Uzucapiune. Decizia nr. 741/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 741/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-04-2014 în dosarul nr. 50493/299/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.741R
Ședința publică de la 11 aprilie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - AGLAIA VĂLAN
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - F. C.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă N. M. împotriva deciziei civile nr.1187A/29.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. M.-V. și A. R., cauza având ca obiect „uzucapiune, alte cereri”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta-reclamantă reprezentată de avocat F. B., cu împuternicire avocațială la dosar și intimații-pârâți reprezentați de avocat H. L. I., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care invederează faptul că intimații-pârâți au depus întâmpinare în 2 exemplare, prin serviciul registratură.
Dosarul a fost strigat pe lista de amânări.
Se înmânează apărătorului recurentei-reclamante un exemplar de pe întâmpinare.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită strigarea cauzei la ordine, pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării.
Curtea, dispune strigarea cauzei la ordine.
La strigarea cauzei la ordine se prezintă aceleași părți.
Apărătorul recurentei-reclamante invederează că nu are cereri prealabile judecății.
Apărătorul intimaților-pârâți invederează că nu are cereri prealabile judecății.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și modificarea sentinței pronunțată în cauză cu consecința admiterii acțiunii. Solicită obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate la instanța de fond și la instanța de apel.
Apărătorul intimaților-pârâți solicită respingerea recursului ca nefondat, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Prin cererea din 20.10.2010, reclamanta N. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. M. V. și A. R., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a dobândit, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului teren, în suprafață de 278 mp, situat în București, . A (fostă . – 32), sector 1).
În motivare, a arătat că suprafața de teren în discuție se află în prelungirea terenului în suprafață de 250 mp situat în .. 12, cumpărat de autorii săi, N. D. și N. Axenia, în anul 1956, în temeiul unui act sub semnătură privată. Autorii săi au decedat la data de 31.08.1992, iar ea este unica lor moștenitoare. Imobilul teren asupra căruia solicită să se constate că este proprietară ca efect al uzucapiunii, nu era îngrădit la data cumpărării suprafeței de teren învecinate, motiv pentru care aceasta și autorii săi au posedat terenul în discuție începând cu anul 1956 până în prezent. Totodată, a mai susținut că în această perioadă s-au ocupat de cultivarea terenului și nici o persoană nu a invocat vreun drept asupra imobilului până în anul 2010, când pârâții au notificat-o precum că urmează să împrejmuiască terenul.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1890 și următoarele din Codul Civil.
Pârâții, au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că sunt proprietarii terenului în suprafață de 699,55 mp situat în . – 32 (actualmente nr. 28 A), sector 1 în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 699/22.03.2006 de BNP M. E., iar suprafața pretinsă de reclamantă face parte din acest teren.
De asemenea, au arătat că au dobândit terenul de la numiții Creimerman T. D., Bartzer D. Christine, T. T. C. și T. A. F. care, la rândul lor, l-au cumpărat de la numitul V. G.. Acestuia i s-a constituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu titlul de proprietate nr. 7421/1994 emis de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor a Municipiului București și SAI.
Prin sentința civilă nr._ din 26.09.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că terenul situat în București, sector 1, . A a făcut parte din Tarlaua 882, a C.A.P. Otopeni, așa cum rezultă din adresa Direcției Cadastru, Fond Funciar, Patrimoniu și Evidență Electorală. Ulterior, în baza adeverinței de proprietate nr. 3033 din 12.04.1994, numitului V. G. i s-a eliberat titlu de proprietate asupra unei suprafețe de 1.000 mp ( în care este inclus și terenul de 278 mp la care se referă reclamanta), în conformitate cu prevederile Legii 18/1991. Acesta a fost pus în posesia terenului la data de 05.05.1994, după cum reiese din procesul – verbal nr. 553 – 3033. Din data de 08.06.1998, imobilul teren este situat în intravilanul Municipiului București, astfel cum rezultă din documentul transmis de Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului a Primăriei București a Primăriei Municipiului București. De asemenea, în anul 2004, Serviciul Nomenclatură Urbană al Primăriei Municipiului București a decis că tarlaua 882, . situată suprafața de 1.000 mp aparținând lui V. G. – urma să poarte numărul 28 – 32 pe . fost înscris în cartea funciară, cu numărul cadastral_, prin încheierea nr._ din 30.11.2004.
Numitul V. G. a procedat la vânzarea terenului în suprafață de 1000 mp către Creimerman T. – D., R. M. și T. T. C., prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1133 din 16.03.2005. Cumpărătorii au dezmembrat imobilul în două loturi, lotul 1 având o suprafață de 300 mp, iar lotul 2 – 699,55 mp, astfel cum reiese din actul de dezmembrare autentificat sub nr. 668 la data de 22.03.2006. Terenul asupra căruia reclamanta pretinde că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani face parte din lotul 2, în suprafață totală de 699,55 mp.
