Acţiune în constatare. Decizia nr. 1326/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1326/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 43715/3/2006*
Dosar nr._
(935/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1326
Ședința publică de la 22.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IOANA BUZEA
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta-pârâtă C. E., împotriva deciziei civile nr. 151 A din 07.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți I. E. și I. G..
Cauza are ca obiect – acțiune în constatare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 08.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 15.09.2014 și apoi la 22.09.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20.02.2002, sub nr.3116/2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanții I. G. și I. E. au chemat în judecată și personal la interogatoriu pe C. E., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate valabilă vânzarea prin chitanță a 300 m.p. de teren situat în ., ..3, intervenită între reclamanți și C. G., actualmente decedat, la data de 11.08.1976, și pe cale de consecință să fie pronunțată o sentință care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, opozabilă pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 11.08.1976, au cumpărat cu chitanță sub semnătură privată, în prezența unor martori, 300 m..p. teren, situat în satul P., ..3, întrucât la acel timp nu se făceau acte autentice. Terenul era proprietatea vânzătorului în baza actului autentic nr. 3593./1956 al notariatului de Stat 1 Mai, vânzare pentru care reclamanții au plătit la data încheierii chitanței suma de 7.000 lei.
S-a susținut că succesoarea vânzătorului nu recunoaște în prezent actul de vânzare-cumpărare încheiat de tatăl său, ceea ce i-a obligat pe reclamanți să introducă prezenta acțiune.
Prin sentința civilă nr.3955/17.04.2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr.3116/2002, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de pârâtă, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții I. E. și I. G. și pe pârâta C. E., în favoarea Judecătoriei B..
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr.3671/2002, care la data de 04.02.2003 a pronunțat sentința civilă nr.268/04.02.2003, prin care a admis acțiunea formulată de reclamanții I. G. și I. E., împotriva pârâtei C. E.; a constatat că la data de 11.08.1976 defunctul C. G. a vândut reclamanților suprafața de 300 mp de teren, situată în ., ..3, Jud. Ilfov, cu suma de 7000 lei; a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru suprafața de teren de 300 mp; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.860.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, deși pârâta nu a recunoscut înscrisul sub semnătură privată invocat de reclamanți în acțiune, din expertiza criminalistică nr.362/23.12.2002 a rezultat că semnătura vânzătorului de pe chitanța datată 11.08.1976 a fost executată de autorul pârâtei, C. G..
Pe baza acestei expertize și a celuilalt material probator administrat în cauză, instanța a apreciat ca fiind dovedită în cauză încheierea între reclamanți și autorul pârâtei a unei convenții de vânzare-cumpărare privind terenul menționat în acțiune, în suprafață de 300 m.p.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. E., prin decizia civilă nr.2047/16.10.2003, pronunțată de Tribunalului București Secția a V-a Civilă, în dosarul nr. 1571/2003, s-a admis apelul, a fost schimbată în tot sentința instanței de fond, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată și au fost obligați intimații la 1.460.000 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, deși între reclamanți și autorul pârâtei a intervenit la data de 11.08.1976 o convenție privind vânzarea-cumpărarea terenului în suprafață de 300 m.p. situat în ., ..3, județ Ilfov, în apel s-a depus la dosar o altă chitanță de vânzare-cumpărare, în copie certificată, prin care reclamanții I. G. și E. au revândut autorului pârâtei terenul pe care-l cumpăraseră anterior de la acesta.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 199/15.02.2005, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosar nr.3268/2004, s-a respins recursul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că unica critică formulată de recurenți împotriva deciziei instanței de apel o reprezintă încălcarea dispozițiilor art.244 alin.1 pct.2 C.proc.civ. și este nefondată, deoarece din înscrisurile depuse la dosar nu se poate deduce dacă s-a început sau nu urmărirea penală împotriva reclamanților pentru comiterea vreunei acțiuni în legătură cu înscrisul nou invocat în apel, datat 11.08.1976, situație în care instanța de apel nu avea, conform textului de lege menționat mai sus, obligația de a suspenda judecarea cauzei.
