Pretenţii. Decizia nr. 1910/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1910/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-12-2014 în dosarul nr. 6440/3/2012
Dosar nr._
(1991/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 1910
Ședința publică din 16.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE- C. G.
JUDECĂTOR- I. S.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER- N. - C. I.
********
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror I. E..
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs promovate de recurentul-reclamant S. Ș. împotriva sentinței civile nr. 2008 din 15.11.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obiectul pricinii – pretenții, despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că recurentul-reclamant a formulat concluzii scrise, depuse prin serviciul registratură la data de 15.12.2014, prin care a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public în combaterea recursului precum și asupra excepției prescripției dreptului la acțiune în ce privește capătul trei al cererii, având în vedere temeiul juridic invocat, art. 998-999 Cod civil.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, apreciind că în mod corect instanța de fond a motivat hotărârea în sensul că deportarea în U.R.S.S. în ianuarie 1945 nu face obiectul reglementării Legii nr. 221/2009, în acest sens fiind și decizia în interesul legii pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 15/2012, iar măsura internării în lagăre de muncă în perioada 12 iulie 1950 - 12 iulie 1953 nu a fost dovedită. Față de această împrejurare, nu există un temei legal pentru acordarea despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 221/2009. În ce privește temeiul invocat, al răspunderii civile delictuale, apreciază că dreptul material la acțiune este prescris, întrucât termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu în decembrie 1989.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02.03.2012 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamantul S. Ș. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. în temeiul art. 3 și art. 4 lit. b din Legea nr. 221/2009, să constate că are caracter politic măsura administrativă a internării sale în lagărul de muncă de la Pombas, Ucraina, în perioada 6 martie 1945 - 1950; 2. în temeiul art. 3 și art. 4 lit. b din Legea nr. 221/2009, să constate că are caracter politic măsura administrativă a internării sale, în perioada 12.07._53, în lagărele de muncă de la Baia M., N. și Cavnic; 3. conform prevederilor art. 998 și 999 cod civil raportate la art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, să oblige pârâtul la plata echivalentului în lei al sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale în echitate, pentru prejudiciul civil, social, profesional, fizic, psihic și moral suferit de reclamant și familia sa urmare a măsurilor luate în perioada 6 martie_53; 4. în temeiul art. 5 pct. b din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin trecerea în proprietatea statului a unor bunuri personale și 5. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 2008/15.11.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a afirmat că împotriva sa au fost luate două măsuri administrative cu caracter politic constând în internarea sa în lagărul de muncă de la Dombas, Ucraina în perioada 6 martie 1945 – 1950 și respectiv internarea sa în lagărele de muncă de la Baia M., N. și Cavnic în intervalul 12.07.1950 – 12.07.1953.
În acest context, Tribunalul a observat că probatoriul administrat relevă faptul că reclamantul a fost deportat în fosta U.R.S.S. din ianuarie 1945 până la data de 25.10.1949, deportarea neavând loc cu începere din 6 martie 1945.
În atare condiții, tribunalul a reținut că dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu sunt aplicabile cazului particular dedus judecății, întrucât data la care a fost luată măsura administrativă față de reclamant nu se include în perioada fixată de această lege cu caracter special. De altfel, interpretarea se impune prin prisma deciziei nr. 15/2012 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Totodată, afirmația reclamantului în sensul că ar fi fost internat în lagărul de muncă de la Baia M., N. și Cavnic în intervalul 12.07.1950 – 12.07.1953 nu este susținută probator, deși, la interpelarea expresă a instanței, reclamantul a învederat că nu deține probe suplimentare, în afara celor deja administrate.
În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, Tribunalul a subliniat faptul că atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului se subsumează dovedirii celor 4 condiții care reies din interpretarea art. 998-999 Cod civil (săvârșirea unei fapte ilicite, crearea unui prejudiciu – în cazul de față moral, vinovăția autorului faptei ilicite și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu).
