Legea 10/2001. Decizia nr. 669/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 669/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2014 în dosarul nr. 12018/3/2012
Dosar nr._ (935/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 669
Ședința publică de la 17.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenții - reclamanți C. P. C., C. A. M., R. L. M. și C. I., împotriva sentinței civile nr. 429 din 21.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect - acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 03.04.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 10.04.2014 și apoi la 17.04.2014, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulata în contradictoriu cu parata P. București prin Primar General, reclamanta H. Constanta a solicitat obligarea acesteia la emiterea unei dispoziții de atribuire în compensare a imobilului din București, . – Calea Griviței, nr. 124, Sector 1, ca urmare a imposibilității de restituire a imobilului ce s-a aflat în ..223, colt cu Dristor, nr. 130, Sector 3 și pentru care a formulat notificarea nr. 552/2001, nesoluționata pana în prezent.
Prin sentința civila nr. 945 din 03.06.2010, la cererea reclamantei, a fost obligate parata sa procedeze la soluționarea notificării și în ciuda demersurilor efectuate, parata nu s-a conformat. Mai arata reclamanta a dobândit drepturile litigioase de la numiții C. P. C., C. A. M., R. L. M. și C. I., prin contractul autentic nr. 621/2010 și în aceasta calitate a identificat în 2012 un alt teren, ce poate fi acordat în compensare, respective cel indicat în preambul, acesta fiind liber do construcții, nu este supus vreunei notificări ori proces și conform raportului de evaluare întocmit de expertul D. G., are o valoare mai mica decât cel notificat.
Prin sentința civilă nr.429/21.02.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta H. C. în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primarul General.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că pârâta a fost învestită cu soluționarea notificării 552/2001, formulate de C. P. C., prin care s-au solicitat despăgubiri bănești „pentru imobilul ce s-a aflat în ..223”, colț cu Dristor, nr.130, Sector 3, naționalizat în baza Decretului 92/1950, act calificat de Legea 10/2001 ca fiind preluare abuziva.
Notificarea a fost formulată atât în nume propriu, cât și în numele celorlalți moștenitori ai fostului proprietar C. V. D..
Se retine ca prin S.C. 945/2010, irevocabila, s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor, în baza Legii 10/2001.
Reclamanta este dobânditoarea drepturilor ce au stat la baza notificării, ulterior înregistrării acesteia, și ca atare nu poate fi considerată persoana îndreptățita în sensul Legii 10/2001 în raporturile cu entitatea notificata, pe de o parte și pe de alta parte, în virtutea contractului încheiat cu notificatorii și pe care are posibilitatea sa și-l valorifice ulterior emiterii dispoziției de soluționarea a notificării, nu poate pretinde alte masuri reparatorii decât acelea solicitate expres prin notificarea formulate în termenul legal de către persoanele îndreptățite.
În plus, măsura compensării, așa cum este reglementata în legea 10/2001, nu este una obligatorie iar pentru aplicarea ei este necesar sa existe posibilitatea ca entitatea notificata sa dispună de bunul imobil solicitat în compensare, ceea ce nu este cazul în speța, din datele depuse de însăși reclamanta la dosar, rezultând ca terenul din . compensare nu este liber, este afectat de construcția unui hotel, ce aparține . CO. SRL., societate care, se pare, deține un contract de concesiune asupra acestui teren.
Instanța de fond a apreciat că fiind lipsită de relevanță și total neavenită, declarația acestei societăți, în sensul că este de acord ca terenul să fie atribuit în compensare reclamantei, câtă vreme aceasta nu deține dreptul de a dispune de terenul al cărui regim juridic, denota apartenență la proprietatea unei alte persoane juridice.
Pentru toate aceste motive, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca vădit nefondată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta H. C., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii introductive așa cum a fost precizată.
În motivare, recurenta reclamantă arată că se subrogă în drepturile succesorale și litigioase ale lui C. P.-C., C. A. M., R. L. M. si C. I., conform contractului autentificat sub nr. 621 din 3 Mai 2010 la BNPA M. E. si M. - C. A., asupra imobilului compus din teren în suprafața de 790,00 mp și din construcția edificata pe acesta, situat în București, fosta Calea Dudesti nr. 223, colt cu ., sector 3, imobil ce nu mai poate fi retrocedat în condițiile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că a identificat un teren, situat în București, . - Calea Griviței nr. 124, sector 1, pe care pârâta îl poate acorda în compensare, fiind întrunite toate condițiile impuse de lege.
Din dispozițiile Legii 10/2001, așa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, reiese că măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, cu acordul persoanei îndreptățite și numai în subsidiar în despăgubiri acordate în condițiile legii special privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor cuvenite pentru imobilele preluate abuziv.
