Rezoluţiune contract. Decizia nr. 945/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 945/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 7644/300/2012
Dosar nr._
(834/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.945
Ședința publică din 04.06.2014
Curtea constituită din:
Președinte - Andreea Doris Tomescu
Judecător - M. G. R.
Judecător - E. V.
Grefier - N. C. I.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr.1339 A din 20.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă I. M. și intimatul-chemat în garanție M. București prin Primar General.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru rezoluțiune contract.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat B. L. A., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante I. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/28.05.2014 emisă de Baroul București, ce o depune la dosar și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-chemat în garanție M. București prin Primar General, în baza delegației ce o depune la dosar, lipsind reprezentantul recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și al intimatei .>
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că motivele cererii de recurs au fost comunicate intimaților potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare, precum și că intimata-reclamantă I. M. și intimata-chemată în garanție . depus întâmpinare, câte un exemplar al acestora fiind comunicat recurentului.
Intimata-reclamantă I. M., prin avocat, invocă excepția nulității recursului arătând că argumentele invocate în susținerea recursului nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art.304 C.pr.civ.
Reprezentantul intimatului M. București prin Primar General solicită respingerea excepției invocate, considerând că motivele invocate pot fi încadrate în criticile de nelegalitate prevăzute de pct.9 ale art.304 C.pr.civ.. fiind vorba de aplicarea greșită a dispozițiilor art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Curtea, după deliberare, respinge excepția nulității recursului constatând că motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art.304 pct.9, că se invocă în principal, o critică de nelegalitate legată de lipsa calității procesuale pasive a recurentului-pârât, și ulterior critici pe fondul cauzei ,privind aplicarea dispozițiilor Legii 10/2001.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.
Intimata-reclamantă I. M., prin avocat, solicită respingerea recursului promovat de Ministerul Finanțelor Publice, menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, fiind rezultatul interpretării corecte a dispozițiilor art.50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001, reclamanta având dreptul la restituirea prețului actualizat. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 nu a fost anulat ca urmarea introducerii unei acțiuni în anulare ci a fost lipsit de efecte ca urmarea admiterii acțiunii în revendicare, iar aceasta se înscrie în art.20 alin.2 ind.1 din Legea nr.10/2001.
În ce privește critica privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, consideră că aceasta este neîntemeiată, câtă vreme recurenta nu a recunoscut pretențiile reclamantei la prima zi de înfățișare, ci, din contră le-a combătut, uzând de toate căile de atac, astfel că obligația de plată a cheltuielilor de judecată în condițiile în care a căzut în pretenții a fost corect stabilită.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.500 lei, sens în care depune chitanța nr._/02.06.2014.
Reprezentantul intimatului M. București prin Primar General, solicită respingerea recursului, ca nefondat, sub toate aspectele invocate.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 01.03.2012, reclamanta I. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.NO3106/25.03.1997; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.881 euro, reprezentând prețul de piață al apartamentului nr.11, situat în București, ., sector 2; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr._/11.09.2013, Judecătoria sectorului 2 București a admis în parte cererea formulată-întregită de reclamanta I. M. în contradictoriu cu pârâții M. București – prin Primar General și M. Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice); a obligat pârâtul M. Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) să plătească reclamantei suma de 19.772 lei, reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în București, ., sector 2, plătit în temeiul contractului nr. NO3106/25.03.1997; a respins cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul M. București – prin Primar General, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice), în contradictoriu cu chemații în garanție M. București – prin primar general și . neîntemeiată; a obligat pârâtul M. Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) să plătească reclamantei suma de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța sentința de mai sus, judecătoria a reținut:
„În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997 (în continuare contract), reclamanta I. M., în calitate de cumpărătoare, a dobândit de la Primăria Municipiului București, în calitate de vânzătoare, prin mandatar . de proprietate asupra imobilului situat în municipiul București, ., ., în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta având calitatea de chiriașă (f. 151).
Prin sentința civilă nr. 8722/15.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._ (f. 9-15), definitivă prin decizia civilă nr. 436A/03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă (f. 16-20) și irevocabilă prin decizia civilă nr. 453R/03.11.2009 a Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală (f. 21-34), a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numiții Vartparonian Adrienne și Vartparonian Jorge E., fiind obligată reclamanta I. M. să le lase acestora în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997.
