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror C. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimații reclamanți S. C., S. J. A., S. J. K., prin apărător, arată că nu au probe de solicitat.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin procuror, solicită proba cu înscrisuri în susținerea motivelor de recurs formulate de M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București, având în vedere că unul din motivele de recurs se referă la împrejurarea că nu există probe referitoare la faptul că măsura confiscării a fost efect al unei măsuri cu caracter politic și anume efectuarea unei adrese către la Consiliul Național al Arhivelor Securității pentru a ne înainta documente care privesc luarea unor măsuri cu privire la autorul reclamanților, precum și confiscarea bunurilor familiei acestuia. P. motivele de recurs s-a mai susținut faptul că nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001 cu privire la restituirea bunurilor menționate în cererea de chemare în judecată. Apreciază că instanța, în baza rolului activ, trebuia să solicite și să facă demersuri în acest sens, împrejurare față de care solicită efectuarea unei adrese către Comisia de Aplicare a Legii nr.10/2001 de pe lângă Primăria comunei Vădași județ M. pentru a ne comunica dacă s-a depus de către reclamanți cereri în baza Legii nr.10/2001 și dacă acestea au fost soluționate.
Intimații reclamanți, prin apărător, arată că se opun probei solicitate, apreciind că acestea tind să acopere lipsa propriilor diligențe, pe care ar fi avut posibilitatea și dreptul să le facă la instanța de fond și apreciază că nu era rolul activ instanței să facă aceste probe. Referitor la trimiterea de către CNSAS a unor documente relevante referitoare la autorul reclamanților, solicită să se constate că aceste documente de regăsesc în dosarul instanței de fond. Arată că se încearcă de recurent substituirea rolului și voinței instanței prin solicitarea adresei către CNSAS; că o altă autoritate nu se poate substitui analizei pe care instanța a făcut-o la fond.
Curtea, după deliberare, respinge proba cu înscrisuri în sensul celor solicitate de reprezentantul Ministerului P. în raport de motivele de recurs și de obiectul cererii de chemare în judecată cu care este investită, apreciindu-le că nu sunt relevante.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin procuror, solicită să se constate că din probele administrate în cauză nu rezultă îndeplinirea condițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr.221/2009, referitoare la faptul că măsura confiscării trebuie să fie un efect al măsurii administrative dispuse față de autorii reclamanților. Arată că, din probele administrate, rezultă faptul că autorul reclamanților, bunicul, a fost împușcat de organele securității, precum și faptul că autoarea reclamanților, bunica, a fost deportată în baza deciziei nr.83/1949 și deci nu se contestă măsurile abuzive luat de regimul comunist. Însă apreciază, referitor la bunurile pentru care se solicită despăgubiri, apreciază că nu sunt probe suficiente, pentru a se demonstra condiția impusă de textul de lege menționat anterior. Apreciază acest capăt de cerere ca fiind nedovedit și în consecință instanța anterioară în mod greșit a acordat despăgubiri referitor la bunurile mobile precizate de reclamanți în acțiune. Pentru a se putea acorda despăgubiri, în baza art. 10 alin.2 din Legea nr,.221/2009, atât jurisprudența în materie, cât și decizia ICCJ nr.6/2013, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, arată faptul ca aceste bunuri trebuie să intre în categoria bunurilor imobile prin destinație, ori conform expertizei efectuate în cauză, numai o parte din acestea se încadrează în categoria respectivă, acest punct de vedere rezultă din art. 6 alin.1 din Legea nr.10/2001, la care face trimitere art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr.221/2009. Solicită să se constate că în această categorie nu intră recoltele, animalele și bunurile deținute în casă, ori în mod greșit instanța de fond a acordat despăgubiri pentru toate bunurile pentru care s-a solicitat despăgubiri. Apreciază că instanța de fond trebuia să facă verificări, sau reclamanții să facă dovada, că nu s-a urmat procedura privitoare la Legea nr.10/2001, privind restituirea unor asemenea bunuri, condiție imperativă impusă de textul de lege menționat anterior. Pune concluzii de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și în subsidiar acordarea de despăgubiri numai pentru bunurile care fac obiectul legii nr.10/2001.
În ceea ce privește recursul formulat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pune concluzii de admitere și modificare a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii și, în subsidiar, în sensul restrângerii cuantumului daunelor materiale.
