Pretenţii. Decizia nr. 99/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 99/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 25192/3/2011
Dosar nr._
(1783/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.99
Ședința publică de la 23.01.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S. R., împotriva sentinței civile nr. 889 din 23.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că termenul a fost acordat pentru a se pune în discuție incidentul procedural al perimării.
Curtea pune în discuție excepția perimării cererii de recurs, motivat de faptul că la data de 09.10.2012 s-a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, pentru lipsa nejustificată a părților.
Deși la data de 25.10.2013, recurenta reclamantă S. R., prin apărător ales, a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, Curtea, din oficiu, a acordat termen de judecată la data de 23.01.2013, C 15, cu citarea părților, în vederea discutării excepției perimării, constatând că dosarul a rămas în nelucrare mai mult de un an de zile de la data suspendării din vina părților.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admiterea excepției și pe cale de conseciță solicită a se constata perimarea cererii de recurs, având în vedere faptul că recurenta reclamantă S. R., prin apărător ales, a formulat cererea de repunere pe rol a cauzei cu depășirea termenului de un an de la data suspendării pricinii.
Curtea reține cauza în pronunțare în ceea ce privește incidentul procedural al perimării, având în vedere faptul că pricina a rămas în nelucrare mai mult de un an de zile din vina părților, fiind astfel incidente dispozițiile art. 248 din Codul de procedură civilă.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 6.04.2011 și înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamanta S. R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii deportării reclamantei în fosta URSS în perioada ianuarie 1945-20 Noiembrie 1949, precum și cu privire la soțul reclamantei, S. D., pentru aceeași perioadă și obligarea pârâtului S. R. la plata către reclamanta a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune pentru prejudiciul material suferit prin aplicarea măsurii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost deportată în perioada arătată în URSS, ca măsură pe motive etnice contra minorității germane.
Suma de 15.000 euro a fost solicitată ca despăgubire justă pentru urmărirea suferită și daunele produse prin aceasta. A menționat că solicită plata despăgubirii în considerarea art. 5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, întrucât reclamanta și soțul acesteia au suferit nu numai o pierdere morală, dar nu și una patrimonială, familia acestora fiind privată de posibilitatea de a obține venituri, iar forța de muncă folosită în acești ani depășește valoarea despăgubirilor pretinse.
Prin sentința civilă nr.889/23.04.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, or, prin Legea nr.221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945.
Legea invocată de reclamantă nu cuprinde în domeniul său de aplicare pe cei care au fost constituiți în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituiți ca atare, înainte de această dată, au fost reținuți în captivitate după încheierea armistițiului. De asemenea, nu intră în domeniul de aplicare al legii nici situația etnicilor germani care au fost deportați în URSS în baza aceleiași convenții de armistițiu, începând cu ianuarie 1945.
Domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 se suprapune cu cel al Ordonanței Guvernului nr.214/1999, ambele acte normative vizând, în principal, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
În acest sens, tribunalul a arătat că potrivit art. 3 din OUG nr.214/1999 au caracter politic numai măsurile administrative luate împotriva persoanelor care au săvârșit fapte în scopul menționat la art. 2 alin.1 din aceeași ordonanță, cu titlu de exemplu, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist.
Situația reclamantei este diferită, din adeverințele eliberate de fostul Sfat Agrar al Circumscripției Economice și Administrative Stalin, URSS, rezultând că aceasta și soțul său au fost deportați pentru muncă forțată în URSS în perioada ianuarie 1945- noiembrie 1949.
Măsura luată față de reclamantă și soțul acesteia nu este prezumată de lege ca având caracter politic, urmând a se analiza dacă acestea reprezintă măsuri administrative cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art. 1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin.1 și art. 3 din OG nr.214/1999.
Față de cele anterior expuse și din probele administrate de reclamantă nu rezultă că măsura deportării în URSS a fost determinată de o faptă a reclamantei sau a soțului acesteia, săvârșită pentru unul din scopurile enumerate exemplificativ de art. 2 alin.1 din OUG nr.214/1999, motivul deportării fiind, astfel cum s-a arătat anterior, exclusiv etnia germană a acestora.
S-a reținut, așadar, că reclamanta și soțul său nu au suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009, astfel încât singurele drepturi de care poate beneficia sunt cele recunoscute de Decretul-Lege nr.118/1990, situația reclamantei încadrându-se în dispozițiile art. 1 alin.2 lit. b din Decretul-lege menționat.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins în integralitate cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S. R., susținând că instanța a motivat respingerea pe considerentul că petentul ar fi suferit o măsură fără caracter politic, aceasta datorându-se numai apartenenței victimei la minoritatea germană și ar fi urmarea celui de-al doilea război mondial.
