Revendicare imobiliară. Decizia nr. 210/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 210/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-02-2014 în dosarul nr. 7500/2/2013

Dosar nr._

(2166/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.210

Ședința publică de la 13.02.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant R. M. I. A., împotriva deciziei civile nr. 163 A din 20.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/4/2005, în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M..

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. P., în calitate de reprezentant al de recurentului reclamant R. M. I. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și intimata pârâtă P. M. personal și asistată de avocatul E. Crângariu, în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, anexată la fila 46 din dosar.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 28.01.2014, a unei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă, la care au fost anexate un set de înscrisuri, acte procedurale comunicate și părții recurente.

Avocatul intimatei pârâte solicită a se lua act de faptul că înțelege să invoce lipsa de la dosarul cauzei a documentelor care sunt obligatorii a fi depuse, din care să rezulte respectarea principiului repartizării aleatorii și a procedurii aferente, conform art. 95 alin. 10 din Hotărârea nr. 387 din 22.09.2005, cu modificările ulterioare a CSM, de aprobare a Regulamentului de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești.

Arată că, din punctul său de vedere, în lipsa acestor documente, nu se poate verifica legala învestire a completului de judecată, situație care pune sub semnul întrebării respectarea dispozițiilor art. 124 din Constituția României și a dreptului intimatei pârâte la un proces echitabil.

Solicită a se dispune atașarea acestor înscrisuri, cu atât mai mult cu cât, verificând lista de ședință de la acest termen de judecată, a constatat că la același complet de judecată a fost repartizat și dosarul de apel cu nr._/3/2006* și în care una dintre părți este recurentul de astăzi, R. I. M. A., solicitare pe care o formulează și în scris.

Curtea dispune ca prin grija grefierului de ședință să se atașeze la dosarul cauzei o fișă din sistemul ecris referitor la modul cum a fost repartizat dosarul cu nr._, motiv pentru care urmează ca pricina să fie apelată la sfârșitul listei de recursuri.

La reluarea cauzei, se prezintă avocatul A. P., în calitate de reprezentant al de recurentului reclamant R. M. I. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la dosar și intimata pârâtă P. M. personal și asistată de avocatul E. Crângariu, în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, anexată la fila 46 din dosar.

Se depune la dosar de către grefierul însărcinat cu repartizarea aleatorie a dosarelor istoric repartizare pe secții și fișa dosarului_, documente obținute prin accesarea sistemului ecris.

Curtea pune la dispoziția apărătorului intimatei pârâte înscrisurile referitoare la repartizarea aleatorie a dosarului de față.

Avocatul intimatei pârâte precizează că nu mai are alte chestiuni de invocat referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei de față, întrucât, verificând fișa anexată la dosar a constatat că dosarul a fost repartizat în mod aleatoriu.

Avocatul recurentului reclamant arată că, raportat la susținerile din motivele de recurs, înțelege să depună la dosarul cauzei, în copie certificată pentru conformitate cu originalul decizia nr. 1337 din 4 iulie 2012 ce emană de la Baroul București, prin care se s-a luat act de solicitarea doamnei avocat I. P. privind renunțarea la exercițiul profesiei de avocat, dispunându-se radierea acesteia din „Tabloul avocaților”, cu posibilitatea de a continua cauzele în curs de soluționare, acestea fiind menționate în mod expres, înscris pe care îl comunică și părții adverse. Totodată, depune la dosar și împuternicirea avocațială nr._/2010, pe care doamna avocat I. P. a eliberat-o în baza contractului de asistență juridică nr. 979/22-03.2010 pentru R. I. M. A., având în vedere faptul că dosarul pentru care s-a emis această delegație s-a judecat în lipsa părții recurente de astăzi și care nu a fost legal citată la momentul respectiv. Este delegație eliberată cu o zi înainte de termenul din 23.03.2010.

Avocatul intimatei pârâte învederează instanței împrejurarea că această dovadă nu a existat pe întreg parcursul judecății, însă, ceea ce este mai grav este faptul că la un termen de judecată s-a menționat prezența părții, fără însă a se preciza numele avocatului. Având în vedere faptul că între timp s-au schimbat și modelele tipizatelor, apreciază necesar a se verifica și momentul când a intervenit această schimbare.

Avocatul recurentului reclamant arată că această împuternicire i-a fost înmânată de doamna avocat I. P. și care a găsit-o printre documentele dânsei, delegație care explică de ce reclamantul nu a fost prezent la acel termen, întrucât a fost lipsă de procedură cu acesta. Mai arată că această împuternicire avocațială este în formatul valabil în anul 2010.

Avocatul intimatei pârâte consideră că singura modalitate în care se poate verifica valabilitatea împuternicirii avocațiale nr._/2010, pentru că se depune în acest moment al procedurii ca un act pro cauza, în susținerea unui motiv de recurs, este ca doamna avocat să prezinte instanței delegațierul respectiv pentru a se putea vedea că această delegație astăzi depusă la dosar este primul exemplar din acel delegațier și nu că a fost ulterior emisă pentru a acoperi o formalitate.

Curtea pune în vedere avocatului intimatei pârâte să precizeze în concret în ce constă solicitarea sa în legătură cu împuternicirea avocațială nr._/2010.

Avocatul intimatei pârâte apreciază că trebuie verificată valabilitatea formală sub două aspecte și anume momentul la care s-a schimbat tipizatul, respectiv dacă corespunde cu modelul valabil la data emiterii, aspect pe care ar putea să îl certifice Baroul București. Al doilea aspect se referă la modalitatea reprezentării acestei împuterniciri și care în opinia sa este un document nou, astfel încât nu poate avea certitudinea și, de asemenea, are o îndoială legitimă în acest moment procesual cu privire la acest înscris.

Consideră că, dacă împuternicirea avocațială nr._/2010 este un act confecționat pro cauza, este posibil ca semnătura să fie valabilă, ceea ce poate face și în acest moment. Același lucru se poate face și cu contractul de asistență juridică; putea avea o rubrică dintr-un document neconsumat.

Precizează că nu contestă semnătura de pe împuternicirea avocațială, ci momentul la care a fost depusă la dosarul cauzei.

Avocatul recurentului reclamant învederează faptul că instanța de recurs poate verifica semnătura de pe împuternicirea avocațială, întrucât mandatarul este prezent în sala de ședință. Mai arată că delegația avocațială nu a fost depusă la dosar, întrucât la termenul de judecată din data de 23.03.2010 a fost lipsă de procedură cu reclamantul R. M. I. A., astfel cum rezultă și din încheierea de ședință.

La interpelarea instanței, avocatul intimatei pârâte precizează că nu contestă faptul că împuternicirea avocațială provine de la doamna avocat I. P.; nu contestă nici semnătura de pe această împuternicire, ci doar momentul emiterii. Mai arată că nu înțelege să se înscrie în fals.

De asemenea, interpelată fiind, intimata pârâtă P. M., personal, arată că nu înțelege să se înscrie în fals.

Curtea, în raport de aceste precizări, constată că nu se mai impune administrarea altor probatorii care să vizeze împuternicirea avocațială anexată la dosar.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A criticat hotărârea pronunțată de Tribunalul București sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă. Urmează a se observa faptul că hotărârea recurată a fost dată în condiții de nelegalitate procedurală în ceea ce îl privește pe recurentul reclamant, deoarece partea fost citată la un alt domiciliu, pe care l-a avut înainte pe parcursul derulării procesului, dar care nu mai era actual la momentul la care instanța de apel s-a pronunțat.

În ceea ce privește lipsa de procedură, solicită a se observa faptul că partea pe care o reprezintă, prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs la filele 26-28, în primul ciclu procesual, și-a ales ca domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură adresa Cabinetului de avocatură I. P.. Arată că această întâmpinare a fost comunicată părții adverse în timpul ședinței, așa cum rezultă din mențiunile cuprinse în încheierea de ședință de la data de 15 iunie_. De altfel, la dosar există chiar două cereri formulate de către SCPA B. & B., prin care încunoștiințează instanța de faptul că nu îl mai reprezintă pe recurentul reclamant de astăzi, astfel încât să nu se mai emită citațiile la adresa respectivul cabinet de avocatură.

Solicită a se avea în vedere că partea nu a mai fost citată la domiciliul ales pe parcursul judecării apelului în fața Tribunalului București, ceea ce conduce la prejudicierea și vătămarea recurentului reclamant, acesta fiind în imposibilitate de a formula critici cu privire la raportul de expertiză, respectiv de a-și apăra corect interesele în fața instanței de judecată.

Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată. Urmează a se observa că la dosarul cauzei, la fila 90, în primul apel, există depusă împuternicire avocațială emisă la data de 14.01.2008 de către doamna avocat I. P., delegație care îi asigura acestea calitatea de apărător pentru reclamant. În această calitate, doamna avocat I. P. a săvârșit toate actele procesuale în mod valabil, în numele clientului pe care îl reprezenta și, în mod evident, a formulat și recursul din prezenta cauză.