Potrivit Normelor Metodologice de aplicare a Legii 10/2001, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deține și care sunt acceptate de persoana îndreptățită. In acest sens, entitatea învestită cu soluționarea notificării poate propune, ca măsura reparatorie alternativă, acordarea unui alt teren aflat pe un alt amplasament.
În motivarea hotărârii recurate, în mod surprinzător, instanța apreciază că reclamanta nu poate fi considerată persoană îndreptățita în sensul Legii nr.10/2001, întrucât a dobândit drepturile ce stau la baza notificării ulterior înregistrării acesteia. Recurenta consideră că, în mod evident argumentarea instanței de fond trebuie înlăturată, fiind total nefondată, atâta timp cât nu se contestă calitatea reclamantei de succesor în drepturi, iar
prin cesiunea de drepturi litigioase intervenită între aceasta și autorii săi, reclamanta se subrogă integral în drepturile acestora.
De asemenea, potrivit aceleiași argumentări eronate, instanța de fond limitează drepturile reclamantei contrar prevederilor Legii nr.10/2001, afirmând că reclamanta nu-și va putea valorifica drepturile decât ulterior emiterii dispoziției de soluționare a notificării și că nu va putea pretinde alte măsuri reparatorii decât cele specificate în mod expres prin notificarea formulată de către autorii săi.
Recurenta consideră că, afirmațiile instanței de fond nu numai că eludează norme imperative ale legii, dar sunt prin natura lor și contradictorii, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond susține că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită, însă își poate valorifica drepturile ulterior emiterii dispoziției, în condițiile în care legea reglementează că persoana îndreptățită este cea care are dreptul la măsurile reparatorii.
Instanța de fond nu consideră acțiunea ca fiind inadmisibilă, însă, deși obiectul acesteia este obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții, susține că reclamanta își va putea valorifica drepturile ulterior emiterii acesteia, restricționând astfel în mod vădit accesul reclamantei la justiție.
De asemenea, limitarea măsurilor reparatorii la cele prevăzute în mod expres în notificare, contravine dispozițiilor Legii nr.10/2001, act normativ ce nu cuprinde o astfel de prevedere.
Cu privire la condițiile pe care bunul imobil, solicitat spre a fi atribuit în compensare, trebuie să le îndeplinească, instanța de fond reține un singur impediment și anume faptul că terenul solicitat în compensare nu este liber, fiind afectat de construcția unui hotel ce aparține Eurohotels International CO SRL, ce deține un contract de concesiune asupra acestui teren.
Recurenta apreciază că, instanța de fond nu s-a aplecat profund nici asupra acestuia aspect de drept, argumentându-si soluția în mod nefondat. Astfel, instanța de fond interpretează extensiv textele de lege incidente, întrucât actul normativ urmărește o dublă protecție juridica pentru a se putea atribui imobilul in compensare, condiție ce în prezenta speță este pe deplin înfăptuită.
Astfel, pe de-o parte, nu trebuie să existe planuri de investiții sau construcții ale proprietarului (in speța P. Mun. București), iar pe de altă parte nu trebuie lezat interesul legitim al terților în favoarea cărora ar putea fi constituite drepturi reale, în condițiile legii (în speță concesionarul Euro Hotels). Actele depuse la dosarul cauzei arată că, P. nu are construcții și nici planuri de investiții pe terenul pus în discuție, deci o vătămare prin nesocotirea normei de drept nu s-ar putea aduce acestui subiect de drept. In altă ordine de idei este just că în favoarea terțului Euro Hotels este constituit un drept de folosință asupra terenului, potrivit contractului de concesiune, însă reclamanta a depus la dosarul cauzei un act autentic, constând în declarația EURO HOTELS, potrivit căreia aceasta nu se opune atribuirii imobilului prin compensare. Așadar, atâta timp cât există angajamentul juridic ferm al terțului concesionar, nu se pune în discuție o vătămare a drepturilor acestuia, părțile urmând a stabili ulterior natura și întinderea raporturilor juridice dintre acestea.
La termenul de judecată din data de 09.01.2014, Curtea, a luat act de transmisiunea calității procesuale active, către numiții C. P., C. A. M., R. L. M. și C. I., conform Convenției autentificată sub nr. 15/07.01.2014 de către Biroul Notarului Publici Nemesis.
Analizând legalitatea sentinței civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalului București – 10.04.2012- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În referire la critica vizând greșita reținere de către instanța de fond a împrejurării că reclamanta nu poate fi considerată persoană îndreptățita în sensul Legii nr.10/2001, întrucât a dobândit drepturile ce stau la baza notificării ulterior înregistrării acesteia.