Examinând probatoriul din această perspectivă, Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, că, în ceea ce privește deportarea în fosta U.R.S.S. din perioada ianuarie 1945 până în octombrie 1949, acceptând că aceasta s-ar configura într-o faptă civilă delictuală săvârșită de statul român, aceasta este singura condiție dovedită. Astfel, reclamantul nu a dovedit faptul că i s-ar fi creat un prejudiciu moral și mai ales nu a probat întinderea lui și nici nu a oferit vreun element de apreciere asupra acestuia (având la dispoziție în acest sens o eventuală proba testimonială, pe care nu a propus-o). De altfel, trecerea unui interval de timp de aproximativ 65 de ani de la data deportării din 1945 – 1949 în care reclamantul a fost inactiv (deși erau în vigoare temeiurile de care acesta se prevalează) diminuează simțitor orice prejudiciu resimțit de acesta.
În ceea ce privește perioada 1950-1953, Tribunalul a reiterat că reclamantul nu a probat internarea în lagărele de muncă de la Baia M., Cavnic și N., astfel că pretențiile sale bănești nu au fundament probator.
Totodată, Tribunalul a reținut ca nefondate argumentele reclamantului din perspectiva unui eventual tratament discriminatoriu aplicat acestuia ca urmare a evoluției legislative și a deciziilor Curții Constituționale la care reclamantul face trimitere, având în vedere decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Năstaca D. și alții împotriva României.
Tribunalul a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere prin care se tinde la repararea unui prejudiciu patrimonial în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, constând în echivalentul „bunurilor trecute în proprietatea statului” (cel de-al patrulea capăt de cerere), în considerarea argumentelor ce preced, referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 pentru deportarea în U.R.S.S. și nedovedirea celei de-a doua internări în lagărele de muncă.
Împotriva acestei sentințe, la data de 29.07.2014 a declarat recurs reclamatul S. Ș., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 17.09.2014.
În motivarea cererii sale, recurentul-reclamant a arătat că soluția primei instanțe este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3, art. 4 lit. b, art. 5 lit. b și art. 6 din Legea nr. 221/2009.
Respingerea de către prima instanță a primului capăt din cerere este consecința faptului că nu s-a procedat la analiza în concret a probelor administrate în cauză, ignorându-se faptul că, în esența sa, Legea nr. 221/2009 asigură o reparație morală tuturor celor condamnați politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Soluția primei instanțe a fost pronunțată și cu încălcarea prevederilor art. 5 pct. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 raportate la art. 998 și 999 Cod civil și art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Constatarea de către Curtea Constituțională a României că prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 încalcă dispozițiile Constituției României nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Deciziei Curții Constituționale nr. 186/1999 statuează, printre altele, că „atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării constituționale, instanțele de judecată pot aplica în mod direct dispozițiile legii fundamentale".
Referitor la prevederile art. 998 - 999 Cod civil raportate la art. 1, 3 și art. 7 și 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la dată când s-a născut dreptul la acțiune al persoanei prejudiciate printr-un fapt ilicit.
Or, dacă faptă ilicită a Statului cauzatoare de prejudicii s-a produs în anul 1945-1960, dreptul la acțiune s-a născut doar la data apariției Legii nr. 221/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 11.06.2009.
În drept, au mai fost invocate dispozițiile art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La termenul de judecată din 16.12.2014, instanța de recurs a invocat din oficiu excepția prescripției materiale a dreptului la acțiune cu privire la cererea în despăgubiri.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate, a excepției invocate din oficiu și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să constate caracterul politic al măsurii administrative a deportare la muncă forțată, în U.R.S.S., în perioada în perioada 6 martie 1945 – 1950, al măsura administrativă a internării sale, în perioada 12.07._53, în lagărele de muncă de la Baia M., N. și Cavnic și despăgubiri în temeiul Legii nr. 998-999 Cod civil și art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, asupra caracterului de măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, al deportării în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945, s-a pronunțat în sens negativ Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 15 din 12 noiembrie 2012 (publicată în Monitorul Oficial din 12.12.2012), obligatorie pentru instanța de recurs conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, perspectivă din care nu mai are relevanță iar măsura administrativă a internării sale, în perioada 12.07._53, în lagărele de muncă de la Baia M., N. și Cavnic nu a fost dovedită. Este de menționat și faptul că, în rezolvarea problemei ridicate de recursul în interesul legii, instanța supremă a analizat și incidența principiul egalității și interzicerii discriminării, reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție.
