Validare poprire. Decizia nr. 367/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 367/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 8815/4/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A IV-A CIVILA
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 367R
Ședința publică de la 19.02.2014
Curtea constituită din :
P. - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - P. F.
JUDECĂTOR - B. A. C.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-debitor M. Justiției și recurenta terț-poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – A. de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, împotriva Deciziei civile nr. 212 A/01.03.2013 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-creditori B. D. C. și P. Lucreția A., având ca obiect, validare poprire.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că ambii recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 pct.2 C.pr.civ.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat Curtea constată pricina în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr._ creditoarele P. Lucreția A. și B. D. C. au solicitat validarea popririi înființată de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D. și D. în dosarul de executare nr. 189/2012 conform titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 59/19.01.2009 a Curții de apel București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și cheltuieli de executare.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 456 alin. 1 lit. a), art. 460 alin. 1 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr.3576/03.05.2012 Judecătoria Sectorului 4 București a admis cererea formulată de creditoarele P. Lucreția A. și B. D. C. în contradictoriu cu debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, A. de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, a validat poprirea înființată de Biroul Executorilor Judecătorești Asociați D. și D. în dosarul de executare nr. 189/2012 la data de 24.02.2012 și a obligat terțul poprit A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București să plătească creditoarelor, în limita creanței de 208.667 lei, suma datorată debitorului M. Justiției, respectiv suma de 105.760 lei pentru prima creditoare și 102.907 lei pentru cea de-a doua.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a reținut că, prin sentința civilă nr. 59/19.01.2009 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâților Tribunalul București, Curtea de Apel București, M. Justiției, Tribunalul Prahova și Tribunalul Ialomița să plătească reclamantelor corespunzător perioadelor lucrate sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu luna octombrie 2004 la zi și în continuare, sume care se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății.
La data de 09.07.2009, creditoarele au formulat cerere de executare silită adresată B. M. D., fiind format dosarul de executare nr. 112/2009.
La data de 27.01.2012, creditorii din dosarul de executare nr. 112/2009, între care se aflau și B. D. C. și P. Lucreția A., au solicitat B. B. D. să procedeze la continuarea procedurii de executare silită declanșată în dosarul de executare mai sus menționat, în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința Civilă nr. 59/19.01.2009 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă în dosarul nr._, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 3636R/21.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, fiind constituit dosarul de executare nr. 189/2012.
La data de 27.01.2012, a fost întocmit raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, de către expertul contabil B. M., prin care au fost calculate sumele de 102.907 lei, pentru creditoarea B. D. C., și suma de 105.760 lei, pentru creditoarea P. Lucreția A..
Prin adresa înregistrată sub nr._/28.02.2012, terțul poprit a comunicat B. B. D. refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, pe motiv că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2016 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.
Instanța a considerat întemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditoare, având în vedere dispozițiile art. 456 alin.1 lit. a) și art. 460 alin. 1 C.pr.civ.
Instanța a reținut că apărarea terțului poprit din cuprinsul întâmpinării în sensul că cererea de validare a popririi este prematur introdusă este neîntemeiată, având în vedere că potrivit art. 460 alin. 1 C.pr.civ., termenul de 3 luni, care curge de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, constituie un termen limită de introducere a cererii de validare a popririi, și nu un termen după epuizarea căruia creditorul are dreptul de a introduce cererea de validare a popririi, astfel că cererea de validare a popririi nu este prematur introdusă, ci este introdusă în termenul legal de 3 luni de la data la care terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.
Cu privire la incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002, instanța a constatat că pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, debitorul M. Justiției trebuia să facă dovada că neexecutarea până în prezent a obligației de plată stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu în cauză s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora. Or, în prezenta cauză, debitorul nu a făcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea art.110/2007.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu modificarea adusă prin Legea nr. 230/2011, la care face referire debitorul în cuprinsul întâmpinării, precum și terțul poprit, atât în cuprinsul întâmpinării, cât și în adresa nr._/28.02.2012, instanța a apreciat că acestea încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
Astfel, începând cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
În Hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza T. impotriva Romaniei, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecatorești. Curtea a constatat incalcarea art. 6 paragraful 1 din Conventie ca urmare a neexecutarii hotararii judecatoresti de plată a salariilor restante, a conchis că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune in executare hotararea judecatoreasca in cauza, existand o incalcare a art. 6 paragraful 1 din Conventie.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, s-a procedat la o nouă amânare a executării obligațiilor, plata sumelor restante urmând a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012, iar prin modificarea adusă OUG nr. 71/2009 prin Legea nr. 230/2011 s-a prevăzut o nouă eșalonare a executării obligațiilor, până în anul 2016.
De această dată, perioada este nejustificat de mare iar termenele de plată incerte și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite, întrunind pe deplin condițiile imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o garanție în sensul că plățile nu vor fi din nou suspendate la împlinirea termenului.
Dispozițiile art.1 alin. 1 și 2 din OG nr. 22/2002, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea OUG nr. 4/2011, precum și împrejurarea relevată de către debitor, în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 43 alin.1 din Legea nr. 293/2011, plata sumelor prevăzute prin titluri executorii se va face conform tranșelor prevăzute de OUG nr. 71/2009, nu sunt de natură a exonera debitorul și terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu către creditori, debitorul având obligația de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.