Sub acest aspect, Curtea reține că așa cum s-a arătat în cele ce preced, deși la momentul formulării acțiunii calitatea de reclamant era deținută de numita H. Constanta, care dobândise în temeiul contractului de vânzare cumpărare de drepturi succesorale și litigioase autentificat sub nr. 621/03.05.2010 de către notarul M. E. din cadrul BNP Asociați M. E. și C. A., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 54/07.11.2013 întocmită de BNA M. E. și C. A., drepturile succesorale și litigioase asupra imobilului situat în București, fostă Calea Dudești, nr. 223, colt cu ., sector 3, la data de 07.01.2014, recurenta H. Constanta și C. P., C. A. M., R. L. M. și C. I. au încheiat Convenția autentificată sub nr. 15/07.01.2014 de către Biroul Notarului Publici Nemesis, convenție potrivit cu care părțile contractante au convenit asupra transmisiunii calității procesuale active.
Potrivit aceleiași convenții, părțile au convenit să revină la situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare de drepturi succesorale și litigioase autentificat sub nr. 621/03.05.2010 de către notarul M. E. din cadrul BNP Asociați M. E. și C. A., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 54/07.11.2013 întocmită de BNA M. E. și C. A., declarând că rezoluționează contractul de vânzare cumpărare de drepturi succesorale și litigioase autentificat sub nr. 621/03.05.2010 de către notarul M. E. din cadrul BNP Asociați M. E. și C. A., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 54/07.11.2013 întocmită de BNA M. E. și C. A., numiții C. P., C. A. M., R. L. M. și C. I., primind înapoi prețul achitat ca urmare a încheierii vânzării.
Așa fiind, Curtea reține că, în prezent, au dobândit calitatea de reclamanți, aceleași persoane care au formulat notificarea având ca obiect imobilul menționat și care se consideră îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel încât legitimarea lor procesuală, în prezenta cauză, nu mai poate fi negată.
În acest sens, Curtea are în vedere prevederile înscrise în art. 1 alin. 2 și 3 din Legea nr. 165/2013, modificată prin Legea nr. 368/2013, care stabilesc neechivoc, dreptul persoanelor care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii, de a solicita acordarea de măsuri reparatorii sub forma compensării cu alte bunuri.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, modificata prin Legea nr. 368/2013: „ În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. Curtea reține, totodată, că potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În același timp, în conformitate cu prevederile art. II alin.1 din Legea nr. 368/2013: „Persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Or, în cauza, Curtea are în vedere că obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță este reprezentat de soluționarea pe fond a unei notificări adresate M. București, în conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, Curtea constată că încă de la momentul formulării acțiunii introductive, s-a solicitat stabilirea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, fostă Calea Dudești, nr. 223, colț cu ., sector 3, sub forma acordării de bunuri în compensare.
În plus, astfel cum rezultă din actele dosarului administrativ atașat, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârât.
Or, pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată și că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanță - indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedura prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigențele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate (dat fiind și importanța actului juridic al reparațiunii).
Astfel, prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, s-a stabilit că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Ca atare, Curtea reține că până la expirarea termenului de 60 de zile de la data formulării notificării, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenților cu privire la măsurile reparatorii. În cauză, notificarea formulată de reclamanți a fost comunicată pârâtului la data de 20.06.2001, iar acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 10.04.2012.
Prin urmare, la data introducerii cererii de chemare în judecată, era în vigoare Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia reclamanții aveau posibilitatea recunoscută cu putere obligatorie, conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007, de a solicita cenzurarea refuzului pârâtului de a proceda la soluționarea notificării și analizarea în fond a cererii de restituire întemeiată pe legea specială adoptată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat respectiv acordarea uneia din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în art. 1.
Curtea reține, totodată, că măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este și în prezent reglementată ca atare, ca efect al modificărilor aduse Legii nr. 165/2013 prin Legea nr. 368/2013, astfel că nu s-ar putea retine un impediment în formularea unei acțiuni având un astfel de obiect, nici ca efect al modificărilor legislative intervenite în materia restituirii proprietăților preluate abuziv.
În același timp, Curtea observă că deși considerentul esențial care a justificat soluția adoptată a fost fundamentat pe lipsa legitimării procesuale a reclamantei, în cadrul argumentelor expuse ulterior, se regăsește o analiza limitată și incompletă a însăși raportului litigios ce a făcut obiectul cauzei, astfel că, din această perspectivă, argumentația primei instanțe este și contradictorie.
