Legea 10/2001. Decizia nr. 401/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 401/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-03-2014 în dosarul nr. 31035/3/2010
Dosar nr._
(65/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 401
Ședința publică de la 11.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenții – reclamanți D. M., D. D., D. E. – C., D. P. - I. și S. T., împotriva sentinței civile nr. 1227 din data de 14.06.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de apărător al recurenților – reclamnați D. M., D. D. și S. T., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emisă de Baroul București (pe care o depune) și consilier juridic, M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune, lipsind recurenții – reclamanți D. E. – C., D. P. - I. și reprezentanții intimaților – pârâți S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 05.03.2014, întâmpinare din partea intimatei - pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a fost comunicată potrivit mențiunii existente pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare atașate dosarului cauzei.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai aualte cereri de formulat, probe de proprus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de proprus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții – reclamanți D. M., D. D. și S. T., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, respingerea excepției prematurității acțiunii, ca neîntemeiate, casarea hotărârii cu trimiterea dosarului la instanța de fond pentru rejudecare.
Susține că, prin hotărârea pronunțată tribunalul a respins ca prematură acțiunea în raport de dispozițiile art. 4 și 33 din Legea nr. 4 și 33. Arată că, într-o altă cauză, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la excepția prematurității, în sensul că această dispoziție este constituțională, însă nu se aplică cauzelor aflate deja pe rolul instanțelor de judecată la momentul intrării în vigoare a legii. Astfel, motivele invocate sunt admisibile, motiv pentru care solicită respingerea excepției, ca neîntemeiate și în raport de dispozițiile constituționale ale neretroactivității prevederilor art.15 alin. 2 și art. 6 aqlin. 2 din Nodul Cod civil.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul,
olicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, iar în condițiile în care instanța va considera că recursul este fondat, solicită trimiterea dosarului pentru rejudecarea fondului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă, la data de 25.06.2010, sub nr._/2010, reclamantul D. G. C. a chemat în judecată pe pârâții M. BUCURESTI PRIN PRIMAR GENERAL și S. R. PRIN COMISIA CENTRALA DE STABILIRE A DESPAGUBIRILOR, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora la acordarea de masuri reparatorii pentru imobilul situat în București S. V. nr.30 sector 2, stabilirea de masuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piața a imobilului.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este persoana îndreptățită la restituire, imobilul fiind dobândit de autorul D. T. în baza a doua contracte de vânzare cumpărare în timpul căsătoriei cu numita D. M. și preluat de statul roman în baza Decretului nr 139/1974 și a Decretului nr 91/1978. Învederează ca a formulat notificarea nr 3939/2001, dosarul administrativ este complet, însă pârâta refuza sa soluționeze aceasta notificare.
În drept, au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001.
La termenul de judecata din data de 4.02.2011, Tribunalul a luat act de cererea modificatoare formulata de reclamant (fila 50 din dosar).
Prin încheierea de ședința pronunțata la data de 14.12.2012, instanța, față de decesul reclamantului, a dispus introducerea în cauza a moștenitorilor, respectiv D. M., D. D., D. E.-C., D. P. – I., S. T..
Pârâtul S. R. PRIN COMISIA CENTRALA DE STABILIRE A DESPAGUBIRILOR a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.
La termenul de astăzi, tribunalul din oficiu, față de . Legii 165/2013, privind masurile de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada de referința a Legii nr.10/2001 a pus în discuție intervenirea prematurității prezentei cereri în raport de dispozițiile art.4 rap la art.33 din acest act normativ.
Prin sentința civilă nr. 1227/14.06.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, acțiunea formulată de către reclamanții D. M., D. D., D. E.-C., D. P. – I., S. T., ca devenită prematură.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea nr.3939/4.10.2001 emisa prin intermediul B. Boambes, R. și B., reclamantul D. G. C. a solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, S. V. nr.30 sector 2, în suprafață de 1552 mp, preluat de stat abuziv în perioada de referința a Legii nr.10/2001. Prin prezenta acțiune, reclamanții au investit instanța de judecata cu o cerere având ca finalitate soluționarea notificării.
