Revendicare imobiliară. Decizia nr. 920/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 920/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2014 în dosarul nr. 4112/303/2008**
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 920 R
Ședința publică de la 20.05.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – M. STELUȚA C.
GREFIER – S. V.
……………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă L. M., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitori L. J. și L. L., împotriva deciziei civile nr. 461A/04.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți Ș. N. și Ș. I., având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata pârâtă Ș. N. personal și asistată de avocat B. V., cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul pârât Ș. N. reprezentat de același avocat, lipsind recurenții reclamanți L. J. și L. L..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul intimaților pârâți Ș. N. și Ș. I. invocă lipsa calitatii procesuale a numitului L. J., în sensul că acesta nu are calitate procesuală activă atâta timp cât nu există la dosar dovada calității de moștenitor a acestuia de pe urma defunctei L. M., persoana care a introdus acțiunea în revendicare.
Curtea acordă cuvântul asupra recursului, inclusiv asupra motivului de recurs invocat ulterior, referitor la faptul că L. M. a decedat pe parcursul judecății în apel, iar cu privire la acest motiv de recurs pune in discutie daca constituie un motiv de recurs de ordine publica, care putea fi invocat dupa implinirea termenului de recurs.
Apărătorul intimaților pârâți Ș. N. și Ș. I., cu privire la decesul reclamantei în fața instanței de apel, arată că aceasta nu avea calitate procesuală de folosință în formularea cererii de recurs pentru că cererea de recurs a fost introdusă de reclamantă, care la acel moment era decedată. Invocă lipsa capacității procesuale a recurentei la momentul formulării recursului. Din punctul lor de vedere acest motiv este un motiv de ordine publică, însă recurenții nu au niciun interes să invoce această excepție pentru că în măsura în care ar fi admisă ar contraveni o soluție pe care ei o întrevăd. Consideră că recurenții nu au interesul să invoce decesul autorului lor anterior promovării cererii de recurs.
Invocă excepția lipsei calității procesuale active a numitului L. J., atâta timp cât nu s-a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma celei care a introdus acțiunea în revendicare și în opinia din această lipsă a calității procesuale active a numitului L. J. decurge și caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare, având în vedere că o acțiune în revendicare este guvernată de principiul unanimității, în momentul în care se pune problema a doi sau mai mulți coproprietari, or având în vedere că unul dintre aceștia nu justifică calitatea procesuală activă și practic acțiunea se consideră introdusă de amândoi este evident că această acțiune este inadmisibilă.
Pe fond solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârilor pronunțate în cauză ca temeinice și legale sub toate aspectele. Arată că instanța de judecată a fost investită cu o acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, acțiune introdusă de fostul proprietar împotriva celui care deține bunul, respectiv împotriva unei persoane care în temeiul unei legi speciale cu bună credință a înțeles să achiziționeze acest imobil de la stat.
Arată că în această acțiune în revendicare instanțele au comparat cele două titluri de proprietate și au acordat preferință sub-dobânditorului de bună credință, respectiv intimaților, constatând că titlul acestora este preferabil celui exhibat de reclamantă și că este mai bine caracterizat. Astfel cum au invocat în mod constant pe parcursul derulării întregului proces intimații sunt sub-dobânditori cu titlu oneros de bună credință, în sensul că la momentul respectiv bunul nu era notificat în temeiul legilor speciale și nici nu exista nici un proces pe rol cu privire la acest imobil.
Să se constate că lipsa notificării în temeiul legii speciale denotă pasivitatea proprietarului cu privire la protejarea propriului bun. Precizează că nu există nici dispoziție de restituire emisă de Primăria Municipiului București.
Solicită a se avea în vedere practică constată a CEDO, care statuează că în momentul în care se pune problema unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri are preferință cel care deține un bun actual în sensul convenției. Precizează că la momentul preluării abuzive a bunului reclamanta a fost despăgubită.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 22.05.2008 reclamanta L. M. a chemat în judecată pe pârâtul Ș. N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, ., ., ., compus din 4 camere și dependințe și o cotă indiviză de 2,06 % din părțile și dependințele comune ale imobilului.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe disp. art.480, 481 C.civ., art. 112 și urm. C.pr.civ..
Reclamanta a formulat precizare a cererii de chemare în judecată, aratand că cererea ei este o acțiune în revendicare a unui imobil naționalizat, întemeiată pe dispozițiile art.480 și urm. C.civ., instanța urmând să soluționeze cauza prin compararea de titluri.
La termenul din 07.04.2009 reclamanta a precizat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată - imobilul apartament situat în București, ., ., ., sector 6, compus din 4 camere și dependințe și cota indiviză de 2,06% din părțile și dependințele comune ale imobilului - este de 325.000 lei.
