Revendicare imobiliară. Decizia nr. 475/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 475/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-11-2014 în dosarul nr. 30871/3/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 475 A
Ședința publică din data de 26.11.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - LIVIU-EUGEN FĂGET
JUDECĂTOR - M. STELUȚA C.
GREFIER - F. J.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă N. F., în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primar, cauza având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, având în vedere cererea depusă astăzi prin serviciul registratură de către apărătorul apelantei-reclamante N. F., avocat D. R., care solicită judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 Cod procedură civilă, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Constată că prin cererea înregistrată la data de 18.09.2013, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamantul Gross A. L., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a solicitat instanței să dispună, în temeiul dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționarea pe fond a notificărilor nr. 2648/12.04.2001, în baza căreia s-a constituit dosarul nr. 1301/21.05.2001, și nr. 2900/14.09.2001, în baza căreia s-a constituit dosarul nr._/17.09.2001, privind restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 150 m.p. și construcția aferentă, situat în București, Calea Floreasca nr. 200, sector 1, și în consecință, obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea Floreasca nr. 200, sector 1.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Notificările înregistrate la Primăria Municipiului București sub nr. 2648/ 12.04.2001 și nr. 2900/14.09.2001 numita N. F. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de 150 m.p. și construcția aferentă situat în București, Calea Floreasca nr. 200, sector 1, imobil ce a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului.
A menționat că, deși în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natura, cererile formulate în baza Legii nr. 10/_ privind imobilul din București, Calea Floreasca nr. 200, sector 1, nu au fost soluționate timp de doisprezece ani de zile, termen ce nu poate fi considerat rezonabil, în conformitate cu jurisprudența instanței europene de contencios a drepturilor omului.
Reținând nesoluționarea notificării timp de peste zece ani de la înregistrare, consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum au fost interpretate prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 37/2006 publicată în M.Of. nr. 764/12.11.2007, prin care s-a statuat că în cazul în care unitatea deținătoare sau investita cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /.../ ca instanța investită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură/echivalent”. . caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul soluționării cererii, or un astfel de refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru ca nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței.
În fapt, a arătat că imobilul în litigiu a aparținut numiților B. M. și B. P. (socrii notificatoarei), astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Grefa Tribunalului Ilfov - Secția notariat sub nr. 3829 din 2 martie 1938. La decesul proprietarilor, dreptul de proprietate asupra imobilului a fost transmis moștenitorilor, printre care și soțului notificatoarei, N. V., iar după decesul acestuia din urmă, drepturile de moștenire s-au transmis către șotia supraviețuitoare, N. F..
A menționat că imobilul a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului în temeiul Deciziei nr. 1009/12.8.1974, ca urmare a Decretului nr. 139/24.06.1974, în vederea realizării unor lucrări de sistematizare a zonei, lucrări care ulterior nu s-au demarat nici până în decembrie 1989. Ca atare, în temeiul disp. art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, urmează să se constate caracterul abuziv al trecerii imobilului notificat în proprietatea statului.
A mai arătat că imobilul este liber de orice fel de sarcini, putând fi restituit în natură. În consecință, în soluționarea pe fond a notificărilor, instanța este învestită cu o cerere privind constatarea calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a acestui imobil.
De asemenea, a arătat că în temeiul contractului de cesiune autentificat sub nr. 274/7.09.2013 de B.N.P. „P. M.”, intervenit între notificatoarea N. F. și reclamantul Gross A. L., reclamantul s-a subrogat în drepturile și obligațiile petentei N. F. în privința imobilul în litigiu.
La data de 22.11.2013, prin serviciul registratură, a depus întâmpinare pârâtul M. București prin Primarul General (f. 59-60), prin care a invocat excepția de prematuritate a cererii față de . Legii nr. 165/2013.
Prin sentința civilă nr.185/13.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s-a admis excepția prematurității; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Gross A. L. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca prematur formulată.
Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prezenta acțiune are ca obiect constatarea calității de persoană îndreptățită și restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea Floreasca nr. 200, sector 1.
Așadar, prin promovarea prezentei acțiuni se tinde spre soluționarea pe fond a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul solicitând de altfel „soluționarea pe fond a notificărilor nr. 2648/12.04.2001 …. și nr. 2900/14.09.2001 privind restituirea în natură a imobilului”.
Tribunalul a reținut dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit cărora: (1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri; (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014; (3) Entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Datele transmise de entitățile învestite de lege vor fi centralizate și publicate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1).
Ca atare, tribunalul a constatat că Legea nr. 165/2013 a acordat un termen pârâtului pentru soluționarea notificării, termen care la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată nu se împlinise, astfel încât acțiunea apare ca fiind prematur introdusă, dreptul reclamantului de a se adresa tribunalului pentru cenzurarea refuzului pârâtului de a soluționa cererea acestora fiind afectat de un termen legal suspensiv.
