Pretenţii. Decizia nr. 712/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 712/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 75096/3/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 712R
Ședința publică de la 7 aprilie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți D. V. și S. C. împotriva sentinței civile nr. 1775/07.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții, despăgubiri pe Lg. 221/2009, acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile în proces.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că, prin motivele de recurs, recurenții reclamanți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în raport de dispozițiile art. 242 pct.2 Cod pr. Civilă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamanta S. E. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata în lei, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, a echivalentului sumei de 350.000 (trei sute cinci zeci mii) euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dată prin sentința penală nr. 346/16.06.1959 a Tribunalului M. C..
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1-4 din Legea nr. 221/2009, art. 1349, art. 1373, art. 2500, art. 2501, art. 2517 cod civil și pct. 8 din Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei.
Prin încheierea din 04.09.2012, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a introdus în cauză moștenitorii defunctei S. E., D. V. și S. C..
Prin sentința civilă nr. 1999/13.11.2012, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în urma admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cererea reclamantei este neîntemeiată, în lipsa unui text legal din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al cererii reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 767/24.04.2013, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul reclamanților, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S. E. a solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata în lei, la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, a echivalentului sumei de 350.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dată prin sentința penală nr. 346 din 16 iunie 1959 a Tribunalului M. C.. Cererea a fost întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 1349 și 1373 Cod civil, reclamanta apreciind că se încadrează în termenul general de prescripție prevăzut de art. 2517 Cod civil (fila 3 motive de recurs, alineat ultim).
Cum instanța de fond a soluționat cererea numai din perspectiva dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea a reținut că, într-adevăr, aceasta nu s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost sesizată, astfel încât nu s-a pronunțat pe fondul cauzei.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1775/07.10.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.
Pentru a decide astfel, Tribunalul București a reținut că, în condițiile art. art. 6 alin. 5 Noul Cod civil, dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ., astfel că a calificat juridic acțiunea ca fiind întemeiată pe dispozițiile Vechiului Cod civil relative la răspunderea civilă delictuală.
Totodată, tribunalul a constatat că, potrivit art. 6 alin. 4 Noul Cod civil prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 2500, art. 2501 și art. 2517 Cod civil ci dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958.
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 1 din Decretul Lege nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. În ceea ce privește prezenta acțiune în pretenții, întemeiată și pe prevederile art. 998 Cod civil, tribunalul a constatat în primul rând caracterul prescriptibil al acestei acțiuni fiind vorba de o acțiune patrimonială și personală. Această acțiune întemeiată pe prevederile art. 998 Cod civil este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani. Art. 8 alin. 1 din Decretul Lege nr. 167/1958 stabilește faptul că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Având în vedere situația politică din România, instanța a apreciat că a existat o cauză de suspendare a cursului prescripției asimilată forței majore, prevăzută de art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958, de la data săvârșirii faptei și până la data de 22.12.1989.
Susținerile reclamanților potrivit cărora dreptul lor la acțiune s-a născut la data publicării Legii nr. 221/2009, motivat de faptul că prin acest act normativ a fost recunoscut caracterul ilicit și culpabil al condamnării politice nu au fost primite de tribunal, având în vedere că acțiunea este întemeiată pe dreptul comun în materia răspunderii delictuale.
Tribunalul nu a reținut afirmațiile reclamantelor conform cărora caracterul ilicit al condamnării ar fi fost introdus prin Legea nr. 221/2009, acesta fiind recunoscut prin Decretul-lege nr. 118/1991, OUG nr. 214/1999. Astfel, tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 a condus la repunerea în termenul de formulare a solicitării de daune, dar numai în temeiul acestor dispoziții speciale nu și în temeiul dreptului comun.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea recursului, desființarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.
În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de fond greșit a reținut și argumentat că ei au avut posibilitatea să recurgă la această acțiune înainte de apariția Legii nr. 221/2009. Recurenții au arătat că au invocat art. 1-4 din Legea nr. 221/2009 în ceea ce privește condamnarea cu caracter politic a autorului lor iar pentru acordarea daunelor morale au invocat normele de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.