Prin sentința civilă nr.2804/07.04.2009 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București în dosarul nr._, a fost respinsă cererea ca inadmisibilă, cu motivarea in esenta ca cererea in revendicare de drept comun nu mai putea fi formulata fata de existenta unei proceduri speciale instituita de Legea nr. 10/ 2001.
Prin decizia civilă nr. 46A/21.01.2010, pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat împotriva acestei sentinte de catre reclamanta.
Prin decizia civilă nr.1169/10.11.2010 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a fost admis recursul declarat împotriva acestei decizii civile, s-a casat decizia recurată și sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, instanta de recurs retinand, in esenta, ca reclamanta nu putea uza de procedura Legii nr. 10/ 2001, intrucat la . acestei legi apartamentul nu se mai afla in posesia statului sau a unitatii administrativ teritoriale, ci a paratilor persoane fizice, situatie in care este necesara o analiza in concret a titlurilor de proprietate exhibate de catre parti.
La data de 14.03.2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă și pe Ș. I..
Prin sentința civilă nr. 4400/07.06.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București,în dosarul nr._ s-a respins acțiunea în revendicare, formulată de reclamanta L. M., în contradictoriu cu pârâții Ș. N. și Ș. I., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 1274 din data de 09.08.1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București (f. 55-58) s-a dispus preluarea cu plată în proprietatea statului a apartamentului nr. 48 (compus din 4 camere, vestibul, cămară, bucătărie, hol, baie, debara, balcon) din blocul 63, scara C, etaj I, situat în imobilul din ., sector 7, București, fosta proprietate a numiților L. L. și L. M. (conform contractului de vânzare cumpărare nr. 8428/1967 și a procesului verbal de predare-primire aferent, f. 31-35).
Conform certificatului de moștenitor nr. 18 din data de 02.02.2009 emis de BNPA C. S. & N. Andreeea (f. 53 ds prim fond), în urma decesului din data de 16.04.2007 a numitului L. L., reclamanta L. M. a rămas unica moștenitoare a acestuia.
Pârâții Ș. N. și Ș. I. au cumpărat imobilul în cauză prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N195 din data de 17.12.1998 de la Primăria Municipiului București (f. 40-41, ds prim-fond).
Potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanța învestită cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
Astfel, ținând seama de criteriile de preferabilitate instituite de decizia în interesul legii nr.33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin prisma dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, care au incidență în privința imobilului ce formează obiectul prezentului litigiu, la compararea titlurilor părților trebuie să se țină seama de argumentele expuse de instanța supremă în decizia prin care a soluționat recursul în interesul legii, pornind de la dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Procedând la compararea titlului reclamantei cu cel al pârâților, ținând seama de principiul securității raporturilor juridice, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și indicat de înalta Curte de Casație și Justiție în soluția dată asupra recursului în interesul legii, instanța reține că, așa cum s-a arătat mai sus, doar pârâții dețin un bun în sensul Convenției.
Instanța a apreciat că titlul pârâților s-a consolidat tocmai în considerarea bunei-credințe a acestora, care combinată cu pasivitatea culpabilă a reclamantei ce nu a înțeles sa reacționeze în nici un fel în tot acest răstimp (de la legiferarea măsurilor reparatorii până la formularea prezentei cereri) pentru recuperarea bunului pierdut, reușesc sa paralizeze acțiunea în revendicare, cu consecința respingerii acesteia ca neîntemeiată. În cauza dedusă judecății, reclamanta nu a efectuat nici un demers în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, singura modalitate în care aceasta a înțeles să acționeze fiind prezenta cerere în revendicare înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 în anul 2008.
Prin urmare, lipsa acestor demersuri conduce la concluzia că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului apartament nr. 48 situat în București, ., ., ..
Astfel, titlul pârâților a fost consolidat prin trecerea termenului prevăzut de lege pentru a putea solicita și obține nulitatea actului translativ de proprietate, astfel încât si aceștia dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, după criteriul preferabilității titlurilor autorilor, chiar dacă titlul statului este lovit de nulitate, în favoarea pârâților funcționează principiul error comunis facit jus, în virtutea efectelor căruia, în caz de înstrăinare de către proprietarul aparent, adevăratul proprietar nu are decât a sancționa proprietarul aparent, statul, în funcție de buna sau reaua credință a acestuia cu privire la restituirea prețului primit sau a valorii de circulație.
În cauză sunt îndeplinite toate condițiile, respectiv este vorba de un act de transmitere a proprietății cu titlu oneros, asupra unui bun privit ut singuli, pârâții dobânditori au fost de bună credință în sensul art. 1899 alin. 2 cod civil și a existat o eroare comună privitoare la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent.
Astfel, pârâții au dobândit proprietatea bunului prin cumpărare de la stat în anul 1998 nefiind incidente prevederile Legii 10/2001 la acea dată și fără ca reclamanta să fi exercitat vreun demers în baza Legii nr. 112/1995, ca atare instanța apreciază că în favoarea acestora operează buna credință la dobândirea bunului, funcționând pe deplin în aceasta situație teoria proprietarului aparent, împrejurările fiind de așa natură încât pârâții nu aveau posibilitatea sa prevadă că titlul statului ar fi fost viciat.