În contextul volumului amplu de cauze aflate pe de o parte, în curs de soluționare în cadrul procedurii administrative, iar pe de alta parte, pe rolul instanțelor de judecata, dar și în analiza Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta din urma a remarcat, în pronunțarea hotărârii pilot în cauza M. A. c României, că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Iar, datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, „autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică". În mecanismul de protecție instituit de Convenție, acestora le revine, așadar, obligația de a se pronunța primele asupra existenței unei probleme de interes general ce justifică măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucură aici de o anumită marjă de apreciere, ca în alte domenii asupra cărora se extind garanțiile Convenției”. Procedând la o analiza globala a diferitelor interese clamate în cauzele deduse spre analiza, Curtea a opinat pentru o cercetare a realitatii situației litigioase, subliniind ca „această apreciere poate să se refere nu numai la modalitățile de despăgubire aplicabile - dacă situația este similară cu o privare de libertate - ci și la conduita părților, inclusiv la mijloacele utilizate de stat și la punerea lor în aplicare. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului”. Recunoscând ca în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză, Curtea a reiterat obligativitatea existentei, în favoarea autoritățile naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. A mai observat ca motivațiile de ordin faptic invocate de autoritățile romane, fără a fi de neglijat, totuși „nu au fost în mod suficient însoțite de măsuri legislative și administrative capabile să ofere tuturor părților interesate în procesul de restituire o soluție coerentă, previzibilă și proporțională cu scopurile de interes public urmărite”. În lumina acestor principii, în temeiul hotărârii pilot, Curtea a dispus suspendarea, pe o perioada de 18 luni, a analizei tuturor cauzelor rezultate din aceeași problematică generală.
Asumându-și obligațiile statuate în sarcina sa de instanța europeana, legiuitorul roman a edictat legea nr.165/2013, privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în Romania. În ceea ce privește domeniul de activitate al acestui nou act normativ, tribunalul a opinat în același sens cu considerentele Curții Constituționale expuse în decizia nr 232/2013, asupra existentei unor reglementari normative paralele, respectiv corelarea dispozițiilor normative deja existente (L nr 18/1991, L nr 1/2000, L nr 10/2001 etc) cu cele nou intrate în vigoare. De altfel, aceasta a fost și intenția legiuitorului, transpusă în mod direct și explicit în conținutul actului normativ, respectiv dispozițiile art.3 din Legea nr.165/2013. Astfel, potrivit punctului 1 al textului citat, în înțelesul Legii nr.165/2013, cererea este definită ca fiind notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
Recunoscând ca procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv a fost unul extrem de anevoios, incoerent și lipsit de cursivitate, autoritățile romane au apreciat ca este necesara implementarea de noi termene pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, astfel cum au fost reglementate în cuprinsul prevederilor art.33 din Legea nr.165/2013. Însă, fără a statua asupra unei posibile suspendări a procedurii, în temeiul art.4 din Legea nr.165/2013 s-a prevăzut de către legiuitorul roman, ca noul act normativ se aplica tuturor cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare-20.05.2013, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul CEDO suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010, pronunțata în cauza M. A. și alții.
În prezenta cauza, reclamanții se afla în situația descrisa mai sus, în sensul ca notificarea nr 3939/2001 formulata în temeiul Legii nr.10/2001 nu a fost soluționată de entitatea investita de lege pana la momentul intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, prin urmare, se va avea în vedere ca în favoarea unității deținătoare curge un nou termen legal, imperativ pentru emiterea dispoziției/deciziei de admitere/respingere a pretențiilor notificatorilor. Însă, caracterul imperativ al termenului stipulat în prevederile art.33 Legea nr.165/2013 în favoarea unității deținătoare, pentru persoana care se pretinde îndreptățită la masuri reparatorii devine unul prohibitiv, adică în interiorul termenului, notificatorul nu poate îndeplini un act de procedura care tinde la nesocotirea termenului legal.
Prin cererea de chemare în judecata, reclamanții solicita, în esența, a se constata nesocotirea termenului prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării și obligarea pârâtului-unitate investita cu aceasta atribuție în mod legal, sa procedeze la emiterea dispoziției. Or, prin . Legii nr.165/2010, se constata ca notificatorul se afla în poziția de a fi îndeplinit un act de procedura care nesocotește termenul prohibitiv instituit de prevederile art.33, conduita care transforma actul . ce se desprinde din prevederile art.4 din Legea nr.165/2013, mai sus citate, potrivit cu care actul normativ se aplica și notificărilor nesoluționate încă în procedura administrativa, dar și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecata, fără a se face vreo distincție în raport de etapa procesuala în care se găsesc. Până la . acestui nou act normativ, instanțele de judecata aveau ele însele căderea de a soluționa notificările formulate în termen legal în temeiul L 10/2001, constatându-se refuzul nejustificat al unităților deținătoare, aspecte clarificate de instanța suprema în considerentele deciziei nr XX/2007. Astfel, s-a statuat asupra competentei instanței de judecata sa soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite o dată cu examinarea caii de atac exercitate împotriva dispoziției de respingere a notificării, apreciindu-se ca este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. În virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, asupra restituirii. Iar, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat. Însă, în analiza făcută în anul 2007, instanța suprema a avut în vedere acele situații în care termenul legal de soluționare a notificărilor expirase.