De asemenea, pune concluzii de respinge ca neîntemeiată și a excepției tardivității depunerii recursului, această cale de atac fiind formulată în termenul legal de 15 zile de la momentul la care s-a dispus recomunicarea hotărârii instanței de apel la domiciliul doamnei avocat I. P.. Urmează a se avea în vedere faptul că recursul a fost comunicat prin fax la data de 19.06.2013 și la aceeași dată recursul a fost înaintat și prin poștă, la dosar existând plicul cu data poștei de 19.06.2013.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Avocatul intimatei pârâte arată că, în ceea ce privește chestiunea calității de reprezentant în măsura în care împuternicirea avocațială astăzi depusă la dosar, deși, din concluziile orale ale părții adverse constată că aceasta s-a referit la o împuternicire emisă în anul 2008, cu privire la reprezentarea în rejudecarea apelului și în măsura verificării aspectului menționat, aceasta îndreptățește pe doamna avocat să asigure reprezentarea în această cale de atac, atunci nu se mai justifică excepția lipsei calității de reprezentant. Însă, dacă se referă la o împuternicire avocațială dintr-un ciclu procesual anterior, iar respectiva delegație nu conținea mențiunile referitoare la faptul că reprezintă partea în toate eventualele ciclurile procesuale, atunci, acea împuternicire din 2008, nu o îndreptățea pe doamna avocat, în sensul Codului de procedură civilă, să exercite calea de atac asumându-se că va conserva un drept al părții. Urmează ca instanța să aprecieze asupra excepției în funcție de cele două chestiuni invocate.

În ceea ce privește excepția tardivității declarării recursului, solicită a fi avută în vedere de către instanța de recurs, în raport de interpretarea corectă a conținutului art. 98 din Codul de procedură civilă, text de lege care nu spune, conform principiului echipolenței, că vreun alt act de procedură cum ar fi cel la care s-a referită avocatul recurentului și anume comunicarea în ședință publică a întâmpinării în care s-a menționat un nou domiciliu ales, echivalează cu ceea ce art. 98 din codul de procedură civilă impune ca normă imperativă și anume aducerea la cunoștința părții adverse, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire și depunerea recipisei poștale la dosarul cauzei. Solicită a se observa faptul că un asemenea act de procedură nu se regăsește la dosarul cauzei.

Prin urmare, față de dispozițiile art. 98 din Codul de procedură civilă, precum și de dovezile aflate la dosarul cauzei, recursul a fost declarat tardiv.

Arată că, atât citarea pe tot parcursul rejudecării apelului, cât și comunicarea hotărârii la domiciliul inițial menționat în scris, s-a făcut în mod valabil, cu respectarea legii. Solicită a se avea în vedere și împrejurarea că la un moment dat dosarul a fost suspendat și din hotărârile depuse în cauza care a determinat suspendarea rezultă că în aceeași perioadă în care recurentul reclamant susține că nu ar mai fi fost reprezentat de SCPA B. și B., de fapt, era reprezentat în acele cauze de respectiva societate de avocați, partea recurentă nefăcând dovada că raporturile juridice au fost întrerupte.

Pe de altă parte, urmează a se observa faptul că în permanență mandatara recurentului a formulat o . cereri la dosar, aceasta având putere de reprezentare. Solicită a se avea în vedere și eficiența juridică a actelor mandatarei care a cunoscut de termenele rejudecării apelului, aceasta formulând punctual cereri, în continuare, și cu toate acestea, după pronunțarea hotărârii și comunicarea legală a acesteia, a utilizat calea de atac a recursului, exercitând cu rea credință drepturile procesuale.

În situația în care instanța va trece peste excepțiile invocate, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Din punctul său de vedere, nu au fost încălcate drepturile procesuale ale recurentului reclamant de către instanța de apel, având în vedere faptul că acesta a participat la expertiză, a formulat și obiecțiuni.

Totodată, solicită a se avea în vedere că prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat și excepția nulității recursului și care se referă la încadrarea în drept a motivelor de recurs.

În opinia sa, motivele de recurs formulate în prezenta cauză nu se încadrează în motivele de nelegalitate subsumate dispozițiilor art. 304 din Codul de procedură civilă. Dacă instanța va considera, prin aprecierea ansamblului recursului că se încadrează într-unul din aceste motive de nulitate, urmează să se facă aplicarea dispozițiilor art. 306 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Solicită a se avea în vedere apărările expuse pe larg prin întâmpinarea depusă la dosar.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Avocatul recurentului reclamant, în replică, solicită a se avea în vedere faptul că la fila 19 din dosar există adresa emisă de SCPAS B. și B. din care rezultă în mod clar că nu mai reprezintă partea recurentă, iar în ceea ce privește participarea la raportul de expertiză arată că, într-adevăr, partea a fost prezentă, dar în ceea ce privește obiecțiunile și tot ceea ce ținea de aspectele legalității raportului de expertiză, inclusiv cele care vizau fondul nu au fost discutate, întrucât recurentul reclamant nu a fost legal citat.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.3962/23.06.2006, Judecătoria Sectorului 4 București aadmis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R. M. I. A. în contradictoriu cu pârâta P. M. și a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, . A, corp B, . 4, compus din două camere, hol, baie, bucătărie în exclusivitate, vestibul comun, în suprafață utilă de 57,23 mp, pivniță - 17,50 mp, boxă de 9 mp, cota indiviză de 13,20% din părțile comune ale imobilului și suprafața de 39,15 mp teren aflat sub construcție. Prin aceeași sentință a fost anulată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Primăria Municipiului București.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin actul de împărțire nr._/19.05.1923 autentificat de Tribunalul Ilfov Secția notariat, B. A., autoarea reclamantului a dobândit imobilul situat în București, . și 3, despre care se spune ca se afla la intersecția cu . avea o fațada și pe ..2.În baza actului de împărțire nr._/19.05.1923, autoarea reclamantului și-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciara. în procesul verbal din data de 22 septembrie 1941 se menționează ca proprietar al imobilului intabulat, situat în București, ., B. D. A..

Prin actele de stare civila depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada ca este moștenitorul Aureliei B..

Astfel, reclamantul R. M. I. A., conform extrasului din registrul de stare civila al Primăriei S., este născut la 15.07.1922, părinți fiind A. R. și I. A. R., născuta P.. Din registrul stării civile al Primăriei București pe anul 1900, rezulta ca mama reclamantului a fost înregistrata la naștere J. P., fiica lui N. N. P. și A. P., născuta M. B.. Din certificatul nr._/1950 rezulta ca bunica reclamantului s-a căsătorit în anul 1894 cu N. N. P., de care insa a divorțat în anul 1916. în acest certificat se precizează ca A. D.M.Bragadir este fiica lui D.M.Bragadir și M.. Deci bunica reclamantului era divorțata la data la care s-a încheiat actul de împărțire nr._/19.05.1923.

Deși prin adresa nr.3718/08.06.1992, . a înștiințat reclamantul ca imobilul a intrat în fondul de stat în baza D nr.92/1950 - poziția 524A, acest fapt este contrazis de înscrierile actului menționat, la poziția indicata figurând alt proprietar, cu alte imobile. Deci imobilul a fost preluat de stat fără titlu, dreptul de proprietate netrecând niciodată în patrimoniul statului.

Problema admisibilității unei acțiuni în revendicare formulata împotriva foștilor chiriași, deveniți proprietari prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, a fost tranșata de practica instanțelor de control judiciar, stabilindu-se ca doar acțiunea în revendicare, promovata după . Legii 10/2001, împotriva unității deținătoare a imobilului, este inadmisibila, argumentul izvorând din art.6 din Legea nr.213/1998. Acțiunile în revendicare ale foștilor proprietari împotriva chiriașilor cumpărători sunt admisibile indiferent daca s-au făcut sau nu notificări conform Legii nr. 10/2001 și indiferent de soluționarea sau nu a acestora.

În speța de față reclamantul, proprietar în baza titlului de proprietate nr._/19.05.1923 a revendicat imobilul, apartament, situat în București, ., corp B, ., sector 4 de la pârâta P. M., care îl poseda în baza titlului de proprietate 2361/1998.

Titlul de proprietate al paratei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr.2361/1998, în baza căruia a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la ., contract guvernat de dispozițiile Legii nr.112/1995.

Deci, reclamantul și pârâta au titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, situație în care se compara drepturile autorilor de la care provin cele doua titluri, urmând sa aibă câștig de cauza partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În speța de față reclamantul a dobândit imobilul prin moștenire de la adevăratul proprietar, al cărui drept de proprietate a fost transcris în cartea funciara, în timp ce pârâta a dobândit imobilul de la organul ce reprezintă Statul R., care, neavând în patrimoniul sau nici un moment dreptul de proprietate asupra imobilului, nu avea ce sa transmită paratei. Nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet. Contractul încheiat cu vânzătorul neproprietar ar putea fi invocat de cumpărător ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Așa fiind, instanța a admis acțiunea formulata de reclamant și a obligat pârâta sa lase reclamantului în deplina proprietate și liniștita posesie apartamentul situat în București, ., corp B, ., sector 4, compus din doua camere, hol, baie, bucătărie în exclusivitate, vestibul comun, în suprafața utilă de 57,23 mp., pivnița - 17,50 mp., boxa de 9 mp., cota indiviza de 13,20% din părțile de folosința comune ale imobilului și suprafața de 39,15 mp. teren aflat sub construcție.