Curtea apreciază necesar a sublinia, în aceeași ordine de idei, că pentru a se putea dispune măsura compensării este necesar a se stabili, nu numai dacă imobilul solicitat a fi restituit prin notificare face obiectul legii speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, ci de a se proceda la identificarea și individualizarea lui și a se stabili, pe baza de probatorii administrate în condiții de contradictorialitate, dacă acesta poate sau nu să fie restituit în natură, în cazul unei atare imposibilități, el având a fi evaluat.
În măsura în care se concluzionează că imobilul obiect al notificării nu poate fi restituit în natură, este necesar a se proceda la individualizarea și, totodată, la stabilirea regimul juridic actual al bunului solicitat a fi atribuit în compensare, respectiv dacă este în proprietatea privată a statului sau a unității administrative care îl deține, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 și a tuturor elementelor relevante pentru aprecierea temeiniciei și legalității măsurii solicitate, astfel cum sunt acestea reliefate în art. 221 din HG nr. 401/2001.
Astfel, Curtea are în vedere că potrivit actualei reglementări, pot fi acordate în compensare doar bunurile care sunt libere de orice sarcini, în echivalent valoric, acestea putând consta în terenurile, cu sau fără construcții, și construcțiile finalizate sau nefinalizate, care aparțin entității deținătoare.
În plus, Curtea are în vedere că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 165/2013, nu conțin reglementări derogatorii de la regimul bunurilor aflate în proprietate publică, stabilit de art. 9 din Legea nr. 213/1998, respectiv, în art. 136 alin. 4 din Constituție.
Tot astfel, este necesar a se stabili care este valoarea imobilului solicitat a fi atribuit în compensare, știut fiind că, în caz de compensare, se acordă un imobil echivalent, adică cu o valoare aproximativ egală cu cea a imobilului care i-a fost preluat de stat, dar care nu îi mai poate fi restituit în natură - conform art. 22 1 din HG nr. 401/2013.
În același timp, se impune a se verifica dacă imobilul atribuit în compensare este înscris în situația întocmită de entitatea deținătoare în conformitate cu dispozițiile art. 22 1 alin. 5 din HG nr. 401/2013 sau, după caz, dacă refuzul de înscriere în aceasta situație se dovedește a fi unul abuziv.
În speța supusă analizei, instanța de fond nu a procedat însă la analiza acestor elemente care vizau însăși fondul pricinii și care au fost apreciate ca fiind esențiale în practica instanței supreme (a se vedea decizia civilă nr. 6909/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a I- a Civilă) terenul solicitat a fi atribuit în compensare de către reclamanți nefiind individualizat și nici evaluat și nici nu a stabilit care este regimul său juridic actual, limitându-se la a retine, în termeni echivoci, că „din datele depuse la dosar de reclamantă rezultă că terenul solicitat în compensare nu este liber, ci este afectat de construcția unui hotel deținut de . CO SRL, societate care, se pare că deține un contract de concesiune”.
În raport de toate considerentele anterior reliefate, în baza art. 312 alin. 5 coroborat cu art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este fondat, urmând a dispune admiterea acestuia și casarea sentinței civile recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare, instanța de trimitere va proceda la identificarea cu claritate a terenului solicitat de recurenți a fi atribuit în compensare cu respectarea cerințelor mai sus arătate iar în măsura în care se concluzionează, pe baza de probatorii, că acesta este afectat de lucrări de construire, respectiv că face obiectul unui contract de concesiune, va proceda la soluționarea pe fond a notificării în conformitate cu normele legale incidente, demersul procesual al reclamanților neputând fi lipsit de eficientă, pentru considerente strict formale.
În acest sens, Curtea apreciază că dreptul pe care îl are o parte de a se adresa unei instanțe de judecată trebuie sa fie unul concret și real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene, efectivitatea dreptului la un proces echitabil-art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, drept ce presupune în conținutul sau intrinsec, un examen atent al tuturor argumentelor și cererilor părților (relevante pentru clarificarea atât a aspectelor de ordin procedural,cat si de fond – temeinicie - legalitate.
În acest context, se va proceda și la verificarea susținerii recurenților vizând lipsa oricărui impediment la atribuirea în compensare a unui teren ce face obiect al unei concesiuni, ca efect al obținerii de către aceștia a unui acord din partea proprietarului/ beneficiarului construcției și a relevanței obținerii unui astfel de acord, în contextul în care, de principiu, concesiunea este reglementată ca un drept real corespunzător proprietății publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă H. C. împotriva sentinței civile nr.429/21.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M. BUCUREȘTI – PRIN PRIMARUL GENERAL.
Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 17.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
I. A. G.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/ 05.05.2014
---------------------------------------
T.B.Secția a III-a – Ș.Ț.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 62/2014. Curtea de... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1781/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