Conform considerentelor cuprinse în cele trei hotărâri judecătorești menționate în paragraful anterior, instanțele au reținut, cu putere de lucru judecat, că imobilul în discuție a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel încât vânzarea-cumpărarea în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost nelegală, din moment ce au fost folosite la încheierea actului dispoziții legale ce nu-i erau aplicabile, subliniindu-se că în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 au intrat doar imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
De asemenea, s-a mai stabilit că nu doar vânzătorul Primăria Municipiului București, ci și reclamanta cumpărătoare I. M. au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, din moment ce adevărații proprietari au formulat cerere de restituire în natură a imobilului din data de 24.07.1996, anterior perfectării actului cu reclamanta cumpărătoare. Aceasta avea obligația să se asigure că Legea nr. 112/1995 era aplicabilă apartamentului ocupat de aceasta în calitate de chiriașă, că trecuse cu titlu valabil în proprietatea statului, astfel că pasivitatea și ignoranța legii nu pot fi considerate o atitudine care să reflecte buna-credință. Instanța de apel a apreciat că reclamanta era obligată să aștepte soluționarea cererii de restituire în natură și nu să cumpere imobilul în litigiu, astfel că vânzarea-cumpărarea s-a încheiat în frauda legii și a drepturilor adevăratului proprietar.
Instanța de recurs a subliniat că reclamanta nu a așteptat soluționarea cererii de restituire formulată de adevărații proprietari de către Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, ci a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, asumându-și toate riscurile ce decurgeau în respectivele circumstanțe, inclusiv acela de a fi evinsă.
În temeiul art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat, în contradictoriu cu M. București – prin primar și Ministerul Finanțelor Publice, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat contravaloarea prețului de piață al imobilului în discuție, cererea fiind respinsă prin sentința civilă nr._/02.11.2010, definitivă prin decizia civilă nr. 544/25.05.2011, pronunțată de Tribunalul București.
I. Cererea de chemare în judecată inițială, având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997 și obligarea pârâtului la plata prețului de piață al apartamentului nr.11, situat în București, ., sector 2, formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București – prin Primar General a fost găsită neîntemeiată și respinsă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 1336 pct. 1 C.civ., vânzătorul răspunde către cumpărător de liniștita posesiune a lucrului. Așadar, obligația de garanție a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a asigura stăpânirea liniștită a lucrului vândut.
Conform art. 1377 C.civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului. În acest sens, evicțiunea poate fi definită drept pierderea proprietății lucrului, în tot sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea provenind din fapta unei terț poate fi angrenată doar dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ ,o . condiții, respectiv:
a)să fie vorba despre o tulburare de drept;
b)cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării;
c)cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În ceea ce privește analiza îndeplinirii condițiilor mai sus enunțate în cauza de față, s-a constatat că reclamanta a probat faptul că a fost victima unei tulburări de drept, dat fiind faptul, că prin sentința civilă nr. 8722/15.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._ (f. 9-15), definitivă prin decizia civilă nr. 436A/03.04.2009, pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a civilă (f. 16-20) și irevocabilă prin decizia civilă nr. 453R/03.11.2009 a Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală (f. 21-34), a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numiții Vartparonian Adrienne și Vartparonian Jorge E., fiind obligată reclamanta I. M. să le lase acestora în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997.
De asemenea, instanța reține că în mod cert cauza evicțiunii a fost anterioară vânzării, câtă vreme s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul în discuție a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel încât vânzarea – cumpărarea în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost nelegală, din moment ce au fost folosite la încheierea actului dispoziții legale ce nu-i erau aplicabile, subliniindu-se că în sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995 au intrat doar imobilele preluate de stat cu titlu valabil.