Instanța a luat act ca reclamantul nu a mai solicitat cheltuieli de judecata cu ocazia dezbaterilor și nici nu a depus la dosar vreun înscris din care sa rezulte existenta acestora.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea apelului, s-a arătat în esență că erau incidente prevederile art. 18 lit. d și 46 pct. 2 din L 10/2001, potrivit cu care, în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea Legea nr. 112/1995 măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, iar actele juridice de înstrăinare a imobilelor ce intră sub incidenta L 10/2001 sunt lovite de nulitate numai dacă nu au fost încheiate cu bună credința, astfel încât se impune ca o asemenea nulitate să fie constatată de către o instanță iar reclamantul trebuie să dovedească reaua credință în persoana ambelor părți contractante. Or, în cauză nu s-a solicitat decât compararea titlurilor de proprietate în condițiile dreptului comun, deși după . Legi nr. 10/2001 asemenea acțiuni sunt inadmisibile. Interpretarea contrară ar echivala cu lipsirea de efecte a actului normativ și ar crea o situație contradictorie în privința foștilor proprietari, care au beneficiat deja de masuri reparatorii. A mai arătat apelanta că reclamantul a formulat o cerere de restituire întemeiată pe dispozițiile L 10/2001.

S-a mai susținut că în mod eronat a fost avută în vedere declarația notarială din care rezultă că atât reclamantul cât și F. Seraphina-I. au cunoscut-o pe defuncta M. B. A. ca fiind cunoscută și sub numele B. A., în opinia apelantei, aceasta neputând fi considerată valabilă, întrucât răspunderea penală fiind personală, cei doi martori nu puteau susține că o cunosc pe defunctă printr-o declarație comună, iar unul dintre martori este chiar reclamantul, fiind așadar evident că aceste susțineri sunt făcute pro causa.

Mai susține apelanta că o altă probă analizată superficial de către instanță este actul de împărțire nr._/19.05.1923, autentificat de Tribunalul Ilfov, aceasta apreciind că nu există identitate de obiect, imobilul pe care l-a dobândit apelanta nefiind situat pe colțul străzii și, deși a solicitat efectuarea unei expertize, aceasta nu i-a fost încuviințată. În același sens, susține apelanta, este și descrierea conținută în procesul-verbal nr._/1940 în care se arată că imobilul în cauză este compus din 200 mp și o casă având la parter 4 camere, hol, bucătărie și baie, iar la etaj la fel. Or, din actul de vânzare-cumpărare nr. 2361/1998 rezultă că imobilul dobândit de apelantă este compus din două camere și hol, baie, bucătărie,vestibul comun, boxă și pivniță. Dacă despre încăperile existente s-ar putea susține că a operat o reîmpărțire, în ceea ce privește pivnița este evident ca aceasta nu ar fi putut fi realizată ulterior.

În drept, apelanta a invocat prevederile art. 18 lit. d și 46 pct. 2 din L 10/2001.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Prin decizia nr. 1568/25.11.2008, Tribunalul București a respins apelul ca nefondat. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că în ceea ce privește excepția inadmisibilității numai acțiunile în revendicare formulate după . Legii nr.10/2001 în contradictoriu cu unitatea deținătoare sunt inadmisibile.

În ceea ce privește critica privind aprecierea eronată a probelor administrate a fost apreciata ca neîntemeiată, constatându-se că reclamantul a făcut dovada, cu actele de stare civilă depuse la dosar, că este moștenitorul defunctei B. A., relevante fiind extrasele din registrul stării civile, care se coroborează cu declarația notarială.

Referitor la pretinsa lipsă a identității între cele două imobile, Tribunalul a reținut că din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat identitatea dintre amplasamentul și vecinătățile prezentate în autorizația de construire corespund imobilului din ..

Prin decizia civilă nr. 1288/2.10.2009, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de P. M. împotriva deciziei pronunțate în apel de Tribunal și, casând această din urmă decizie, a trimis cauza spre rejudecarea apelului la același tribunal.

În motivarea acestei decizii s-a arătat, în esență, că instanța de apel a omis a pune în discuția părților obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de părți și că se impunea administrarea de probe suplimentare pentru deplina stabilire a situației de fapt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București secția a V a Civilă sub nr._/4/2005.

La data de 25.11.2011, judecata apelului a fost suspendată, în conformitate cu art. 244 alin. 1 pct.1 din Codul de procedură civilă, cauza fiind repusă pe rol la 10.01.2013.

Prin decizia civilă nr.163/A/20.02.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de către apelanta pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a menținut dispozițiile sentinței privind anularea cererii de chemare în garanție, a admis cererea apelantei de restituire a chitanței nr._/1 din 06.06.2007 și a dispus restituirea acesteia către apelantă, cu mențiunea ca nu s-a folosit în dosar; a obligat intimatul să plătească apelantei 2690 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut ca fiind întemeiată cererea de restituire a chitanței, reținând că, prin încheierea din 15.05.2007 s-a încuviințat apelantei proba cu expertiză în specialitatea topografie, fiind numit expert C. S. și stabilit onorariu în cuantum de 600 lei.

Cu chitanța nr._/1, apelanta a achitat suma de 600 lei în contul Biroului local de expertize, cu indicarea numărului corect de dosar dar cu menționarea specialității construcții, expert Căldărușanu S.. La rejudecarea apelului, deși nu s-a stabilit vreun onorariu suplimentar, apelanta a depus dovada achitării aceleiași sume în contul Biroului local de expertize din 20.11.2007 .

Fața de acest aspect, tribunalul a încuviințat cererea și a dispus restituirea chitanței nr._/1 din 06.06.2007 către apelantă, cu mențiunea ca aceasta nu s-a folosit în dosar.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, tribunalul a constatat că potrivit art. 21 alin.1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit art. 22 alin.1 din aceeași lege, persoana îndreptățită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Rezultă din aceste dispoziții legale că legea a instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea în natură a imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de stat, unitățile administrativ teritoriale ori de către alte persoane juridice constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.

În prezenta cauză, imobilul care face obiectul acțiunii nu mai este deținut de stat și nu mai poate face obiectul procedurii administrative de restituire în natură, fiind vândut apelantei-pârâte. Este evident că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute foștilor chiriași, întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. În consecință, procedura specială administrativă de restituire în natură nu este aplicabilă acestor imobile, numai justiția fiind competentă, potrivit plenitudinii de jurisdicție recunoscute de art. 21 din Constituție, să se pronunțe asupra cererilor care se referă la acest gen de situații.

Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terți, acțiunile în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.civ., de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar, nu pot fi considerate inadmisibile, aplicarea legii speciale raporturilor juridice ce intră sub incidența ei reprezentând o chestiune de fond.

În ceea ce privește drepturile succesorale dobândite de reclamant, s-a constatat că instanța de fond și-a întemeiat în mod corect soluția pe ansamblul înscrisurilor depuse de reclamant. Deși critică declarația notarială adusă ca probă în cauză, apelanta-pârâtă nu s-a înscris, totuși, în fals împotriva acesteia, astfel încât nu există temei juridic pentru înlăturarea actului în discuție.

Cu privire la identitatea dintre imobilul indicat în actele de proprietate ale reclamantului cu cel ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, s-a constatat că expertul topograf desemnat de instanță a reținut că nu există identitate între imobilul deținut de apelantă în baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1998 și cel din actele prezentate de părți.

Prin răspunsul la obiecțiunile formulate de intimatul-reclamant, expertul și-a menținut concluziile din cuprinsul raportului inițial, iar intimatul nu a formulat noi obiecțiuni față de acest răspuns, astfel că tribunalul a apreciat că se impune concluzia că imobilul asupra căruia reclamantul pretinde drepturi rezultate din moștenire nu este același cu imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2361/1998, astfel încât cererea de chemare în judecată este neîntemeiată și a fost în mod eronat admisă de prima instanță.

S-a apreciat, totodată, că și în cazul în care s-ar constata că este vorba despre același imobil, se impune totuși concluzia că acțiunea este neîntemeiată, motivat de faptul că în cazul de față, compararea titlurilor părtilor nu se poate face după criteriul vechimii, întrucât dreptul de proprietate a fost transmis succesiv de la autorul reclamantei către stat prin Decretul nr. 92/1950, iar de la stat către pârâți. Chiar dacă preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, aspect recunoscut prin prevederile art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, aceasta nu transformă transmiterea succesivă a dreptului de proprietate într-una paralelă, pentru a fi aplicabil criteriul vechimii.

Prin preluarea în patrimoniul statului a imobilului, acesta a ieșit din patrimoniul autorului reclamantului și nu s-a mai întors în acest patrimoniu sau în cel al succesorilor săi în drepturi. În aceste condiții, titlul invocat de reclamant nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât acest drept s-a transmis (este adevărat, în mod forțat și abuziv) către stat. Statul nu ar putea restitui apartamentul cumpărat de pârât, întrucât nu se mai afla în patrimoniul său.

Reclamantul a întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art.480 Cod civil, împrejurare față de care tribunalul a considerat că solicitarea acestuia nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie, având în vedere și decizia nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, dar și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza M. A. și alții împotriva României. Astfel, tribunalul a considerat că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.

S-a reținut că reclamantul nu deține un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, deoarece el nu avea o speranță legitimă, în sensul acestei jurisprudențe, de a-și vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioada îndelungată de timp, în timp ce pârâtul avea un astfel de „bun”, în baza contractului de vânzare-cumpărare, care se bucura de prezumția de legalitate.