Motivele politice cel mai probabil și-au avut baza în întâmplările celui de-al doilea război mondial, unde armata română a participat alături de armata celui de-al doilea Reich în lupta pe teritoriul U.R.S.S., aceasta până în august 1944. Dar nu există nici o convenție valabilă care ar motiva sau ar prevedea dreptul (și nicidecum obligația) Statului R. de a-și deporta proprii cetățeni de etnie germană, care nu au avut nici o participare la război pe teritoriul U.R.S.S., la muncă forțată în străinătate. A fost o decizie politică a Guvernului R. de a răspunde unor solicitări din U.R.S.S. prin deportarea cetățenilor proprii pe baza apartenenței etnice, prezumând în mod josnic și de neacceptat o „vină colectivă” inexistentă.
Recurenta a fost deportată la muncă forțată în U.R.S.S. împreuna cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, din motive strict politice. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr.1911 din data de 14.12.2010, în dosarul_/3/2010, sau în Hotărârea civila 992/2011 din 26 mai 2011 în dosarul_/3/2011, în care în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a statului român comunist conform Legii 221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care conform interpretării teleologice a Legii 221/2009, cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politica, îndreptata pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne Nr._ din 3.01.1945, și a emis la data de 29.3.1945 Ordinul Circular "Nr._ a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligați să întocmească tabele nominale de urmărire iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949-1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca „întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și „deferirea către justiție spre strângere".
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv fără interpretarea ei teleologică, care se impune, ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege. Trebuie văzut și faptul că Decretul 118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea si pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944-martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea 221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât Curtea Constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Măsurile cu caracter represiv au început imediat după 23 August 1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurentul, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române si deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS.
Recurenta menționează că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin.1 lit.b a Legii 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit. a pe baza deciziei a Curții Constituționale 1358/21.10.2010, deoarece cel a avut o pierdere in avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungata.
Arată că până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare măsurii abuzive suferite din partea statului roman comunist, deoarece art.12 din Decretul Lege nr.118/1990 exclude recurenta din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul - lege nr.118/1990 și art. 5 din Legea 221/2009.
La data de 09.10.2012, instanța de recurs a dispus, în baza art.242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, suspendarea cauzei având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea acesteia în lipsă.
La data de 25.10.2013, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de 23.01.2014, cu citarea părților, cu această mențiune.
La acest termen de judecată, Curtea a reținut spre soluționare cu prioritate incidentul procedural al perimării, constatând că deși prin cererea formulată la data de 23.10.2013, recurenta reclamanta a solicitat repunerea cauzei pe rol, această cerere a fost formulată de recurentă doar ulterior împlinirii termenului de perimare de un an prevăzut de art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Aceasta întrucât, fiind un termen procedural, termenul perimării începe să curgă de la data ultimului act de procedură realizat în cauză, așadar, în cauză, termenul de perimare are ca punct de plecare, data la care s-a dispus suspendarea judecății pricinii, potrivit art. 242 alin. 1 pct.2 din codul de procedură civilă - 09.10.2013.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției de perimare a cererii de recurs, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
Astfel, în conformitate cu art.248 Cod procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
Curtea reține, totodată și dispozițiile art. 250 din Codul de procedură civilă de la 1865, din a căror interpretare rezultă că atunci când suspendarea judecării se datorează lipsei de stăruință a părților în judecată, cursul perimării nu este suspendat, astfel încât în cauza de față termenul de perimare a început să curgă la data de 09.10.2012, când judecata a fost suspendată chiar din pricina lipsei de stăruință a părților în judecată, așa cum s-a reținut mai sus.
Prin urmare, fiind aplicabile dispozițiile art. 248 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă de la 1865, cum între data de 09.10.2012 și până la data redeschiderii din oficiu a judecății, părțile s-au dezinteresat de proces, în sensul că nu au îndeplinit nici un act de procedură care să întrerupă cursul perimării, respectiv nu au adus la cunoștința instanței și nici nu au probat un motiv obiectiv care să conducă la concluzia lipsei culpei acestora în lăsarea cauzei în nelucrare, în intervalul de un an, scurs de la momentul suspendării judecății, se constată că pricina a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de 1 an.
Întrucât perimarea este o sancțiune procedurală pentru lipsa de stăruință a părților în judecată, care operează de drept la împlinirea termenului de un an de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, sancțiune care nu poate fi înlăturată prin nici un alt act de procedură îndeplinit după împlinirea termenului perimării și având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care nici una din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a recursului și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă de la 1865, va constata perimat recursul.
Văzând și prevederile art. 253 alin. 2 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de recurenta reclamantă S. R. împotriva sentinței civile nr.889/23.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/18.02.2014
---------------------------------------
T.B.Secția a IV-a – A.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 443/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 3/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