Și împotriva deciziei instanței de recurs au formulat cerere de revizuire recurenții reclamanți, iar prin decizia civilă nr.284A, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, s-a admis cererea de revizuire, s-a schimbat în tot decizia nr.2047/16.10.2003, pronunțată de Tribunalului București Secția a V-a Civilă, în sensul că s-a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 268/04.03.2003 a Judecătoriei B., ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de retractare a constatat că revizuienții au solicitat în baza art.322 pct.4 C.proc.civ. constatarea falsului înscrisului prin care pârâta pretindea că reclamanții ar fi înapoiat terenul pe care-l cumpăraseră de la autorul acesteia și ar fi primit înapoi prețul de 7.000 lei, iar prin sentința civilă nr.1997/8.04.2009, irevocabilă prin decizia civilă nr.259R/15.02.2010 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că cererea este întemeiată, iar înscrisul invocat este rezultatul unui fals.
Reținând că cererea de revizuire este întemeiată și, pe cale de consecință, reanalizând apelul declarat de către apelanta pârâtă împotriva sentinței instanței de fond din data de 04.02.2003, prin care se admisese acțiunea reclamanților și se constatase valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare dintre aceștia și autorul pârâtei, instanța de retractare a reținut în continuare că nu există motiv de schimbare a acestei sentințe, apelul urmând a fi respins ca nefondat.
Și împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. E., iar prin decizia civilă nr. 1051R/30.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ s-a admis recursul; a fost casată în parte decizia civilă nr. 284/04.04.2011, pronunțată în dosarul_ de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 268/04.03.2003 a Judecătoriei B.; s-au menținut dispozițiile privind admiterea cererii de revizuire.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în rejudecarea apelului ca urmare a admiterii cererii de revizuire, era necesar să fie analizate toate motivele de apel invocate de către apelanta pârâtă C. și să i se permită acesteia să administreze probele necesare pentru dovedirea susținerilor sale vizând existența unei suprapuneri între terenul care formează obiectul prezentei cauze și cel pentru care a fost emis Ordinul Prefectului nr.1062/2005, cu privire la caracterul translativ al chitanței sub semnătură privată și cu privire la susținerea recurentei că terenul litigios nu se afla în proprietatea autorului său.
Mai mult de atât, având în vedere că a trecut o perioadă îndelungată de la pronunțarea sentinței apelate, instanța de recurs a apreciat că era necesar să se administreze probe și cu privire la stabilirea situației juridice a terenului, respectiv să se solicite relații de la Serviciul de cadastru și Publicitate Imobiliară sau de la alte instituții ale statului.
S-a menționat că, în rejudecarea apelului, instanța va aprecia dacă este sau nu necesară administrarea probei cu expertiză topografică pentru identificarea terenului în litigiu și stabilirea poziției acestuia în prezent prin indicarea laturilor și vecinătăților.
În rejudecare, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, iar la termenul de judecată din data de 24.05.2013, tribunalul a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, prescripția dreptului la acțiune.
Prin decizia civilă nr.151/A/07.02.2014, tribunalul a respins apelul formulat de apelanta pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că la data de 11.08.1976, între autorul apelantei pârâte C. G., în calitate de vânzător, și reclamantul I. G. - căsătorit cu I. E. - în calitate de cumpărători, s-a încheiat o chitanță de vânzare cumpărare prin care C. G. vindea soților I. terenul în suprafață de 300 mp situat în .. 3, pentru suma de 7000 lei. Se menționa că terenul este deținut de vânzător în baza actului de proprietate autentificat sub nr. 3593/1956 eliberat de Notariatul de stat al Raionului 1 Mai. Din punct de vedere juridic, înscrisul sub semnătură privată încheiat între părți nu este translativ de proprietate, neîndeplinind condiția formei autentice, însă în baza principiului conversiunii actelor juridice, are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare.
Anterior acestei tranzacții, autorul pârâtei încheiase cu reclamanții, în anul 1974, un antecontract prin care le-a vândut un alt teren în suprafață de 400 mp, situat în ..
În anul 2001 reclamantul I. G. a obținut în baza Legii nr.18/1991 titlu de proprietate pentru terenul în suprafață de 480 mp situat în Comuna Voluntari, ..2.
La rândul său, pârâta a obținut pe parcursul litigiului Ordinul Prefectului nr. 1062/2005, prin care s-a constatat dreptul de proprietate privată pentru terenul în suprafață de 1063 mp situat în Voluntari, .. 47.