Mai mult decât atât, în motivarea Deciziei nr. 188/02.03.2010, Curtea Constituțională a reținut că „O atare situație extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătorești în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv codul de procedură civilă sau Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidență elemente de oportunitate legislativă”.
Există prin urmare un conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României.
Instanța de fond a reținut că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât a constatat că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului. De asemenea, terțul poprit nu a invocat afectarea sumelor de bani asupra cărora s-a înființat poprirea unor destinații speciale, conform art. 452 alin. 2 lit. a C.pr.civ., cu consecința imposibilității înființării popririi. Cu toate acestea, în mod nejustificat, terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a consemna sumele de bani menționate în adresa de poprire și de a trimite dovada executorului în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, astfel cum dispune art. 456 alin. 1 C.pr.civ. Instanța a reținut și faptul că, în ceea ce îl privește pe debitorul din prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că actele executare din dosarul nr. 189/2012 al B. D. și D. au fost anulate până în prezent de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite în condițiile art. 403 C.pr.civ.
Împotriva sentinței civile nr. 3576/2012 au declarat apeluri pârâtul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică.
În motivarea apelului, pârâtul M. Justiției a susținut că poprirea s-a realizat de către un executor judecătoresc necompetent, întrucât apelantul are sediul în sectorul 5 al Municipiului București, terțul poprit are sediul în sectorul 4 al Municipiului București, iar executorul judecătoresc are sediul în sectorul 3, dispozițiile art. 453 C.pr.civ. fiind speciale și derogatorii de la regula generală stabilită de art. 373 C.pr.civ.
A mai arătat apelantul-pârât că cererea de validare este neîntemeiată, reclamantele neputând cere validarea popririi întrucât creanța nu este scadentă, că instanța a ignorat OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr. 416/18.06.2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G nr. 45/2010, că instanța ar trebui să realizeze în speță o analiză in concreto, având în vedere împrejurări privind titlul executoriu, vechimea acestuia, valoarea creanței, conduita debitorilor până la momentul declanșării executării silite, situația personală a creditorilor, conduita debitorului. În speță, titlul executoriu este o hotărâre din anul 2009, neputându-se identifica situația cea mai grea în care, potrivit deciziei menționate, s-ar putea afla creditoarele, respectiv plata titlurilor executorii pe parcursul a 10 ani; or, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni, comparabile cu cele din speță, au fost apreciate ca justificate de către Curtea EDO.
În ceea ce privește conduita debitorului, apelantul solicită a se constata că eșalonarea sumelor echivalează cu o executare voluntară programată, instituită prin lege, justificată de influența substanțială asupra bugetului de stat pe care ar putea-o avea executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii.
În opinia debitorului, în concret, dispozițiile OUG 71/2009 sunt în deplină concordanță cu Convenția EDO și există proporționalitate deplină între mijloace, respectiv eșalonarea obligațiilor, și scopul urmărit, respectiv acela al menținerii echilibrelor bugetare.
În motivarea apelului, terțul poprit Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a arătat că prima instanță a nesocotit dispozițiile art.1 alin.2 din OUG nr.71/2009, astfel cum a fost modificat de OUG 45/2010, privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, că a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2009, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale într-o singura tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.
S-a mai susținut că nu se poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art. 1 din OUG 71/2009 și art. 6 din CEDO, atâta timp cât prevederile menționate au fost declarate conforme cu Constituția României prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.
De asemenea, a susținut apelantul că potrivit art.460 C.pr.civ., cererea de validare a popririi poate fi adresată instanței de judecată numai după expirarea termenului în care terțul poprit avea obligația să indisponibilizeze sumele datorate de către debitorul urmărit creditorului, termenul de trei luni fiind un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte ca acesta să se fi împlinit.
În speță, executorul judecătoresc a comunicat adresa de înființare a popririi la data de 06.02.2012, iar instanța a fost învestită cu soluționarea cererii de validare a popririi la data de 29.02.2012, deși termenul de plată de 6 luni reglementat de OG 22/2002 cu modificările ulterioare nu expirase încă.
Prin decizia civilă nr. 212 A/01.03.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelantul debitor M. Justiției și de apelantul terț poprit Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut, cu privire la motivul privind competența executorului judecătoresc de a înființa poprirea, că acest aspect nu a fost invocat de apelantul-pârât M. Justiției în fața instanței de fond.
Problema competenței teritoriale este, în procesul civil, o chestiune de ordine privată iar eventuala nulitate a actelor de executare întocmite cu nerespectarea unor norme de ordine privată s-a acoperit prin neinvocarea în fața instanței de fond, astfel încât nu ar putea fi invocată în mod direct în fața instanței de apel. În plus, numai terțul poprit putea invoca motivul ce vizează competența executorului prin raportare la sediul terțului poprit, nu și debitorul M. Justiției.
În privința pretinsei divizibilități a obligației, tribunalul a constatat că această chestiune nu a fost invocată de pârât în fața instanței de fond, or problema divizibilității obligației între debitori este una de ordine privată.