Or, în urma adoptării de noi soluții legislative pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, asumându-și observațiile Curții Europene a Drepturilor Omului, autoritățile române au stipulat un nou termen. În atare situație, nimic nu mai îndreptățește instanța de judecata sa analizeze conduita unității deținătoare în soluționarea unei notificări.
Soluția edictata de legiuitorul roman este în echilibru cu principiile de analiza impuse de CEDO, care sublinia, în aceeași hotărâre pilot, că nu trebuie pierdut din vedere faptul ca Romania se confruntă cu un mare număr de cereri de restituire sau de despăgubire provenite de la foști proprietari sau de la moștenitorii acestora, iar la acest număr mare, se adaugă și cerința unei despăgubiri integrale impusă de legile în vigoare. Din acest motiv, i-a fost permis statului român să aleagă liber, în mod suveran mijloacele prin care să îndeplinească obligațiile sale juridice, sub controlul Comitetului Miniștrilor.
Luând act atât de volumul mare de cauze, dar și de disfuncționalitatea mecanismului de restituire în natura ori prin echivalent, Curtea a reiterat obligația statului membru de a garanta, prin măsuri legale și administrative adecvate, respectarea dreptului de proprietate al tuturor notificatorilor „prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză”.
Pentru toate aceste considerente, văzând contextul normativ actual, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamanți este devenită prematură, instituirea unui termen legal în vederea soluționării administrative a notificării, neputând fi ignorată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 13.09.2013 au declarat recurs reclamanții D. M., D. D., D. E. C., D. P. I. și S. T., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 10.01.2014.
În motivarea recursului, recurenții – reclamanți au arătat că sentința pronunțată de Tribunal este nelegală, încălcând principii fundamentale de drept (neretroactivitatea legii) prin aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr.10/2001 și a Legii 165/2013.
Astfel, în ceea ce privește incidența în cauza dedusă judecății, a dispozițiilor art. 4, art. 33, 34 și 35, art.1 alin (3) din Legea 165/2001, cu referire la termenele instituite prin aceste prevederi, precum si prevederile art. 4 care prevăd că dispozițiile Legii nr.165/2013 se aplică și proceselor aflate pe rolul instanțelor, arătă că prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/20 13, fiind introdusă sub imperiul Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005 și nu în ultimul rând a Deciziei nr.XX12007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Am procedat la învestirea instanței, raportat la dispozițiile legale în vigoare la acel moment (iunie 2010) și am fost motivați de nepăsarea autorităților care au depășit termenele legale care condiționau soluționarea notificării la data introducerii cererii, autorități care, învestite fiind cu soluționarea notificării în anul 2001, a refuzat să soluționeze notificarea până în prezent.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr.XXl2007 că instanțele de judecată pot proceda la soluționarea pe fond a notificărilor și a statuat că . sunt aplicabile disp. art. 25 din Legea 10/2001, raportat la obligația pe care o au entități le învestite cu soluționarea notificării în conformitate cu dispozițiile art.26 din aceeași lege specială de reparație.
Din această perspectivă, la momentul introducerii acțiunii prin care solicită instanței soluționarea notificării, termenul de 60 de zile fusese depășit - de altfel nici în perioada următoare pârâtul nu a emis Dispoziția -, astfel încât interesul reclamanților era născut, actual și legitim. De asemenea, soluționarea notificării pe cale judiciară nu era condiționată de alte termene sau proceduri prealabile, astfel încât nu se putea invoca o prematuritate a cererii.
Totodată, este evident că, prin introducerea cererii de chemare în judecată a ales modalitatea permisă de lege (Decizia XXl2007 a ÎCCJ) pentru soluționarea notificării, înțelegând să nu mai insistă în procedura administrativă.