Prin decizia civila nr. 461 A/ 04.05.2012 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a 3-a civila a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă L. M. impotriva acestei sentinte, ca nefondat.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, tribunalul a retinut in esenta urmatoarele:
În mod corect instanța de fond a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, având în vedere că aceasta nu a înțeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nici nu a precizat motivul pentru care nu a uzat de această cale, dar, în principal, întrucât nu a contestat în justiție contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 către pârâți, cu consecința consolidării dreptului de proprietate al pârâților.
Tribunalul reține că reclamanta a formulat cererea în revendicare după . Legii nr. 10/2001, problemă care a fost tranșată prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge acțiunea în revendicare, dar s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dar și această calea poate fi exercitată dacă bunul nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Se poate observa că imobilul revendicat a fost preluat de către stat în baza Deciziei nr. 1274/09.08.1978, dată în aplicarea Decretului nr. 223/1974, astfel că obiectul făcea obiectul Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu a invocat nicio împrejurare mai presus de voința ei care să o fi împiedicat să formuleze o cerere în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că, așa cum s-a susținut în cererea de apel, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 se analizează în contradictoriu cu statul prin unitățile sale administrative deținătoare și nu cu subdobânditorul, în temeiul Legii nr. 112/1995 și că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun – Codul civil, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu persoana care deține posesia bunului revendicat reclamanta înțelegând să invoce compararea de titluri. Însă instanța de fond procedând tocmai la compararea titlurilor părților în cauză a constatat că doar pârâții dețin un bun în sensul convenției, în raport de faptul că reclamanta nu deține nici o hotărâre judecătorească definitivă și executorie sau o dispoziție emisă de autoritatea administrativă prin care să îi fie recunoscut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu.
Tribunalul constată că prima instanță, prin hotărârea pronunțată, nu a interzis dreptul persoanei interesate de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci a soluționat cererea în revendicare analizând temeinicia acesteia în raport de actualele criterii care se au în vedere la soluționarea unei cereri întemeiată pe dreptul comun formulată după . Legii nr. 10/2001.
Instanța nu a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă, ci a constatat că pârâții sunt deținătorii unui bun în sensul art. 1 al Protocolului 1 Adițional la CEDO, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit în cauză o astfel de calitate, de deținătoare a unui bun în sensul convenției, chiar dacă bunul a fost preluat abuziv de către stat și chiar dacă buna-credință a subdobânditorului nu valorează titlu de proprietate.
Tribunalul constată că, într-adevăr, acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, art.480-481 C. civ., și că a fost formulată după . Lg.10/2001, modificată și completată, lege specială de reparații.
Față de criticile invocate în apel, dar în raport și de caracterul devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul are în vedere Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art.329 alin.3 C.pr.civ. și care determină o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după . Lg.10/2001.
Se constată că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.
Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). În același sens, în cauza Brezny si Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase sa restituie proprietățile confiscate în 1973 si 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra „că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
Tribunalul are în vedere și Cauza M. A. contra României, cauza in care Curtea a observat că nici o instanță sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut moștenitorilor fostului proprietar în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, hotărârile invocate de reclamante, deși toate constatau că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui apartament.
În prezenta cauză, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu deține hotărâri judecătorești din care să rezulte că preluarea de către stat a imobilului a fost ilegală și nici o hotărâre judecătorească definitivă și executorie sau o dispoziție emisă de autoritatea administrativă prin care să îi fie recunoscut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu deținut de pârâții Ș. N. și Ș. I..
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar fi putut prevala.
În privința dreptului la o despăgubire se impune a se menționa că îndeplinirea condițiilor invocate mai sus nu determină automat realizarea acestui drept, ci trebuie îndeplinite și condițiile prevăzute de Legea 10/2001 referitoare la formularea unei notificări pentru acordarea măsurilor reparatorii și la termenul în care ar fi trebuit emisă o astfel de notificare.
Față de cele prezentate mai sus, instanta retine ca s-a constatat in favoarea fostilor proprietari incalcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al CEDO de către Curte, in situatii diferite de cea a reclamantei din prezenta cauza, când s-a justificat existenta unui bun in sensul Conventiei, respectiv o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmata de desfiintarea acesteia sau imposibilitatea punerii in executare, ulterior momentului din care in sarcina Statului R. s-a nascut obligatia respectarii Conventiei. Or, în cauza de fata, reclamanta nu a facut dovada recunoasterii calitatii de proprietar al imobilului in litigiu, printr-un act emis de puterea judecatoreasca sau de cea executiva, anterior dobandirii drepturilor de proprietate de catre parați in aplicarea Legii nr. 112/1995.
Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1979, dată la care Statul R. nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Impotriva acestei decizii, s-a declarat, in termen legal, prezentul recurs de catre reclamanta initiala L. M., invocandu-se disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. si dezvoltandu-se in esenta urmatoarele critici:
S-au aplicat greșit regulile comparării de titluri, în soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare.
În datele stării de fapt, titlurile reclamanților - pârâți provin de la același autor Statul Român. Or, în această situație de comparare a titlurilor se aplică regula prior tempore potior jure.
În speță, instanța de apel a validat compararea de titluri efectuată de instanța de fond, în care s-a aplicat regula dreptului preferabil. Nici această regulă nu a fost, în sine, exact aplicată, pentru că nu s-a raportat la titlurile autorilor părților în litigiu ci, s-a raportat strict la titlurile părților. Dacă realizarea comparării se raporta la titlurile autorilor părților, se ajungea imediat la autorul comun, Statul și se evidenția incidența altei reguli de comparare, anume prior tempore potior jure.
Instanța a interpretat și aplicat greșit normele juridice care reglementează buna credință și efectele sale.
In aplicarea corectă a art. 1898 Cod Civil, recurenta-reclamantă a răsturnat prezumția de bună credință a pârâților, sau, în alți termeni, pârâții au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1998, încheiat în baza Legii 112/1995, întrucât au cumpărat conform unei legi inaplicabile, pentru că în speță a fost un imobil construit din fondurile Statului, naționalizat de Stat de la un particular căruia îi constituise drept de proprietate personală.
În plus, buna/reaua credință are valoare juridică numai în acțiunile în anulare. Or, acțiunea în revendicare presupune compararea de titluri prezumate, prin ipoteză, valabile (nu nule), în speță ambele părți au titluri, deci se aplică regulile comparării invocate supra pct. II (i). Numai dacă niciuna dintre părți nu avea titlu, atunci se comparau posesiile și în acest context se stabilea posesia cea mai caracterizată prin luarea în calcul si a bunei/relei credințe. Or, recurenta-reclamantă nu s-a aflat în această ipoteză.
O altă critică privește încălcarea art. 315 C.proc.civ.: nesocotirea indicațiilor de casare ale Curții de Apel București, Secția a lll-a Civilă, din decizia din recurs, primul ciclu procesual, anume Decizia nr. 1169/10.11.2010.
În practicaua deciziei recurate (fila 4 paragraf 3) se menționează lapidar dispozitivul Deciziei de casare, nimic despre considerentele pentru care instanța de recurs a trimis cauza la prima instanță pentru judecata pe fond a acțiunii în revendicare.
Or, considerentele Deciziei nr. 1169/10.11.2010 erau indicații de casare obligatorii conform art. 315 C.proc.civ., la rejudecarea fondului. Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au ținut cont în nicio măsură de aceste indicații de casare.
Recurenta reclamantă a criticat decizia recurată și pe aspectul în considerente s-au reținut exclusiv precepte generice interpretate din Decizia RIL nr. 33 din 08 06 2008 si din jurisprudența CEDO. Or, în speța concretă dedusă judecății, Curtea de Apel București, prin menționata decizie, deja realizase interpretarea, la speță, a preceptelor aplicabile pe baza interpretării Deciziei RIL nr. 33 din 08 06 2008 și a jurisprudenței CEDO. Instanța de casare din dosarul recurentei, deja statuase, la cazul concret, liniile directoare ale raționamentului care urma a fi aplicat cu ocazia rejudecării (dăduse dezlegare unor probleme de drept aplicabile în speța dedusă judecății, dezlegare care se impunea instanțelor de fond si de apel în rejudecare, în baza art. 315 C.proc.civ.):
Din considerentele deciziei de casare, se precizează (începând cu fila 8): în cauză este o acțiune în revendicare împotriva persoanei fizice care a cumpărat în baza Legii 112/1995.
Legea 10/2001 conferă acces liber la justiție numai în ceea ce privește deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, nu și în reglementarea raporturilor dintre fostul proprietar și cumpărătorii imobilului în baza Legii 112/1995.
Prin urmare, Legea 10/2001 prevede o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței doar pentru imobilele aflate în administrarea Statului sau a altor persoane juridice, nu și în cazul locuințelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv a chiriașilor cumpărători.
În considerarea Deciziei 33/2008: raportul dintre legea generală și legea specială trebuie tranșat în favoarea legii speciale numai sub condiția în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins să fie efectivă.
În fapt, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, apartamentul în litigiu nu mai era în proprietatea Statului sau a unei unități deținătoare, ci în posesia intimatului, o terță persoană, străină de procedurile speciale instituite de Legea 10/2001. În atare situație, acțiunea în revendicare era pe deplin admisibilă, de vreme ce reclamanta nu putea uza de procedura prealabilă a notificării pentru restituirea acestui apartament.