În prezenta cauză, reclamantului nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui în natură imobilul de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care reclamantul nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de o eventuala speranță legitimă de a obține măsuri reparatorii în cadrul procedurii speciale de reparație. Astfel, în jurisprudența sa, Curtea EDO a subliniat că, pentru atenuarea vechilor atingeri, nu trebuie sa se creeze noi pagube disproporționate, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului, care cândva confiscase aceste bunuri.

Având în vedere circumstanțierea noțiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu, astfel cum se desprinde din cauza M. A. și alții împotriva României, tribunalul a constatat că pentru imobilul apartament în litigiu, s-a propus, în temeiul Legii nr.10/2001, acordarea de despăgubiri. De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare prin care pârâta a dobândit imobilul nu a fost desființat. Prin urmare, dreptul de proprietate al apelantei-pârâte s-a consolidat și aceasta deține la rândul său un „bun”, o „speranță legitimă” de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Instanța a acordat preferință titlului pârâtei în condițiile în care valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție din perspectiva nulității titlului vânzătorului, fiind prescrisă acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului conform art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001, aspect recunoscut, de altfel, de apelată însăși și nu s-a dovedit că acesta ar fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească, în conformitate cu art. 45 din Legea nr.10/2001.

Prin urmare, în temeiul art. 296 C.pr. civ., tribunalul a apreciat că se impune admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Întrucât dispozițiile sentinței privind anularea cererii pârâtei de chemare în garanție nu au fost criticate în apel, acestea au fost menținute.

În temeiul art. 274 C.pr. civ., a fost obligat intimatul la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată. Dintre cele trei chitanțe prezentate de apelantă, se constată că numai cea datată 16.01.2013, în valoare de 2190 lei, poartă numărul prezentului dosar. În plus, chitanța din 31.08.2011 nu privește, cu siguranță, prezentul proces, din moment ce judecata apelului a fost suspendată în temeiul art. 244 C.pr. civ. între 25.05.2010 și 10.01.2013. Prin urmare, a fost acordată apelantei această sumă cu titlul de cheltuieli de judecată. De asemenea, a fost acordată suma achitată cu titlul de onorariu de expert, în cuantum de 500 lei, conform chitanței depuse la dosar.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul R. M. I. A., solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca reclamantul să nu fie lipsit de un grad de jurisdicție, cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea situației de fapt, recurentul reclamant susține că prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității – art.488 alin.5 C.proc.civ.

Arată recurentul că în mod greșit și nelegal, instanța de apel a procedat la administrarea probatoriului și pronunțarea deciziei fără ca reclamantul să fie legal citat la adresa din București, ..2, . la apărătorul său avocat I. P., fiind citat la sediul fostului avocat - Cabinetul de Avocat B. și B. din București, ., ..

În aceste condiții, recurentul a fost lipsit de posibilitatea de a formula apărări, obiecțiuni la raportul de expertiză, întocmit de dl.Savopol D., iar nota de ședință prin care reclamantul a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză topografică la termenul din 23.03.2010 nu a fost pusă în discuție, instanța de apel nepronunțându-se pe această solicitare.

Tribunalul, în felul acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței superioare de recurs care a dispus în mod expres punerea în discuția părților a obiecțiunilor la raportul de expertiză formulate de părți.

Răspunsul expertului la obiecțiuni nu i-a fost comunicat și nici nu a avut cunoștința de acesta, astfel ca a fost lipsit de dreptul la apărare, iar tribunalul în mod greșit a concluzionat că împotriva răspunsului la obiecțiuni nu s-au formulat noi obiecțiuni.

Recurentul apreciază că se impunea efectuarea unui nou raport de expertiză față de împrejurarea că raportul de expertiză efectuat de expert Savopol D. este specialitatea construcții, acesta arogându-și o atribuție pe care nu o putea îndeplini potrivit legii. Pentru ca dumnealui nu are abilitarea legală de a efectua expertize în specialitatea topografie.

Mai mult decât atât, a schimbat obiectivul stabilit de către instanța de judecată în sensul că în loc să menționeze corect primul obiectiv stabilit de instanța – „identificarea terenului situat în București, . A, sector 4", și-a ales un alt obiectiv, cu de la sine putere; „identificarea imobilului situat în București, . A, corp B, .". Arată că dacă ar fi fost citat în mod legal Ia termenul acordat pentru rejudecarea apelului, ar fi solicitat anularea raportului de expertiză întocmit de expertul Savopol D. și înlăturarea din cadrul materialului probatoriu.

De asemenea sustine că a fost privat de posibilitatea de a administra proba cu înscrisuri.

Prin al doilea motiv de recurs, recurentul susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art.488 alin.8 C.proc.civ.

Apreciază că este netemeinică concluzia tribunalului în sensul că nu ar exista identitate între imobilul revendicat de reclamant și cel ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2361/1998.

În completarea probatoriului, reclamantul a depus la dosarul cauzei un raport de expertiză extrajudiciară topografica, efectuat într-o altă cauză civilă de către experții P. Z., C. M. și Acris Vaier, precum și practică judiciară. Conform acestui raport rezultă cu certitudine identitatea între imobilul care poartă în prezent nr.1 A pe . de cel la care se referă procesul-verbal de înscriere în cartea funciară nr._/1941 și de cele care au revenit numitei B. A., potrivit actului de împărțeală_/1923.

Recurentul reclamant a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de către expert Savopol D., întrucât acesta are specialitatea de expert construcții, iar în cauză, instanța a dispus efectuarea unui raport de expertiza specialitatea topografie, având ca obiective: identificarea terenului situat în București, ., sector 4 și delimitarea acestuia în raport de actul de împărțeală din 1923, așa cum rezultă din încheierea de ședința din 15.05.2007.

De asemenea critică modul în care instanța de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate. Arată că deși instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat de stat abuzivă, susține că "dreptul de proprietate a fost transmis succesiv de la autorul reclamantei către stat prin Decretul nr.92/1950, iar de la stat către pârâtă".Or, din punct de vedere juridic, dreptul nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor reclamantului.

Este binecunoscut în teoria juridică și în practica judecătorească faptul că în cazul unei revendicări imobiliare, dacă titlurile provin de la autori deosebiți, instanța urmează a compara drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, dând câștig de cauză celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Această soluție este o aplicare a principiului potrivit căruia " nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet."

În mod evident titlul intimatei-pârâte emană de la un non dominus, fiind ulterior titlului reclamantului, care are dată mai veche, dar fiind și primul transcris.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.1662/26.03.1997, vânzătorul Primăria Municipiului București nu era titularul dreptului de proprietate asupra, imobilului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă, fiind un simplu prestator de servicii, încasând chiria pentru folosința imobilului și transmițând-o C.G.M.B.

Instanța avea așadar de comparat, așa-zisul titlu al statului - Decretul nr.92/1950, în care nu exista trecut nici autorul reclamantului și nici imobilul în litigiu, cu titlul autoarei sale, actul de împărțire nr._/19.05.1923, autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Reclamantul R. Mthnea I. A. a făcut dovada deplină a faptului că autoarea sa, B. A. a avut în patrimoniul său la momentul decesului dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., corp B, etajul 1, ., dreptul său de proprietate fiind înscris în cartea funciară.Deoarece dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul defunctei B. A., acesta s-a transmis ca atare în patrimoniul reclamantului, în calitate de moștenitor al acesteia.

Dreptul de proprietate al autoarelor sale, B. A. și Mavrocordat J. asupra imobilului - apartamentul nr.1 situat în București, ., parter și etajul 1, sector 4 are caracter perpetuu - caracter fără de care nu se poate concepe reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui bun - și nefiind un drept viager s-a transmis prin succesiune către reclamant, în calitate de moștenitor al defunctelor mai sus amintite.

Titlul de proprietate al reclamantului provine prin succesiune de la defuncta Mavrocordat J. care la rândul său a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - teren și construcție din București, ., sector 4 de la defuncta B. A..

Titlul de proprietate al autorilor reclamantului asupra imobilului situat la apartamentul situat în București, ., corp B, etajul 1, . îl constituie actul de împărțeală autentificat sub nr._/19.05.1923, autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat și procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 22 septembrie 1941, acte ce fac dovada deplină a dreptului său de proprietate, înscrierea în cartea funciară având caracter constitutiv de drepturi.

În sistemul de înscriere în cartea funciară prevăzut de Decretul-lege nr.115/1938, intabularea și înscrierea provizorie aveau efect constitutiv de drepturi reale imobiliare.

Titlul invocat de intimata-pârâta P. M. îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. 2361/1998.

Titlul reclamantului și dreptul pe care îl consacra provine așadar de la persoane care au avut calitatea de „verus dominus" în vreme ce titlul intimatei-pârâte provine de la statul român care nu a fost niciodată proprietarul imobilului, pretinsul drept de proprietate al intimatei-pârâte provine deci de la un "non dominus".

În consecință intimata-pârâta nu are un titlu valabil și preferabil în comparație cu titlul autorului său, B. A..

Referitor la compararea titlurilor, recurentul reclamant susține că, pe calea comparării titlurilor de proprietate se acordă preferința celui mai bine determinat din punct de vedere juridic și anume titlului de proprietate al autorului reclamantului.