Nu a fost primit nici motivul de apel invocat de apelantul terț poprit, implicând pretinsa prematuritate a cererii de validare poprire, față de dispozițiile art. 456 alin. 1, art. 453 alin. 1 și art. 460 alin. 1 C.pr.civ., Tribunalul arătând că termenul de 3 luni prevăzut de art. 469 alin. 1 C.pr.civ. nu are natura juridică a unui termen legal prohibitiv de natură a-l împiedica pe titularul acțiunii de validare poprire în a introduce cererea, ci dimpotrivă natura juridică a unui termen legal imperativ în care titularul acțiunii este ținut să acționeze.
În cauză, adresa de înființare a popririi emisă în dosarul de executare nr. 189/2012 de executorul judecătoresc D. la data de 24.02.2012 s-a înregistrat la terțul poprit D. – A. de Trezorerie și Contabilitate Publică la data de 27.02.2012, iar cererea de validare a popririi a fost formulată de creditoare la data de 19.03.2012.
Nu a fost primit ca temeinic nici motivul de apel privind efectul OUG nr. 71/2009, întrucât criticile formulate de debitor și terțul poprit vizează executarea silită însăși, astfel încât acestea nu ar putea fi analizate în cadrul acțiunii având ca obiect validarea popririi, deoarece instanța învestită cu o asemenea cerere este ținută a analiza doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 460 C.pr.civ. Potrivit alin. 2 al acestui text de lege, instanța va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
În consecință, instanța de validare examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport cu debitorul urmărit, iar aspectele privind executarea silită însăși pot fi invocate numai pe calea unei contestații la executare, în temeiul art. 399 C.pr.civ.
A considera că în cadrul unei cereri de validare de poprire ar putea fi invocate apărări ce vizează eventualele neregularități ale executării silite ar însemna recunoașterea, în favoarea celui interesat, a posibilității de a promova o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ prevăzut de art. 401 C.pr.civ.
Chiar dacă s-ar considera că apărările vizând executarea silită însăși pot fi invocate în cererea având ca obiect validarea de poprire, tribunalul a constatat că, în mod legal și temeinic, a concluzionat Judecătoria în sensul că aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenția [europeană] pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția amintită.
Aceste considerente se impun și cu privire la motivul privind pretinsa divizibilitate a datoriei între debitori, acesta putând fi invocat numai pe calea contestației la executare, iar nu în cererea de validare a popririi.
Tribunalul a reținut că titlul executoriu este reprezentat de sentința civilă nr. 59/19.01.2009 a Curții de Apel București, irevocabilă, a cărei executare silită desfășurată în dosarul nr. 189/2012 a fost încuviințată prin încheierea din 09.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 4 București. Executorul judecătoresc a emis somație către debitorul M. Justiției, înființând poprirea față de D. – A. de trezorerie și contabilitate publică printr-o adresă înregistrată la data de 27.02.2012. Terțul poprit nu a dat curs înființării popririi, ci prin adresa nr._/28.02.2012 a restituit documentația către executor, susținând că executarea este suspendată de drept în temeiul OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare.
Cu privire la incidența art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009, tribunalul a reținut că acesta este susceptibil de a implica amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale; însă a apreciat că este necesar să evalueze și compatibilitatea acestor dispoziții cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.
Or, analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a „dreptului de acces la justiție” (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situații, se analizează și respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se rețin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele R., G., A., D., Georgi, A. și I. R., C. P., S. împotriva României etc.).
Pe de altă parte, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
Curtea Constituțională a constatat într-adevăr compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533/2011, publicată în M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011.
Controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că părțile creditoare dețin un titlu executoriu îndreptat împotriva unui exponent al autorității statului, respectiv sentința civilă nr. 2961/07.04.2010 pronunțată de Tribunalul București. La data la care s-a înființat poprirea, acesta beneficiase deja de un interval de peste un an pentru plată.
Titlul executoriu pe care creditoarele îl dețin nu a fost executat integral și nici măcar de o manieră semnificativă după acest interval de un an.
În plus, perspectiva creditoarelor de a beneficia de plata integrală sau, cel puțin, semnificativă a dreptului lor de creanță este în sensul unei amânări până la nivelul 2014 - 2016, interval în care se va face plata pentru 85% din suma de achitat, respectiv 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016.
Concluzionând, aplicarea OUG nr. 71/2009 ar implica pentru creditoare, în măsura în care debitorul Statul Român nu ar proceda la o nouă amânare sau eșalonare, o recuperare integrală a dreptului de creanță într-un interval de 6 ani de la data obținerii titlului, din care un procent semnificativ, respectiv 85%, să fie plătit în viitor, cu mențiunea că plata ar fi posibilă doar într-un procent de 5% în 2012 și într-un procent de 10% în 2013.
Tribunalul a mai reținut, sub aspectul conduitei autorității statale, o lipsă de previzibilitate pentru creditoare relativ la momentul la care își vor vedea recuperată integral sau semnificativ creanța recunoscută prin hotărâre judecătorească.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că nu poate fi primit motivul de apel privind aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, pentru aceleași considerente fiind respins și motivul de apel privind modificările aduse OG nr. 22/2002 prin Legea nr. 92/2011, deoarece incidența acestora, în maniera de interpretare propusă de recurent, este de natură a aduce atingere garanțiilor oferite creditoarelor prin art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, permițând debitorului să se sustragă de la executare ca efect al neaprobării unor sume, având destinația de stingere a creanțelor stabilite prin titlurile executorii, în bugetele acestora.