În examinarea motivelor de apel, Tribunalul a dispus efectuarea unei expertize specialitatea topografie, prin care să se identifice terenul în litigiu în raport de actul de proprietate indicat în cuprinsul chitanței, de planurile cadastrale din acel moment, stabilirea amplasamentului suprafeței de_ m.p. menționați în actul de proprietate nr. 3593/1956 eliberat de Notariatul de Stat Raionul 1 Mai, respectiv sentința civila 2154/1956, să se stabilească dacă terenul ce face obiectul litigiului face parte din suprafața de_ m.p. S-a solicitat expertului să precizeze dacă există suprapunere între terenul revendicat și cel pentru care s-a emis Ordinul Prefectului nr.1062/2005.
Din expertiza efectuată instanța a reținut că terenurile cumpărate de la autorul pârâtei sunt alăturate, situate pe latura de est unde se află în prezent terenul ocupat de apelantă. Terenul în litigiu, în suprafață de 300 mp este compus din suprafața de 77 mp ce se află în curtea reclamanților intimați și 223 mp ce se află în curtea apelantei.
De asemenea, s-a constatat că există suprapunere parțială între terenul de 300 mp și terenul menționat în Ordinul Prefectului nr.1062/2005, respectiv pentru suprafața de 223 mp. O altă concluzie a expertizei însușită de ambele părți a fost în sensul că terenul în litigiu provine din terenurile dobândite de autorul apelantei în baza actului de vânzare cumpărare din 1956.
Având în vedere concluziile expertizei, tribunalul a apreciat că susținerile apelantei în sensul că terenul din litigiu nu reprezenta parte a proprietății autorului său nu pot fi reținute. În cauză, din probele administrate a rezultat că pentru terenul în litigiu, autorul pârâtei deținea titlu de proprietate, condiție esențială pentru a se putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract, iar pârâta, în calitate de succesoare a acestuia are legitimare procesuală pasivă într-o astfel de acțiune.
În ceea ce privește motivul de apel legat de numărul poștal, Tribunalul a reținut adresa Primăriei Voluntari din care rezulta că pe . regăsesc numere poștale, atât cu soț, cât și fără soț pe ambele părți - fila 16 primul dosar apel. Așadar susținerile apelantei în sensul că vânzarea nu a avut loc întrucât terenul de la nr.3 nu poate fi amplasat pe aceeași parte cu gospodăria reclamanților situată la nr.2 s-a apreciat de tribunal că nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât terenul a fost identificat prin expertiză
Având în vedere probele administrate, Tribunalul a apreciat că motivele de apel formulate de apelantă nu sunt întemeiate, fiind îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare, în lumina principiului executării în natura a obligațiilor.
În ceea ce privește posesia terenului, tribunalul a constatat că problema interesează din punct de vedere al termenului de prescripție în care poate fi introdusă acțiunea.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză din care rezultă că parte din teren se află în posesia apelantei, tribunalul a invocat ca motiv de apel de ordine publică prescripția dreptului la acțiune, încuviințând părților să administreze probe pe acest aspect.
Pe baza acestor probe, s-a reținut că acțiunea reclamanților a fost introdusă în anul 2002, anterior obținerii ordinului prefectului de către pârâtă. Aceștia au declarat în fața instanței că au stăpânit la momentul sesizării instanței terenul în litigiu, însă ulterior pârâta i-a împiedicat să-l mai folosească. Apelanta la rândul său a susținut prin motivele de apel că reclamanții nu au avut niciodată posesia terenului. Martorii audiați pe starea de fapt au redat starea conflictuală dintre părți care și-au disputat acest teren, tensiunile apărând după decesul autorilor pârâtei. Tribunalul a apreciat credibilă mărturia lui N. C., reținând că se coroborează cu celelalte probe. S-a apreciat că, este cert faptul că autorul pârâtei a încheiat cu reclamanții două chitanțe de vânzare, terenul de 300 mp fiind situat așa cum declară și martorul în continuarea celui de 400 mp. Familia I. a fost în bune relații cu familia C., aspect confirmat de ambii martori, conflictul fiind generat de pârâtă care nu recunoaște vânzarea din 1976. Faptul că pârâta i-a împiedicat pe reclamanți să folosească terenul - generând incertitudine și prin prezentarea ca reală a unei chitanțe false ce a îngreunat soluționarea litigiului - astfel încât posesia asupra terenului nu a fost una deplină, s-a apreciat de tribunal că nu poate conduce la concluzia, potrivit căreia termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii s-a împlinit. Litigiul a fost declanșat în anul 2002, a presupus exercitarea unei căi extraordinare de atac, situația juridică a terenului suferind modificări prin emiterea ordinului prefectului în 2005. La acel moment, pârâta se prevala de o chitanță falsă prin care vânzarea terenului în litigiu era anulată, posesia asupra terenului era disputată, astfel încât reclamanții nu au putut obține un titlu de proprietate pe întreaga suprafață, motivul de apel invocat la punctul 2 nefiind astfel reținut de tribunal.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a dispus respingerea apelului ca nefondat, apreciind că se impune menținerea hotărârii atacate, întrucât pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare consfințește contractul astfel cum a fost încheiat între părți, chiar dacă între timp s-au produs modificări în ceea ce privește situația juridică a terenului, reclamanții având un titlu pentru suprafața de aproximativ 80 mp.