2. În al doilea rând, instanța de control judiciar pornește de la faptul că răspunderea statului ar putea fi antrenată în temeiul dispozițiilor art. 998-999 și 1000 alin. 1 Cod civil numai în situațiile în care condamnarea unei persoane sau măsura administrativă pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ar fi fost dispusă cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, inclusiv Constituția și tratatele internaționale la care România era parte la momentul respectiv și ar avea, ca atare, caracter ilicit. Pentru celelalte cazuri, condamnarea unei persoane sau măsura administrativă pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nu este o faptă ilicită din perspectiva condițiilor impuse de art. 998-999 și 1000 alin. 1 Cod civil, dar în măsura în care i se recunoaște caracterul politic este de natură să producă consecințele juridice reglementate de Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, cum este cazul capătului de cerere în despăgubiri formulat în prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)”. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.
Potrivit art. 8 alin. 1 din același act normativ: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
De asemenea, art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere”. Prin urmare, pe timpul cât durează o asemenea situație, care îl pune în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune, curgerea termenului de prescripție este oprită de drept. În doctrină, ca și în jurisprudență, se consideră că forța majoră este un eveniment imprevizibil și insurmontabil.
În acest context, se constată că, dacă se poate admite că, în condițiile istorice de notorietate anterioare anului 1989, reclamantul a fost împiedicat să se adreseze justiției, în vederea obținerii unor despăgubiri pentru condamnarea dispusă împotriva primului la 04.04.1950, de teama justificată a represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi procedat astfel, un asemenea impediment a încetat să mai existe ulterior momentului schimbării regimului politic.
În concluzie, termenul de prescripție a început să curgă la data de 12.07.1953, când reclamantul a cunoscut pe autorul ultimei faptei ilicite invocate, și a fost suspendat până pe 23.12.1989, moment după care cursul prescripției a fost reluat, astfel că cererea de chemare în judecată putea fi depusă conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. 3 Cod procedură civilă cel târziu pe 23.12.1992, fiind însă înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 02.03.2012, după împlinirea acestuia.
Sub un alt aspect, Curtea reține că prin întreruperea termenului prescripției se înțelege modificarea cursului prescripției constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive și începerea unei alte prescripții extinctive.
Una din cauzele de întrerupere a prescripției extinctive, prevăzută de art. 16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, o constituie recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Potrivit atât unei jurisprudențe constante, cât și literaturii de specialitate, prin concept, pentru a opera întreruperea, cauza de întrerupere trebuie să intervină înainte de împlinirea termenului de prescripție.
În aceste condiții, Curtea constată, pe lângă faptul că nu se poate susține că prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul român ar fi recunoscut aspectul că aplicarea măsurilor de natura celor cărora a fost supus reclamantul s-ar fi realizat cu încălcarea normelor dreptului obiectiv în vigoare în perioada de referință (deci că ar fi fost fapte ilicite în sensul art. 998-999 Cod civil), și că actul normativ căruia recurentul-reclamant solicită să i se dea această semnificație a intervenit după împlinirea termenului de prescripție (23.12.1992).
3. Pe de altă parte, lipsirea de libertate invocată de reclamant a avut loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, astfel că art. 5 nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită excepția prescripției dreptului material la acțiune; să admită recursul și să modifice în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca prescrise daunele morale și materiale solicitate, menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Admite recursul formulat de recurs promovate de recurentul-reclamant S. Ș. împotriva sentinței civile nr. 2008 din 15.11.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că:
Respinge ca prescrise daunele morale și materiale solicitate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex. 2/30.01.2015
T.B. Secția a IV-a Civilă - A. C.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 165/2014. Curtea de Apel... | Legea 112/1995. Decizia nr. 342/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