În ceea ce privește posibila incidență în speță a cauzei D. D. c. României, tribunalul a reținut că prin decizia din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, iar eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților. CEDO și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții primiseră o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor.
În speță, însă, a arătat tribunalul, apelantul M. Justiției nu a dovedit dacă a achitat creditorilor vreo parte din sumele executate silit, așa încât situația din speță diferă de cea a creditorilor din cauza D., care beneficiaseră de plăți parțiale în cursul anului 2008.
Prin urmare, Curtea s-a pronunțat în raport cu situația concretă a reclamanților, fără a deroga de la principiile statuate în jurisprudența sa anterioară, în cauză existând probe cu privire la executarea unei părți semnificative a creanței. Or, în prezenta speță, debitorul nu a manifestat vreo preocupare pentru a dovedi dacă a achitat creditorilor săi vreo sumă de bani din cea învederată în titlul executat silit, tribunalul menționând că simpla dispoziție legală de eșalonare, aplicabilă și titlului prezentat de creditori, nu face dovada că sumele devenite scadente au fost achitate în mod efectiv debitorilor.
Împotriva deciziei civile nr. 212A/2013 au declarat recursuri debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică.
În motivarea recursului, debitorul M. Justiției a susținut următoarele critici de nelegalitate:
I. Hotărârea recurată este pronunțată cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice debitoare, respectiv OUG nr. 71/2009 și OG nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare.
Art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 92/2011 prevede: „(2)Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".
Astfel, în condițiile adoptării OUG nr. 71/2009, M. Justiției nu putea avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.
În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat s-a realizat pe măsura alocării fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009.
În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/3.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Totodată, Guvernul a aprobat în data de 26 septembrie 2012 hotărârea nr. 954, publicată în Monitorul Oficial nr. 682/02.10.2012, Partea l, privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21.528 mii lei, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările si completările ulterioare, pentru achitarea celei de-a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012. De asemenea, în luna decembrie 2012 a fost achitată ultima tranșă trimestrială aferentă anului 2012, în baza HG nr. 1169/05.12.2012.
II. În susținerea motivelor de recurs se invocă dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, arătându-se că aceste dispoziții au fost ignorate de instanța de judecată în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența CEDO.
Recurentul debitor precizează că, CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. s. a contra României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l. nr.709 din 17.10.2012.
Instanța de fond a reținut prin decizia recurată faptul că debitorul M. Justiției nu a dovedit dacă, într-adevăr, a achitat debitorilor P. Lucreția A. și B. D. vreo parte din sumele executate silit. Contrar celor susținute de instanța de apel, recurentul debitor a arătat că Tribunalul București în calitate de ordonator terțiar de credite a efectuat plăți în baza titlului executoriu iar creditorii au încasat în perioada_12 următoarele sume de bani: P. Lucreția A. 26.698 lei iar B. D. 23.132 lei.
Recurentul menționează că plățile efectuate în perioada 2010-2012 au fost acordate conform legislației în vigoare, în procent de 34% pentru anul 2010 (OUG nr.71/2009) și 5% pentru anul 2012 (OUG nr.71/2009 creanțe devenite executoriii până la data de 31.12.2011). Prin urmare, Decizia din cauza D. ș. a contra României își are deplină aplicabilitate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât s-au efectuat plăți voluntare din debitul datorat, conform adresei nr.179 din 22.05.2013 emisă de Tribunalul București care reprezintă dovada conformării dispozițiilor OUG nr.71/2009.
În condițiile prezentate mai sus, prin admiterea cererii de validare a popriri există riscul ca debitorul să fie obligat la toată suma solicitată prin aceasta, deși a fost achitată o parte semnificativă din debitul principal și, așadar, să se ajungă la o plată nedatorată din partea debitorului și o îmbogățire fără just temei a creditorilor.
În atare împrejurări, recurentul debitor a considerat că se impune diminuarea sumei menționate în cuprinsul cererii de validare a popririi în raport de ceea ce a fost achitat de M. Justiției, în calitate de debitor și de ordonator principal de credite.
Revenind la decizia menționată, recurentul debitor a precizat că instanța europeană a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare și a arătat că autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică". Curtea a luat notă de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.
În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.
Curtea a reținut că, până în prezent, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. Curtea a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.
Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, Curtea a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.
Recurentul debitor consideră că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, cereri de validare a popririi, precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009.
Recurentul-debitor solicită a se observa că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010.
Recurentul invocă practica judiciară care a început să se formeze după pronunțarea de către CEDO a deciziei în cauza D., Decizia nr. 173/25.09.2012 pronunțată în dosarul nr._/200/2011 (soluție în apel) de Tribunalul B..
Recurentul debitor solicită a se avea în vedere decizia nr. 190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin OUG nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional; precum și decizia Curții Constituționale nr. 1533/28.11.2011 prin care s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată OUG nr. 71/2009. Ca atare, se arată, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.
În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OUG nr. 71/2009, modificată și completată și Legea 230/2011, recurentul debitor solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ.
În motivarea recursului, terțul poprit Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a susținut următoarele critici de nelegalitate:
1) Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 11 orice procedura de executare silita se suspenda de drept"
Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 si OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31.12.2009, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile OUG nr. 71/2009.
Astfel, art. 1 din OUG nr. 71/2009 prevede că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu. În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Prin urmare, având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioara intrării in vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii, orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.