Concluzii asupra nelegalității deciziei recurate, sub acest aspect:
în considerentele deciziei de casare se regăsea inclusiv răspunsul la chestiunea analizată (din nou) de instanța de apel: motivația pentru care nu am formulat notificarea prevăzută de Legea 10/2001. Curtea de Apel București a spus foarte clar în dosarul nostru (deci cu forță obligatorie în rejudecare) că "reclamanta nu putea uza de procedura prealabilă a notificării pentru restituirea acestui apartament", întrucât "la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, apartamentul în litigiu nu mai era în proprietatea Statului sau a unei unități deținătoare, ci în posesia intimatului, o terță persoană, străină de procedurile speciale instituite de Legea 10/2001".
Practic, prin nesocotirea totală a indicațiilor de casare din Decizia nr. 1169/10.11.2010 a Curții de Apel București, instanța de apel ajunge printr-o interpretare proprie - la concluzii contrare raționamentului precizat de instanța de recurs printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, care se impune cu forță obligatorie în soluționarea pe mai departe a acestui litigiu.
Decizia recurată reține că recurenta reclamantă avea o cale efectivă pentru valorificarea dreptului pretins, în procedura Legii 10/2001. Pe de altă parte, Decizia nr. 1169/10.11.2010 reținuse, anterior și irevocabil, că pentru subsemnata Legea 10/2001 nu a constituit o cale efectivă pentru valorificarea dreptului pretins.
Instanța de recurs rezolvase, pentru acest dosar, problema raportului dintre legea generală și legea specială chiar sub aspectul efectului Deciziei RIL nr. 33/2008: câtă vreme dreptul pretins de recurenta-reclamantă a fost exclusiv redobândirea în natură a apartamentului, iar Legea 10/2001 nu-m mai putea oferi reclamantei această cale, imobilul fiind din 1998 vândut la un particular, rezultă că în cazul recurentei, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins nu era efectivă. Instanța de recurs în dosarul recurentei decisese în mod irevocabil că "Legea 10/2001 prevede o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanței doar pentru imobilele aflate în administrarea Statului sau a altor persoane juridice, nu si în cazul locuințelor aflate în proprietatea altor persoane, inclusiv a chiriașilor cumpărători".
La data de 26.02.2013 s-a depus de catre L. J. și L. L., in calitate de mostenitori ai reclamantei initiale, decedata, o cerere de completare a motivelor de recurs initiale ( f. 39 si urm. dosar recurs ), prin care se invoca drept motiv suplimentar de recurs exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a lui L. M., anume faptul ca reclamanta initiala, L. M., a decedat pe parcursul judecatii apelului, la 17.10.2011, insa apelul a fost solutionat tot in contradictoriu cu ea, ceea ce constituie o incalcare a disp. art. 41 si 43 C.pr.civ., referitor la capacitatea procesuala de folosinta.
Solutionand recursul formulat, Curtea constata urmatoarele:
In ce priveste situatia decesului reclamantei initiale L. M., Curtea constata ca aceasta a decedat la data de 17.10.2011, conform raportului cu privire la deces depus la fila 30 dosar recurs.
Asadar, decesul a intervenit pe parcursul judecatii apelului, anterior pronuntarii de catre instanta de apel a deciziei recurate, la data de 04.05.2012.
Curtea constata, pe de alta parte, ca situatia decesului nu a fost adusa la cunostinta tribunalului, dimpotriva, reclamanta a fost reprezentata in apel de catre avocat, cu imputernicire avocatiala emisa in baza contractului de asistenta juridica incheiat intre parti.
Mai mult, chiar recursul a fost formulat de catre avocat pentru reclamanta L. M., fara sa fie adus la cunostinta decesul nici la acel moment.
Se pune in acest context problema consecintelor juridice ale acestei situatii, din perspectiva capacitatii procesuale a recurentei L. M. la formularea recursului, ca si din perspectiva faptului ca judecata in apel a avut loc in aceste conditii.
Curtea constata ca succesibilii reclamantei initiale, L. J. și L. L., au invocat drept motiv de recurs suplimentar fata de recursul initial si incalcarea disp. art. 41 si 43 C.pr.civ. prin judecarea apelului in contradictoriu cu o persoana fara capacitatea procesuala de folosinta.
Curtea constata ca in discutie nu pot fi dispozitiile legale invocate de acestia, anume art. 41 si 43 C.pr.civ., intrucat aceste dispozitii vizeaza situatia formularii cererii de chemare in judecata de catre o persoana fara capacitate procesuala de folosinta, deci decesul trebuia sa fi intervenit anterior formularii cererii de chemare in judecata.
Decesul partii pe parcursul judecatii nu mai atrage incidenta acestor texte legale, ci a dispozitiilor specifice reglementate de art. 243 C.pr.civ., anume pune in discutie introducerea in cauza a mostenitorilor.