Este evident că atâta vreme cât titlul statului - autorul chiriașului - cumpărător - nu este un titlu valabil, pe cale de consecință nici titlul acestora nu este valabil și nu poate fi preferat în comparație cu titlul de proprietate al autorilor reclamantului.

Recurentul reclamant a solicitat compararea titlului său de proprietate cu titlul de proprietate al pârâților, ca fiind operațiunea juridică specifică acțiunii în revendicare definită de doctrină ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Chiar dacă titlul de proprietate invocat de intimata-pârâta nu ar fi nul, încă din compararea acestui titlu cu titlul autorilor reclamantului, urma a fi preferat titlul acestuia din urmă, fiind singurul determinat din punct de vedere juridic, anterior și emanând de la adevăratul proprietar, deci producător de efecte juridice.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea recursului ca tardiv formulat, iar în subsidiar, admiterea excepției lipsei calității de reprezentant si constatarea nulității recursului, ca fiind formulat de o persoană care nu are calitatea de avocat și nici pe aceea de reprezentant (art.161 C.proc.civ., art.105 alin.2 C.proc.civ.), respectiv constatarea nulității recursului, ca nefiind motivat în drept conform legii (art.302¹ alin.1 lit.c), art.304, art.306 alin.1 C.proc.civ.

Art.488 din noul Cod de procedura civila, care reglementează motivele de casare, a fost indicat greșit de către recurent, întrucât, în virtutea art.725 alin.2 și 3 din vechiul Cod de procedură civilă și a art.24 din noul Cod de procedură civilă, se aplică legea sub imperiul căreia a fost inițiat procesul.

În caz contrar, ar fi încălcată ordinea de drept, dar și dreptul pârâtei la un proces echitabil, în sensul art.6 alin.1 din CEDO, prin prisma conceptului autonom de previzibilitate și accesibilitate a legii.

Arată că în speță, comunicarea deciziei civile nr.163A/20.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._/4/2005 s-a realizat la data de 12 martie 2013, conform ștampilei poștei la oficiul poștal al destinatarului - recurentul în speță și mențiunii factorului poștal de pe dovada de îndeplinirea a actului de procedura. După data comunicării, la 10.04.2013, întrucât nu s-a depus nici prin registratură și nici prin poștă cerere de recurs, dosarul cauzei a fost trimis instanței de fond, Judecătoria Sectorului 4 București.

Ca urmare, la data de 11.04.2013 pârâta a depus cerere pentru a obține copii legalizate cu mențiunile "definitivă și irevocabilă", după decizia recurata, iar la 17.04.2013 a obținut copiile legalizate solicitate, ale deciziei nr.163A/20.02.2013, recurată în speță, peste termenul legal.

Arată că niciodată pe parcursul procesului recurentul-reclamant nu a procedat la aducerea la cunoștința a schimbării domiciliului sau ales - reținut corect în dispozitivul deciziei necurate ca fiind la Societatea de Avocați Betiu și Baicoană - cu respectarea dispozițiilor art.98 Cod procedura civila.

Deși la fila 18 din dosarul de recurs nr._/4/2005 al Curții de Apel București - Secția a III-a Civila, există o cerere din partea mandatarei E. N., pentru a se realiza comunicarea actelor de procedura la cabinetul avocatei I. P., iar la fila 19 din același dosar exista o cerere a S.C. Profesionala de Avocați «B.&B. - B&B», în care se arată că recurentul nu are domiciliul la sediul acestora, recurentul nu a înțeles sa o înștiințeze și pe pârâtă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, asupra schimbării adresei de domiciliu.

Aceeași societate civilă îl reprezenta, în aceeași perioada pe recurentul-reclamant, în alte procese, iar acesta își avea domiciliul ales la acesta iar la dosarul cauzei nu s-a depus o dovada în sensul ca s-ar fi reziliat contractul de asistență juridică cu S.C.P.A B.&B.- B&B, deci cererea acestei societăți, depusă la data de 2.04.2013 din dosarul de apel, prin care precizează ca recurentul nu își are domiciliul la sediul său, este nerelevantă, neputând produce efecte juridice.

Nici cererea de la fila 218 dosar apel 2 a mandatarei N. E., înregistrată la data de 22.05.2013, pentru recomunicarea deciziei la domiciliul avocatei I. P. nu are relevanță, în favoarea recurentului, întrucât comunicarea inițială, din 12 martie 2013, a fost legal realizată.

Dimpotrivă, de la data cererii de recomunicare, se consideră că a luat cunoștință de hotărârea recurată.

Prin urmare, a doua dovada de comunicare, din 6 iunie 2013, este la rândul ei lipsita de eficienta juridica, fiind un act de procedura efectuat cu încălcarea legii (art.105 alin.2 Cod procedura civila).

Susține intimata că avocata I. P. este radiată la cerere din profesia de avocat, de la data de 1.07.2012, astfel cum rezultă din adresa nr._/R/6.01.2014, emisă de Baroul București (anexată ca înscris nou în recurs).Prin urmare, aceasta, care este unică semnatară și autoarea cererii de recurs în cauza, nu are calitatea de reprezentant, ceea ce determina aplicarea sancțiunii nulității recursului, ca act de procedură.

Sub un alt aspect, această avocată nu a avut împuternicire avocațială pentru recurent și nici nu l-a reprezentat pe acesta, pe tot parcursul rejudecării apelului, deci nu putea formula recurs nici în virtutea art.69 alin.2 Cod procedura civila.

În privința nulității recursului, arată că în măsura în care instanța de recurs va aprecia că expunerea criticilor poate genera încadrarea într-unul din motivele expres și limitativ reglementate prin art.304 Cod procedura civila, urmează să facă aplicarea art.306 alin.2 din același cod.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate, se arată că rejudecarea apelului a fost realizată cu respectarea dispozițiilor art.85 și următoarele, inclusiv a art.98 din Codul de procedura civila.

De altfel, susținerea recurentului - reclamant că nu ar fi știut despre existența procesului și nu ar fi putut să-și formuleze apărările, pentru că nu ar fi fost legal citat, este puternic infirmată de repetatele sale cereri, obiecțiuni la expertiza, cereri de repunere pe rol a cauzei (filele 43 - semnată personal și 102).

În realitate, astfel cum rezultă din conținutul încheierii de ședința de la 23.03.2010 - fila 10 dosar apel 2, cauza a fost amânată, pentru lipsa de procedura cu acesta. Pe de alta parte, nu există la dosarul cauzei - în rejudecarea apelului - o asemenea cerere a reclamantului, de efectuare a unui nou raport de expertiza, deci instanța de judecata nu avea ce sa pună în discuție, iar pe de alta parte, nu era legal să pună vreo cerere în discuție, întrucât la 23.03.2010 s-a constatat lipsa de procedura cu intimatul - reclamant.

Tribunalul s-a conformat întocmai dispozițiilor cuprinse în decizia de casare, astfel cum rezultă din încheierea de ședința de la 27.04.2010, prin care au fost încuviințate ca atare obiecțiunile formulate de ambele părți, aflate la filele 127 și 130 din primul dosar de apel.

Răspunsul la obiecțiuni al expertului desemnat în cauza se afla la filele 32 - 34, ca și la filele 61 - 63 dosar apel 2 și i-ar fi fost comunicat recurentului, daca se prezenta sau solicita prin mandatar aceasta diligenta, ceea ce nu a înțeles sa facă. Prin urmare, recurentul nu se poate prevala de propria sa culpa procesuala pentru a solicita modificarea unei decizii prin care nu i s-a dat câștig de cauza.

Cu ocazia judecării primului apel, când a formulat obiecțiuni la filele 130 - 137, completate la fila 145, recurentul nu a înțeles, în termenul legal, sa invoce pretinsa nulitate a raportului de expertiza întocmit de către expertul tehnic judiciar Savopol D., prin prisma specialității acestuia - construcții civile și industriale și evaluarea proprietății.

Caurmare, văzând și dispozițiile art.105 alin.2 - teza l și pe cele ale art.108 alin.2 și 3 Cod procedura civila, intimata apreciază că a fost depășit termenul procedural pentru invocarea respectivei nulități (ne aflam deja în recursul la decizia pronunțată în rejudecarea apelului, dar chiar și în rejudecarea apelului expirase termenul de invocare a nulității raportului de expertiza), deci este inadmisibilă formularea unei atare critici în prezentul recurs, solicitând înlăturarea acesteia ca atare.

Sub un alt aspect, conform art.105 alin.2 - teza l Cod Procedura civila, nulitatea operează numai dacă s-ar fi pricinuit părții o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin aplicarea respectivei sancțiuni.

În speța, recurentul a participat chiar la efectuarea raportului de expertiză, prin avocata sa (atunci neradiata din profesie) și a formulat obiecțiuni în cunoștință de cauză, astfel cum rezultă fără putință de tăgadă din înscrisurile de la filele 102, 130 - 137 și 145 dosar apel), iar în rejudecarea apelului expertul a fost obligat sa răspundă la acestea și a depus răspunsul sau, documentat, la filele 32 - 34 și 61 - 63 dosar apel 2, astfel că nu a fost prejudiciat.

Obiectul judecații ii constituie revendicarea apartamentului dobândit de mine prin cumpărare, care, desigur, are și o suprafața de teren aferent, dar prin chiar conținutul acțiunii recurentului - reclamant acesta a investit instanța de judecata cu restituirea apartamentului proprietatea intimatei, fără a face vreo referire la identificarea terenului.