Recurentul terț poprit a arătat că nu se poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atât timp cât prevederile art. 1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
In motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeană a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea în acord cu cele de mai sus, la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României, Curtea reținând că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariate ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).
Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49). De asemenea, Curtea a constatat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).
Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurentul solicită să se constate că cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, astfel că, rezulta fără putința de tăgada că refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificat.
2) Recurentul terț poprit precizează că prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanța de fond.
3) De asemenea, recurentul terț poprit a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins ca fiind neîntemeiat motivul de apel formulat cu privire la încălcarea in cauza a dispozițiile OG nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, care au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art.1 din OG nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.92/2011 "Creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva".
Prin dispozițiile OG nr.22/2002 au fost reglementate condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.
Astfel, in deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuințarea si controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
In acest context, OG nr.22/2002 cu modificările si completările ulterioare are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.
Recurentul terț poprit mai arată că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplica fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecata fără sa aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale". De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Constituționala a constatat ca OG nr.22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale "întrucât s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, .anularea sau întârzierea in mod excesiv de către, stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.
Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata si completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, in condițiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.
Astfel, in conformitate cu aceasta dispoziție legala imperativa, A. de Trezorerie si Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.
În consecință, recurentul terț poprit solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, recursul a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
În primul rând, Curtea constată că argumentul esențial reținut de instanța de apel cu privire la criticile invocate de debitor și de terțul poprit - bazate pe efectele pe care le dau dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și ale OG nr. 22/2002 asupra cauzei de față – constă în aceea că efectele OUG nr. 71/2009 și ale OG nr. 22/2002 nu pot fi analizate în cadrul acțiunii având ca obiect validarea popririi, deoarece instanța învestită cu o asemenea cerere este ținută a analiza doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 460 C.pr.civ., respectiv doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport cu debitorul urmărit, iar aspectele privind executarea silită însăși pot fi invocate numai pe calea unei contestații la executare, în temeiul art. 399 C.pr.civ. și în termenul imperativ prevăzut de art. 401 C.pr.civ.
Obiectul cererii de chemare în judecată de față este validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. 189/2012 al B. Asociați D. și D..
Potrivit dispozițiilor art. 452 C.pr.civ. „Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”, iar potrivit dispozițiilor art. 460 alin. 2 C.pr.civ. instanța va da o hotărâre de validare a popririi „dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului”.
În virtutea dispozițiilor art. 460 alin. 4 C.pr.civ., validarea popririi va produce anumite efecte în patrimoniul terțului poprit, prin constituirea unui drept de creanță în favoarea creditorului, având ca obligație corelativă obligația terțului poprit de a achita, direct creditorului, sumele de bani datorate debitorului și pe care, culpabil, nu le-a indisponibilizat sau nu le-a liberat debitorului poprit.
Aplicând în mod corect aceste dispoziții legale, instanța de apel a arătat că limitele investirii instanței în procedura de validare a popririi sunt verificarea existenței titlului executoriu în baza căruia se face executarea; și a dovezii faptului că terțul poprit este dator debitorului sau dacă debitorul are cont deschis la terțul poprit.
Instanța investită cu soluționarea unei cereri de validare a popririi înființate de executorul judecătoresc verifică existența celor două raporturi juridice necesare pentru existența oricărei popriri, respectiv raportul juridic dintre creditorul popritor și debitorul poprit (în cadrul căruia instanța de validare verifică numai existența titlului executoriu în baza căruia au luat naștere raporturile creditor-debitor), precum și raportul juridic obligațional dintre debitorul poprit și terțul poprit, pe baza și ca efect al validării popririi de către instanță urmând să ia naștere și cel de-al treilea raport juridic (dintre creditorul urmăritor și terțul poprit).
Din punctul de vedere al primului raport juridic - dintre creditor și debitorul poprit, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că aspectele legate de efectele dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și ale OG nr. 22/2002 reprezintă apărări ce țin de fondul raportului de creanță dintre aceștia (dacă creanța astfel cum a fost stabilită prin titlul executoriu este certă, lichidă și exigibilă), ce pot fi invocare de debitor doar pe calea contestației la executare, cu privire la care Codul de procedură civilă (art. 399 și art. 401 C.pr.civ.) reglementează o procedură diferită de cea a validării de poprire, atât sub aspectul instanței de executare competente cât și a termenelor de promovare, a căilor de atac, etc.
Din punctul de vedere al celui de-al doilea raport juridic ce este analizat de instanța de validare – dintre debitor și terțul poprit; Curtea subliniază faptul că terțul poprit poate invoca în procedura validării de poprire doar aspecte legate de raportul juridic obligațional dintre acesta și debitor (creditorul terțului poprit), Codul de procedură civilă prevăzând că între persoana chemată în judecată în calitate de terț poprit și debitorul urmărit silit trebuie să existe un raport juridic generator al unei creanțe exigibile sau care va deveni exigibilă ulterior, în temeiul unui raport juridic existent. Prin urmare, terțul poprit nu poate invoca aspecte legate de raportul juridic dintre creditor și debitor, deoarece aceste aspecte ce țin de legalitatea actelor de executare efectuate de executorul judecătoresc pot fi examinate doar în cadrul unei contestații la executare; obiectul cererii de validare a popririi fiind limitat la analiza întrunirii condițiilor prevăzute de art. 460 C.pr.civ. pentru a se putea antrena răspunderea civilă a terțului poprit.