Recurenții au arătat că, la momentul introducerii acțiunii, nu exista o singură reglementare juridică a situației de fapt – cum greșit a reținut instanța de fond – ci existau două reglementări juridice: Legea nr. 221/2009 și normele de drept comun privind răspunderea civilă delictuală. Prin urmare, la momentul constatării caracterului ilicit al faptei statului comunist prin pronunțarea sentinței atacate nu exista o reglementare specială în materie de acordare a daunelor morale sub forma despăgubirilor bănești, cum greșit reține instanța de fond – ci existau numai normele de drept ale răspunderii în materie civilă; caracterul ilicit și culpabil al arestării abuzive a autorului lor ca și consecințele acestei măsuri sunt evidente, fiind recunoscute de stat prin adoptarea Legii nr. 221/2009.
Recurenții au arătat că, potrivit principiilor generale de interpretare a normelor juridice, ieșirea din vigoare, în orice mod, a unei norme speciale – în cazul în speță declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009 – face să redevină aplicabilă norma generală aptă a reglementa respectiva situație de fapt. Recurenții-reclamanți au mai arătat că, în baza art. 1 alin. 2 lit. g) din Legea nr. 221/2009, au probat culpa statului ce urmează a atrage răspunderea civilă delictuală, iar acțiunea lor a fost introdusă în termenul general de prescripție, care curge de la data acestei recunoașteri a culpei de către statul român, data intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește dispozițiile art. 1349 și următoarele din noul Cod Civil invocate de reclamanți ca temei al acțiunii lor, în mod corect tribunalul a constatat că acestea nu sunt aplicabile față de data săvârșirii faptelor ilicite pretinse de reclamanți, respectiv anii 1945-1949.
Astfel, conform dispozițiilor art. 103 din Legea 71/2011 privind punerea în aplicare a dispozițiilor noului Cod Civil, “Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”. De asemenea, potrivit art. 6 alin. 2 din noul Cod civil, faptele juridice săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor iar conform alineatului 5 al aceluiași articol, dispozițiile legii noi se aplică tuturor faptelor produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
Prin urmare, legea care guvernează obligațiile născute din fapte juridice ilicite este cea în vigoare la data săvârșirii acestora, în speță fiind aplicabil vechiul Cod Civil, dispozițiile art. 998-999 care reglementează răspunderea civilă delictuală.
În cazul în care se invocă pretenții bazate pe temeiul juridic menționat, în mod corect a considerat tribunalul că sunt aplicabile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Astfel, conform art. 6 alin. 4 din noul Cod civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Cu atât mai mult, prescripțiile împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, anul 2009, nu sunt supuse acestei reglementări.
În acest context, în mod corect a reținut tribunalul dreptul la acțiune întemeiat pe răspunderea civilă delictuală de drept comun este prescriptibil în termenul general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la momentul la care autoarea reclamanților putea promova acțiunea bazată pe acel temei, respectiv, după data de 01.01.1990.
Dreptul reclamanților de a solicita în instanță acordarea de daune materiale și morale în temeiul art. 998-999 din Codul civil nu s-a născut prin apariția unei legi speciale ulterioare. Reclamanții aveau posibilitatea de a formula acțiunea în pretenții în temeiul dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală, dispozițiile respective fiind în vigoare și putând fi aplicate de instanțe. Astfel, posibilitatea concretă a reclamanților de a formula cerere de chemare în judecată în temeiul art. 998, 999 din Codul civil exista anterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, neputându-se susține că prevederile menționate din Codul civil nu puteau fi invocate anterior acestei date.
Recurenții nu pot invoca în favoarea lor un bun sau o speranță legitimă în sensul Convenției europene a drepturilor omului întrucât autoarea acestora nu avea, la data formulării acțiunii, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească.
De asemenea, recurenții reclamanți nu pot invoca existența unei speranțe legitime, întrucât, în ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137). În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat, prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, că o asemenea jurisprudență nu s-a conturat până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că motivele de recurs, invocate în condițiile art. 3041 din Codul de procedură civilă, nu sunt întemeiate, situație în care, văzând prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți D. V. și S. C. împotriva sentinței civile nr. 1775/07.10.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți D. V. și S. C. împotriva sentinței civile nr. 1775/07.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. M. S. I. P. D. F. B.
GREFIER,
V. Ș.
Red. DFB
Tehnored. DFB/PS 2 ex.
15.04.2014
Jud. fond: S.E.P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 41/2014. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 1788/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