Criticile referitoare la conținutul propriu-zis al raportului de expertiză, inclusiv al răspunsului la obiecțiuni vizează aspecte de netemeinicie. Ca urmare, solicită înlăturarea acestei critici, fără a le analiza pe fond.

Decizia civila nr.332A/2009, pronunțata în dosarul nr._/3/2008 nu este izvor de drept și nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Adresa nr.90/11.02.2010 a conținut o eroare, care a fost îndreptată prin adresa nr.810/3.12.2013, a aceluiași emitent, S.C.A.V.L. BERCENI S.A., însoțită de schița de plan.

Arată că art.488 alin.8 NCPC nu este incident în cauză, întrucât prezentul proces a început sub imperiul vechiului Cod de procedura civila.

Pe de altă parte, recurentul nu arată, care sunt acele norme de drept material care au fost greșit aplicate/încălcate, deci critica sa este cu totul lipsită de substanță, fiind destinată doar să inducă în eroare instanța de recurs și să oculteze faptul că aceasta nu vizează aspecte de nelegalitate, ci numai și numai aspecte de netemeinicie.

Actul de partaj notarial din anul 1923 constată doar convenția unor părți, prin care acestea s-au înțeles asupra împărțirii unui patrimoniu succesoral, fără a se face nicio referire la actele de dobândire a bunurilor succesorale împărțite prin acest act, respectiv măcar la atașarea unor asemenea acte doveditoare, care sa fi fost verificate de notarul public.

Astfel cum rezultă din adresa nr.773 BRP/25.02.2013, emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Arhivele Naționale, anexată prezentei întâmpinări, ca act nou în recurs, «cercetându-se mapele cu acte autentificate de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din anul 1923, s-a constatat că actul autentificat la nr._/1923 nu este însoțit de alte acte».

Obiectul acțiunii în revendicare formulată de către recurent vizează restituirea apartamentului proprietatea pârâtei, adică o construcție, ceea ce nu conduce justificarea utilității unei expertize topografice.

Tribunalul București - Secția a V - a Civila, ca instanța de rejudecare după casare, a realizat, prin soluția adoptata, o corecta interpretare și aplicare a legilor incidente în speța.

Astfel, în raport cu interpretarea Legii nr.10/2001 și aplicabilitatea acesteia inclusiv în acțiunile în revendicare promovate pe calea dreptului comun - cum este și cea în discuție - amplu argumentata în Decizia nr.33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se poate face aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cu ignorarea prevederilor Legii nr.10/2001, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant". În alte cuvinte, judecarea acțiunilor în revendicarea imobilelor ce au fost preluate de stat, iar ulterior au fost înstrăinate terților dobânditori nu mai poate avea loc doar în cadrul clasic al comparării titlurilor concurente, cu recunoașterea preferinței titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Stabilind aceasta, înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere că jurisprudența Curții Europene a evidențiat că exigențele art.1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cat și în cel al cumpărătorului de bună-credință, neputând fi ignorată consecința insecurității raporturilor juridice și nici împrejurarea că s-ar ajunge astfel ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme neconforme Convenției, ci un particular.

S-a stabilit astfel că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, în ce măsura legea interna intra în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Recurentul dorește să creeze o confuzie între noțiunile de «preluare abuziva», astfel cum este definită în art.2 alin.1 lit.a) - h) al Legii nr. 10/2001 și «preluare fără titlu», astfel cum este definită în art.2 alin.1 lit. i) al Legii nr.10/2001, deși ele sunt distincte. Astfel, toate imobilele care intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001 sunt considerate de legiuitor ca fiind preluate abuziv, dar o parte din acestea sunt incluse în categoria celor preluate cu titlu, iar altele, în categoria celor preluate fără titlu.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul de proprietate al intimatei cu S.C. AVL Berceni S.A., aceasta, în calitate de administrator al imobilului și reprezentantă a Municipiului București exhibă calitatea de proprietar aparent pe care Statul Român o dobândise.

Atâta timp cât recurentul, deși a utilizat procedura administrativă a Legii nr.10/2001, nu a înțeles să solicite constatarea nulității titlului de proprietate al intimatei, inclusiv pentru că autorul acesteia ar fi fost un „posesor nelegitim”, recurentul nu mai este îndreptățit, în prezenta acțiune în revendicare, să speculeze cu privire la pretinsa nelegalitate a titlului său, derivată din pretinsa lipsă a titlului statului.

De altfel, recurentul - reclamant nu a investit instanța de judecata, prin acțiunea sa, cu un capăt de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu.

În realitate, imobilul, astfel cum a statuat Tribunalul București - Secția a V - a Civila prin decizia recurata, a fost preluat pe baza Decretului nr.92/1950, ieșind astfel din patrimoniul autoarei recurentului. Aceasta constatare ține de administrarea și interpretarea probelor în mai multe cicluri procesuale succesive, fiind un aspect de temeinicie și nu mai poate fi combătută în calea de atac a recursului.

Recurentul nu poate moșteni de la autoarea sa mai mult decât aceasta însăși avea la data deschiderii succesiunii, iar noțiunea de «drept de proprietate perpetuu» utilizată de către recurent în încercarea de a-și justifica preferabilitatea titlului, nu are suport legal, o dovada în acest sens fiind și faptul ca recurentul nu arata temeiul de drept al acestei apărări.

Nici măcar în actul de împărțeala din anul 1923, invocat de către recurent ca surogat pentru pretinsul titlu de proprietate, act neînsoțit de niciun fel de alte înscrisuri - respectiv fără a fi atașat un titlu de proprietate asupra bunurilor supuse împărțelii - nu sunt menționate decât imobilele de la nr. 1 și 3 de pe . imobilul în litigiu, situat pe ..1 A – corp B .

Procesul-verbal de carte funciară din 1941, întocmit pe numele B. D. A., se refera la imobilul situat la acea dată pe . pe baza declarației avocatului proprietarei. În actul de împărțeală din 1923 erau insa menționate nr.1 și 3 pe . numerele 1-3, care se pretinde că ar fi actualele nr.1 -1A - 1B, cum s-a menționat în notificarea reclamantului.

Din adresa Direcției Evidență Imobiliară și Cadastrală a Primăriei Municipiului București, cu nr._/1542/1.03.2006/1.03.2006,rezultă că, potrivit numerotării schimbate în anul 1915, a imobilelor de pe ..1 corespunde cu nr.1 nou, vechiul nr.1 B corespunde cu nr.1A nou, vechiul nr.3 corespunde cu nr.1B nou.

Prin urmare, numerele 1 și 3 din actul de împărțeala din 1923 - când se cunoștea despre schimbarea numerotării - erau la acea dată numerele 1 și 1B.

Actul de partaj notarial din anul 1923 constată doar convenția unor părți, prin care acestea s-au înțeles asupra împărțirii unui patrimoniu succesoral, fără a se face nicio referire la actele de dobândirea bunurilor succesorale împărțite prin acest act, respectiv măcar la atașarea unor asemenea acte doveditoare, care să fi fost verificate de notarul public.

Autorizația de construire din anul 1911 este emisă pe numele lui D.M.B., adică D. M. B., care a decedat în anul 1915 și nicidecum pe numele autoarei reclamantului, M. B. A.. Nu exista niciun proces-verbal de recepție a construcției, pentru a se vedea dacă . fost realizata de D.M. B. sau de M. B. A., pentru a se întregi măcar o imagine palida a unei posesii.

Nu exista niciun plan releveu anexă la autorizația de construire, din care să rezulte compunerea imobilului, așa cum a remarcat și expertul Savopol D. în răspunsul la obiecțiuni (filele 32-34 din dosarul actual de apel), deși în autorizația de construire se face trimitere la un plan aprobat.

Anuarul Financiar al Bucureștilor din 1942 - filele 25-26 dosar nr._/2005, aparte de împrejurarea ca nu are valoare de înscris doveditor, conține o referire la Fabrica de bere B. și o alta referire la Fabrica de spirt B. - la acest paragraf fiind menționata A. B., fără a se indica o adresa a unui imobil, o descriere, etc. Punctual, nu a fost probată nicio conexiune între acest înscris și celelalte, care să contureze măcar o imagine a presupusului amplasament al imobilului revendicat.

Aparte de împrejurarea că nu a fost probată însăși existența unui titlu de proprietate al autoarei reclamantului și implicit al reclamantului, asupra imobilului revendicat, nu a fost probata nici continuitatea exercitării dreptului de proprietate.

Astfel, reclamantul nu a prezentat, deși sarcina probei îi aparține (art.129 alin.1 Cod procedura civila, art.1169 Cod. civil), un istoric de rol fiscal al imobilului și nici o înscriere definitiva în cartea funciară, care să producă efectele opozabilității față de terți.

Nici ulterior anului 1941, nu exista niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate al autoarei reclamantului.

Înscrierea în cartea funciară, atât la momentul procesului - verbal provizoriu de carte funciară, cât și în prezent, nu are efect constitutiv de drepturi și nici opozabilitate fata de terți decât pentru drepturile reale legal dobândite, deci nu pentru mențiuni provizorii, inserate pe baza declarației celor interesați, fără documente doveditoare ale dreptului de proprietate.