În temeiul art. 274 C.pr.civ tribunalul a obligat apelanta pârâta la plata cheltuielilor de judecata către intimații reclamanții.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta pârâtă C. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art.1 din Decretul nr.167/1958, privind prescripția.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, întemeiat în drept pe dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenta a arătat că, în raport cu data încheierii chitanței sub semnătură privată, respectiv 11.08.1976 și în raport cu faptul că, intimații reclamanți nu au avut niciodată posesia terenului în litigiu, termenul de prescripție a dreptului acestora la acțiune a început să curgă din momentul încheierii convenției, iar instanța ar fi trebuit să constate că era împlinit la data formulării acțiunii.
Contrar celor reținute de instanța de apel, numai în baza declarației martorului N. C., propus de intimații reclamanți, fără să fie avute în vedere și probele administrate de pârâți cu privire la acest aspect, susține recurenta, termenul de prescripție a început să curgă de la data încheierii între părți a chitanței sub semnătură privată și nu din anul 2005, când apelanta a obținut ordinul prefectului. Instanța nu a avut în vedere, în același sens, actele privind evidențele cadastrale, respectiv adresa Direcției de Cadastru, aflată la fila 50 din dosar, din care rezulta că intimații reclamanți au figurat în evidențele cadastrale, în ..3, cu o suprafață totală de 348 m.p., acesta fiind terenul cumpărat în anul 1974 de la autorul pârâților și nu terenul în litigiu.
S-a arătat în continuare că instanța de apel nu a motivat de ce a avut în vedere doar declarația martorului propus de reclamanți, nu și pe cea a martorului propus de pârâtă, numitul N. P., care a contrazis susținerile intimaților reclamanți și ale martorului propus de către aceștia.
Cu privire la depoziția martorului propus de reclamanți, s-a arătat că, deși acesta a susținut că reclamanții au cumpărat de la autorul pârâților, în anul 1976, suprafața de 300 m.p. teren, pe lângă cea de 400 m.p. cumpărată anterior, în anul 1974, acesta a susținut și faptul că reclamanții „nu și-au îngrădit terenul pe toate laturile”, iar apoi „că ar fi construit un gard din șipcă”, despre care nu știe când a fost demolat, în condițiile în care expertiza tehnică a constatat că între proprietăți există un gard din plasă de sârmă.
S-a arătat că declarația acestui martor, prin care se mai susținea că după ce au cumpărat, reclamanții au construit un garaj pe terenul în suprafață de 300 m.p., este contrazisă de planurile cadastrale la nivelul anilor 1985 – 1990, unde nu figurează nici o asemenea construcție.
S-a susținut că în mod greșit instanța de fond a considerat că starea conflictuală dintre părți ar fi fost provocată de recurenta pârâtă, care, după moartea autorilor săi, i-ar fi împiedicat pe reclamanți să folosească terenul, în condițiile în care reclamanții, care nu au avut niciodată posesia terenului după încheierea pretinsei chitanțe sub semnătură privată, aspect ce rezulta cu prisosință din depoziția martorului audiat la propunerea pârâților.
În continuare, s-a arătat că și prin sentința civilă nr.550/2.02.2006 pronunțată de Judecătoria B., prin care s-a respins acțiunea reclamanților I., pentru anularea ordinului prefectului emis în favoarea pârâtei C., s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că aceștia nu au figurat în evidențele registrului agricol cu suprafața de 300 m.p. aflată în litigiu, dar cu care autorii pârâților, în perioada 1951 – 1990, au figurat în registrul agricol al comunei Voluntari.