Cu toate acestea, instanța consideră că nu este îndeplinită cea de a treia condiție în cauză, respectiv cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Astfel cum deja instanța a menționat, s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanta cumpărătoare I. M. a fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, din moment ce adevărații proprietari au formulat cerere de restituire în natură a imobilului din data de 24.07.1996, anterior perfectării actului cu reclamanta cumpărătoare. Aceasta avea obligația să se asigure că Legea nr. 112/1995 era aplicabilă apartamentului ocupat de aceasta în calitate de chiriașă, că trecuse cu titlu valabil în proprietatea statului, astfel că pasivitatea și ignoranța legii nu pot fi considerate o atitudine care să reflecte buna-credință. Instanța de apel a apreciat că reclamanta era obligată să aștepte soluționarea cererii de restituire în natură și nu să cumpere imobilul în litigiu, astfel că vânzarea-cumpărarea s-a încheiat în frauda legii și a drepturilor adevăratului proprietar.
Instanța de recurs a subliniat că reclamanta nu a așteptat soluționarea cererii de restituire formulată de adevărații proprietari de către Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, ci a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, asumându-și toate riscurile ce decurgeau în respectivele circumstanțe, inclusiv acela de a fi evinsă.
Or, instanța apreciază că în cazul în care cumpărătorul cunoaște pericolul evicțiunii, cumpără pe riscul său, renunțând la beneficiul garanției din partea vânzătorului, iar din punctul de vedere al posibilității producerii evicțiunii, contractul devine aleatoriu, cumpărătorul asumându-și riscul de a fi evins, iar faptul că printr-o notă emisă de .-a precizat că imobilul nu este retrocedat sau în procese de retrocedare și se poate vinde nu poate conduce la o altă concluzie (f. 292).
A considera altfel, înseamnă a face abstracție de o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, ceea ce este de neconceput pentru înfăptuirea justiției, ca serviciu public modern, credibil și previzibil.
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică, în esență, faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (efect negativ), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (efect pozitiv).
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, iar această reglementare vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.
Instanța mai reține că principiul puterii de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, ci poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Totodată, se impune a preciza că nu doar dispozitivul unei hotărâri judecătorești se bucură de putere de lucru judecat, ci și considerentele pe care se întemeiază dispozitivul și care sunt în măsură a-l explica.
În atare condiții, instanța consideră că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare reclamanta cumpărătoare a putut cunoaște cu minime diligențe, nu faptul că locuința a fost preluată de către stat, cât timp dreptul său de a cumpăra era reglementat de lege, chiar cu privire la locuințele preluate de către stat de la foștii proprietari, ci faptul că foștii proprietari contestă valabilitatea preluării acelei locuințe și deci titlul statului, astfel că reaua-credință a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că trebuia să se informeze cu privire la demersurile întreprinse de foștii proprietari, pasivitatea fiindu-i imputabilă.
Este fără îndoială faptul că reclamanta a cunoscut sau cel puțin putea cunoaște cu minime diligențe cauza evicțiunii, obligația acesteia sub acest aspect fiind raportată la un bonus pater familias, adică un om prudent, diligent și rezonabil.
Concluzionând, instanța constată că în cauză nu este întrunită una din condițiile ce se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru angrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiunea rezultând din fapta unui terț, respectiv cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, sens în care cererea reclamantei sub acest aspect este neîntemeiată.
În final, instanța apreciază că este necesar a face câteva precizări în legătură cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) invocată de către reclamantă.
Astfel, prezenta speță este fundamental diferită de situația în care s-a aflat numita A. R., reclamantă în cauza R. împotriva României, căci doamna R. a fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului cu Primăria Municipiului București, câtă vreme reclamanta din prezenta a fost de rea credință.
În cauza R. împotriva României, CEDO a reținut că legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 37).
Or, pe de o parte, Legea nr. 10/2001 realizează o distincție între cumpărătorii de bună credință și cei de rea credință, iar pe de altă parte un cumpărător de rea credință, care nu a așteptat soluționarea cererii de restituire formulată de adevărații proprietari de către Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, ci a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, asumându-și toate riscurile ce decurgeau în respectivele circumstanțe, inclusiv acela de a fi evins, nu poate beneficia în nici un caz de valoarea de piață a imobilului.
II. Cererea de întregire a cererii inițiale având ca obiect obligarea pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) la restituirea prețului plătit reactualizat, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997, în temeiul art. 50 alin.. 2 și 3 din Legea 10/2001 este întemeiată și a fost admisă ca atare, având în vedere următoarele considerente:
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin.. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, căci statul român, prin instituțiile sale, și-a asumat rolul de a despăgubi pe cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995 evinși de foștii proprietari în condițiile speciale reglementate de această lege.
Conform art. 50 alin.. 2 din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
Totodată, potrivit art. 50 alin.. 3 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar.
Analizând textul art. 50 alin.. 2 din Legea nr. 10/2001, instanța reține că legiuitorul a instituit două condiții ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ pentru ca o persoană să fie îndreptățită la restituirea prețului actualizat plătit, recte:
a) contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995;
b) contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În ceea ce privește analiza îndeplinirii condițiilor mai sus enunțate în cauza de față, se constată că reclamanta a făcut dovada existenței unui contract de vânzare cumpărare încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, respectiv contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.NO3106/25.03.1997 (f. 151), reținându-se deja că vânzarea-cumpărarea în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost nelegală, din moment ce au fost folosite la încheierea actului dispoziții legale ce nu-i erau aplicabile, subliniindu-se că în sfera de reglementare a Legii nr.112/1995 au intrat doar imobilele preluate de stat cu titlu valabil
În schimb, reclamanta nu a depus la dosar nicio probă din care să rezulte că acest contract ar fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în condițiile în care folosirea termenului de „desființare” presupune nulitatea, rezoluțiunea sau alte astfel de cauze de ineficacitate a actului juridic civil. Totuși, față de modul de formulare folosit de legiuitor, care utilizează alături de termenul „desființare” condiția ca actul să fi fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța apreciază că pierderea dreptului de proprietate în urma exercitării unei acțiuni în revendicare constituie o situație care se poate încadra în noțiunea de „desființare” a contractului de vânzare cumpărare.
Dacă nu s-ar accepta o asemenea interpretare s-ar ajunge la situația în care textul art. 50 alin.. 2 din Legea nr. 10/2001 nu și-ar găsi niciodată aplicarea. De aceea, textul legal trebuie interpretat astfel încât să poată fi aplicat, iar nu în sensul de a nu își găsi aplicarea, ceea ce face ca prezenta instanță să considere că evingerea cumpărătorului printr-o acțiune în revendicare se înscrie în noțiune de „desființare” a actului juridic civil, interpretată lato sensu.
Așa fiind, în speță, reclamanta a depus la dosar o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, recte sentința civilă nr. 8722/15.10.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de numiții Vartparonian Adrienne și Vartparonian Jorge E., fiind obligată reclamanta I. M. să le lase acestora în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 11, ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997, prețul vânzării a fost de 15.075.608 lei, iar prin expertiza tehnică judiciară specialitatea contabilitate efectuată în cauză s-a stabilit că suma de 19.772 lei reprezintă prețul actualizat al imobilului situat în București, ., sector 2, plătit în temeiul contractului nr. NO3106/25.03.1997 (f. 210), sens în care pârâtul M. Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) urmează a fi obligat în consecință.
III. În privința cererii de chemare în garanție a Municipiului București și a . de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța o va respinge, ca neîntemeiată, pe considerentul că obligația de vânzare a imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost executată, și, ca atare se justifică dreptul la încasarea și păstrarea în patrimoniu a comisionului de 1% din prețul imobilului, din moment ce contractul de comision/mandat încheiat între Municipiului București și . a fost desființat.
Luând în considerare dispozițiile art. 274 alin.. 1 C.proc.civ. și având în vedere culpa procesuală doar a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) în declanșarea litigiului judiciar, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial parțial de 1.200 lei (f. 293) și onorariu expert contabil de 600 lei (f. 160).
Onorariul avocațial a fost acordat parțial de către instanță deoarece cererea de chemare în judecată inițială a reclamantei a fost respinsă (rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997 și obligarea pârâtului M. București – prin primar general la plata prețului de piață al apartamentului nr. 11, situat în București, ., sector 2,), reclamanta fiind îndrituită să-și recupereze cheltuielile judiciare doar în ceea ce privește cererea de întregire (obligarea pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor - actualmente Ministerul Finanțelor Publice - la restituirea prețului plătit reactualizat, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. NO3106/25.03.1997, în temeiul art. 50 alin.2 și 3 din Legea 10/2001)”.
Tribunalul București - Secția V-a Civilă, prin decizia civilă nr.1339A/20.12.2013 a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei sentințe, și a obligat apelantul să plătească intimatei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocat cu aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă.
A reținut tribunalul că din prevederile art.50 alin..3 din legea nr.10/2001 potrivit cărora „restituirea prețului prevăzut la alin.2 și 2 ind.1 se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin. 6 din legea nr. 112/1995” rezultă indubitabil, dincolo de orice discuții și teorii doctrinare, calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cadrul acestor acțiuni întemeiate pe dispozițiile art 50 alin.2 și 2 ind.1 din legea nr.10/2001. Aceste texte de lege anterior indicate consacră legislativ dreptul la restituirea prețului actualizat/preț de piață achitat de foștii chiriași la cumpărarea unor imobile cu destinația de locuințe în baza legii nr.112/1995. Corelativ acestui drept, art.50 alin.3 din aceeași lege a stabilit că acest preț se restituie de către Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, obligația restituirii revine acestui pârât, ceea ce transpus pe plan procesual, semnifică stabilirea calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare acest motiv de apel se privește ca fiind nefondat.
Cu privire la soluția dată pe fond acțiunii reclamantei, Tribunalul a reținut ca fiind nefondate celelalte critici ale apelantului.
A reținut tribunalul că din economia textelor de lege prevăzute la art.50 alin.2 și 2 ind.1 din legea nr.10/2001, rezultă că legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.
Astfel, corect a reținut judecătoria situația de fapt din prezenta cauză, respectiv încheierea, având ca temei legea nr.112/1995, a contractului de vânzare cumpărare nr.NO3106/25.03.1997 de către intimata reclamantă în calitate de cumpărătoare și M. București în calitate de vânzător, contract încheiat cu eludarea prevederilor legii nr 112/1995 care a vizat doar vânzarea locuințelor preluate cu titlu de către Stat. (contract aflat la dosarul de fond în susținerea pretențiilor reclamantei.)
Cât privește aprecierea primei instanțe că în noțiunea de desființare a contractului de vânzare cumpărare folosită de art.50 alin.2 din legea nr.10/2001 se include și pierderea proprietății cumpărate ca efect al admiterii unei acțiuni în revendicare a fostului proprietar, apreciere pe care apelantul o critică implicit prin prezentul apel invocând textul expres al art.50 alin.2 din legea nr.10/2001, Tribunalul a reținut că atât prima instanță cât și apelantul au omis a avea în vedere prevederile art.20 alin.2 ind.1 din legea nr.10/2001 text de lege care se referă la contractele de vânzare cumpărare desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Deși acest text de lege se referă doar la contractele încheiate cu respectarea prevederilor legii nr.112/1995 și la chiriașii care au cumpărat cu bună credință aceste imobile, Tribunalul a apreciat că textul de lege oferă explicitarea noțiunii de desființare a contractelor de vânzare cumpărare prin hotărâri irevocabile, fie că este vorba de contracte încheiate cu respectarea sau cu eludarea prevederilor legii nr112/1995. Or, în speță fostul chiriaș cumpărător, intimata reclamantă, a pierdut proprietatea sa tocmai prin admiterea irevocabilă a unei acțiuni în revendicare promovată de fostul proprietar.
Așadar interpretarea primei instanțe dată noțiunii de desființare a contractului încheiat în baza legii nr.112/1995 are acoperire în textul legii nr.10/2001, iar din această perspectivă această critică a apelantului este fără nici un fundament juridic. Prin urmare corect a fost acordat intimatei reclamantei prețul actualizat plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr.NO3106/25.03.1997.
Celelalte motive de apel ale apelantului Ministerul Finanțelor Publice au fost găsite de asemenea nefondate.
Astfel, relativ la instituția evicțiunii reglementată de art.1337 cod civil, în mod corect a apreciat judecătoria că intimata reclamantă a cumpărat pe riscul său, în condițiile în care, cu putere de lucru judecat, s-a reținut prin sentința irevocabilă nr.8722/15.10.2008 a Judecătoriei sector 2 București că intimata cumpărătoare a fost de rea credință la încheierea contractului, neașteptând soluționarea cererii de restituire formulată de foștii proprietari de către Comisia pentru aplicarea legii nr.112/1995 și încheind contractul asumându-și toate riscurile ce decurgeau în respectivele circumstanțe. Or, este cert că în cazul în care cumpărătorul cunoaște pericolul evicțiunii atunci cumpără pe riscul său, contractul devenind aleatoriu din punctul de vedere al posibilității producerii evicțiunii. Iar, dacă una dintre cerințele angajării răspunderii pentru evicțiune nu este îndeplinită, atunci garanția datorată de vânzător nu are a intra în funcțiune.
Cât privește obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul reține că poziția procesuală culpabilă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice rezultă din soluția procesuală dată asupra cererii principale îndreptată împotriva sa.
Corect a respins judecătoria și cererea de chemare în garanție a . aceasta din urmă nu datorează garanție Ministerului Finanțelor Publice în baza vreunei prevederi contractuale sau legale în acțiunile civile de genul celei de față. Or, cererea de chemare în garanție formulată în plan procesual trebuie să aibă la baza existența unui raport de drept material de garanție. Or, acest raport nu există în cauza de față. Pentru comisionul la care face referire Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă are la îndemână calea unei acțiuni în regres dacă apreciază că acest comision i se cuvine.
Prin urmare, față de toate considerente mai sus expuse, tribunal a respins ca nefondat apelul de față.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantul – pârât.
Prin motivele de recurs se arată că hotărâre este nelegală atât sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cât și în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art.1337, 1341 și următoarele Cod civil, fiind incidente recurentului dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestor motive de recurs se susține că:
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanta, este terț față de acest contract.
Prin urmare, M. București, prin mandatar . calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantul.
În conformitate cu dispozițiile art.1337, art.1341 și următoarele din Cod civil, apreciază că în speța instanța de fond ar fi trebuit sa instituie răspunderea vânzătorului, respectiva Primăriei Municipiului București prin mandatar . evicțiune totala sau parțială prin fapta unui terț.
Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila între părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuala pasivă a recurentului - pârât, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
În situația în care cumpărătoarea a fost deposedata de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, apreciază ca sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Aceasta tulburarea de drept, este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea prețului imobilului în litigiu.
Nicidecum, nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.
De asemenea, solicită să se aibă în vedere faptul ca dispozițiile Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificata prin O.U.G. nr. 184/2002, prevăd în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de către chiriași.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001, Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, numai în situația expresă în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, în speța dedusa judecății, recurentul solicită să se observe faptul ca dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauza nu exista o hotărâre definitivă și irevocabila prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. NO 3106/25.03.1997, încheiat între reclamanta și Primăria Municipiului București, reprezentata prin mandatar S.C. A. S.A.
Dimpotrivă, așa cum a reținut și instanța de apel în considerentele hotărârii pe care o atacă și cum rezulta și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin sentința civila nr.8722/15.10.2008 (definitiva și irevocabila), Judecătoria Sector 2 București a admis acțiunea în revendicare formulata de către foștii proprietari în contradictoriu cu reclamanta I. M., fără a anula contractul de vânzare - cumpărare nr.3106/25.03.1997.
Or, potrivit dispozițiilor art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001, Ministerul Finanțelor Publice restituie numai prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au fost încheiate du eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat sa restituie suma achitata de reclamant al cărei contract nu au fost desființat ca urmare a încheierii acestuia cu eludarea prevederilor Legi nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare.
În consecința, atâta timp cât, așa cum a arătat, în cauza de față nu a fost îndeplinita condiția prevăzuta de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, consideră că nu se poate justifica calitate procesuala pasiva a Ministerului Finanțelor Publice, instanța de apel pronunțând, în opinia sa, o hotărâre nelegală și netemeinică.
În situația de față, așa cum a arătat, dispozițiile Legii nr.10/2001, reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
În ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 1.800 lei - în fond și 1.000 lei - în apel, consideră că este necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 Cod civil, privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. A. S.A. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
Astfel, învederează instanței ca Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art.274 Cod procedură civilă și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata.
Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită instanței admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr.1339/2013, în sensul admiterii recursului și respingerii cererii de chemare în judecata, în principal, ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
De asemenea, prin ultimul motiv de recurs se critică decizia recurata și sub aspectul obligării Ministerului Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț.
Astfel, recurentul solicită să se aibă în vedere faptul ca nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mandatarul statului în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr.112/1995 fiind Primăria Municipiului București care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.
Conform prevederilor art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995: "Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr.112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să retină comisionul de 1%,potrivit art.13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române - S.A, după caz".
Din textul de lege sus menționat reiese clar ca acest comision de 1% a fost reținut de către mandatarul Primăriei Municipiului București, în speța, ..
În concluzie, arată ca debitorii obligației de restituire a comisionului de 1% sunt M. București prin Primarul General și .>
De asemenea, solicită să se observe faptul ca instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul sau, provocându-i astfel un prejudiciu.
Astfel, în opinia sa considera, că instanța de apel, trebuia să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, sa fie restituit din prețul actualizat de partea care a încasat comisionul.
Ca urmare, apreciază, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție a . de Ministerul Finanțelor Publice și a stabilit în sarcina acestui pârât obligația de a restitui contravaloarea întregului preț achitat de reclamant, atât timp cât comisionul de 1% din preț a fost încasat de unitatea deținătoare.
Față de argumentele prezentate, recurentul solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin Primar General și a . de Ministerul Finanțelor Publice și obligării acestor instituții la restituirea comisionului.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 50 alin. (2^1), cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Conform art. 50^1, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.
Din examinarea și interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă cu certitudine, contrar celor susținute de recurent, că el este cel care are calitate procesuală pasivă în litigiu și nu Primăria Municipiului București.
Curtea apreciază că, prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a recurentului în acest caz. Că este așa, rezultă și din faptul că, în aceste situații particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condițiile legii 112/1995, cel care a încasat efectiv prețul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului București, ci Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, el fiind cel care trebuie să răspundă și în cazul desființării contractelor.
Ca urmare, Curtea constată că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparținând Ministerului Finanțelor Publice, aceasta fiind persoana juridică obligată în raportul dedus judecății.
Pentru soluționarea motivelor de recurs ce privesc fondul cauzei, privind solicitarea intimatei – reclamante de acordare a prețului de piață pentru apartamentul situat în București, ., sector 2, București, Curtea reține incidența dispozițiilor art. 20 alin. 2/1 din Legea nr.10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare – cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.
Ca urmare, termenul de desființare a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă și „ineficacitatea” actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat.
Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor – desființarea contractului – se impune ca instanța să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă, foștilor chiriași ale căror contracte au fost desființate, dreptul la o despăgubire.
Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, obligă instanța să distingă între „desființarea” contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și „desființarea” contractului, deși acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale.
În cauză de față, Curtea reține că prin sentința civilă nr. 8722/15.10.2008 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare, fiind obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
Sentința a rămas definitivă prin decizia civilă nr.436 A din 3.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr.403/3.11.2009 a Curții de Apel București – Secția a IX-a Civilă.
Prin această sentință nu a fost anulat contractul de vânzare - cumpărare. Ca atare titlul de proprietate al pârâților nefiind anulat, în cauza de față instanța nu mai poate să constatate decât că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, intimatei - reclamante fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.
Neîntemeiat este și motivul de recurs privind restituirea de către Primăria Municipiului București a comisionului de 1% întrucât, față de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, obligația stabilită în sarcina recurentului este foarte clară, și anume plata prețului actualizat fără a se distinge cu privire la comisionul de 1%, ce ar fi intrat în contul vânzătorului.
De asemenea este neîntemeiat și motivul de recurs privind obligarea recurentului - apelant la plata cheltuielilor de judecată.
Ca parte căzută în pretenții acesta datorează cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în cauza de față.
Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul.
Potrivit dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, recurentul va fi obligat să plătească intimatei cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.1339 A din 20.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă I. M. și intimatul-chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
Obligă recurentul la cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 1.000 lei către intimata I. M..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. D. T. M. G. E. V.
R.
GREFIER,
N. C. I.
Red.E.V.
Tehnored.C.S./GIA
Ex.2/17.07.2014
T.B.Secția a V-a Civilă – L.I.G.; C.L.B.
Jud.sector 2 București – B.A.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1499/2014. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1895/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