În schimb, intimata pârâtă și-a înscris în registrul de inscripțiuni și transcripțiuni, sub nr.5587/7.04.1999, iar ulterior și-a intabulat în noua carte funciară; sub nr.27394N/2002,dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,astfel cum rezultă din mențiunile de pe contractul meu de vânzare-cumpărare, pe care-l depune în această formă, completă, ca înscris nou în recurs. Această situație constituie un real și puternic criteriu de preferabilitate, care joacă în favoarea sa, în acțiunea în revendicare (menține apărarea principală, în sensul că recurentul - reclamant nu are un titlu, în sensul legii, asupra imobilului în litigiu).

De asemenea, pârâta a notat în cartea funciară decizia civilă nr.163A/20.02.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civila, astfel cum rezultă din încheierea nr._/26.07.2013 a OCPI București - BCPI Sectorul 4, anexată ca înscris nou în recurs, purtându-se ca un adevărat proprietar.

În concluzie, recurentul - reclamant a dobândit de la autoarea sa o contrafacere a realității, o ficțiune prin care vrea să obțină în mod fraudulos drepturi în justiție. În niciun sistem de drept real frauda nu este creatoare de drepturi, ci, în cel mai bun caz, generează răspundere civilă delictuală sau de o altă natură.

Recurentul-reclamant nu a probat că ar avea «un bun» în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului,spre deosebire de pârâtă, care are un titlu de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare) neatacat, nemodificat, neanulat, deci nicidecum nu se poate insinua, cum susține recurentul «chiar dacă titlul de proprietate invocat de intimata - parată nu ar fi nul».

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauză, respectiv de apărările invocate prin întâmpinare de către intimată, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a doamnei avocat I. P..

Astfel, așa cum rezultă din împuternicirea avocațială nr._/2010 anexată la dosarul de recurs, recurentul, prin mandatar N. E., a încheiat cu avocatul I. P. contractul de asistență judiciară nr. 979/22.03.2010, acest avocat dobândind dreptul de a reprezenta recurentul în dosarul nr._/4/2005 al Tribunalului București secția a V a Civilă.

Curtea retine, totodată, că a termenul de judecată din data de 13.02.2014, intimata pârâtă a precizat că nu se înscrie în fals împotriva acestei împuterniciri.

Se reține, totodată, că prin decizia Baroului București, nr. 1337/04.07.2012, s-a statuat că începând cu data de 01.07.2012, încetează calitatea de avocat a apărătorului angajat în fața Tribunalului București Secția a V - a Civilă de reclamantul recurent. Cu toate acestea, prin aceeași decizie, s-a statuat că acest avocat are posibilitatea de a continua cauzele în curs de soluționare, inclusiv dosarul cu numărul unic național_/4/2005.

Curtea are în vedere în același timp că potrivit art. 69 alin. 2 din Codul de procedură civilă: „ Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date”.

Or, având în vedere calitatea dovedită a reprezentantului recurentului care a redactat și semnat recursul, de avocat angajat de recurent în dosarul nr._/4/2005 al Tribunalului București secția a V a Civilă, dosar în care s-a pronunțat decizia civilă recurată ca și împrejurarea că acesta avea posibilitatea, potrivit deciziei nr. 1337/04.07.2012, ca ulterior radierii sale din Tabloul Avocaților Baroului București să continue activitatea de avocat în cauza în care fusese angajată, reținând incidența art. 69 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acesta, avea în temeiul acestei norme de drept, posibilitatea de a formula, în numele și pentru recurent, calea de atac a recursului, chiar fără mandat și fără a fi necesar ca actul făcut de avocat să fie ratificat de parte, deoarece acesta se întemeiază pe o împuternicire izvorâtă din lege.

În consecință, excepția lipsei calității de reprezentant a acestui avocat invocată de intimata apare ca nefondată.

În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivarea în drept.

Sub acest aspect, Curtea constată că în dezvoltarea criticilor inserate în cererea de recurs, recurentul, deși nu indică motivul de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac pe care a exercitat-o, conform obligațiilor care ii reveneau conform art. 302¹ lit. c din Codul de procedură civilă și invocă prevederile înscrise în art. 488 din noul Cod de procedură civilă, susține nelegalitatea deciziei civile recurate pe de o parte din perspectiva nelegalei sale citări în fața instanței de apel, în rejudecare iar pe de altă parte, din perspectiva modului de soluționare a acțiunii în revendicare pe care a promovat-o, invocând nelegalitatea expertizei realizate în cauză, de către un expert construcții, susținând greșita apreciere a instanței de apel în ceea ce privește calitatea sa de proprietar al imobilului revendicat și criticând modul în care în apel, în subsidiar, s-a procedat la compararea titlurilor exhibate de părțile litigante.

Curtea retine că potrivit art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă. Or, din cele expuse anterior, Curtea apreciază că aspectele invocate de recurent, pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.5, respectiv art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă.

În consecință, excepția nulității recursului, este nefondată urmând a se dispune respingerea acesteia.

Tot astfel, în ceea ce privește excepția tardivității formulării recursului, Curtea reține caracterul nefondat al acesteia, prin raportare la împrejurarea că așa cum se va arăta în cele ce urmează, prima comunicare a deciziei civile recurate, la adresa din București, ., ., sector 4 București, nu este legală.

Astfel, prin cererea formulată la data de 28.05.2009, fila 19 dosar nr._/4/2005 al Curții de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, societatea de avocați Betiu & B., a precizat că intimatul reclamant nu își are domiciliul ales la sediul acestui cabinet de avocatură, iar la data de 09.06.2009, prin întâmpinarea formulată în dosarul nr._/4/2005 al Curții de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, (fila 26 dosar nr._/4/2005 al Curții de Apel București Secția a III a Civilă), act procedural comunicat intimatei, în ședință publică, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 15.06.2009, recurentul a adus la cunoștința instanței si a intimatei, prin cerere scrisă, schimbarea domiciliului său procesual ales.

Împrejurarea că potrivit art. 98 din Codul de procedură civilă, comunicarea acestui act procedural trebuia realizată către partea adversă prin scrisoare recomandată, în raport de datele ale cauzei, anterior reliefate, câtă vreme, schimbarea domiciliului procesual de către reclamant a fost făcută prin cerere scrisă, anexată la dosar, cerere care a îmbrăcat forma unei întâmpinări, act procedural comunicat intimatei în ședință publică, nu este de natură a determina nulitatea acestui act și aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 98 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea că intimata pârâtă, primind în mod cert la data de 15.06.2009, acest act procedural, a putut cunoaște, cu certitudine încă de la acest moment, noul domiciliu procesual ales al părții adverse, fiind exclusă astfel vreo vătămare procesuală a acesteia, ca efect al necomunicării cererii de schimbare a domiciliului procesual, prin scrisoare recomandată.

În aceste condiții, Curtea nu poate aprecia că prima comunicare a deciziei civile recurate, care s-a realizat la o altă adresă decât domiciliul ales de recurentul din cauza de față, menționat în întâmpinarea formulată la data de 09.06.2009, reprezintă reperul pentru calculul termenului de exercitare a căii de atac a recursului, așa cum susține intimata.

Tot astfel, în raport de prevederile art. 301 din Codul de procedură civilă, este lipsit de relevanță în ceea ce privește momentul de la care a început să curgă în cauză termenul de recurs, actul procedural prin care mandatara recurentului solicită recomunicarea deciziei civile recurate la domiciliul ales al recurentului câtă vreme, potrivit acestei norme cu caracter special, termenul de recurs curge de la data comunicării hotărârii.

Având în vedere actul procedural de comunicare a deciziei civile recurate, realizat la domiciliul ales din București, .. 2, ., la sediul avocatului I. P., din care rezultă că hotărârea recurată a fost comunicată în condiții procedurale, la domiciliul ales al recurentului doar la data de 06.06.2013, câtă vreme recursul a fost declarat la data de 19.06.2013, așadar cu respectarea termenului procesual de 15 zile prevăzut de art. 301 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge excepția tardivității formulării recursului ca nefondată.

În ceea ce privește critica recurentului vizând nelegala sa citare în fata instanței de apel.

Critica este fondată.

Astfel, art. 85 din Codul de procedură civilă prevede că "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel". Totodată, potrivit art. 93 din Codul de procedură civilă: „În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții”.

Pe de altă parte, potrivit art. 107 din Codul de procedură civilă, președintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulității.

Rațiunea acestei reglementări decurge din necesitatea realizării unor principii de bază ale procesului civil - principiul contradictorialității și cel al asigurării dreptului la apărare al părților. În consecință, dispozițiile legale referitoare la citarea părților, au caracter imperativ.

Verificând din perspectiva acestor prevederi legale, modul în care a fost îndeplinită procedura de citare cu recurentul, în cauza soluționată prin decizia civilă ce face obiect al recursului, Curtea constată că, așa cum rezultă din actele de procedură, reprezentate de procesele verbale de îndeplinire a procedurii de citare aflate la filele 9, 13, 29, 67, 136, 150, atât pentru termenul de judecată, din data de 23.03.2010, stabilit în fața Tribunalului București Secția a V a Civilă, în urma sesizării acestei instanțe ca efect al deciziei civile nr. 1288/12.10.2009 a Curtea de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis recursul formulat de recurenta pârâta și s-a dispus casarea deciziei civile nr.1568/2008 a Tribunalul București secția a V a Civilă și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, cât și ulterior, pe tot parcursul soluționării cauzei, în rejudecare, respectiv la termenele de judecată din data de 27.04.2010, 25.05.2010, 08.09.2011, 10.01.2013, 07.02.2013, recurentul a fost citat la adresa din București, ., ..1, apt. 2, sector 4 București.