S-a mai susținut de recurentă că hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece prin aceasta s-ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, invocându-se în drept dispoz.art.304 pct.6 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate s-a arătat că, deși intimații reclamanți au solicitat să se constate valabilă vânzarea cumpărarea doar pentru suprafața de 223 m.p., din 300 m.p., cât au susținut că au cumpărat de la autorul recurentei pârâte, deoarece 77 m.p. îi obținuseră deja prin ordin al prefectului, instanța de apel, respingând apelul și menținând sentința instanței de fond, ce viza suprafața totală de 300 m.p., a dat mai mult decât s-a cerut.
În finalul motivelor de recurs, s-a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată și cu aplicarea greșită a dispoz.art.1294 C.civ., în condițiile în care vânzarea-cumpărarea intervenită prin chitanța sub semnătură privată din data de 11.08.1976, nu era valabilă.
În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că autorul recurentei pârâte, contrar celor reținute de instanța de apel, nu a deținut în proprietate terenul în litigiu, probele administrate în cauză dovedind că acesta a deținut teren numai în ..47, nu și la adresa la care este situată suprafața de teren aflată în litigiu.
Instanța a reținut greșit că expertiza tehnică efectuată în cauză ar fi concluzionat că terenul în litigiu provine din terenurile dobândite de autorul recurentei pârâte în baza actului de vânzare-cumpărare din 1956, în condițiile în care, în cuprinsul acestei probe se reținea că „în lipsa planurilor cadastrale din 1956, nu s-a putut realiza identificarea amplasamentului suprafeței de_ m.p., menționați în actul de proprietate nr.3593/1956 eliberat de Notariatul de Stat Raion 1 Mai, respectiv sentința civilă nr.2154/06.06.1956, pronunțată de Tribunalul Raion 1 Mai.
Toate acestea dovedesc, susține recurenta, că reclamanții speculează un înscris sub semnătură privată, pentru fraudarea drepturilor recurentei pârâte, respectiv dreptul de proprietate asupra suprafeței de 1063 m.p. situat în ..47, pentru care s-a emis Ordinul Prefectului nr.1062/1.08.2005.
Intimații reclamanți I. G. și I. E. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
Au susținut că au folosit terenul în litigiu până în anul 2005, când recurenta pârâtă, obținând ordinul prefectului, nu le-a mai permis să folosească terenul, iar de la această dată, terenul nu a mai fost folosit nici de ei, dar nici de recurentă, ei opunându-se expres ca alte persoane să intre pe teren.
Prin falsificarea unei chitanțe, recurenta pârâtă a încercat să inducă în eroare instanțele anterioare, iar existența garajului pe teren, încă din anul 1990, nu poate fi pusă la îndoială.
Au susținut că nu și-au restrâns niciodată acțiunea, solicitând întotdeauna pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 300 m.p. menționată în chitanța din 1976, recunoscând doar faptul că din cei 300 m.p., 80 m.p. se regăsesc deja în Ordinul Prefectului emis pe numele lor, nr.1030/2.10.2001.
În final, s-a arătat că prin negarea dreptului de proprietate al autorului său asupra terenului înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare, recurenta pârâtă dovedește încă o dată reaua sa credință, deoarece și pentru ceilalți 400 m.p. cumpărați de la același autor în anul 1974, înstrăinare pe care recurenta a recunoscut-o, actul de proprietate invocat a fost același, respectiv sentința civilă nr.2154/6.06.1954.
Analizând decizia instanței de apel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 cod procedură civilă și de criticile formulate de recurentă prin memoriul de recurs, Curtea va reține că recursul e nefundat, pentru următoarele considerente:
Criticând decizia instanței de apel, recurenta susține, în primul rând, că ar fi fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, prin calcularea termenului de prescripție a dreptului material al reclamanților la acțiune de la data emiterii Ordinului Prefectului nr. 1062/2005, în favoarea recurentei pârâte, și nu de la data încheierii promisiunii de vânzare cumpărare între aceștia și autorul recurentei.
Conform dispozițiilor legale invocate de recurentă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar potrivit art. 3 coroborat cu art. 7 din același act normativ, termenul general de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Promisiunea de vânzare cumpărare naște în beneficiul promitentului cumpărător un drept de creanță, respectiv dreptul de a încheia cu promitentul vânzător un act prin care acesta să-i transmită dreptul de proprietate asupra bunului promis, iar acțiunea pentru valorificarea în instanță a acestui drept se prescrie într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Dreptul promitentului vânzător la acțiune se naște, ca regulă, la data încheierii promisiunii de vânzare cumpărare.