Legea nr.165/2013 stabilește prin art.33-34, termene în interiorul cărora se pot soluționa notificările formulate în baza Legii nr.10/2001, dar nu abrogă dispozițiile art.25 și 26 din Legea nr.10/2001, singurul element de schimbare fiind modificarea art.31 referitor la recalcularea valorii acțiunilor în raport de măsurile instituite de Legea nr.165/2013. Ca lege specială, reglementează" măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist", altfel spus, modalitățile de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite, al căror drept la reparație a fost recunoscut și analizat în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001.
Dispozițiile art.4 din Legea nr.165/2013 - privind aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată - trebuie interpretate corelat cu întregul act normativ, astfel încât rezultă cu evidență că, cererile aflate pe rolul instanțelor se vor soluționa în concordanță cu noua lege atunci când se stabilește modalitatea de despăgubire.
Astfel, în raport de obiectul principal al cererii noastre - soluționarea notificării prin recunoașterea calității noastre de persoane îndreptățite și a posibilităților de restituire -, Legea nr. 165/2013 poate avea incidență doar pe aspectul stabilirii modalității efective de despăgubire, chestiune care ține de dreptul substanțial, nefiind astfel o lege de procedură judiciară. De altfel, termenele stabilite prin această lege sunt aplicabile în procedura administrativă, Interpretarea separată a art.4 din Legea 165/2013, raportat la însăși domeniul de aplicare a legii, astfel cum este definit în titlu, impune aplicabilitatea acestor dispoziții legale doar în procesul de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, respectiv procedurilor de stabilire a măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor ale căror cereri au fost formulate și depuse în termenul legal.
Această interpretare este indusă și de faptul că nici una din dispozițiile Legii 10/2010, nu a fost abrogată sau modificată, înțelegând prin aceasta că dispozițiile art.25 din această lege, rămân în continuare aplicabile, astfel că în procedura administrativă, obligativitatea unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau, după caz prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.23 din Legea nr.10/2001, subzistă în continuare.
Cererea de chemare în judecată, aflată pe rolul Tribunalului din anul 2010, a avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării originare, iar faptul că în curs de judecată a fost adoptată Legea nr.165/2013, care reglementează alte termene și condiții decât cele de la momentul formulării și înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condițiile art. 4 din această nouă lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivității legii.
Doctrina prezintă neretroactivitatea legii ca fiind una din principalele exigențe ale principiului securității juridice în statul de drept. Astfel, s-a reținut că, prin consacrarea sa constituțională, principiul neretroactivității legii a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci și pentru legiuitor, care este ținut deopotrivă să-I respecte în procesul de legiferare. Neretroactivitatea legii constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, a libertății și siguranței persoanei. 1
Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Acest principiu de drept, consacrat în alin 2 al art. 15 din Constituție, este legat de o incontestabilă tradiție, actualitate și justiție, aplicarea sa împiedicând și sancționând în același timp acțiuni deviante, contrare ordinii de drept, care ar permite unei legi să producă efecte retroactiv, pentru fapte si situații care fac obiectul unor judecăți promovate în temeiul unei legi vechi.
În aceste condiții, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o în cadrul ordinii de drept în vigoare, anterioară intrării în vigoare a unei legi care reglementează o altă conduită, în condițiile în care nu putea să prevadă o reglementare viitoare de către legiuitor.
Faptul că, în luna mai 2013 a intrat în vigoare Legea 165/2013 care stabilește la art. 33 noi termene pentru entități le învestite de lege cu obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii 10/2001, nu este de natură a "bloca" judecarea cererii de chemare în judecată promovată sub imperiul vechii legi - în vigoare și în prezent, ci doar de a stabili noi coordonate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii, prin raportare la modalități le prevăzute de noua lege.
Tribunalul citează în considerentele sale Hotărârea pilot din Cauza M. A. și alții contra României, pentru a motiva legalitatea măsurilor luate de autoritățile Statului prin stabilirea unor termene pentru toate etapele administrative precum și libertatea Statului de a alege măsurile legislative pentru respectarea art.46 din Convenție, măsuri ce trebuie integrate în ordinea juridică internă.
Toată această expunere nu justifică însă aplicarea retroactivă a dispozițiilor Legii nr.165/2013, cu privire la aspecte ce cad sub incidența vechii legi în ceea ce privește soluționarea pe cale judiciară a cererilor de restituire. De altfel chiar textele citate au în vedere ceea ce se recomandă pentru viitor și ce măsuri urmează să ia S. pentru despăgubirea efectivă a persoanelor îndreptățite.
