Revendicare imobiliară. Decizia nr. 248/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 248/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-06-2014 în dosarul nr. 76094/3/2011
DOSAR NR._
(1084/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.248 A
Ședința publică de la 11.06.2014
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanții – reclamanții D. T. V. și C. A., împotriva sentinței civile nr.307 din 14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. R., C. O. DE ȘTIINȚĂ și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă apelanții – reclamanții D. T. V., C. A., intimații-pârâți A. R., C. O. DE ȘTIINȚĂ și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că intimata-pârâtă A. R. a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 11.06.2014, cerere prin care solicită amânarea cauzei, în vederea angajării unui apărător.
Curtea constată că la momentul strigării pricinii nu răspund părțile, dispune lăsare dosarului la ordinea listei de apeluri.
La reluarea pricinii la ordine, se prezintă apelanta-reclamantă D. T. V., personal, lipsind apelantul-reclamant C. A., intimații-pârâți A. R., C. O. DE ȘTIINȚĂ și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Se procedează la identificarea apelantei-reclamanrte D. T. V., legitimată cu CI . nr._, eliberată de SPCEP S 6 biroul nr.2, la data de 13.08.2010.
Curtea acordă cuvântul asupra cererii de amânare formulată de intimata-pârâtă A. R..
Apelanta-reclamantă D. T. V., personal, având cuvântul, se opune amânării cauzei pentru motivul invocat, întrucât au avut suficient timp la dispoziție pentru a-și angaja un avocat.
Curtea, după deliberare, respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a unui termen formulată de intimata A. R. pentru lipsă de apărare, având în vedere că nu sunt întrunite dispozițiile art.156 din Codul de procedură civilă, nefiind însoțită de nici un mijloc de probă din care să rezulte cele menționate în cerere.
Apelanta-reclamantă D. T. V., personal, în cadrul probei cu înscrisuri dorește să depună la dosar o . acte, menționând că o parte din acestea se regăsesc la dosarul cauzei (respectiv ănscrisul depus în data de 31.01.2014 către A. R. privind o altă notificare). Arată că înțelege să renunțe la proba cu înscrisuri pe care urma să le depună la dosar.
Apelanta-reclamantă D. T. V., personal, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apelanta-reclamantă D. T. V., personal, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, urmând să se aibă în vedere că deși există la dosarul Curții de Apel București decizia nr.447/2002 dată de către A. R. nu le oferă nici un fel de măsuri reparatorii referitor la acest bun.
Curtea aduce la cunoștință împrejurarea că urmează să formuleze concluzii numai pe aspectul admisibilității acțiunii, față de motivele invocate de către instanța de fond.
Apelanta-reclamantă D. T. V., personal, având cuvântul, consideră că acțiunea este admisibilă în raport de argumentele menționate în motivele de apel aflate la dosar.
Solicită să se ia act de faptul că acțiunea a fost formulată pe dispozițiile Codului civil și nu pe legea specială.
În opinia sa, referitor la motivarea privind Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, consideră că sunt prejudiciați, având în vedere că nici până în prezent nu au primit (în acești 13 ani) nici imobilul în natură și nici un alt bun în compensare în ceea ce privește Legea nr.10/2001, acesta fiind motivul pentru care a promovat prezenta acțiune în revendicare pe Codul civil, întrucât în toată această perioadă A. R. nu a procedat la restituirea imobilului.
Mai mult decât atât, exista o notificare în baza Legii nr.10/2001 depusă în cadrul Primăriei și înaintată Academiei Române și nici referitor la această notificare A. nu s-a pronunțat.
Din punctul său de vedere, în speța de față decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție operează în sensul că reclamantele nereușind să recupereze imobilul în litigiu, a considerat că este în avantajul acestora să meargă pe calea revendicării și față de acest aspect, instanța de fond nu a apreciat în mod legal și corect acțiunea formulată referitor la Decizia nr.33/2008 și a art.1 din CEDO.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 31.01.2011 sub nr._ reclamanții D. T. V. și C. A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. O. DE ȘTIINȚĂ și C. O. DE ȘTIINȚĂ, constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului situat în București, Piața Lahovari nr. 9, sector 1, compus din teren în suprafață de 5400 mp și construcție și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.
În fapt, reclamanții au arătat că sunt cesionarii drepturilor succesorale asupra bunului în cauză, astfel cum rezultă din contractele autentificate sub nr. 1339/02.08.2007 și nr. 2151/08.11.2007 de BNPA D. M. și A. L.. Autorii reclamanților sunt, la rândul lor, moștenitorii adevăraților proprietari, F. Assan și G. Assan, terenul fiind cumpărat de G. Assan în 1904 în vederea edificării construcției potrivit autorizației de construcție nr. 3915/17.06.1904. Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, care contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și Codului civil.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480-481 C.civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, CEDO.
Prin întâmpinarea depusă la filele 98-100, pârâta A. R. a invocat excepția inadmisibilității în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 ce consacră principiul de drept procesual „electa una via non datur recursus ad alteram”, între aceleași părți existând dosarul nr._ cu privire la același imobil, însă cererea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr._/10.11.2011 Judecătoria sectorului 1 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestuia sub nr._ .
Prin cererea depusă la data de 06.06.2012 reclamanții au modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, solicitând chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin notele scrise depuse la termenul din data de 10.01.2014 pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, respinsă la termenul din 07.03.2014 și excepția inadmisibilității, având în vedere aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Prin cererea depusă la termenul din 07.02.2014 pârâta C. O. de Știință a invocat inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la prevederile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, reclamanții având doar un drept la compensare prin puncte întrucât titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuvin.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin sentința civilă nr.307/14.03.2014, a admis excepția inadmisibilității și a respins în consecință acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Prin Decizia nr. 447/2002 emisă de pârâta A. R. s-a stabilit că imobilul ce face obiectul prezentei cauze se încadrează în rândul imobilelor prev. de art. 16 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, fiind imposibil de restituit în natură, acesta fiind înregistrat în vederea acordării de despăgubiri bănești.
Contestația formulată de reclamanți împotriva acestui refuz de restituire în natură a imobilului a fost respinsă ca tardivă prin decizia civilă nr. 703A pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2706/11.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Tribunalul a constatat, așadar, că imobilul în litigiu intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi.
În cauză, persoanele pretins îndreptățite la restituirea imobilului au înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 în cadrul căreia s-a constatat impedimentul la restituirea în natură, aceștia având deschisă calea măsurilor reparatorii în echivalent.
Or, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008, „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)” (ultimele două paragrafe de la pct. I).
Cu toate acestea, Tribunalul a analizat în ce măsură respectarea de către reclamanți a acestui principiu al priorității legii speciale ar avea drept consecință încălcarea dreptului de acces la instanță sau privarea acestora de un „bun”, astfel cum este definit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, Tribunalul a avut în vedere că, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile în interesul legii nr. 33/2008 și nr. 27/2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru inexistența unui sistem coerent și clar de restituire (în natură sau în echivalent) a bunurilor preluate abuziv, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare. Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, în materia imobilelor preluate în mod abuziv, art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează exclusiv dreptul la restituirea în natură, ci impune statului obligația de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcție de situația concretă.
În raport de cele expuse anterior, Tribunalul a constatat că dreptul invocat de reclamanți poate fi valorificat, sub aspectul măsurilor reparatorii în echivalent, în procedura specială a Legii nr.10/2001 cu respectarea art. 1 din Protocolul 1 și fără a se aduce atingere dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât Tribunalul a apreciat că reclamanții nu dispun de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În acest sens, în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul cauzei „P. v. România”, continuând cu cauzele „S.” și „P.”, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nici o abatere în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”, arătând că un „bun actual” există în patrimoniul reclamanților deposedați abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres și restituirea bunului. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.
În cauză, Tribunalul a constatat că reclamanții, care au demarat procedura Legii nr. 10/2001, nu dispun de un „bun actual”, în definiția dată anterior, și nici măcar de un „interes patrimonial” (întrucât nu există o dispoziție prin care să se fi constatat că reclamanții îndeplinesc condițiile pentru a benefica de dreptul consacrat în lege) sau de o „speranță legitimă” (întrucât creanța lor este sub condiție, nefiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 Protocolul 1), astfel cum acestea au fost analizate în Decizia în interesul legii nr. 27/2011, cu referire la hotărârea CEDO A. c. României (partea finală a pct. I din decizie).