Instanța a constatat că pârâții au dobândit acest din urmă teren de la vânzătorii Creimerman T. D. și Bartzer D. Christine, R. M., R. C., T. T. C. și T. A. F. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la data de 22.03.2006 sub nr. 669. Aceștia au obținut autorizație de construire la data de 12.08.2010, în vederea împrejmuirii terenului și au încheiat un contract de racordare la sistemul de distribuție a gazelor naturale. În data de 20.10.2010 au notificat-o pe reclamantă să le lase liber terenul, însă aceasta nu a înțeles să se conformeze.
Din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert C. G., instanța a reținut faptul că terenul împrejmuit de reclamantă are o suprafață totală de 302.41 mp, din care 221.01 mp sunt în proprietatea pârâților, conform actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 859 din 22 martie 2006.
Uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății unui lucru, prin posedarea neîntreruptă a lucrului respectiv în tot timpul fixat de lege. Uzucapiunea de 30 de ani este recunoscută de art. 1890 cod civil în favoarea posesorului bunului care poate prescrie prin 30 de ani, fără să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua – credință. Condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a opera dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată sunt posedarea bunului timp de 30 de ani și existența unei posesii utile, adică neafectată de vreun viciu.
Reclamanta a susținut că a început posesia terenului în cauză în anul 1956, împreună cu autorii săi, fără să fie tulburată până în anul 2010, când pârâții i-au transmis notificarea. Aceste susțineri sunt contrazise de înscrisurile prin care s-a constituit dreptul de proprietate în patrimoniul numitului V. G. în anul 1994. Astfel, procedura de constituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 implică și efectuarea unor măsurători în vederea punerii în posesie. Or, în aceste condiții, devine evident faptul că reclamanta a aflat sau a avut posibilitatea să afle despre situația juridică a terenului pe care îl poseda. Din procesul – verbal nr. 553 – 3033 de punere în posesie, reiese că s-a procedat la măsurarea și punerea în posesie a numitului V. G. cu suprafata de 1000 mp teren. Din același înscris rezultă că pe respectiva suprafață de teren nu se aflau amplasate obiecte imobile sau bunuri. Mai mult decât atât, în anul 2006, când a avut loc dezmembrarea suprafeței de teren aflate în proprietatea numiților Creimerman T. D., R. M. și T. T. C., în 2 loturi, au fost, de asemenea, efectuate lucrări de măsurare în scopul întocmirii documentației tehnice cadastrale. Totodata, la dosar a fost depus contractul de racordare la sistemul de distribuție a gazelor naturale încheiat în anul 2006 între pârâtul A. R. și furnizorul de gaze, acord ce a avut drept consecințe efectuarea unor noi lucrări în vederea racordării la sistemul de distribuție. Faptul că reclamanta nu a efectuat nici un demers pentru a împiedica operațiunile sus-menționate reprezintă o dovadă a neîntrunirii elementului intențional (animus domini) al posesiei.
Or, pentru ca stăpânirea unui lucru să poată fi calificată drept posesie, trebuie să fie întrunite cumulativ două elemente: elementul material (corpus) și elementul psihologic, intențional (animus). Lipsa elementului psihologic face ca cel care deține lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.
Totodată, din înscrisurile aflate la dosar și din răspunsul reclamantei la interogatoriu rezultă că aceasta nu a plătit niciodată impozit pe terenul în litigiu. Așadar, reclamanta nu s-a comportat niciodată ca un adevărat proprietar în raport cu respectivul imobil teren, exercitând o simplă stăpânire în fapt.
Din depozițiile martorului V. C., fost președinte al CAP Otopeni, instanța a reținut că titlurile de proprietate emise în baza legii 18/1991 au fost date pe terenuri aflate în CAP Otopeni. Această susținere se coroborează cu înscrisul de la Direcția Cadastru, Fond Funciar, Patrimoniu și Evidență Electorală a Primăriei Sectorului 1 din care rezultă că terenul pretins de reclamantă a făcut parte din CAP Otopeni, iar ulterior a fost constituit dreptul de proprietate asupra acestui imobil, în baza Legii 18/1991.
În acest context, instanța a constatat că, în perioada 1956 – 1994, nu a curs termenul de prescripție achizitivă, terenul în cauză fiind în proprietatea statului. Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi putut curge termenul de 30 de ani, tot nu s-ar îndeplini condițiile cerute de instituția juridică a uzucapiunii deoarece nu suntem în prezența unei posesii care să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Potrivit art. 1853 Cod civil, actele ce se exercită asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea, este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său. Instanța a arătat că simpla detenție precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.
Așa fiind, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 Cod civil, instanța a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a pretins că a exercitat în mod continuu și sub nume de proprietar posesia asupra terenului, din anul 1956 și până în anul 2010, fapt dovedit cu declarațiile martorilor audiați în cauză la cererea sa și că procesul-verbal de punere în posesie a fost întocmit din birou, fără a se efectua vreo deplasare pe teren.
Prin decizia civilă nr. 1187A din 29.11.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut, din probatoriul administrat, că autorii reclamantei au început posesia terenului cel mai devreme din 1967. Prin urmare, în anul 1994, când s-a emis titlul de proprietate în favoarea autorilor pârâților, prescripția achizitivă nu era încă împlinită.