Astfel, din analiza textelor citate rezultă preocuparea Curții pentru adoptarea de urgență a unor "măsuri cu caracter general care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză". Curtea nu recomandă măsuri care să încalce principii fundamentale de drept sau drepturi constituționale ci doar apreciază că este imperativ ca S. să ia măsuri eficiente care să deblocheze procedurile de restituire și de acordare efectivă a măsurilor reparatorii.
Chiar dacă Tribunalul împărtășește considerentele Curții Constituționale în ceea ce privește aplicabilitatea noii legi "paralel" cu legile proprietății (Legea nr.18/1991, Legea nr.1/2000 și Legea nr.10/2001), nu expune argumentele juridice care să motiveze respingerea unei acțiuni înregistrată pe rolul instanței sub incidența unei legi în vigoare, ca "devenită prematură" ca urmare apariției unei legi care nu prevede modificări procedurale pentru judecarea cererilor de chemare în judecată.
Soluționarea notificării pe cale judecătorească, astfel cum au solicitat prin cererea noastră, se poate face în temeiul Legii nr.10/2001 sub aspectul recunoașterii dreptului, urmând ca acordarea efectivă a despăgubiri lor pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură să se dispună în raport de Legea nr.165/2013
Prin urmare, o interpretare corectă a dispozițiilor Legii nr.165/2013 nu atrage și nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii noastre de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de legislația în vigoare la momentul introducerii cererii - respectiv Legea nr.10/2001, neabrogată, și Decizia nr.XXl2007 a ICCJ. Cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile legale care nu fac obiectul modificării sau abrogării prin Legea nr.165/2013, motiv pentru care excepția prematurității este neîntemeiată.
Având în vedere motivele expuse, solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei la instanța de fond pentru continuarea judecății.
La data de 05.03.2014 intimata – pârâtă Comisia Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare prin care invocă excepția prematurității cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți.
În motivarea întâmpinării, intimata – pârâtă arată, referitor la obligarea pârâtului M. București prin Primar General să trimită dosarul direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că prin Titlul VII din Legea nr.247/2005 au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire.
Totodată trimiterea dosarelor de despăgubire era reglementată cu respectarea dispozițiilor art.16 alin.21 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, conform cărora dispozițiile emise de către unitatea deținătoare și întreaga documentație aferentă acestora se transmiteau către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.
Așa cum a arătat mai sus, art.16 alin. 21 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevedea ca "dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubiri/or, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."
Menționează faptul că, în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013, a fost publicată Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.
Potrivit acestui act normativ, a fost înființată Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Conform art.16 din Legea nr.165/2013 cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art.21 alin. (6) și (7).
Totodată precizează faptul că potrivit noilor dispoziții legale în vigoare - art.21 din Legea nr.165/2013 dosarele de despăgubire se înaintează mai întâi prefecturilor în vederea acordării avizului de legalitate, după care vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Naționale.
Ulterior înaintării dosarului de despăgubire, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de validare/invalidare în termen de 60 de luni de la data înregistrării dosarului de despăgubire în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Până atunci, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și implicit Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații lega le sau convenționale.
Or, cum nu există vreo obligație în acest sens în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța nu poate obliga o parte la o prestație imposibil de adus la îndeplinire.
Solicită să se constate că cererea introductivă de instanță formulată de către reclamanți este prematur introdusă, iar în subsidiar neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Ca urmare a publicării Legii nr.165/2013 în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art.4 din noua lege, conform căruia: „dispozițiile prezentei legi se aplică (…) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Așa cum a precizat mai sus, a fost înființată Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Conform art.17 alin.1 lit.a - b din lege, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.
În privința termenului în care Comisia Națională are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, face precizarea că art.34 alin. (1) stabilește un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi.
Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art.35 alin.(2), persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale.
Din analiza coroborată a celor două texte de lege ante-menționate, apreciază că legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen prohibitiv și absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar, pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) și absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca fiind prematur formulată.
În subsidiar, având în vedere prevederile Legii nr.165/2013, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum a precizat anterior, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, întreaga procedură de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr.10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia.
Întrucât noua legislație a abrogat prevederile din titlul VII al Legii nr.247/2005 care reglementau emiterea de către CCSD a deciziilor conținând titlul de despăgubire, precum și condițiile și termenele de valorificare a acestora, a fost instituită o nouă procedură privind soluționarea dosarelor de despăgubire.