Asadar, Curtea va analiza consecintele faptului decesului reclamantei initiale pe parcursul judecatii apelului din aceasta perspectiva, anume a situatiei ca nu au fost introdusi in cauza mostenitorii in fata instantei de apel si hotararea in apel a fost pronuntata in aceste conditii.
Se pune problema daca aceasta constituie un motiv de recurs de ordine publica, care sa poata fi invocat in conditiile art. 306 C.pr.civ., oricand, sau reprezinta un motiv care vizeaza incalcarea unor dispozitii legale care ocrotesc interese private, cu consecinta ca invocarea incalcarii putea fi facuta doar inauntrul termenului de recurs prevazut de art. 301 C.pr.civ..
Curtea cpnstata ca in situatia decesului unei parti pe parcursul judecatii solutia procedurala este aceea a introducerii in cauza a mostenitorilor, iar judecata mai departe are loc in contradictoriu cu acestia, aceasta in scopul asigurarii respectarii dreptului la aparare al acestora, cu toate componentele lui concrete.
Asadar, din aceasta perspectiva trebuia analiza chestiunea in discutie, pentru a se stabili ce dispozitii legale au fost incalcate si cu ce consecinte juridice.
Or, facandu-se aceasta analiza Curtea constata ca in discutie . nu pot fi decat incalcari ale unor dispozitii legale care ocrotesc interese private, anume ale mostenitorilor reclamantei initiale, fiind vorba de dispozitiile legale care reglementeaza garantii ale dreptului de aparare al acestora.
Trebuie avute in vedere si disp. art. 71 C.pr.civ., conform caruia mandatul nu inceteaza prin moartea celui care l-a dat, iar acesta dainuieste pana la retragerea lui de catre mostenitori.
Asadar, ne aflam in situatia decesului uneia dintre parti, neadus la cunostinta instantei si a partii adverse, iar in conditiile art. 71 C.pr.civ. mandatul dat de defuncta reclamanta initiala avocatului a dainuit si dupa decesul acesteia, pana la retragerea acestuia de catre mostenitori. Aceasta incetare a mandatului a avut loc abia in data de 08.04.2014, cand a fost adusa la cunostinta instantei de recurs, prin adresa depusa la fila 57 dosar recurs, sub acest aspect devenind incidente si disp. art. 72 C.pr.civ. conform carora retragerea sau renuntarea la mandat nu poate fi opusa partii adverse decat dupa ce a fost adusa la cunostinta partii sau facuta in sedinta in prezenta partii.
In concluzia, mandatul dat avocatului de catre reclamanta initiala a dainuit si a fost opozabil mostenitorilor acesteia pe durata judecatii apelului, ceea ce semnifica faptul ca la judecata cauzei in apel mostenitorii reclamantei initiale au fost legal reprezentanti.
Devine evident ca in discutie sunt numai interesele private ale mostenitorilor reclamantei initiale, referitoare la exercitarea de catre ei a drepturilor procedurale aferente dreptului la aparare, nefiind in discutie nicio dispozitie legala care sa vizeze vreun interes public, al societatii, legat de administrarea justitiei sau de alta natura.
In general, orice dispozitie legala care vizeaza respectarea dreptului la aparare – cele referitoare la citare, la comunicarea de acte procedurale etc. – vizeaza interesele strict private, personale, ale partii, iar nu interese generale, publice, de aceea vatamarea trebuie invocata de partea interesata si in conditiile legale prevazute pentru situatia in discutie.
Asa fiind, in cauza vatamarea eventual produsa mostenitorilor reclamantei initiale trebuia invocata in conditiile art. 301 C.pr.civ., anume inauntrul termenului de recurs, neputand fi valorificata aceasta situatie ca motiv de ordine publica, nefiind in discutie incalcarea vreunei norme de interes public.
De aceea, Curtea, constatand ca nu se invoca un motiv de ordine publica, va respinge aceasta completare la motivele de recurs ca fiind tardiva, fiind depusa la data de 26.02.2014, cu incalcarea termenului de recurs prevazut de lege in art. 301 C.pr.civ..
In ce priveste excepția lipsei capacității de folosință a Marilenei L. și excepția lipsei calității procesuale active a recurentului J. L., Curtea constata urmatoarele:
Asa cum am aratat mai sus, excepția lipsei capacității de folosință a Marilenei L. se analizeaza in conditiile art. 41 si 43 C.pr.civ. numai raportat la cererea de chemare in judecata, in cazul decesului intervenit pe parcursul judecatii punandu-se in discutie introducerea in cauza a mostenitorilor.
In mod coerent, fata de cele aratate mai sus, recursul care a fost formulat de catre avocatul angajat de reclamanta initiala, in baza mandatului care a dainuit conform art. 71 C.pr.civ., trebuie considerat valabil si in conditiile art. 69 alin. 2 C.pr.civ., neputand fi sanctionat ca fiind formulat de o persoana defuncta, ci trebuind sa fie considerat in contul mostenitorilor.
De aceea, va fi respinsa exceptia lipsei capacității de folosință a Marilenei L..
Curtea constata totodata ca prin testamentul depus la fila 47 dosar recurs ( este adevarat, exclusiv in limba engleza ), s-a facut proba ca si numitul J. L. este fiul defunctei, situatie fata de care s-a dovedit calitatea sa procesuala de recurent, ca succesibil al reclamantei intitiale si care si-a manifestat vointa prin insasi depunerea cererii prin care intelege sa continue procesul prezent – cerere depusa in dosarul de recurs – fila 39.
De aceea, va fi respinsa excepția lipsei calității procesuale active a recurentului J. L..
Solutionand mai departe pe fond recursul formulat, in raport de criticile dezvoltate, Curtea il va respinge ca nefondat, pentru urmatoarele considerente:
Astfel, Curtea constata ca instanta de apel ( ca si cea de fond ) in acest al doilea ciclu procesual a urmat intocmai dezlegarile date prin decizia de casare pronuntata in primul ciclu procesual in cauza, respingand cererea reclamantei nu pe motiv ca aceasta nu ar mai putea aprioric sa formuleze o cerere in revendicare, ci a respins-o chiar pe fondul ei, fiind acordata preferinta paratilor in raportul juridic cu reclamanta, pe motivul ca reclamanta nu mai detine un bun, in vreme ce paratii detin un bun, protejat de legea speciala.
Prin decizia de casare din primul ciclu procesual invocata nu s-a transat catusi de putin asupra modului in care va fi analizat fondul cauzei, ci singurele aspecte transate au vizat admisibilitatea procedurala a cererii, instanta de recurs stabilind ca sub acest aspect, al admisibilitatii formularii unei cereri de revendicare, reclamanta are deschisa aceasta posibilitate, intrucat Legea nr. 10/ 2001 nu i-a deschis o cale procedurala pentru restituirea in natura a bunului.
Legea nr. 10/ 2001 contine insa nu numai dispozitii de ordin procedural, referitoare la urmarea unei proceduri administrative si apoi judecatoresti, ci si dispozitii de ordin material, care stabilesc care sunt drepturile la restituire ale persoanelor.
Or, decizia de casare nr. 1169/ 2010, limitata ea insasi la analiza admisibilitatii sub aspect procedural, nu a transat si nici nu putea transa sub aspectul fondului cauzei, a modului si regulilor de urmat in analiza pe fond a cauzei. Sub acest aspect, s-a aratat doar ca ”este necesara o analiza in concret a titlurilor de proprietate exhibate de parti”, fara sa se faca vreo referire la modalitatea concreta in care aceasta analiza va fi facuta.
In ce priveste faptul ca prin decizia de casare s-a stabilit ca reclamanta nu avea deschisa calea Legii nr. 10/ 2001 pentru a obtine restituirea imobilului, in vreme ce prin decizia recurata la acest moment tribunalul retine ca reclamanta a avut calea acestei legi pentru valorificarea dreptului pretins, Curtea constata ca nu exista nicio contradictie, in raport de modul in care acest raport juridic trebuie privit prin prisma principiilor enuntate de Curtea Europeana in hotararea pronuntata in cauza A. contra Romaniei.
Astfel, tribunalul a motivat ca reclamanta nu poate obtine admiterea cererii de revendicare, intrucat nu are un bun actual, de vreme ce nu are recunoscut un drept de restituire in natura printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila sau un act al administratiei publice, in vreme ce paratii au un asemenea bun actual, reprezentat de contractul de vanzare cumparare neanulat. Mai departe, tribunalul a continuat argumentarea in sensul ca singurele drepturi care ar fi putut fi recunoscute reclamantei ar fi fost cele la despagubiri, in conditiile Legii nr. 10/ 2001, lege pe care insa reclamanta nu a accesat-o.
Prin decizia de casare s-a stabilit ca reclamanta nu putea obtine restituirea in natura a imobilului in procedura Legii nr. 10/ 2001, pentru ca acesta fusese deja instrainat catre chirias, si de aceea prezenta cerere care vizeaza restituirea in natura trebuie declarata sub aspect procedural, din perspectiva dreptului de acces la instanta, admisibila (nu si intemeiata neaparat ), pentru ca sub aspect procedural Legea nr. 10/ 2001 nu i-a dat reclamantei posibilitatea obtinerii restituirii in natura. Decizia de casare nu stabileste nicaieri ( si nici nu avea cum s-o faca, nefacand obiectul judecatii la acel moment ) faptul ca reclamanta nu trebuia sa acceseze Legea nr. 10/ 2001 pentru a obtine singurele masuri reparatorii posibile – anume despegubirile prin echivalent.
La fel, decizia de casare nu a transat raportul dintre legea speciala nr. 10/ 2001 si dreptul comun in modalitatea sustinuta de recurenti prin cererea de recurs – o asemenea modalitate ar fi fost de altminteri imposibila, decizia de casare, repetam, transand doar sub aspectul procedural, strict procedural, al admisibilitatii cererii in revendicare, din perspectiva dreptului de acces la instanta, fara sa antameze catusi de putin fondul raporturilor juridice dintre parti si fara sa stabileasca nicaieri ca in analiza acestui fond al raporturilor juridice dintre parti nu s-ar aplica regulile de drept material continute in Legea nr. 10/ 2001 sau principiile enuntate prin decizia data in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008.
Astfel, Curtea constata ca prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție data in recurs in interesul legii s-a stabilit că, în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală, se acordă prioritate legii speciale. De asemenea, s-a statuat că o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun poate fi admisibilă și se poate da prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
. deciziei mentionate a ICCJ, în măsura în care s-ar constata că recurentii au un „bun” sau o „speranță legitimă”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, s-ar putea da eficiență prevederilor Convenției, înlăturând dreptul intern (în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituție) și, în consecință, s-ar putea admite acțiunea în revendicare.
Examinând insa la speta împrejurarea dacă recurentii reclamanti sunt titularii unui „bun” sau a unei „speranțe legitime”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, Curtea constată corecta concluzia tribunalului in sensul inexistentei unui bun actual in favoarea acestora.
Reclamantii nu au susținut și nu au făcut dovada că ar fi formulat anterior vreo altă acțiune în revendicare, în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea locală, admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care sa se fi dispus restituirea catre ei a imobilului sau ca ar fi beneficiarii unei dispozitii administrative in acest sens.
Însă reclamantii consideră că, indiferent de această împrejurare, pot formula oricând o acțiune în revendicare, iar in cadrul cererii de revendicare ar trebui sa se opereze cu criteriile clasice de preferabilitate, cu principiul prior tempore potiore jure, cu ignorarea dispozitiilor Legii nr. 10/ 2001.
Curtea constata ca in mod corect instanta de apel a retinut ca, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și implicit pentru a putea pretinde că au un titlu ce poate fi supus operațiunii de comparare în cadrul acțiunii în revendicare, reclamantii ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.
În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.
În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.
Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Trebuie avuta in vedere si distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în Hotărârea pronunțată în cauza A. contra Romaniei între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual” care i-ar permite restituirea imobilului în natură, chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (a se vedea paragrafele 140-143 din Hotărârea pronunțată în cauza A. ).
Asadar, în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, dar in mod esential si aceasta sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Așadar, în speță, din perspectiva principiilor enuntate in hotararea pronuntata de instanta europeana in cauza A., nu poate fi recunoscut in favoarea reclamantilor un bun actual.
In concluzie, in cauza reclamantii nu au recunoscut un bun actual, in vreme ce paratii au in schimb un bun in baza contractului de vanzare cumparare neanulat.
Asa fiind, instanta nu este in situatia de a proceda la o comparare de titluri, in sensul strict al acestei operatiuni, caci reclamantii nu mai au un asemenea titlu care sa isi produca efectele actual, ci este in situatia unei revendicari in care doar una dintre parti prezinta titlu de proprietate – in cauza aceasta parte fiind paratii, care au si posesia. Or, . in revendicare, nu se poate da castig de cauza decat paratilor, care au un bun, au titlul si posesia.
In consecinta, raman total irelevante criteriile de preferabilitate invocate de recurenti in contextul dreptului comun ( compararea titlurilor autorilor partilor, aplicarea regulii prior tempore jure). Raman, de asemenea, total nerelevante referirile facute de apelantii reclamanti la nerespectarea Legii nr. 112/ 1995 la momentul vanzarii catre parati sau lipsa de buna credinta a paratilor, Curtea nedand acestor aspecte nicio relevanta in economia cauzei, nici un favoarea, nici in detrimentul vreuneia din parti.
Singurul criteriu in raport de care se transeaza cauza prezenta il constituie existenta sau inexistenta in patrimoniul partilor a unui bun ocrotit de dispozitiile legale interne si comunitare, orice alte aspecte analizate din perspectiva dreptului comun fiind depasite si nesemnificative.
In concluzia celor expuse, in baza art. 312 C.pr.civ. va fi respins recursul declarat de reclamanti, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția lipsei capacității de folosință a Marilenei L. și excepția lipsei calității procesuale active a recurentului J. L..
Respinge cererea de completare a motivelor de recurs depusă la 26.02.2013, ca tardiv formulată.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă L. M., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitori L. J. și L. L., împotriva deciziei civile nr. 461A din 04.05.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ș. N. și Ș. I..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. G. D. L. M. M. Steluța C.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
23.05.2014
Jud. apel: I. P.
I. L. M.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1145/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