Această modalitate de interpretare a normelor juridice ce reglementează procedura validării de poprire a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 7/2013.
Astfel, potrivit art. 456 alin. 1 C.pr.civ., în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat să consemneze suma de bani, sau, după caz, să indisponibilizeze bunurilor mobile incorporale poprite, și să trimită dovada executorului.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 460 C.pr.civ., dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin în executarea popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze suma de bani, creditorul poate să sesizeze instanța de executare, în vederea validării popririi.
Instanța supremă a statuat că dispozițiile art. 460 alin. 1 C.pr.civ. „reglementează validarea popririi doar ca o procedură de excepție, determinată de conduita terțului poprit, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia regula popririi urmată de validare în toate situațiile, indiferent de conduita terțului poprit. (…) Această situație este justificată de faptul că art. 456 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, instituie o . obligații în sarcina terțului poprit care, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, trebuie să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile poprite și să trimită dovada executorului sau să plătească direct creditorului suma cuvenită acestuia. În situația în care terțul poprit nu respectă obligațiile instituite prin art. 456 din Codul de procedură civilă, creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă. (…) Termenul în discuție este, deopotrivă, și un termen legal, fix și absolut, deoarece legea îl impune, iar nerespectarea lui, în lipsa unor alte dispoziții contrare, afectează eficacitatea sesizării instanței de executare prin intervenirea sancțiunii decăderii”.
Aceste statuări ale instanței supreme date în decizia asupra recursului în interesul legii vin în sprijinul concluziei că procedura de validare a popririi este o procedură judiciară distinctă de procedura contestației la executare, în cadrul căreia instanța de validare nu analizează legalitatea actelor de executare, ci verifică existența raporturilor juridice de poprire, și, în funcție de conduita terțului poprit, va pronunța o hotărâre judecătorească ce va constitui titlu executoriu împotriva terțului poprit.
În concluzie, din faptul că debitorul nu a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare silită, Curtea constată că în mod corect au plecat ambele instanțe de fond de la premisa că actele de executare întocmite în dosarul de executare nr. 189/2012 de B. Asociați D. și D. nu au fost anulate de către instanța de executare și nici nu s-a dispus de către aceasta suspendarea executării silite.
În al doilea rând, Curtea constată că prin decizia recurată instanța de apel a dezvoltat și un considerent subsidiar, prin care a analizat compatibilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și ale OG nr. 22/2002 cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Având în vedere că motivele dezvoltate la pct. 1 al motivelor de recurs de către recurentul-debitor sunt identice cu cele enunțate de recurentul terț poprit prin recursul său (punctele 1, 2 și 3 ale recursului), Curtea le va analiza împreună.
Legat de aplicarea OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu modificarea adusă prin Legea nr. 230/2011, la care fac referire ambii recurenți la pct. 1 al motivelor de recurs, se constată că tribunalul a reținut acestea încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și ale art. 6 din aceeași Convenție.
Recurenții susțin că prin efectul acestor dispoziții legale orice cerere de executare silită, implicit și validarea popririi, este suspendată de drept, plata drepturilor salariale fiind eșalonată pe anii 2012-2016, iar în cursul acestor termene creditorul sau executorul judecătoresc nu pot cere sau îndeplini nici un act de executare silită.
Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul că în situația unui conflict între normele interne și normele din Convenție, Constituția prevede că acesta se soluționează în favoarea normelor din Convenție, la art.11 alin. 2 prevăzând că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar la art. 20 alin. 2 stipulând că, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”
În calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor Convenției, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor" (Vermeire c. Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, . nr. 214-C, pg. 84, §26; cauza D. P. c. României nr. 2, cererea nr._/01, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).
În jurisprudența sa, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit, cu valoare de principiu aplicabil în materia executării silite, că executarea unei hotărâri judecătorești constituie parte integrantă a procesului civil, în accepțiunea art. 6 paragraful 1 (cauza Hornsby v. Greece, 19 March 1997, § 40), iar statului îi revine obligația pozitivă de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătorești care să fie eficient din punct de vedere normativ și jurisprudențial, sistem care trebuie pus în aplicare fără întârziere (Fuklev v. Ukraine, no._/01, § 84, 7 iunie 2005).
Obligația pozitivă a autorităților statului constă în îndatorirea de a se echipa cu un arsenal de instrumente juridice apte și suficiente pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor pozitive care îi incumbă (Ruianu v. Romania, no._/97, § 53, 66); iar inactivitatea acestora în executarea obligației de a acționa pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești poate angaja răspunderea statului, în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenție (Scollo v. Italy, 28 Septebrie 1995, § 44, 52). În calitate de posesor al forței publice, Statul trebuie să acționeze cu diligență pentru a asista creditorul în executarea unei hotărâri judecătorești (F. v. Romania, no. 2577/02, § 70).
Principiul aplicat în cauza S. P. împotriva României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este acela că obligația de a acționa incumbă autorităților, iar a cere intimatei să facă demersuri pentru ca o altă instanță să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
Din cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, reiese că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o hotărâre; dar dacă totuși, în condiții speciale, se pot admite întârzieri în executarea obligațiilor, acestea nu trebuie să aducă atingere înseși esenței dreptului ocrotit de art.6 alin.1 din Convenție.
Prin urmare, așa cum a reținut și tribunalul, o suspendarea temporară a executării silite datorită condițiilor economico-financiare vitrege, ar putea fi luată în considerare de instanță, nefiind criticabilă în sine, cu condiția ca prin luarea acestei măsuri să nu se depășească un termen rezonabil de plată, deoarece acest fapt conduce la încălcarea esenței dreptului la executarea unei hotărâri judecătorești, ocrotit de art. 6 alin.1 CEDO.
Or, tribunalul a reținut că prin aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 s-ar ajunge la o durată previzionată de executare în cazul de față de 6 ani, din care în primii ani ar trebui executat un procent de 15% din dreptul de creanță, fapt care - a arătat tribunalul - implică nerespectarea raportului rezonabil de proporționalitate dintre interesul general și cel particular al intimatelor.
Recurenții nu critică, pe fond, această constatare a tribunalului, ci susțin că nu se poate constata o neconcordanță între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009, modificată, și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și ale art. 6 din aceeași Convenție, deoarece analiza compatibilității dispozițiilor legale interne cu Convenția a fost realizată de Curtea Constituțională, și invocă în acest sens decizia C.C. nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009.
Curtea constată că tribunalul a analizat inclusiv efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, a reținut pe larg considerentele expuse de instanța constituțională în decizia nr. 1533/2011, dar a arătat că situația particulară a fiecărei spețe deduse judecății nu exclude posibilitatea instanței de a analiza în concret compatibilitatea dispozițiilor interne cu cele ale Convenției europene, deoarece controlul exercitat de Curtea Constituțională este unul în abstract, pe când cel efectuat de instanța de drept comun este raportat la situația specială din fiecare caz dedus judecății, verificarea condiției de a se păstra un just echilibru între interesele statului și interesele particularului necesitând o analiză în concret, raportat la datele fiecărui litigiu în parte.
Curtea constată că aceste considerente sunt date cu aplicarea corectă a legii, având în vedere că prin decizia în interesul legii nr. l/2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu privire la interpretările divergente ale OUG nr. 71/2009, că „în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
În consecință, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge criticile formulate de ambii recurenți la pct. 1 al motivelor de recurs, cu privire la incidența și constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, așa cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.
Prin criticile formulate la pct. 1 al motivelor de recurs dezvoltate de recurentul debitor și la pct. 3 al motivelor de recurs ale recurentului terț poprit, se susține că potrivit dispozițiilor art. 1 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă, plata sumelor conform titlurilor executorii realizându-se pe măsura alocării de fonduri suplimentare cu această destinație.
Curtea constată că în mod corect au fost respinse aceste critici de către tribunal, deoarece aceste dispoziții legale nu sunt de natură a exonera debitorul și terțul poprit de obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu către creditori, debitorul având obligația de a asigura resursele bugetare necesare plății drepturilor bănești prevăzute în titlul executoriu, în vederea realizării integrale a drepturilor creditorului.
Curtea nu va reține nici criticile formulate de ambii recurenți (în ceea ce privește pe recurentul terț poprit, acestea se regăsesc la pct. 2 al motivelor de recurs) referitoare la necesitatea menținerii echilibrului bugetar și la lipsa fondurilor bănești, deoarece vin în contradicție cu principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși o întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești ar putea fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 § 1 din Convenție (Hornsby v. Greece, 19 March 1997, par. 40; Jasiūnienė împotriva Lituaniei,nr._/98, par. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr._/00, par. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7352/03, par. 60, 22 august 2006).
De asemenea, Curtea arată că,în acest sens este și decizia în interesul legii nr. IV din 12.09.1998 dată de Curtea Supremă de Justiție, obligatorie, prin care s-a stabilit că „poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului”.
Pentru aceleași considerente expuse în precedent cu privire la criticile referitoare la constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, Curtea va respinge și criticile referitoare la constituționalitatea OG nr. 22/2002, prin care recurenții invocă deciziile nr. 784/2009 și nr. 213/2010 ale Curții Constituționale; instanța de recurs nemaireluând considerentele expuse de instanța supremă în decizia în interesul legii nr. l/2012.
La pct. II al motivelor de recurs, recurentul debitor susține că au aplicabilitate în cauză considerentele și dispozitivul cauzei D. ș.a. contra României și că în cauza de față a fost efectuată o parte semnificativă din debitul principal.
În primul rând, cu privire la aplicabilitatea în dosarul de față a cauzei D. și alții contra României, Curtea arată că în această decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat jurisprudența sa constantă în materia executării unei hotărâri judecătorești, subliniind regulile cu valoare de principiu, conform cărora executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, iar neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III).
Curtea Europeană a statuat în cauza D. și alții împotriva României că este obligatorie executarea hotărârilor judecătorești, prin care s-au stabilit obligații de plată stabilite în sarcina autorităților naționale în baza unor hotărâri judecătorești definitive și executorii trebuie să se facă într-un interval rezonabil, fără a aștepta ca reclamanții să obțină plata sumelor datorate, folosind procedura executării silite. Or, termenul rezonabil înăuntrul căruia creditorii se pot aștepta să beneficieze de dreptul de creanță pe care îl au recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, împotriva unei autorități a statului, trebuie apreciat în raport de comportamentul autorităților, dar și al persoanelor reclamante.
De asemenea, posibilitatea statelor membre de a adopta politici economice și sociale (de ex. eșalonarea plăților pe o perioadă de timp) trebuie să urmărească un scop de utilitate publică.
În cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a recunoscut că măsurile legislative adoptate de Statul Român constând în eșalonarea plății creanțelor urmărea realizarea unui scop de utilitate publică, respectiv restabilirea echilibrului bugetar. În acest, Curtea a aplicat jurisprudența sa anterioară, prin care a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012]. Totuși, a subliniat că, pentru a nu fi încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, este necesar ca aceste măsuri de utilitate publică să fie proporționale cu scopul urmărit, respectiv restabilirea echilibrului bugetar.
Sub acest aspect, al respectării cerinței proporționalității, Curtea Europeană a avut în vedere situația de fapt a părților din cauza dedusă judecății instanței europene, sens în care a reținut că reclamanților din cauza D. și alții împotriva României, deși aveau titluri judecătorești din anul 2008, li se achitaseră în perioada 2009-2010 o treime din suma totală acordată de către instanțe, sumă care fusese indexată. În raport de plățile care fuseseră realizate, Curtea europeană a apreciat că nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, ținând seama că o parte importantă din sumele datorate reclamanților a fost deja plătită.
Prin urmare, ceea ce reține instanța de recurs este că instanța europeană nu s-a abătut de la principiile generale stabilite în jurisprudența sa anterioară, ci le-a aplicat în cazul concret din acea cauză; și, în plus, a subliniat că eșalonarea plății constituie o măsură de utilitate publică, necesară pentru realizarea echilibrului bugetar, că este necesar ca această măsură să fie proporțională cu scopul urmărit, proporționalitatea stabilindu-se în raport de circumstanțele personale ale fiecărei cauze și că eșalonarea trebuie să fie realizată într-un termen rezonabil.
Cu privire la executarea în termen rezonabil a creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, Curtea reține că prindecizia în interesul legii nr. 1/2012, Înalta Curte de Justiție a învederat că Curtea Constituțională însăși, prin deciziile prin care a analizat constituționalitatea OUG nr. 71/2009, a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză"; și a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene expusă în Hotărârea din 27 iunie 2000 pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007 pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009 pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011 pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22 și Hotărârea din 24 noiembrie 2011 pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21. Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
În consecință, Curtea constată că analiza proporționalității măsurii eșalonării plății creanței în discuție cu scopul urmărit și a respectării termenului rezonabil se face în raport de circumstanțele fiecărei cauze deduse judecății instanței, cauza D. și alții împotriva României neputând fi aplicată mutandis mutandis în prezenta cauză, deoarece situația creditorilor este diferită de cea a reclamanților din cauza CEDO.
Astfel, din adeverința depusă la dosar de recurentul debitor, rezultă că a fost achitată tranșa de 34% pe anul 2010 pentru fiecare dintre creditoare și o tranșă de 5% pe anul 2012, însă nu s-a achitat tranșa de 33% aferentă anului 2011, prin urmare nu au fost respectate nici dispozițiile legale invocate de recurenți prin motivele de recurs, ale art. 1 din OUG nr. 71/2009.
Titlul executoriu este reprezentat de sentința civilă nr. 59/2009 a Curții de apel București, care era executoriu din data de 19.01.2009, dată la care nu erau adoptată OUG nr. 71/2009.
În raport de data cererii de executare silită, din 9.07.2009, erau incidente dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 în forma inițială, așa cum a fost publicată în M. Of. nr. 416 din 18 iunie 2009, potrivit cărora „plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până în data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu”.
În cursul anului 2010 s-a achitat creditoarei P. Lucreția A. suma de 16.631 lei și creditoarei B. D. suma de 16.190 lei, însă din adresa invocată de recurentul debitor reiese că în cursul anului 2011 nu a fost achitată tranșa de 33% aferentă.
Modificarea operată prin Legea nr. 230/2011, publicată în M. Of. nr. 864 din 8 decembrie 2011, avea afecte numai pentru viitor, însă tranșele anterioare acestei modificări trebuiau a fi executate, așa cum prevedea actul normativ în vigoare la momentul respectiv.
Prin urmare, în raport de probele efectuate în faza de recurs, privind plățile efectuate în anii 2010 și 2012, se constată că nu a fost achitată o parte efectivă din creanță și că nu au fost respectate tranșele prevăzute de OUG nr. 71/2009, în redactarea în vigoare la momentul exigibilității fiecărei tranșe astfel cum au fost reglementate de legiuitor.
Nefiind achitată o parte semnificativă din creanță instanța de recurs învederează că nu se poate reține aplicabilitatea cauzei D. și alții împotriva României, deoarece dreptul intimaților este afectat în substanța sa, în lipsa executării într-un termen rezonabil a unei părți considerabile din creanță, cu atât mai mult cu cât drepturile salariale restante sunt datorate începând cu luna octombrie 2004, conform titlului executoriu.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este întemeiat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ.; Curtea va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul debitor M. Justiției și recurentul terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 212A/01.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-creditoare B. D. C. și P. Lucreția A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. Steluța C. P. F. A. C. B.
GREFIER
L. D.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC/2 ex./24.02.2014
Jud. apel: N. S. G.
G. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 881/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1045/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