Astfel, potrivit prevederilor art.1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013: "În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte",
Potrivit prevederilor art.17 alin.(1) lit.a și b, precum și art.21 - 26 din lege, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea, în tot sau în parte, de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de despăgubiri).
Învederează onoratei instanțe faptul că, numai în situația în care dosarul este validat de către CNCI, aceasta emite o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv (art. 21 alin. (9) din lege).
Totodată, potrivit prevederilor art.21 alin.(6) din Legea nr.165/2013, "evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale va labile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu."
Așadar, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, este obligată să pună în aplicare dispozițiile legale adoptate de legiuitor, respectiv prevederile art.1, art.17 și art.21 - 26, care prevăd expres: compensarea prin puncte a imobilelor, validarea/invalidarea de către Comisia Națională și evaluarea imobilelor potrivit grilei notariale.
Cu privire la cuantumul ce va fi stabilit în cuprinsul deciziei de compensare, face următoarele precizări:
Așa cum mai sus am menționat, evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat.
Învederează onoratei instanțe faptul că, pe site-ul www.anrp.gov.ro sunt publicate grilele notariale aferente anului 2013.
Având în vedere noile modificări legislative aduse de Legea nr.165/2013, solicitarea de emitere a titlului de despăgubire, nu își mai găsește aplicabilitatea, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca fiind nefondat.
Cu privire la solicitarea de plată a cheltuielilor de judecată, solicită respingerea ca neîntemeiate, având in vedere aspectele prezentate in cuprinsul acestei întâmpinări.
Având in vedere aspectele expuse, precum și prin raportare la modificările aduse cadrului legislativ privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, solicită respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurenții reclamanți D. M., D. D., D. E.-C., D. P.-I. și S. T. împotriva Sentinței Civile nr. 1227/2013 pronunțată de Tribunalul București, in dosarul nr._, urmând ca aceasta să fie menținută ca fiind legală și temeinică.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, Legii nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G nr.4/2012, aprobată prin Legea nr.117/2012, Legea nr.165/2013, art. 115 și următoarele din Codul de Procedura Civilă.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:
Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că s-a formulat o singură critică relativă la soluția de respingere ca prematură a cererii de chemare în judecată față de prevederile legii 165/2013, întemeindu-se pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, susținând în esență, încălcarea principiului retroactivității și aplicarea greșită a dispozițiilor legii 165/2013.
În ceea ce privește acest motiv de reformare întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Problema care se ridică în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procesului prin adoptarea Legii nr. 165/2013, este aceea a aplicării legii în timp.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, un drept al reclamantului de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea (posibilitate recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007), iar Legea nr. 165/2013 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
Curtea are, totodată în vedere și dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate și care stabilesc că „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.
În primul rând, în lumina considerentelor de ordin teoretic expuse anterior (pct. I.1.), analiza incidenței în cauză a prevederii legale citate se face în funcție de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Or, Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013, iar reclamantul a sesizat instanța în prezenta cauză la data de 25 06 2010.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie o regulă tranșantă: actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiul aplicării imediate a legii noi legea noua se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Pe cale de consecință, ar exista retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, și aceasta indiferent dacă legea nouă: - adaugă un efect juridic nou (o sancțiune nouă), neprevăzut de legea în vigoare la data ivirii situației juridice (încheierea actului, săvârșirea faptului etc.); - modifică un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche; - suprimă, în tot sau în parte, efectele juridice ale actului (faptului), fie și numai pentru viitor, atașând, iarăși, consecințe diferite (mai „reduse”) decât cele instituite de legea nouă.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială) - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificator - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune - nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.
Concluzia contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
Și de această dată, interpretarea sistematică a art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin prisma regulilor instituite de art. 6 noul Cod civil, conduce la înlăturarea tezei susținute de recurentul pârât.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „ S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…). Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.
De aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Pe cale de consecință, în considerarea tuturor aspectelor învederate în cele ce preced, Curtea reține că adoptarea unei interpretări contrare ar fi de natură să încalce principiul neretroactivității legii, ceea ce ar conduce la încalce dreptul notificatorilor la un proces echitabil, astfel cum este consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite recursul și va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții – reclamanți D. M., D. D., D. E. – C., D. P. - I. și S. T., împotriva sentinței civile nr.1227 din data de 14.06.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GREFIER
S. R.
Red IS
Tehnored. C.S./I.S.
Ex.2/21.03.2014
T.B.Secția a V-a Civilă – C.B.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 51/2014. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 475/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