De la această regulă există, însă, și excepții, situații în care termenul de prescripție începe să curgă de la o altă dată, cele mai cunoscute dintre acestea fiind cazurile de suspendare sau întrerupere a prescripției.
Conform dispozițiilor art. 16 litera a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În raport de acest text de lege și de probatoriile administrate în cauză, instanța de apel a reținut că în cauza de față, termenul de prescripție privind dreptul material al reclamanților la acțiune nu a început să curgă la data încheierii promisiunii de vânzare cumpărare, ci la data la care pârâta a contestat pentru prima dată dreptul acestora, până atunci prescripția fiind întreruptă prin recunoașterea dreptului reclamanților de autorul pârâtei, iar după decesul acestuia și până la obținerea ordinului prefectului de către pârâtă.
Criticând această soluție, recurenta pârâtă invocă în recurs, ca și în fața celorlalte instanțe, faptul că reclamanții nu ar fi avut niciodată posesia asupra terenului în litigiu, iar instanța de recurs ar fi rezolvat această problemă fără să aibă în vedere actele cadastrale, doar pe baza declarației martorului audiat la propunerea intimaților reclamanți, fără luarea în considerare a depoziției martorului propus de recurenta pârâtă și fără să motiveze de ce nu a ținut seama de depoziția acestui martor.
Recursul este, însă, o cale extraordinară de atac, ce permite părților să invoce împotriva hotărârii atacate doar motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 cod procedură civilă.
Nu se pot invoca pe calea recursului motive de netemeinicie a hotărârii, cum ar fi neanalizarea unor probe din dosar sau modalitatea greșită în care instanța anterioară a interpretat dovezile administrate în cauză, astfel cum se invocă de către recurenta pârâtă.
Singura critică ce poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de lege este cea prin care se invocă nemotivarea deciziei atacate cu privire la motivul pentru care instanța de apel nu a luat în considerare depoziția martorului propus de către recurenta pârâtă, critică ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 cod procedură civilă.
Verificând decizia recurată, Curtea constată, însă, că, potrivit considerentelor acesteia, depoziția martorului propus de recurenta pârâtă nu a fost înlăturată, ci a fost reținută parțial, doar în măsura în care se corobora cu celelalte probatorii existente la dosar.
În acest sens, la pg. 7 alin. ultim din hotărâre s-a reținut expres că ambii martori (deci inclusiv cel propus de recurenta pârâtă) au redat starea conflictuală dintre părți care și-au disputat acest teren, tensiunile apărând după decesul autorilor pârâtei … Familia I. a fost în bune relații cu familia C., aspect confirmat de ambii martori .
Prin prezentul recurs, recurenta reclamantă, deși invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, invocă și urmărește de fapt schimbarea situației de fapt reținută de instanța de apel cu privire la posesia asupra terenului în litigiu, prin reinterpretarea probelor administrate în cauză, ceea ce este inadmisibil în recurs, legea permițând verificarea de către instanța de control doar a legalității hotărârii nu și a netemeiniciei acesteia, astfel cum s-a arătat deja.
În continuarea memoriului de recurs, recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, arătând că, deși intimații reclamanți au solicitat să se constate valabilă vânzarea cumpărarea doar pentru suprafața de 223 m.p. din cei 300 m.p. menționați în chitanță, pentru că 77 m.p. îi obținuseră deja prin ordin al prefectului, instanța de apel, respingând apelul a menținut sentința instanței de fond, ce viza suprafața totală de 300 m.p.
Și această critică este nefondată, deoarece, prin acțiune reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate valabilă vânzarea terenului în suprafață de 300 mp situat în ., .. 3, intervenită între ei și autorul pârâtei, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pe parcursul soluționării cauzei la instanța de fond acțiunea nu a fost modificată sau precizată, iar prin sentința civilă nr.268/04.02.2003 s-a admis acțiunea; s-a constatat că la data de 11.08.1976 defunctul C. G. a vândut reclamanților suprafața de 300 mp de teren, situată în ., ..3, Jud. Ilfov, cu suma de 7000 lei; s-a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru suprafața de teren de 300 mp; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.860.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel numai pârâta, iar pe parcursul soluționării acestuia nu s-a depus la dosar vreo cerere prin care intimații reclamanți să-și modifice obiectul acțiunii.