Emiterea acestui titlu de proprietate are valoarea unei întreruperi a termenului de prescripție, întrucât uzucapiunea sancționează lipsa de diligență a proprietarului, care nu s-a mai interesat de bunul său. Or, de vreme ce în interiorul termenului de prescripție achizitivă, fostul proprietar, Municipiul București a realizat acte de dispoziție asupra acestui bun, punându-l la dispoziția Comisiei de Aplicare a Legii nr. 18/1991, cu consecința emiterii titlului de proprietate în favoarea autorului pârâților, în mod evident nu mai poate fi reținută lipsa sa de diligență.
Mai mult, posesia exercitată de familia reclamantei nu a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 1847 Cod civil, nici sub aspectul deținerii bunului sub nume de proprietar. Astfel, în răspunsurile reclamantei la interogatoriu, aceasta a recunoscut că . terenului s-a realizat cu acordul primăriei, așa încât posesia începută în 1967, nu a fost sub nume de proprietar, ci a fost o detenție precară.
Tribunalul a mai reținut că, pentru întreruperea prescripției nu prezintă relevanță faptul că reclamanta nu ar fi cunoscut titlul invocat de pârâți, ci este esențială atitudinea proprietarului terenului, care a ieșit din pasivitate și, prin actele sale, a viciat posesia reclamantei.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că în cauză reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, așa încât soluția primei instanțe de respingere a cererii este justă.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a arătat că instanța a dat o interpretare greșită probelor cu înscrisuri și martori administrate de ea, din care rezultă, cu evidență, că autorii săi, și apoi ea, au început exercitarea posesiei asupra suprafeței de 250 mp teren din anul 1956 și nu din anul 1967.
De asemenea, greșit a reținut instanța că în anul 1994, prin actele de dispoziție ale fostului proprietar, Municipiul București, și anume, constituirea dreptului de proprietate pe numele lui V. I., s-a întrerupt cursul prescripției.
Din dispozițiile art. 1864 și ale art. 1865 Cod civil, care reglementează actele de întrerupere naturală/civilă a prescripției rezultă că pentru ca acestea să-și producă efectele întreruptive trebuie să-l tulbure efectiv pe posesor. Or, actele de proprietate întocmite din birou nu se circumscriu actelor de întrerupere limitativ și expres enumerate de art. 1865 Cod civil. În plus, prescripția s-a împlinit în anul 1986, astfel încât, emiterea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 nu-și putea produce efectul întreruptiv.
Instanța a dat o interpretare greșită probelor administrate și dispozițiilor art. 1847 Cod civil, când a reținut că autorii săi, și apoi ea, au deținut terenul cu titlu precar și nu sub nume de proprietar.
Curtea reține că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 1890 Cod civil, toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care nu a stabilit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință.
Din interpretarea textului de lege susmenționat rezultă că pentru a dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul timp de 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică neafectată de nici un viciu. Nu se pretinde ca posesorul să fie de bună-credință.
Conform art. 1847 Cod civil, posesia este utilă când este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Neîndeplinirea unei singure condiții face ca posesia îndelungată de peste 30 de ani să nu mai aibă drept efect dobândirea dreptului de proprietate de către titularul ei.
Opusul posesiei sub nume de proprietar este precaritatea, unul din viciile absolute și perpetue asupra posesiei.
Reclamanta și autorii săi nu au deținut terenul pretins a fi uzucapat sub nume de proprietar, de vreme ce acesta s-a aflat în patrimoniul CAP până în anul 1989, situație de fapt stabilită de către instanțe pe baza probelor administrate și care nu mai poate fi modificată în recurs.
Conform art. 1853 alin. 1 și 2 Cod civil, actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatar depozitari uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceleia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia prin simpla îngăduință a proprietarului său.
În speță, posesia exercitată de către autorii reclamantei și reclamanta, a fost exercitată prin simpla îngăduință a CAP, până în anul 1989, și apoi a Municipiului București, conform situației de fapt reținută de către instanțele de fond, așa încât, este afectată de viciul precarității.
Așa fiind, indiferent de durata în care a fost exercitată, detenția precară nu este aptă de a produce ca efect dobândirea dreptului de proprietate în baza art. 1890 Cod civil.
În raport de aceste considerente, celelalte motive de recurs care vizează durata posesiei, cât și lipsa efectului întreruptiv al emiterii titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenul din litigiu, rămân lipsite de relevanță juridică.
Greșita interpretare a probelor administrate nu constituie un motiv de recurs ce se înscrie printre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, astfel încât nu poate fi analizat de către instanța de recurs.
Așa fiind, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge recursul, ca nefondat.
Conform art. 274 Cod procedură civilă, întrucât reclamanta a căzut în pretenții, urmează a fi obligată să plătească pârâților suma de 700 lei cheltuieli de judecată, justificate cu plata onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă N. M. împotriva deciziei civile nr. 1187A/29.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. M.-V. și A. R..
Obligă pe recurenta-reclamantă să plătească pârâților-intimați suma de 700 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. V. R. P. F. C.
GREFIER,
G.-M. V.
Red. AV
Tehnored. PS 2 ex.
14.04.2014
Jud. apel: R. N.
A.I. P.
| ← Cereri. Decizia nr. 1788/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1944/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