În acest context, se impune menționarea faptului că prezenta acțiune a fost formulată după . Legii nr. 165/2013 (20.05.2013), respectiv la data de 16.09.2013, astfel că dispozițiile acestei legi sunt aplicabile în cauză, potrivit art. 4 care prevede că: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Așadar, după . Legii nr. 165/2013, reclamantul se află în situația de a fi îndeplinit un act de procedură care nesocotește termenul prohibitiv instituit de prevederile art. 33 în favoarea pârâtului, conduită care transformă actul într-unul prematur, concluzie ce se desprinde din prevederile art. 4 mai sus citate, potrivit cu care actul normativ se aplică și notificărilor nesoluționate încă în procedura administrativă.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor convenționale, tribunalul constată că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată tocmai în contextul pronunțării Hotărârii C.E.D.O. în cauza pilot M. A. și alții contra României, în care Curtea a criticat lipsa instituirii unor termene pentru analizarea dosarelor de către Comisia Centrală, acesta fiind considerat un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire. Din moment ce însăși Curtea europeană a stabilit ca direcție de urmat în adoptarea unei noi legislații în materie, instituirea unor termene pentru soluționarea dosarelor, tribunalul consideră că nu s-ar putea invoca eventuala neconvenționalitate a dispozițiilor menționate.
Pe de altă parte, după expirarea termenului legal prevăzut de art. 33 alin. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013, reclamantul poate sesiza instanța, în condițiile în art. 35 alin. 2 și 3 din lege, având în vedere evident și considerentele Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, numai după expirarea termenului de 36 de luni (acesta interesează în cauză), dacă entitatea învestită nu emite decizia, persoana ce se consideră îndreptățită poate sesiza tribunalul în termen de 6 luni de la expirarea acestui termen prevăzut pentru soluționarea notificărilor, caz în care tribunalul se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013.
Împotriva sentinței civile nr.185/13.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă a declarat apel reclamanta N. F., care consideră că interpretarea primei instanțe încalcă liberul acces la justiție și creează o situație juridică discriminatorie față de notificatorii care s-au adresat instanțelor anterior Legii nr.165/2013; apelanta consideră că termenele acordate de legiuitor la art.33 din lege entităților ce trebuie să soluționeze notificările sunt termene de recomandare până la care se impune epuizarea dosarelor nesoluționate, ceea ce nu înseamnă că notificatorii sunt obligați să aștepte ultima zi a termenului pentru a primi o soluție, intenția legiuitorului de urgentare, iar nu de temporizare a rezolvării notificărilor.
Apelul nu este fondat.
Curtea apreciază că soluționarea pe fond, directă, a notificării de către instanțe, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea legii prin decizia XX/2007 pleacă de la premisa echivalării refuzului entității investite cu notificarea de a o rezolva în termenul prevăzut de lege, cu o respingere a respectivei notificări.
Prin urmare, pentru a se afla în situația premisă, apelanta reclamantă trebuie să probeze că intimata pârâtă a refuzat/nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut de lege.
Or, în prezent, art.33 din Legea nr.165/2013 a stabilit în favoarea intimatei niște termene certe în vederea rezolvării notificărilor nesoluționate încă, termene care nu s-au împlinit și, nefiind împlinite, nu se poate vorbi despre refuzul soluționării în termen a notificării, pentru a-l echivala unei respingeri.
Este adevărat că anterior apariției legii nr.165/2013 s-ar fi putut vorbi despre un altfel de refuz, însă, în considerarea situației specifice în care se aflau entitățile investite cu notificări și numărului mare de dosare, legiuitorul a considerat oportun să acorde un nou termen, ceea ce scoate respectivele entități din ipoteza refuzului nejustificat.
Această reglementare nu împiedică accesul liber la justiție, întrucât în cazul refuzului rezolvării notificării în termenul legal reclamantei nu i se refuză posibilitatea intentării unei acțiuni precum cea de față, însă numai la momentul la care se împlinește termenul la care se naște dreptul la acțiune, adică termenul până la care debitorul obligației de soluționare a notificării are posibilitatea de a o îndeplini.
Pe de altă parte, în ceea ce privește situația discriminatorie creată în raport cu persoanele care au acționat anterior apariției Legii nr.165/2013, Curtea apreciază că această situație este una creată prin lege, iar o lege nu poate fi considerată „nelegală” și, prin urmare, discriminatorie, decât în măsura în care este declarată ca atare în cadrul controlului de constituționalitate.
În baza art.480 Cod procedură civilă va fi respins apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă N. F. prin mandatar Gross A. L. cu domiciliul ales în București, sector 2, la av. R. D., ..21 împotriva sentinței civile nr.185/13.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primarul General cu sediul în București, sector 6, Splaiul Independenței nr.291 – 293.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 noiembrie 2014.
Președinte Judecător
L. E. F. M. Steluța C.
Grefier
F. J.
RED.LEF
Tehnored.MȘ/ 4 ex.
28.11.2014
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 401/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1176/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