Este adevărat că în apel, intimații reclamanți au invocat în apărare faptul că prin Ordinul Prefectului nr. 1030/02.10.2001 s-a constatat dreptul lor de proprietate asupra terenului în suprafață de 480 mp situat în comuna Voluntari, . care include și 80 de mp din terenul în litigiu și au solicitat ca expertul să identifice restul de 223 mp, dar o astfel de apărare nu poate fi asimilată cu modificarea obiectului cererii de chemare în judecată. O dovadă în plus o reprezintă și faptul că prin notele scrise depuse în apel și prin concluziile puse prin apărător ales cu ocazia dezbaterilor asupra apelului intimații reclamanți au solicitat respingerea apelului declarat de apelanta pârâtă ca nefondat, menținerea sentinței instanței de fond (ce viza 300 mp) ca temeinică și legală, ceea ce exclude existența unei eventuale restrângeri a obiectului acțiunii.
Nu în ultimul rând, instanța reține că apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă doar în limita motivelor de apel formulate de parte în termen legal, iar prin motivele de apel formulate de apelanta pârâtă nu s-au formulat critici cu privire la întinderea suprafeței de teren pentru care reclamanții solicitau pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, deși ordinul prefectului invocat era emis înainte de înregistrarea acțiunii la fond. Prin acțiune separată înregistrată de pârâta din prezenta cauză, în anul 2002 s-a solicitat instanței de judecată constatarea nulității absolute a ordinului prefectului nr. 1030/02.10.2001, pentru suprafața de 80 mp, iar prin decizia civilă nr. 760/02.04.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2800/17.12.2003 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și Pentru Cauze cu Minori și de Familie, acțiunea a fost admisă.
Prin ultimul motiv de recurs, recurenta pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei instanței de apel, susținând că a fost pronunțată și cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.1294 C.civ, deoarece a validat o convenție care nu era valabilă, în condițiile în care autorul său nu a deținut în proprietate terenul în litigiu.
În înscrisul sub semnătură privat, încheiat la data de 11.08.1976, calificat corect de către instanțele anterioare ca având natura juridică a unei promisiuni de vânzare cumpărare, s-a menționat expres că autorul recurentei pârâte deține terenul promis spre vânzare reclamanților, în baza actului de proprietate autentificat sub nr. 3593/1956 de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai, act ce a fost depus la dosar.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a concluzionat că terenul în suprafață de 300 mp menționat în chitanța din 1976 provine din terenurile dobândite de autorul apelantei în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3593/1956 de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai, iar în prezent este ocupat, în suprafață de 77 mp, de reclamanți și în suprafață de 223 mp, de către pârâtă.
Deși, în cuprinsul aceleiași expertize s-a reținut că, în lipsa planurilor cadastrale din 1956 nu s-a putut realiza identificarea amplasamentului suprafeței de_ mp menționați în actul de proprietate nr. 3593/1956, instanța apreciază că o astfel de mențiune, ce se regăsește la pct. 3 din expertiză nu era de natură să înlăture cealaltă constatare a expertului ce viza stric suprafața de 300 mp aflată în litigiu, cu atât mai mult cu cât aceasta se corobora și cu alte probe administrate în cauză. Se are în vedere, în acest sens, faptul că și în înscrisul sub semnătură privată, prin care a fost înstrăinată de autorul pârâtei, reclamanților, o altă suprafață de teren, de 400 mp, înstrăinare recunoscută de pârâtă, a fost menționat ca titlu de proprietate același act de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3593/1956 de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai, iar în prezent dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost constatat în favoarea reclamanților, în baza ordinului Prefectului nr. 1030/02.10.2001.
În consecință, apreciind că și această critică e nefondată, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă, respingerea recursului ca nefondat.
În baza art. 274 cod procedură civilă, va obliga recurenta pârâtă la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă C. E. împotriva deciziei civile nr.151/A/07.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți I. E. și I. G..
Obligă recurenta la 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
2 ex./13.10.2014
-----------------------------------------
T.B.-Secția a III-a –T.S.
- R.M.C.
Jud.B. – V.V.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 207/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 188/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