Prin urmare, în raport de toate aceste considerente, prezenta acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea imobilului, în natură sau în echivalent putând fi analizată numai în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001. În acest sens, Tribunalul a avut în vedere și faptul că, dacă s-ar accepta admisibilitatea prezentei acțiuni, s-ar ajunge în situația ca, deși art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 prevede că singura măsură reparatorie cuvenită cesionarilor/cumpărătorilor de drepturi este compensarea prin puncte, această dispoziție să fie eludată prin formularea acțiunii în revendicare.
Tribunalul a constatat, prin urmare, că această cale internă specială declanșată deja este una efectivă și concretă (în sensul că reclamanții pot solicita în continuare soluționarea notificării prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent) ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții.
Prin motivele de apel se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât instanța s-a pronunțat având în vedere un alt temei juridic decât cel invocat de reclamant, respectiv Legea nr.10/2001, în loc de art.480 și 481 din vechiul Cod civil.
Astfel, potrivit prevederilor art.480 și 481 din vechiul cod civil în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, acțiunea în revendicare fondată pe aceste dispoziții legale, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, adică o acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat, iar pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.
În cazul unei acțiuni în revendicare a unui imobil preluat de stat
prin naționalizare, încălcarea dispozițiilor art.II din Decretul nr.92/1950 conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută. Ca urmare, statul nu poate opune un titlul valabil persoanei care revendică imobilul ce a fost preluat abuziv prin naționalizare.
Așadar, acțiunea în revendicare al unui imobil naționalizat întemeiată pe dispozițiile art.480-481 Cod Civil si înregistrată ulterior apariției Legii nr.10/2001 este admisibilă, deoarece din prevederile art.6 al Legii nr.213/1998 rezultă cu claritate faptul că accesul la justiție pentru recuperarea unor bunuri preluate de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 este necondiționat de efectuarea vreunui demers sau a unei contestații.
Mai mult chiar, este bine știut faptul că prin Decizia nr. 33 pronunțată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a observat ca în cadrul unei acțiuni în revendicare, este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.
Aceasta problemă de drept tranșată prin decizia pronunțata în recursul în interesul legii, nu este aplicabilă în cazul în care se promovează o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin care se solicitată, pe calea comparării titlurilor, constatarea faptului că titlul de proprietate este mai bine caracterizat, aceasta, după ce se recurge la procedura legii speciale prin care se solicită reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui imobil și se acordă despăgubiri prin decizia unității deținătoare.
Ori în cauza de față este evident că procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001 nu a fost finalizată.
Din speță nu poate fi eliminată jurisprudența CEDO și în mod special Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza M. A. și alții contra României.
Pe bună dreptate în Hotărârea Pilot se arată (paragraful 136) că, „atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr.1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art.1 din Protocolul nr.1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire".
De asemenea, CEDO menționează că (paragraful 167) trebuie să se verifice dacă din cauza acțiunii sau inacțiunii statului, persoana în cauza a fost nevoită să suporte o sarcina disproporționată și excesivă.
În speță, este mai mult decât evident că imobilul a fost confiscat abuziv de stat, care nu a acordat nicio despăgubire și care totodată refuză să-l restituie.
În pricina de față, instanțele nu s-au pronunțat pe fondul cauzei, ci au analizat prioritar o excepție de procedura, îndrituirea de a obține măsuri reparatorii nefiind analizată, astfel încât acele hotărâri nu se pot opune cu autoritatea de lucru judecat în speță de față.
Tot CEDO în amintita hotărâre Pilot arată că o lipsa totală de despăgubire nu poate fi compatibilă cu art.1 din Protocolul nr.1, preluarea abuzivă combinată cu lipsa totală a despăgubirii reprezentând presupunerea rezonabilă a unui drept actual în patrimoniul persoanelor respective, care nu s-a pierdut niciodată.
De altfel și CEDO arată că perioada extrem de îndelungată (în cazul de față 13 ani) care a trecut de la notificare și în care nu s-a acordat nicio despăgubire, justifică o acțiune în față instanței pentru restituirea bunului confiscat de regimul comunist.
Față de aceste considerente, apelanții – reclamanți solicită instanței de apel să constate că dețin un bun și un drept la restituirea în natură a acestuia, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci nu au doar un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) ce urmează a fi stabilit în procedura Legii nr.10/2001 care este de natură să excludă incidența dreptului comun și posibilitatea promovării cu succes a unei acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
Rațiunea principiului electa una via este aceea de a preîntâmpina obținerea unei duble reparații atât prin alegerea aplicabilității legii speciale cât și a celei generale.
În cauza pendinte, această regulă este inaplicabilă căci pentru imobilul respectiv nu s-a acordat nicio despăgubire.
Este în afară oricărui dubiu că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, cu încălcarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării, dar și a Convențiilor internaționale la care România era parte.
Chiar prin Decizia nr.33/2008 a ICCJ pronunțată într-un recurs în interesul legii (invocată și de pârât), se arată că în cadrul unei acțiuni în revendicare este necesar să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În speță însă, este de necontestat ca imobilul este deținut de stat și că dreptul sau nu poate fi însă considerat că este ocrotit devreme ce a preluat imobilul în mod abuziv, cu încălcarea gravă a dreptului de proprietate a altor persoane, care s-au văzut lipsite de proprietatea lor că urmare a statului uzurpator.
Totodată, solicită instanței de apel să constate că nici o dispoziție din Legea nr.10/2001 nu interzice exercitarea oricărei alte căi pentru recuperarea bunului in litigiu, iar acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 și următoarele din Codul civil, nu poate să devină inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație.
În sprijinul celor mai sus menționate vin și prevederile articolul 1 din Protocolul nr.1 care consacră dreptul la respectarea bunurilor: orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, în mod tradițional textul garantează, în esență, dreptul de proprietate.
Prin transpunerea jurisprudenței europene în dreptul civil român se poate reține că intră sub incidența acestui text toate drepturile reale principale și accesorii precum și drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale principale, cum sunt dreptul real de folosință sau dreptul de concesiune corespunzătoare dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care toate aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat.
Totodată, prin jurisprudența consacrată, Curtea a lărgit noțiunea proprietății, prin a îngloba și noțiunea de valoare patrimonială (drepturi și interese patrimoniale), ca un ansamblu decurgând din raporturi cu conținut economic.
Așadar, principiul respectării proprietății prezintă un caracter general și eventualele limitări care pot interveni trebuie să fie interpretate în lumina acestui principiu. Protecția instituită de art.1 din Protocolul nr.1 nu este absolută, textul impune el însuși cel puțin două principii care constituie limite ale dreptului de proprietate: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și posibilitatea reglementării exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general (cu privire la această limită Curtea a stabilit că nu este acceptabil ca pe această cale să se aducă „atingere substanței" dreptului, ajungându-se pe această cale mediată la privarea de proprietate a titularului).
Față de cele mai sus arătate rezultă cu claritate faptul că apelanții – reclamanți dispun de un bun astfel cum este acesta definit de art.1 al Protocolului nr.1, iar prin aplicarea principiului legii speciale se ajunge la privarea noastră de acest bun.
Prin această nouă normă prevăzută la art.1 alin.3 al Legii nr.165/2013 practic persoanele care au dobândit dreptul de proprietate prin încheierea unor acte fie cu autorul care a deținut bunul imobil solicitat potrivit Legilor fondului funciar și Legii nr.10/2001, fie cu moștenitorii legali ai acestuia, nu mai pot beneficia de toate drepturile prevăzute de aceste legi speciale, respectiv le este interzis accesul la reconstituirea dreptului de proprietate dobândit în mod legal prin restituirea în natură.
Astfel, se poate constata că prin Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente nu s-au adus modificări dispozițiilor din Legea nr.10/2001, deci nu s-a instituit un nou termen de depunere al notificărilor de către persoanele îndreptățite, în acest sens, este indubitabil că depunerea notificărilor s-a realizat sub imperiul Legii nr.10/2001, în termenul acolo prevăzut, întrucât acest termen nu era în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, fiind expirat la data de 14 februarie 2002, se poate afirma că, odată înfăptuită, situația juridică respectivă s-a și finalizat.
Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Așadar, noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, care, după . modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent, respectiv compensarea prin puncte. Or, simpla împrejurare de fapt -soluționarea cu întârziere a notificărilor de entitățile învestite de lege-nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, în situații identice.
Raporturile juridice încheiate anterior apariției Legii nr.165/2013, referitoare la înstrăinarea de către titular a drepturilor cuvenite în baza legilor de restituire a proprietăților, sunt rezultatul unei conduite pe care subiecții acestor raporturi juridice, au adoptat-o sub protecția art. 1391 și 1392 Cod civil, în condițiile în care legile proprietății se prezentau ca o garanție fundamentală a drepturilor constituționale.
În aceste condiții, Legea nr.165/2013, intervine în raporturile private dintre transmițător și dobânditor, anulând protecția oferită de art.1391,1392 Cod civil și de art.1 alin.1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și garanția prevăzută de art. 44 din Constituția României punându-l într-o situație dificilă pe transmițătorul drepturilor care și-a asumat răspunderea de existența valabilă a drepturilor în folosul său, securitatea juridică a actelor fiind grav afectată.
În concluzie, beneficiarii unei situații juridice contemporane aceleiași legi, sunt tratați diferit, de noua lege, fără o justificare de ordin social, iar dobânditorii drepturilor, care au avut neșansa de a fi surprinși de apariția noii legi, nu mai pot beneficia de aceleași măsuri reparatorii bazate pe principiul restituirii în natură de care ar fi trebuit să beneficieze autorii lor în lipsa încheierii actelor de înstrăinare, chiar dacă aceste acte, nu aduc atingere vreunui interes general social-economic.
Pentru toate aceste considerente, apelanții – reclamanți solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în tot, în sensul de a respinge excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, si pe cale de consecință, să se constate caracterul abuziv al preluării imobilului situat în București, Piața Lahovari nr.9 sector 1, compus din teren în suprafață de 5400 mp și construcție, și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate si posesie imobilul arătat.
Apelul este nefondat.
Imobilul situat în București, Piața Lahovari nr.9, sector 1 a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, poziția 427 (filele 22 – 24 dosar Judecătoria Sectorului 1 București).
La data de 25.10.2001 autorul reclamanților (numitul Assan G.) a notificat Primăria Municipiului București pentru restituirea în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr.10/2001. Dosarul a fost înaintat pârâtei – intimate A. R., care la data de 12.08.2002 a emis dispoziția nr.447 (fila 69 dosar fond), prin care s-a constatat că imobilul în litigiu se încadrează în rândul acelor imobile prevăzute de art.16 (1) și (2) din Legea nr.10/2001, motiv pentru care nu se restituie.
În art.2 și 3 din decizie s-a stipulat că imobilul va fi înregistrat pentru acordarea de despăgubiri, iar măsurile ce se vor dispune în temeiul Legii nr.10/2001 vor fi comunicate petenților.
Împotriva acestei dispoziții au formulat contestație în temeiul dispozițiilor art.26 din Legea nr.10/2001 reclamanții din cauza de față.
Prin decizia civilă nr.703 A/02.09.2010 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, irevocabilă prin decizia nr.2706/11.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I Civilă s-a respins contestația reclamanților împotriva deciziei nr.447/2002 emisă de A. R. ca fiind tardiv formulată.
Reținând această situație de fapt cu relevanță juridică în cauză, Curtea constată că raportul dintre Legea nr.10/2001 (ca lege specială) și Codul civil (ca lege generală), precum și cea a raportului dintre legea internă și CEDO, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe.
Problema esențială în cauză este cea de stabilire a unei opțiuni între aplicarea legii speciale (Legea nr.10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Instanța supremă a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea să opteze între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării (art.480 Cod civil).
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, nu mai pot exercita ulterior acțiunea în revendicare, având în vedere regula „electa una via”" și principiul securității raporturilor juridice.
Astfel, legea specială în virtutea rolului său de normă derogatorie de la dreptul comun, nu se poate aplica în concurs cu aceasta din urmă.
Legea specială se referă atât la imobile preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate tară titlu, precum și la raportul dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții.
Conform art.15 alin.2 din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, așa cum este prevăzut și în art.1 Cod civil, conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.
Textele enunțate consacră ideea unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica ceea ce s-a produs în trecut.
Invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, trebuie observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr.10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 „restitutio in integrum” ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun fondat pe dispozițiile art. 480-481 Cod civil.
Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator prin norme de procedură specială si le subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare soluția consacrată legislativ și prin art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Cu toate acestea, în condițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acțiunilor în curs la data de intrare în vigoare a legii, în acest sens numai caracterul normei și voința legiuitorului fac posibilă supraviețuirea prin excepție a legii vechi.
Ca atare, odată cu . Legii nr.10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul ei.
Astfel, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, numai în condițiile si căile prevăzute de legea nouă, atâta timp cât în speță, acțiunea în justiție a fost promovată după apariția Legii nr.10/2001.
Caracterul ineficient al mecanismelor/instituțiilor ce au fost create prin legea specială în scopul acordării reparațiilor recunoscute de legiuitor persoanelor îndreptățite a fost stabilit prin mai multe hotărâri ale Curții Europene pentru Drepturile Omului, în contextul în care instanța europeană a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
În egală măsură însă, instanța de contencios european a reținut că atenuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi greutăți, și în acest scop legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză.
La pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care s-a asigurat interpretarea unitară și obligatorie care se impune a fi dată de instanțele judecătorești problemei legate de aplicabilitatea prevederilor Legii nr.10/2001 în cadrul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, introduse ulterior intrării în vigoare a legii speciale menționate - instanța supremă a avut în vedere jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, a reținut instanța supremă că „Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani a Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.
În hotărârea pronunțată de Curtea EDO în anul 2010 (ulterior Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ) în cauza M. A., s-a stabilit fără echivoc faptul că „de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o
De asemenea s-a reținut că „nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un
În lumina acestor statuări făcute de instanța europeană – prin care s-au adus dezvoltări aspectelor reținute în jurisprudența sa anterioară - apar ca vădit nefondate argumentele prin care apelanții susțin o interpretare contrară în privința noțiunii de bun actual aflat în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Interpretarea astfel dată de Curtea EDO art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția EDO se impune ca atare și, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României, are forță obligatorie în condițiile în care jurisprudența CEDO constituie o componentă a blocului de convenționalitate. Prin decizia instanței de fond s-a dat deplină eficiență exigențelor ce rezidă din norma menționată, reținându-se că apelanții nu dețin un bun actual pentru că nu le-a fost recunoscut – printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau printr-un act definitiv emis de autoritățile administrative – dreptul la restituirea imobilului în litigiu, ei fiind titulari numai asupra unui drept cu caracter economic protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În condițiile în care s-a constatat, pe de o parte, că apelanților reclamanți li s-a stabilit dreptul la primirea măsurilor reparatorii prin echivalent, prin decizie definitivă emisă în procedura administrativă reglementată prin Legea 10/2001, iar pe de altă parte că aceștia nu sunt titulari ai unui bun actual concretizat în dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, nu există premisa necesară unei constatări în sensul (susținut de aceștia) că prin hotărârea recurată ar fi avut loc o privare de proprietate și, astfel, s-ar fi realizat o ingerință a Statului în dreptul lor de proprietate.
Ca atare, reproșul făcut instanței de fond, în sensul că ar fi făcut o greșită apreciere prin aceea că nu a constatat că „în cauză este îndeplinită condiția unei ingerințe a Statului în dreptul de proprietate, fapt care constituie încălcarea art. 1 din Protocol” apare ca fiind nefondat.
În condițiile în care nu poate fi reținută existența unei privări de proprietate, și în mod corespunzător a unei ingerințe de natura celei invocate de apelanți, analiza aspectelor legate: de echilibrul care trebuie asigurat, pentru justificarea privării de proprietate, între o ingerință a Statului și cerințele de interes general al comunității; de necesitatea prevederii într-un act normativ a ingerinței precum și de necesitatea acordării unei compensări rezonabile pentru deposedare, tratamentul diferit între beneficiarii unei situații juridice contemporane aceleiași legi ar avea un caracter pur teoretic.
Față de cele reținute, instanța va respinge, în temeiul dispoz.art.296 Cod de procedură civilă, ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții – reclamanți D. T. V. și C. A., domiciliați în București, ., ..A, ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.307/14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți A. R., cu sediul în București, Calea Victoriei nr.125, sector 1, C. O. DE ȘTIINȚĂ, cu sediul în București, ., sector 1 și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I.-A. H.-P. E. V.
GREFIER
Ș. P.
Red.E.V.
Tehdact.R.L.
7 ex./28.07.2014
TB-S.4 – A.I.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1176/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 249/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