Intimații reclamanți S. C., S. J. A., S. J. K., prin apărător, solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate. Analizând cele două recursuri, se constată că, sunt două motive comune de recurs. Primul motiv se referă la încadrarea sau nu a autorului reclamanților în una din categoriile prevăzute de art. 1- 3 din Legea nr.221/2009. Solicită să se constate că instanța de fond a arătat că, scopul legiuitorului, este acela de a beneficia, de aceste măsuri cu caracter reparatoriu, atât persoanele cărora organele statului din acea perioadă sau parchetul le-au făcut dosar penal, cât și persoanele cărora nu li s-a făcut dosar penal. S-a constatat că scopul legiuitorului și o imposibilitate obiectivă fac ca reclamanții să nu poată face dovada, cu hotărâre judecătorească, sau un act de autoritate, că autorul lor se încadrează în una din categoriile prevăzute de art.1- 3 din Legea nr.221/2009, însă chiar dacă nu beneficiază de aceste două înscrisuri, apreciază că situația de fapt, raportată la situația de drept de la acel moment, fac posibil ca reclamanții să se încadreze în textul de lege menționat și să poată beneficia de prevederile legii speciale. Un alt motiv de recurs, pe care, de asemenea, solicită ca instanța să-l respingă, se referă la greșita interpretare a dispozițiilor art.5 alin.1 lit. b) din Legea nr.221/2009, constatând că instanța de fond a analizat și a verificat ambele teze ale acestui articol, constatând, pentru identitate de rațiune și motive că, inclusiv problema bunurilor, trebuie analizată la fel cum a fost analizată și problema încadrării persoanei în categoria dispozițiilor art.1- 3 din Legea nr.221/2009, respectiv lipsa hotărârii penale de condamnare și de preluare a bunurilor imobile, prin destinație, și că trebuie să beneficieze de restituirea lor. Cea de-a doua condiție și teză, imperativ cumulativă a art. 5, a fost analizată judicios de prima instanță, care a constatat că nu poate să incumbe dovada unui fapt negativ, aceea că nu ar fi primit despăgubiri conform speciale, Legii nr.10/2001, atâta timp cât a afirmat acest fapt și părțile adverse nu au făcut dovada contrară, deși aveau această posibilitate. Fără cheltuieli de judecată
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului M. la data de 22.05.2011, reclamanții S. J. K. (născută S. Lenke), S. A. și S. C., prin mandatar cu procură specială Dosa Vilhelm, au chemat în judecată pe pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța în cauză, să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 400.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate de către organele regimului comunist.
În motivare, reclamanții au arătat că sunt nora și, respectiv, nepoții defunctului S. J., care a fost ucis de către organele de securitate la data de 07.08.1949, fiind ridicat de la domiciliul său din satul Vădaș, unde era învățător, dus la marginea satului și împușcat, fără nici un fel de judecată, iar fiul acestuia, S. J. Karoly (soțul, respectiv tatăl reclamanților), pe atunci în vârstă de 15 ani, a scăpat cu viață printr-o minune, nefiind acasă în ziua tragediei; după uciderea brutală a socrului, respectiv bunicului reclamanților, soția acestuia a fost ridicată de securitate și deportată, pentru 7 ani de muncă silnică, la Canalul D.-Marea N., iar locuința a fost confiscată și folosită ca depozit de către CAP-ul din comună, în timp ce bunurile mobile din gospodărie au fost, în totalitate, luate sau devalizate de către organele de securitate.
S-a arătat că, potrivit registrului agricol al comunei Vădaș- jud. M., familia figura înregistrată cu următoarea proprietate mobiliară: o vânturătoare, un plug cu tracțiune animală, o grapă de fier, o sanie cu tracțiune animală, o presă pentru struguri, 5 butoaie, două căruțe, animale, mobilier, obiecte și instalații de uz casnic și gospodăresc, care au fost în întregime ridicate sau vandalizate, casa și gospodăria fiind, practic, golite de toate bunurile existente.
În contextul evenimentelor descrise, fiul celui ucis (tatăl, respectiv soțul reclamanților) a fost supus, la acea vârstă, la suferințe greu de imaginat, atât psihic, cât și fizic, fiind lipsit de sprijin și trăind în condiții mizere, față de viața cu care fusese obișnuit, apoi a fost exclus din școli, nefiind acceptat la facultatea de medicină, deși reușise de 5 ori la examenul de admitere, astfel că a fost nevoit să lucreze ca asistent medical; ulterior, a fost repartizat la mina Petroșani, nevoit să lucreze ca miner, unde a fost bătut de nenumărate ori, fiind considerat un element reacționist și dușman de clasă, toate acestea marcându-i iremediabil existența, conducând la instabilitate emoțională și depresie.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice (MFP) a formulat întâmpinare, prin care a invocat, prioritar, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului M., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S. J. K., excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a numitului Dosa Vilhelm și excepția autorității de lucru judecat.
În subsidiar, pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Tribunalul M., prin sentința civilă nr. 296/07.02.2012 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, declinând, în consecință, competența în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată la data de 25.04.2012, sub nr. dosar_ .
Printr-o acțiune similară, înregistrată pe rolul Tribunalului M. la data de 16.02.2012, sub nr. dosar_, aceiași reclamanți au solicitat, în contradictoriu cu același pârât, despăgubiri materiale în valoare de 400.000 lei, pentru aceleași bunuri confiscate, învederându-se aceleași considerente de fapt și de drept; acțiunea a fost, de asemenea, formulată prin același mandatar, iar pârâtul, la rândul său, a formulat întâmpinare, invocând aceleași excepții și apărări.
Și în această cauză s-a dispus, prin sentința civilă nr. 1930/19.06.2012, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde a fost înregistrată la data de 14.08.2012, sub nr. dosar_/3/2012.
Cele două cauze au fost reunite, pentru motiv de litispendență, potrivit art. 163 alin. 3 C.pr.civ.
La data de 06.02.2013, urmare dezbaterilor din ședința publică de la 12.12.2012, reclamanții au precizat acțiunea, în sensul întregirii acesteia, învederând că și asupra soției defunctului S. J., respectiv S. A., a fost aplicată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, împreună cu membrii rămași ai familiei, inițial în localitatea M. V. (jud. C.), apoi în localitatea Târnăveni, în baza Deciziei nr. 83/1949, restricțiile domiciliare încetând la data de 09.08.1963, prin Decizia MAI nr. 792 766/1963.
Această măsură, au arătat reclamanții, este declarată ca având caracter politic prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 și justifică acordarea de măsuri reparatorii sub forma plății de despăgubiri, în temeiul art. 5 din Lege.
S-a învederat că, potrivit înscrisului eliberat de CNSAS la 29.05.2012, atașat, autoarea deținuse în proprietate, la decesul soțului său, 50 ha pământ, 2 cai, două vaci, 2 boi, 1 cazan de țuică, iar cum dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu a fost o măsură cu caracter politic ce a urmat executării soțului său, este evident că despăgubirile solicitate, pentru bunurile preluate de la ambii autori, sunt întemeiate.
Pentru dovada cererii, reclamanții au solicitat proba cu înscrisurile pe care le-au atașat la dosar, proba testimonială și proba cu o expertiză tehnică pentru evaluarea bunurilor solicitate.
Probele solicitate au fost încuviințate, în cauză fiind audiați martorii S. A. și P. M., prin comisie rogatorie solicitată Tribunalului M. și efectuată potrivit încheierilor nr. 1538/25.06.2013 și 2324/21.11.2013, iar raportul de expertiză tehnică judiciară pentru evaluarea bunurilor a fost efectuat de către expert M. I. M..
Prin sentința civilă nr. 244/24.02.2014 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei S. J. Karoline, a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S. C. și S. J. A. (ambii prin mandatar Dosa Vilhelm), în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe pârât la plata, către reclamanți, a sumei de_ lei, cu titlu de despăgubiri materiale.
Pe fondul cauzei, tribunalul a avut în vedere, cu titlu de premisă, următoarele aspecte:
În cauză nu s-a contestat, de către pârât, că reclamanții (cu excepția reclamantei S. J. K., care a fost, de altfel, scoasă din proces),au calitatea de descendenți de gradul II ai autorilor S. J. și S. A., împrejurare care rezultă, oricum, și din actele de stare civilă aflate în copie la filele 33-36 dosar. Nu s-a contestat, prin urmare, vocația generală a celor doi reclamanți (S. A. și S. C.) de a beneficia de drepturile reglementate de art. 5 alin. 1 lit. b din Lege, urmare a măsurilor represive luate de autoritățile statului asupra autorilor lor în anul 1949 și ulterior.
Numai printr-o deturnare a spiritului reglementării, s-ar accepta că Legea nr. 221/2009 constituie temei legal al cererilor de despăgubire doar în situațiile în care măsurile abuzive reclamate s-au desfășurat „într-un cadru legal” organizat de stat, iar nu și acelea care au fost rezultatul unor abuzuri ale autorităților, care nici măcar nu au uzat de „cadrul legal” ce le-ar fi permis aceasta. De altfel, abordarea nu reprezintă o noutate, ea a fost valorificată și în concepția Legii nr. 10/2001, chiar în forma inițială a reglementării, potrivit căreia reprezintă o preluare abuzivă a imobilelor (care justifică o cerere de acordare a măsurilor reparatorii) orice preluare a acestora, indiferent dacă bunurile au trecut în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu; importanța, aici, a acestei precizări este aceea că, pentru imobile confiscate, Legea nr. 221/2009 recunoaște dreptul la despăgubiri în măsura în care nu a fost obținută o reparație în temeiul Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, așa încât problema despăgubirilor pentru bunurile confiscate cu titlu sau fără titlu (indiferent de categorie, ele implicând, și una și cealaltă, protecția proprietății) trebuie cântărită, finalmente, cu aceeași măsură, în ambele legi de reparație, cu atât mai mult cu cât ele interferează, așa cum s-a reținut deja în cele explicate cu privire la excepția de inadmisibilitate.
În consecință, dacă măsura cu caracter administrativ ce constituie cauza prejudiciului reclamat nu a fost adoptată și executată într-un cadru legal, nu se poate susține neaplicarea Legii nr. 221/2009, după cum nu se poate pretinde reclamantului să prezinte ca probă o hotărâre penală de condamnare ori un act de punere în executare din partea vreunui organ autorizat al statului, dacă acestea nu există, cum eronat pretinde pârâtul ; această situație de fapt poate fi dovedită, de către reclamant, prin orice mijloc de probă, în condițiile generale ale art. 1170 din Codul Civil.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se arată că reclamanții nu au solicitat constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, astfel că nu operează nici una dintre situațiile pentru care Legea nr. 221/2009 prevede existența de drept a caracterului politic.
Se arată că în lipsa unui astfel de capăt de cerere, instanța nu poate admite capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru daune materiale.
Se mai arată că în mod eronat s-a apreciat că bunurile mobile pentru care reclamanții au solicitat daune materiale, ar putea fi asimilate bunurilor imobile și că bunurile mobile nu fac obiectul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În recursul declarat de către MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București se expune situația de fapt existentă și se precizează că măsurile administrative luate față de bunicii reclamanților, de executare prin împușcare, în absența unei hotărâri judecătorești care să precizeze infracțiunea comisă și încadrarea ei juridică, nu au de drept un caracter politic, fiind necesară solicitarea constatării acestui caracter de către tribunal.,
Se mai arată că prin decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, și că această decizie este incidentă în speță, deoarece reclamanții au solicitat despăgubiri numai pentru bunurile mobile confiscate, nu și pentru imobile, din înscrisurile de la dosar rezultând că acestea din urmă au fost restituite după anul 1990, fără a reieși în baza cărui act normativ.
Apelantul mai arată că reclamanții nu au depus la dosar procesul verbal de confiscare a bunurilor deținute de către autorii lor și că între lista bunurilor precizate în acțiune și lista bunurilor evaluate prin raportul de expertiză există mari diferențe, cel din urmă conținând bunuri în plus neprecizate de către reclamanți în acțiune.
La dosar au depus întâmpinare intimații-reclamanți solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Analizând ambele recursuri, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și raportat și la dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea de Apel constată că recursurile sunt întemeiate pentru considerentele care vor urma.
Conform cererii precizatoare atașată la dosarul instanței de fond la filele 59 - 61 din dosarul tribunalului, reiese că reclamanții prin apărător, au menționat că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, stabilirea de loc de muncă obligatoriu și internarea în unități și colonii de muncă reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic luate de organele fostei miliții sau securități precizând că și bunica petenților a fost victima regimului totalitar, măsurile luate față de aceștia având un vădit caracter politic.
Se precizează astfel că măsura de ucidere a bunicului și de asemenea, măsurile administrative de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu, precum și stabilirea locului de muncă obligatoriu care au fost luate față de bunica petenților și familia acesteia, au avut un caracter politic, împrejurare care legitimează acțiunea prezentă introdusă.
Instanța de fond a fost astfel învestită prin depunerea acestei cereri precizatoare cu o solicitare expresă în sensul mai sus arătat.
Tribunalul, urmare a înregistrării acestei cereri precizatoare, trebuia să o pună în discuție și să o califice ca având caracterul unei cereri completatoare, pronunțându-se asupra acesteia.
Instanța de fond însă, a omis a se pronunța asupra acestei cereri, deși din cuprinsul acesteia rezulta solicitarea formulată de către petenți.
Față de acest considerent, conform art. 304 pct. 9 raportat la art. 304/1 și art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile, va casa sentința în parte și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând dispozițiile sentinței relative la respingerea excepției inadmisibilității și admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei S. J. K..
Curtea de Apel nu va analiza pe fond susținerile referitoare la soluția pronunțată asupra capătului de cerere privind soluționarea cererii referitoare la despăgubiri, cât timp, nu a fost soluționat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic.
Numai în condițiile în care se va constata existența caracterului politic al măsurilor luate, instanța va putea analiza pe fond temeinicia sau nu a solicitării acordării de despăgubiri materiale, raportat la textele legale invocate în cauză și la susținerile apelanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul M. P. P. de pe lângă Tribunalul București și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 244/24.02.2014 pronunțată Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. C., S. J. A. și S. J. K..
Casează sentința în parte și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Menține dispozițiile sentinței relative la respingerea excepției inadmisibilității și admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei S. J. K..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. B. G. S. D. M. G.
GREFIER
G. C. A.
Red. GS
Tehnored. GC 2 ex
10.12.2014
Jud. fond D. M. P.
| ← Servitute. Decizia nr. 994/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 449/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