În același timp, din aceleași dovezi de îndeplinire a procedurii de citare anterior menționate, rezultă că modalitatea de comunicare a citației a fost afișarea, întrucât nicio persoană, dintre cele cărora legea le recunoaște dreptul de a primi actul comunicat, nu a fost găsită.

Curtea constată însă că, încă din data de 27.05.2009 prin cererea aflată la fila 18 dosar nr._/4/2005 al Curții de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, mandatarul recurentului a solicitat comunicarea actelor de procedură pentru acesta din urmă la sediul avocatului I. P., din București, .. 2, ., cerere care îndeplinește cerințele impuse de art. 93 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, prin cererea formulată la data de 28.05.2009, fila 19 dosar nr._/4/2005 al Curții de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, societatea de avocați Betiu & B., a precizat că intimatul reclamant nu își are domiciliul ales la sediul acestui cabinet de avocatură.

Este real că la dosar nu a fost anexata o dovada din care să rezulte încetarea contractului de reprezentare încheiat în prima faza procesuală de recurent cu această societate de avocați, însă, contrar susținerilor intimatei, Curtea apreciază că alegerea de domiciliu, în condițiile art. 93 din Codul de procedură civilă, nu are o legătură directă cu calitatea de mandatar, pe care persoana la adresa căreia a operat o atare alegere de domiciliu o exercită eventual, în proces. Astfel, nimic nu împiedica partea la a-și alege un alt domiciliu procesual la care să ii fie comunicate actele de procedură, decât cel al mandatarului, o atare operațiune de primire a actelor de procedură realizându-se în calitate de titular al domiciliului la care a operat alegerea părții în proces iar nu ca mandatar.

Este adevărat că la dosar, nu se regăsește o dovada, în sensul art. 98 din Codul de procedură civilă din care să rezulte că schimbarea domiciliului procesual al recurentului de față, comunicată instanței de recurs la data de 27.05.2009, ar fi fost comunicată și intimatei pârâte, însă, Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea că o solicitare similară de alegerea a unui alt domiciliu procesual pentru recurentul din cauza de față a fost formulată și prin întâmpinarea depusă la dosarul menționat la data de 09.06.2009 (fila 26 dosar nr._/4/2005 al Curții de Apel București Secția a III a Civilă), act procedural care, așa cum rezultă din încheierea de ședință din data de 15.06.2009 (fila 30 a dosarului mentionat anterior ), a fost comunicat intimatei în sedința publică de la data mentionată.

Deși potrivit art. 98 din Codul de procedură civilă, schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu petiția prin care se înștiințează instanța despre schimbarea domiciliului, necomunicarea actului procedural în forma prescrisă de această normă, este supusă regimului sancționator instituit de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

Or, potrivit art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Conform acestui text de lege, nulitatea intervine numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent, actul de procedură să fi produs părții o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Vătămarea, care nu trebuie confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, poate îmbrăca forma unui prejudiciu patrimonial.

Or, în raport de datele ale cauzei, anterior reliefate, în speță, câtă vreme, alegerea noului domiciliu procesual de către reclamant s-a făcut, prin cerere scrisă, anexată la dosar, cerere inserată în cuprinsul unei întâmpinări, act procedural comunicat intimatei și primit de aceasta în ședință publică, nu se poate reține că s-a produs o vătămare acestei părți, ca efect al omisiunii reclamantului de a realiza o atare comunicare prin scrisoare recomandată, astfel încât actul procedural analizat nu este lovit de nulitate.

Curtea are în vedere în acest sens, faptul că rațiunea instituirii acestei forme de comunicare a actelor procedurale prin care se încunoștințează schimbarea domiciliului unei părți ( inclusiv a celui ales, câtă vreme textul nu distinge) vizează asigurarea unei certitudini în legătură cu data la care atât instanța cât și adversarul din proces au cunoștință de o atare conduită a părții care își schimbă domiciliul în timpul procesului, cu consecințe în ceea ce privește comunicarea valabilă a actelor procedurale către cel care își schimbă domiciliul. Or, nu se poate contesta că scopul urmărit de legiuitor este pe deplin realizat în cauză, întâmpinarea primind dată certă prin viza președintelui de complet iar comunicarea acesteia în ședință publică din data de 15.06.2009, către intimata, câtă vreme este consemnată într-o încheiere de ședință, neputând fi pusă la îndoială.

În raport de datele concrete ale cauzei, anterior prezentate, Curtea nu poate decât să concluzioneze că în mod eronat a apreciat tribunalul că procedura de citare, cu recurentul pentru termenele de judecată din data de 27.04.2010, 25.05.2010, 08.09.2011, 10.01.2013, 07.02.2013, a fost legal îndeplinită, prevederile înscrise în art. 90 coroborat cu art. 93 Cod procedură civilă, impunând citarea acestuia la domiciliul ales indicat în mod expres de această parte, prin întâmpinarea anterior menționată.

Pe de altă parte, potrivit încheierilor de ședință întocmite pentru aceste termene rezultă că recurentul nu a fost prezent, personal sau prin mandatar, în instanță.

Tot astfel, în referire la susținerile intimatei în sensul că recurentul a cunoscut existenta procesului, Curtea retine că art. 86 din Codul de procedură civilă, impune comunicarea actelor de procedură din oficiu. Poe de altă parte, nici din cuprinsul cererii aflate la fila 35 dosar apel și nici din cele existente la filele 43, 64, 102 nu se poate retine că recurentul sau mandatarul său au cunoscut termenele stabilite în cauză de instanța de apel, formularea unor cereri având ca obiect stabilirea termenului în cauză, respectiv repunerea cauzei pe rol, ulterior suspendării, neavând o atare valență.

În consecință, Curtea va reține că, pentru termenele de judecată stabilite de instanța de apel în rejudecare, procedura de citare pentru recurent nu a fost legal îndeplinită.

Curtea reține, totodată, că prin decizia civilă nr. 1288/12.10.2009, instanța de recurs a constatat că pentru lămurirea situației de fapt este necesară administrarea de probe noi, respectiv că se impune ca obiecțiunile formualte de ambrele părti la raportul de expertiza intocmit în primul ciclu procesual, să fie discutate în ședință publică conform principiului publicității dezbaterilor care guvernează derularea procesului civil înscris în art.127 Cod procedură civilă, respectiv că întrucât pe tot parcursul expertizei expertul a arătat că nu există identitate sub aspectul amplasamentului vecinătăților, caracteristicilor tehnice între imobilul revendicat de reclamant și cel deținut de recurentă, instanța, în baza art.212 Cod procedură civilă, avea posibilitatea să solicite întregirea expertizei.

Așadar, Curtea reține că este neîndoielnic că prin această decizie de casare instanța de recurs a stabilit în sarcina instanței de apel, obligația de proceda la suplimentarea probatoriului administrat în cauză și a soluționării, în condiții de publicitate și contradictorialitate a obiecțiunilor formulate de ambele părți la raportul de expertiză.

Or, deși în rejudecare, instanța de apel a încuviințat obiecțiunile la expertiză, reclamantul nu a avut posibilitatea de a le susține motivat și de a formula apărările impuse de poziția părții adverse, în condiții de contradictorialitate după cum, prin nelegala sa citare, în rejudecarea apelului nu a avut posibilitatea de a lua cunoștință de poziția exprimată de expertul desemnat în cauză, prin răspunsul la obiecțiuni și eventual de a solicita noi probatorii în legătură cu constatările expertului.

În consecință, prin nelegala sa citare, prejudiciul procesual înregistrat de recurent este evident, acesta fiind astfel lipsit de dreptul de a putea propune și formula apărări în cauză.

În aceste condiții, vătămarea produsă recurentului prin încălcarea normelor procedurale enunțate - ce se constituie în garanții ale asigurării a două din principiile fundamentale ale procesului civil: principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare - neputând fi altfel înlăturată, atrage asupra hotărârii pronunțate în aceste condiții, sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, fiind astfel incident în speță motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.

În raport de acest motiv, care face de prisos analiza criticilor formulate de recurent, referitoare la fondul cauzei, Curtea retine incidența în cauză a prevederilor înscrise în art. 312 alin. 6 din Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării acestei norme prin Legea nr. 202/2010, în conformitate cu prevederea înscrisă în art. XXII din Legea nr. 202/2010, având în vedere data sesizării instanței de fond.

Cum judecarea apelului, s-a făcut în lipsa recurentului care nu a fost regulat citat atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 și art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, în aplicarea art. 312 alin.6 din Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării acestei norme prin Legea nr. 202/2010, Curtea va dispune admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant, excepția tardivității recursului și excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurentul reclamant R. M. I. A. împotriva deciziei civile nr.163/A/20.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă P. M..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 13.02.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/04.03.2014

---------------------------------------

T.B.Secția a V-a – S.G.N.

- F.L.

Jud.Sector 4 – L.M.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1833/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 493/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 108/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1538/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1372/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1833/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 493/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr. 507/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 539/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Strămutare. Sentința nr. 107/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI