Validare poprire. Decizia nr. 1040/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1040/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 24546/4/2012

Dosar nr._

(968/2014)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr.1040

Ședința publică din 18.06.2014

Curtea constituită din:

Președinte - R. M. G.

Judecător - T. A. D.

Judecător - H.-P. I.-A.

Grefier - I. N. - C.

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-debitor M. P. P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de recurentul terț poprit Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, împotriva deciziei civile nr.761 A din 18.07.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori G. P. S., J. P. L., M. C. G., P. V. V., T. Doinița, S. L. S..

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru validare poprire.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilier juridic B. E., în calitate de reprezentant al recurentului-debitor M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul dosarului, după care:

Reprezentantul recurentului-debitor depune precizările solicitate la termenul anterior, în legătură cu cuantumul total al debitului față de fiecare dintre intimații creditori, conform evidențelor contabile ale instituției.

Se formulează cerere de abținere de către președintele completului de judecată, d-na judecător R. M. G..

Curtea reține cauza, în vedere soluționării incidentului procedural.

La reluarea cauzei se constată lipsa părților.

Curtea reține cauza în pronunțare, având în vedere că recurentul - debitor a solicitat prin motivele de recurs aflate la dosarul cauzei aplicarea dispozițiilor art.242 alin.2 C.pr.civ. privind judecata în lipsă.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 23.07.2012 sub nr._, creditorii G. P. S., J. P. L., M. C. G., P. V., T. DOINIȚA, S. L. S., au solicitat, în contradictoriu cu debitorul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și terțul poprit D.G.F.P.M.B - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, validarea popririi înființate de B.E.J.A „D. și D.” în dosarul de executare nr. 476/2011, până la concurența sumei totale de 1.439.037 lei.

Prin sentința civilă nr. 2160/27.02.2013 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că intimații creditori G. P. S., J. P. L., M. C. G., P. V., T. DOINIȚA și S. L. S. au solicitat B.E.J.A „D. și D.” începerea executării silite în baza titlurilor executorii reprezentate de sentințele nr. 900/14.04.2009, nr. 46/20.11.2008, nr. 1425/25.06.2009, nr. 1364/15.06.2009, nr. 1404/22.11.2007, nr. 780/17.04.2008, nr. 1403/22.11.2007, nr. 62/10.01.2008, nr. 1192/20.05.2009 și nr. 1405/25.06.2009, toate pronunțate de Tribunalul Suceava, și sentințele nr. 3666/29.09.2010 și nr. 205/15.01.2010 pronunțate de Curtea de Apel București, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 476/2011 pe rolul B.E.J.A „D. și D.”.

Prin aceste hotărâri judecătorești, debitorul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, a fost obligat la plata drepturilor salariale restante către creditori, constând în spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, despăgubiri în cuantum de 1.700 lei rezultate ca urmare neacordării de stimulente, spor de confidențialitate în procent de 15%, diferențe salariale rezultate ca urmare a aplicării unei alte valori de referință sectorială, majorări salariale de 5%, 2% și 11% și spor de vechime.

Prin adresa din data de 29.06.2012 întocmită de către executorul judecătoresc B. D. și comunicată terțului poprit la data de 03.07.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare mai sus menționat, solicitându-se terțului poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București (Trezoreria Municipiului București) indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, până la concurența sumei totale de 1.487.347 lei, cuvenită tuturor creditorilor din dosarul de executare.

Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, iar prin din 05.07.2012, terțul poprit a comunicat că executarea se va realiza în termenele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009 ale cărei prevederi a apreciat că sunt aplicabile.

În drept a avut în vedere dispozițiile art. 460 din Vechiul Cod de procedură civilă (aplicabil litigiului de față).

Având în vedere motivele invocate de către părți privind aplicabilitatea O.U.G nr. 71/2009, instanța a apreciat că în cauză se impune verificarea concordanței acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedura de executare după cum urmează:a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Potrivit aceluiași act normativ (art. 1 alin. 2), în cursul termenului prevăzut, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Validarea popririi reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri. De altfel, textul legal incident, respectiv, art. 460 V.C.pr.civ., face parte din Capitolul II, Secțiunea a V-a „Poprirea”, din Cartea V a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.

În consecință, suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. În cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea și-ar continua cursul.

În favoarea acestei interpretări este și un argument de text, întrucât legiuitorul, prin art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, a folosit expresia „orice procedură de executare silită”, rezultând astfel că a intenționat să includă procedura validării popririi în sfera acestei norme legale.

Instanța a constatat în cauză că, deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G nr. 71/2009 erau aplicabile în raport de titlurile puse în executare de către creditori, totuși din dosarul de executare rezultă că s-a înființat poprirea la cererea creditorilor pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățiți potrivit titlurilor executorii, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.

Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța a apreciat că la acest moment nu se justifică neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, instanța a constatat că, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la data de 24 martie 2005 în cauza Ș. c. României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, iar mai mult, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

Totuși, într-o cauză recentă pronunțată („D. și alții c. României”), Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică – asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care începând cu anul 2009 Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin această decizie pronunțată la data de 04 septembrie 2012 în cauza „D. și alții c. României”, a respins ca vădit nefondată cererea reclamanților prin care invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție față de faptul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce le recunoșteau drepturi salariale restante. În acest sens, Curtea a reținut că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială (salariale). S-a apreciat că măsura eșalonării de către Guvern, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România, a fost proporțională cu scopul de utilitate publică urmărit și s-a mai reținut de către Curte astfel că nu a adus atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.

Cu privire la această cauză pronunțată de Curtea Europeană chiar în contradictoriu cu Statul Român, trebuie menționat faptul că drepturile patrimoniale invocate de către reclamanți priveau drepturi de natură salarială asemănătoare celor din cauza de față (diferențe și sporuri salariale care ar fi trebuit adăugate la salariu, iar nu salariul lunar de care ar fi beneficiat aceștia în integralitate), iar Curtea a avut în vedere actele normative emise de Guvern de eșalonare și suspendare a executărilor silite, respectiv O.U.G nr. 75/2008, O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a și fost modificată prin O.U.G nr. 45/2010, și inclusiv dispozițiile Legii nr. 230/2011, prin care a fost aprobată O.U.G nr. 71/2009 și prin care s-au mai modificat tranșele și termenele de eșalonare.

Astfel, instanța a reținut că aceste aspecte reținute de Curtea Europeană sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditorii aflându-se într-o situație asemănătoare, mai ales în condițiile în care, din adresa nr. 398/X/22.02.2013 înaintată de P. de pe lângă Tribunalul Suceava la solicitarea instanței, rezultă că acestora li s-au plătit parțial sume de bani în executarea titlurilor executorii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel creditorii G. P. S., J. P. L., M. C. G., P. V., T. DOINIȚA, S. L. S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanții au apreciat că argumentele instanței de fond nu sunt de natură a conduce la respingerea cererii de validare poprire, impunându-se verificarea aplicabilității OUG nr. 71/2009, respectiv, verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei, a acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1048 din 25.11.2005, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.

Prin această hotărâre Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25 (cazul de față). Totodată, Curtea a reținut că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, iar mai mult, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție..

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori.

Prin dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 statul este favorizat în raporturile de drept privat, deși acesta ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.

Or, prin modificările aduse OUG nr. 71/2009 prin OUG nr. 45/2010, plata sumelor restante urmează a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Chiar dacă s-ar admite totuși că Guvernul beneficiază de o marjă de apreciere care i-ar fi permis o anumită perioadă de timp să amâne executarea obligațiilor ce-i incumbă în considerarea unor situații speciale, de această dată, perioada este nepermis de mare (până în anul 2016, inclusiv), iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru din anii menționați în actul normativ se va achita procentul) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.

Analizând procentele alese de Guvern, se constată că acestea nu au la bază vreun studiu de impact financiar, iar nici din nota de fundamentare nu rezultă ce calcule și studii financiare ar fi fost făcute, ci procentele și anii sunt alese la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrariului și imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio c. Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față.

Mai mult, nu există nicio garanție că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plățile invocând efectele crizei economice, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.

În ceea ce privește decizia nr. 1533/28.11.2011 pronunțată de către Curtea Constituțională și Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 02.03.2010, instanta de control constituțional a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, însă prin motivare s-a reținut faptul că Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor.

Cu toate acestea, la scurt timp după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, la data de 19.05.2010, Guvernul a acționat în sens contrar și a adoptat OUG nr. 45/2010 prin care a modificat OUG nr. 71/2009 și a prelungit termenele de executare a unor asemenea obligații până în anul 2014, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Ulterior, după un an, prin Legea nr.230/05.12.2011 deși s-a păstrat scadența primei tranșe pentru anul 2012, suma a fost redusă la 5% iar ultima tranșă de plată (de altfel și cea mai consistentă - 35%) în 2016. Așadar, în perioada imediat următoare (2012-2013), ar trebui să se achite un procent nesemnificativ de 15% din creanță, ceea ce formează convingerea instanței că prin amânarea executării creanțelor în repetate rânduri creditorul nu mai are previzibilitatea realizării creanțelor, ajungându-se ca un titlu executoriu emis în anul 2008 să fie executat integral peste 8 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil.

Deși nu poate fi contestată luarea unor măsuri precum adoptarea HG 422/2010 prin care s-au achitate unele sume (debitorul neputând indica însă procentul din total) și chiar luarea unor măsuri de eșalonare a datoriei (care prin sine însele nu sunt neconvenționale) se constată o lipsă de coerență și previzibilitate a măsurilor ceea ce nu face decât să confirme lipsa vreunui fundament la momentul la care s-a dispus eșalonarea care în fapt tinde la o amânare sine die a plății.

Un argument în acest sens rezultă și din cauza D. P. c. României (nr. 2), hotărârea din 26.04.2007, cerere nr. 71.525/01, par. 102, întrucât și anterior Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității unor dispoziții interne și a apreciat că respectă art. 8 din Convenție, însă ulterior Curtea Europeană a reținut neconcordanța acelorași dispoziții interne cu cele ale Convenției Europene, contrar celor reținute de Curtea Constituțională, considerând regretabilă această situație.

În concluzie, prin adoptarea OUG nr. 71/2009 (astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010) - care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori și care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, fără acordul creditorilor - în prezenta cauză se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces.

Așadar, fiind în prezența unui conflict între aplicarea ordonanțelor de Guvern ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile (creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante) și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului însoțită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care se soluționează în favoarea acestora din urmă, instanța era obligată să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispozițiile art. 11 al. 2 și art. 20 din Constituția României.

Prin decizia civilă nr.761 A/18.07.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții-creditori G. P. S., J. P. L., M. C. G., P. V., T. DOINIȚA și S. L. S., împotriva sentinței civile nr. 2160 din data de 27.02.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-debitor MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și intimatul-terț poprit Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică – Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, a schimbat în tot sentința recurată în sensul că a admis cererea de validare a popririi, a dispus validarea popririi înființate de B. D. și D. în dosarul de executare nr. 476/2011 asupra conturilor debitorului MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție deținute la terțul poprit DGFPMB- Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București pentru suma de 1.439.037 lei și obligă terțul poprit să plătească creditorilor suma de 1.439.037 lei.

Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale aplicabile, Tribunalul a constatat apelul ca fiind fondat.

Astfel, în ceea ce privește efectul în cauză al aplicării dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 cu privire la care instanța de fond a reținut că au avut ca efect suspendarea de drept a executării silite, Tribunalul are în vedere sub un prim aspect că analiza trebuie cantonată la obiectul dedus judecății, respectiv cerere de validare a popririi întemeiată pe dispozițiile art.460 Cod procedură civilă.

Instanța de fond a pornit de la premisa că, în condițiile în care validarea popririi este o faza judiciară a executării silite prin poprire, apărările întemeiate pe incidența în cauză a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 pot fi invocate în mod direct și distinct în această fază procesuală.

Tribunalul a apreciat că toate aceste critici vizează nu faza judiciară a validării popririi, ci nelegalitatea înființării popririi pe motiv că la data emiterii adresei de înființare a popririi erau în vigoare dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/ 2009 cu consecința imposibilității executorului judecătoresc de a mai emite acte de executare.

Deși instanța de fond apreciază că suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări, Tribunalul nu a putut primi această concluzie, motivat atât de principiul disponibilității părților care guvernează și faza executării silite și care presupune libertatea de voință a debitorului de a invoca sau nu apărări împotriva executării silite (inclusiv sub aspectul instituirii unor termene de amânare sau suspendare a executării silite în favoarea sa), cât și de caracterul imperativ al normelor care guvernează procedura contestației la executare care impune anumite termene în care actele de executare silită pot fi contestate.

Prin urmare, din punct de vedere procedural, aceste apărări nu pot fi formulate decât în condițiile art. 399 și art. 401 Cod procedură civilă pe calea contestației la executare împotriva înființării popririi.

O interpretare contrară ar conduce la concluzia că deși debitorul nu înțelege să invoce beneficiul acestor termene, sau deși l-a invocat pe calea contestației la executare apărările sale au fost respinse, instanța învestită cu o cerere de validare a popririi nu va proceda la aplicarea dispozițiilor art. 460 Cod procedură civilă, valorificând din oficiu apărări pe care însuși debitorul nu le-a invocat sau care i-au fost deja respinse, concluzie care nu poate fi primită, față de natura interesului ocrotit și care este de ordine privată, independent de calitatea debitorului, de instituție publică.

Sub un alt aspect, Tribunalul a apreciat că în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, se impune a se da prevalență prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor sale adiționale față de dispozițiile OUG nr.71/2009, astfel cum au fost acestea interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului exprimată în cauzele Hornsby vs. Grecia, Burdov vs. Rusia, S. vs. România, Ș. vs. Romania.

Din jurisprudența menționată se desprind următoarele principii:

- Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligația sa prevăzută de Convenție de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătorești care sunt obligatorii și executorii.

- Nu este permis autorităților statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească.

- Este obligația statelor contractante de a-și organiza sistemul juridic în așa fel încât autoritățile competente să își poată executa obligațiile.

De asemenea prin hotărârile pronunțate în cauzele Saggio vs. Italia, Burdov vs Rusia, Moroko vs. Rusia, Immobiliare Safi vs. Italia s-a reținut totodatăși faptul că, pot fi admise derogări de la regulile stabilite mai sus, în anumite circumstanțe excepționale, impuse de interesul economiei naționale.

În toate aceste cazuri, Curtea a stabilit și anumite limite în care statul poate să uzeze de marja sa de apreciere, acestea fiind instituirea unui sistem de garanții corespunzătoare, asigurarea unui interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate și neafectarea dreptului creditorilor în substanța sa, fiind esențial ca prin reglementarea adoptată să nu se rupă justul echilibru între interesele aflate în balanță și să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a fi lipsiți în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.

Prin apărările formulate, debitorul a solicitat ca analiza în concret a efectelor adoptării OUG nr.71/2009 astfel cum a fost modificată, să pornească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat dreptul de creanță, ci le-a fost recunoscut, iar eșalonarea plății sumelor echivalează cu o executare voluntară.

Tribunalul a avut însă în vedere faptul că eșalonarea plății nu poate fi în nici un caz asimilată unei executări voluntare, ci cel mult unei promisiuni de executare ulterioară, iar pe de altă parte eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și o reeșalonare ulterioară pentru perioada 2012-2016 constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei previzibilității cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.

Tocmai modificările aduse O.U.G. nr.71/2009 au determinat un reviriment al jurisprudenței Curții Constituționale, care prin decizia nr. 1533/28.11.2011, examinând modificările aduse O.U.G. nr.71/2009 prin legea de aprobare, prin care termenele de plată ale tranșelor au fost amânate până în 2016, a reținut că «termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil, aprecierea sa urmând a se face în funcție de circumstanțele cauzei, de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză, urmând ca acest concept să fie privit atât din perspectiva cetățeanului creditor cât și din cea a statului debitor, cu necesitatea existenței unui just echilibru între interesele ambelor părți».

Așadar, dacă în primele decizii în care s-a statuat constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009, s-a analizat de către Curtea Constituțională durata inițială de 3 ani în care se eșalonase plata, reținându-se că aceasta nu ar reprezenta o durată excesivă pentru executarea unei hotărâri judecătorești (deciziile 188, 190, 206, 712, 713, 714, 766, 823, 877, 1107, 1109, 1151, 1171 din 2010), prin Decizia nr. 1533/28.11.2011 Curtea Constituțională lasă posibilitatea ca analiza caracterului rezonabil al duratei în care se realizează executarea silită să se facă de la caz la caz. în funcție de criteriile mai sus menționate.

Numai că o astfel de analiză, care implică verificare situației de fapt, este specifică unei contestații la executare și nu unei proceduri de validare a popririi, care are un caracter mult abstractizat, desprins de circumstanțele personale ale părților.

Aceeași concluzie se impune și în privința criteriilor avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D., în care Curtea a menținut jurisprudența sa anterioară, citată mai sus, făcând trimitere expresă la principiile statuate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Railian împotriva Rusiei SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei.

Astfel, la capitolul consacrat aprecierilor sale, Curtea a reamintit că:

- „executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție (cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 38);

- „neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la o instanță, consacrat la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În plus neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărâre pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată” bun „ în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 (cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 38)”;

- „ o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească . Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanței dreptului protejat de art. 6 din Convenție. ( cauzele Hornsby, Jasiuniene împotriva Lituaniei,, Qufaj Co.Sh.p.k împotriva Albaniei precum și Beshiriși alții împotriva Albaniei, paragraful 39)”.

Curtea a făcut o aplicare a principiilor amintite la speța dedusă judecății sale, astfel cum rezultă din formulările explicite cuprinse în paragrafele 48 „ În prezenta speță Curtea observă… „ și 49 „pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit … Curtea consideră că este necesar să se verifice dacă în prezenta speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc”.

Curtea a statuat că pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, trebuie luate în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (paragraful 40).

Totodată Curtea a considerat că este necesar să se verifice dacă în speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.

Or, toate aceste aspecte circumscrise situației de fapt, exced analizei care poate fi făcută în procedura validării popririi, care este cantonată în limitele formale descrise de art. 460 Cod procedură civilă, în care se verifică doar dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului și dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi.

Prin urmare în măsura în care în cursul procedurii executării silite, debitorul nu contestă legalitatea înființării popririi sau o asemenea cerere este respinsă, acesta nu poate obține o valorificare a acestor apărări în procedura specială a validării popririi.

Având în vedere că în cauză debitorul nu a obținut desființarea actelor de executare, că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa, invocând apărări pe care legea nu le-a pus la îndemână decât debitorului, Tribunalul a apreciat întemeiată cererea de validarea popririi întemeiată pe dispozițiile art. 460 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește apărările intimatului contestator, Tribunalul nu le-a putut primi.

Sub un prim aspect a reținut tribunalul că nu s-a făcut dovada că înființarea popririi s-a făcut asupra conturilor deschise pentru sume de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, astfel încât validarea popririi ar înfrânge aceste dispozițiile legale.

Tribunalul nu a putut primi o prezumție în sensul că neexistând sume prevăzute cu această destinație în bugetul ordonatorului de credite în perioada de referință, este evident că orice tip de executare silită pornită împotriva Ministerului P., în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale restante, nu va putea viza decât sumele din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și de personal, acest aspect impunându-se a fi probat de către intimat.

În acest sens, Tribunalul a avut în vedere că în conformitate cu prevederile OMFP nr.2336/2011, completat prin OMFP nr. 161/2012, sumele care fac obiectul indisponibilizării sunt stabilite de instituțiile publice, ținând cont de prevederile art. 1 alin. 1 din OG nr.22/2002 si art. 452 alin 2 C..

Indisponibilizarea sumelor este stabilita după o Procedura reglementata in mod clar si detaliat, tocmai pentru a evita orice blocaj de natura a afecta activitatea instituției publice si plata titlurilor executorii din banii alocați cheltuielilor de personal si funcționare.

Conform art. 1 din Procedura de punere in aplicare a titlurilor executorii in baza cărora se solicita înființarea popririi conturilor autorităților si instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei a OMFP nr. 2336/2011, la o zi după primirea adresei de înființare a popririi, Trezoreria, înștiințează instituția si transmite in anexa, situația disponibilităților de fonduri/creditelor bugetare deschise si neutilizate, după caz, prevăzuta in anexa nr. 1, existente la data primirii adresei de înființare a popririi.

Instituția publica are obligația de a comunica in scris unității Trezoreriei informații in legătura cu sumele existente in conturi la data primirii adresei de înființare a popririi care se indisponibilizează, completând in acest scop formularul prevăzut in anexa nr. 2, (se vor completa sumele care se indisponibilizează pe capitole de cheltuieli bugetare si pe titluri de cheltuieli bugetare la care exista disponibilități de credite bugetare deschise si neutilizate).

Potrivit art. 4 alin 4 si art. 5 din Procedura, în cazul in care instituția publica sau autoritatea publica nu transmite situația prevăzuta in anexa nr. 2 in cadrul perioadei de indisponibilizare de 15 zile calendaristice de la data primirii la Trezoreria Statului a adresei de înființare a popririi, unitatea Trezoreriei Statului va vira in conturile indicate de executorul judecătoresc sumele care au fost indisponibilizate potrivit alin. (1).

De asemenea prin disp.art 9 din procedură se reglementează situația includerii in situația prevăzuta in anexa nr. 2 transmisa unității Trezoreriei Statului si sume care se încadrează in categoria celor prevăzute la art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 si ale art. 452 alin. 2 din Codul de procedura civila. Aceasta reprezintă o altă norma de garanție pentru a nu genera blocajul funcționarii debitorului.

In baza OMFP nr.161/2012, în situațiile in care instanțele au validat măsura popririi, executarea va avea ca obiect numai sumele deținute sau datorate debitorului de terțul poprit din care pot fi achitate creanțele stabilite in sarcina instituțiilor si autorităților publice, cu limitările instituite prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, aprobata cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările si completările ulterioare.

Din expunerea acestor reglementari, rezultă că este cu neputința sa se procedeze la îndestularea creanțelor datorate din alte sume decât cele prevăzute si alocate de instituția publica acestui scop. Nici executorii si nici creditorii nu pot înfrânge aceste dispoziții speciale, care reglementează circuitul sumelor alocate indisponibilizării, pentru ca normele menționate, chiar daca nu au putere de lege, sunt in vigoare si deplin valabile in aplicabilitatea lor.

Prin urmare, nu se poate primi prezumția invocată de intimat, ci se impune a se dovedi că în speță a fost înființată poprirea asupra sumelor din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și de personal, în privința cărora sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 si art. 452 alin 2 C..

În ceea ce privește analiza jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene, aceasta a fost făcută în considerentele ce preced, astfel încât nu se impune a fi reluată.

În ceea ce privește susținerile intimatului în sensul că M. P. și-a îndeplinit obligațiile de mijloace ce-i incumbau pentru a deveni incidente dispozițiile O.G nr. 22/2002, Tribunalul le-a constatat corecte și dovedite dar nerelevante față de obiectul cauzei.

Faptul că în pofida tuturor acțiunilor formulate inclusiv în justiție, intimatului nu i-au fost aprobate sumele cu această destinație prin bugetele acestora, ci doar sumele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu impune respingerea cererii de validare a popririi în raport de O.U.G nr. 71/2009, care se impune a fi înlăturată de la aplicare pentru considerentele expuse.

În consecință, în baza art. 296 Cod procedură civilă, Tribunalul a admis apelul formulat de apelanții creditori, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea și a dispus validarea popririi înființate de B. D. și D. în dosarul de executare nr. 476/2011 asupra conturilor debitorului M. P. P. de pe lângă ÎCCJ deținute la terțul poprit DGFPMB- Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București pentru suma de 1.439.037 lei și a obligat terțul poprit să plătească creditorilor suma de 1.439.037 lei.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs debitorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și recurentul terț poprit Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice.

Recurentul – debitor MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție critică decizia recurată pentru următoarele motive:

I. Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.5/2013 a bugetului de stat pe anul 2013: „În anul 2013, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, prin Ordonanța Guvernului nr. 17/2012, cu modificările ulterioare, precum și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale".

In lumina acestor dispoziții legale, prin hotărâri de guvern adoptate succesiv s-a aprobat suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului P. și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, astfel încât, în cursul anilor 2012 și 2013 s-a efectuat plata tranșelor prevăzute de lege pentru această perioadă, respectându-se calendarul prevăzut în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Ignorând aceste împrejurări care sunt, de altfel, de notorietate, instanța de apel a dispus validarea popririi pentru suma totală datorată în baza titlurilor invocate de către creditorii - intimați.

Potrivit dispozițiilor art.305 Cod de procedură civilă recurentul – debitor solicită instanței de recurs încuviințarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia susține că va depune la dosarul cauzei dovada achitării către creditorii - intimați a sumelor aferente tranșelor prevăzute de lege.

II. Critică soluția instanței de apel pentru greșita aplicare a legii, conform dispozițiilor art.304 pct. 9 C.proc.civ.

1. Instanța de apel, printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale în vigoare, a pronunțat o sentință netemeinică și nelegală în raport de dispozițiile Legilor nr. 110/2007 și nr. 92/2011 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât și pe cele ale O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titlurile executorii, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar.

1. Apreciază recurentul - debitor că instanța de apel, în mod netemeinic a considerat că decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, nu are aplicabilitate în speță, pentru că nu ar fi vorba despre un raport juridic și o situație de fapt identice, fapt care în mod vădit nu corespunde adevărului.

Astfel, Curtea în decizia menționată a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza_Dumitru și alții împotriva României”, prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

In motivarea hotărârii sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că eșalonarea plaților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților. Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor.

Curtea, verificând dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția, a constatat că în perioada 2008 - 2011 statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care s-a introdus un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.

Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesita un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr. 169).

Curtea a admis ca măsurile în litigiu au urmărit un scop de utilitate publică, concluzionând că, deși mecanismul de eșalonare a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dovedind diligentă în executarea hotărârilor judecătorești.

Împrejurarea pe care o reține instanța de fond, în sensul că în speța de față nu s-ar fi făcut dovada achitării actualizării sumelor datorate cu rata inflației, ca unic element ce deosebește această cauză de cea analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu are nici o relevanță, întrucât, în mod evident, în cauza „D. și alții împotriva României" este vorba despre un litigiu între angajați și autorități publice de aceeași categorie cu M. P., obiectul este reprezentat de drepturi salariale, iar actele normative în baza cărora s-a făcut eșalonarea menționata în decizia Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aceleași cu cele care stabilesc eșalonarea și în prezenta cauză, drept pentru care este aberant să susții că raporturile juridice și situațiile la care se face referire nu ar fi identice.

De asemenea, instanța de apel în mod nelegal a constatat ca în speță sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru validarea popririi.

Astfel, potrivit prevederilor art. 452 alin. (2) lit. a) C.proc.civ., nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție. Astfel, poprirea nu poate fi instituită asupra conturilor cu cheltuielile materiale, cheltuielile de capital, cel de transferuri interne și contul de cofinanțare fonduri nerambursabile externe deoarece sumele de bani din aceste conturi sunt sume asupra cărora debitorul nu are un drept de dispoziție, în sensul că destinația acestora a fost stabilită prin bugetul adoptat astfel încât aceasta nu mai poate fi modificată.

De altfel, în acest sens sunt și dispozițiile art. 371³ alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

Or, sumele de bani cuprinse în bugetul de stat, respectiv în bugetul unei instituții publice în conturi de cheltuieli materiale sunt bunuri supuse unui regim special de circulație, condițiile în care pot face obiectul unei popriri respectiv unei executări silite fiind stabilite prin acte normative speciale.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011:

„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".

Or, în acest context și în raport de dispozițiile imperative ale art. 1 alin. (2) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, anterior evocate, validarea popririi asupra sumelor existente în aceste conturi este vădit nelegală.

Nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel este dată și de incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011, potrivit cu care: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a)în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b)în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c)în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d)în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e)în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) în cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (1*1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept".

Conturile ce se solicită a fi blocate - de cheltuieli materiale, de organizare șl de funcționare - sunt conturile din care M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție își achită furnizorii de servicii și anume: serviciile de poștă și telecomunicații, serviciile de energie electrică, serviciile de utilități de apă, gaze, necesare pentru desfășurarea activității.

În această situație, instanța de apel trebuia sa constate că terțul poprit a procedat în mod corect refuzând poprirea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și de funcționare și de personal ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicând, în concret, în mod judicios prevederile Ordinului nr. 2336 din 25.07.2011 al Ministrului Finanțelor Publice privind procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, completat prin Ordinul nr. 161 din 15 februarie 2012.

In conformitate cu art. I din Anexa nr.1 la Ordinul nr. 2336/25.07.2011 „prezenta procedură reglementează modul de punere în aplicare a prevederilor art.1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, de către unitățile teritoriale ale Trezoreriei Statului, în calitate de terț poprit".

Potrivit art. I din Ordinul nr. 161 din 9 februarie 2012 pentru completarea Procedurii de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, aprobată prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2.336/2011

" (1) în situațiile în care instanțele au validat măsura popririi, executarea va avea ca obiect numai sumele deținute sau datorate debitorului de terțul poprit din care pot fi achitate creanțele stabilite în sarcina instituțiilor și autorităților publice, cu limitările instituite prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Pentru situațiile menționate la alin. (1) se aplică în mod corespunzător procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii prevăzută la art. 1-10”.

Cererea de validare a popririi încalcă atât dispozițiile Legilor nr. 110/2007 și nr. 92/2011 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât și pe cele ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titlurile executorii, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar.

În acest context, soluția privind plata eșalonată a acestor drepturi și suspendarea executării hotărârilor judecătorești devenite executorii și coordonatele unei proceduri coerente și unitare de executare a acestor hotărâri a fost motivată de următoarele aspecte:

- dificultățile întâmpinate în ceea ce privește executarea acestor hotărâri,

- influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea acestor titluri în condițiile dreptului comun,

- necesitatea instituirii unor reglementări speciale, în regim de urgență, cu aplicabilitate limitată în timp privind executarea silită a hotărârilor

judecătorești, m absența cărora s-ar produce un grav dezechilibru bugetar,

- necesitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,

- incidența unei situații extraordinare, potrivit dispozițiilor art. 115 alin. 4 din Constituție, în sensul că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă

și independentă de voința autorităților statale care pune în pericol un

interes public, respectiv stabilitatea economico-financiară a statului

român.

Instituirea acestor restricții, impuse de rațiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorilor, nu are ca efect negarea posibilității acestora de a și-l realiza, neatingând substanța dreptului.

În fapt, edictarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 constituie masuri de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas al debitorului de a-și executa creanța.

Faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenele prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.

De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un termen de 2 ani și 7 luni, de executare a unei hotărâri judecătorești, nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv vădita lipsa de fonduri a unității debitoare (cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskyi împotriva Ucrainei).

Prin urmare, nu se poate vorbi de eventuala incompatibilitate a interpretărilor Curții Constituționale în raport de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât - prin Deciziile nr. 188 din 2 martie 2010 și nr. 712 din 25 mai 2010 - Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate ridicate împotriva O.U.G nr. 71/2009 și O.U.G nr. 45/2010, statuând cu forța obligatorie conferită de lege că acestea respectă toate garanțiile procesuale conținute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv art. 6, deoarece Curtea a examinat, cu ocazia exercitării controlului de constituționalitate, în mod exhaustiv, corelarea legislației naționale cu cea rezultată din tratate și convenții internaționale, rezultând compatibilitatea indiscutabilă a acestora.

Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă edictarea O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare art. l din Protocolul 1 la Convenție. ;

Deci, nu poate fi vorba de nici o ingerință din partea statului în dreptul de proprietate al creditorului în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.

In acest sens, s-a statuat că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000), anume dacă încalcă principiul legalității.

Principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, previzibile, precise și nediscriminatorii.

Or, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 răspunde exigențelor de previzibilitate, de precizie, accesibilitate și nediscriminare (întrucât se adresează tuturor creanțelor din sistemul bugetar) prevăzute de normele comunitare în materie, modalitatea de executare eșalonată fiind prevăzută de lege (prezentele acte normative au fost edictate de organismul abilitat și au fost publicate în Monitorul Oficial al României) și adoptate pe o perioadă determinată și sunt justificate de incidența unei situații extraordinare, potrivit dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, în sensul că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința autorităților statale care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economico-financiară a statului român.

4. Raportat la argumentele pentru care se solicită validarea popririi, apreciem că o executare silita - altfel decât în temeiurile, condițiile și limitele stabilite de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 - este esențial nelegală și vădit netemeinică fără alocarea de fonduri bănești cu această destinație de la bugetul de stat, deoarece ar viza sumele aflate în conturile cu cheltuielile materiale, cheltuielile de capital și cel de transferuri interne, sume asupra cărora M. P. nu are un drept de dispoziție, în sensul că destinația acestora a fost stabilită prin bugetul adoptat, astfel încât aceasta nu mai poate fi modificată.

Aceste sume au o destinație precisă, stabilită conform legii, ce nu poate fi modificată prin alocarea lor pentru o alta. În caz contrar ar fi încălcate dispozițiile imperative ale art. 1 alin. (1) și (2) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011.

Pe considerentele prezentate, și având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, care eșalonează executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar pentru perioada 2012 - 2016, este evident că în bugetul instituției nu pot fi incluse cheltuieli de personal decât în limita dispozițiilor legale în vigoare.

In consecință, raportat la modalitatea în care se solicită executarea obligației de plată, prin admiterea cererii de validare a popririi se încalcă dispozițiile legale imperative în materie.

Față de considerentele expuse și de normele legale incidente, recurentul – debitor solicită instanței de control judiciar să constate că cererea de validare a popririi asupra conturilor indicate este nelegală și netemeinică față de dispozițiile art. 452 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură civila, art. 1 alin. (1) și (2) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art.1alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 și, de asemenea, să ia act că - în baza art. 1 alin. (2) din actele normative anterior menționate - executarea silită începută în cauza este suspendată de drept, cu consecința admiterii prezentului recurs, modificării deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de creditori și a menținerii soluției pronunțate de instanța de fond.

5. In susținerea prezentului recurs, recurentul – debitor solicită, de asemenea, instanței de control judiciar, să aibă în vedere și faptul că în cauză nu se poate retine existența unui refuz nejustificat de executare deoarece M. P. a efectuat demersurile legale în vederea obținerii fondurilor necesare plătii sumelor solicitate.

Față de data pronunțării hotărârilor judecătorești rezultă că, în vederea executării titlurilor, debitorului îi era incident termenul prevăzut de art. 1 alin. (1) din O.U.G nr. 71/2009 (în forma inițială), anume intervalul de timp de la pronunțarea acestuia și până în anul 2012, prelungit ulterior până în anul 2014.

Astfel, în perioada supusă controlului judecătoresc M. P. nu a avut prevăzute în buget sume pentru plata titlurilor executorii.

În acest sens, recurentul – debitor invocă în apărare adresele nr. 519/C3 din 17.06.2008, nr.545/C3 din 23.06.2008, nr. 3733/C/2008 din 23.01.2009, nr. 1049/C/2009 din 26.05.2009, nr. 1049/C/2009 din 9.06.2009, nr. 342/C/2009 din 22 februarie 2010 și nr.342/C/2009 din 29 martie 2010, care atestă în mod neechivoc faptul că, în perioada de referință, M. P., prin reprezentant legal, a întreprins demersuri pe lângă autoritățile publice competente în vederea obținerii sumelor de bani necesare

achitării drepturilor bănești acordate prin titluri executorii în favoarea personalului din sistemul justiției.

Aceste demersuri au avut ca rezultat emiterea unor hotărâri de guvern l succesive, în cursul anilor 2012 și 2013 privind suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Ministerului P. și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii prevăzute de Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzuteîn titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În cursul anilor 2012 și 2013, creditorii - intimați au încasat sumele corespunzătoare tranșelor legale de plată a titlurilor executorii care intră sub incidența prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

Deci, M. P. și-a îndeplinit obligațiile de mijloace ce-î incumbau în conformitate cu dispozițiile art. 2 din O.G nr. 22/2002, fiind astfel pe deplin^ aplicabile prevederile art. 1 din O.U.G nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titluri executorii.

În prezenta cauză, argumentele executării sunt formulate în considerarea ideii conform căreia creditorii încearcă sa obțină executarea silită invocând faptul că autoritățile refuză orice fel de executare a hotărârilor judecătorești.

Or, acest fapt este nereal, așa cum s-a precizat, deoarece M. P. a efectuat demersurile legale în vederea obținerii fondurilor necesare plății sumelor solicitate, plăți care au fost făcute cu respectarea calendarului stabilit prin lege.

Prin urmare, nu se poate admite că M. P. refuză executarea, demersul său fiind compatibil cu executarea obligației de mijloace, pentru a proteja drepturile tuturor creditorilor, iar creditorii - intimați nu pot justifica cererea de validare a popririi formulate împotriva instituției debitoare, atât timp cât s-a inițiat executarea benevolă a titlului executoriu potrivit dispozițiilor O.G nr. 22/2002, republicată și O.U.G nr. 71/2009, cu modificările ulterioare.

Față de considerentele expuse și de normele legale incidente, recurentul – debitor solicită instanței admiterea, recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.9 C.proc.civ., modificarea deciziei civile nr.761A/18.07.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în sensul respingerii apelului formulat de creditorii G. P. ș.a. împotriva sentinței civile nr.2160/27.02.2013 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, cu consecința menținerii soluției pronunțate la fond, ca fiind temeinică și legală.

Recurentul - terț poprit Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice critică decizia pentru motivul prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

1) In principal, învederează faptul că validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.

Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Reiterează dispozițiile art. 460, alin. (1) Cod proc.civ. potrivit cărora: «Dacă terțul-poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.»

Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, recurentul – terț poprit solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii cererii de validare formulată de creditori, ca neîntemeiată.

2) În al doilea rând, recurentul – terț poprit apreciază că punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:

Prin validarea popririi, atât instanța de fond, cât si instanța de apel au nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspendă de drept."

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioară intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Prin dispozițiile OUG nr.71/209 și OUG nr.45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

De asemenea, în acord cu cele de mai sus, recurentul - terț poprit arătă că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați in cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând OUG nr.71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până in anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adiționa! la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art.6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul ca nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par. 43).

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a țării începând cu unul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi in mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat ca acesta măsuri pot avea un scop de militate publică (par.46-49).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea in executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul ca substanța dreptului reclamanților nu a fost afectații. mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).

In consecință. Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din si art.4 din Convenție (par.52).

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Față de cele arătate mai sus, rezultă fără putință de tăgadă că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificată.

3) Totodată, prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanțele de fond si apel.

4) Învederează instanței că dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011. care au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.92/2011. "Creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva."

Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.

Astfel, in deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuințarea si controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege". Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Ca un argument in plus, recurentul – terț poprit menționează, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.

Potrivit deciziei mai sus menționate, Curtea Constituțională a constatat că OG nr.22/2002 nu contravine art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât s-a reținut că instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.

Față de această dispoziție legala imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului ca in bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu exista sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale. executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie. acest fapt constituind temei pentru includerea in bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.

F. de cele învederate este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr. 22/2002.

Față de argumentele prezentate, recurenta – terț poprit solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

Sub un prim aspect, curtea constată că, în principal, față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 C.pr.civ., tribunalul a considerat că în cadrul soluționării cererii de validare a popririi se analizează exclusiv măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă, celelalte aspecte invocate de recurenți putând fi analizate exclusiv pe calea contestației la executare, iar prin motivele de recurs formulate nu se critică în nici un fel această reține a instanței de apel.

În aceste condiții, curtea reține că, inclusiv interpretarea sistematică a prevederilor legale procedurale ce reglementează executarea silită se opune susținerilor recurenților, care, în cazul validării lor, ar conduce la concluzia că în cazul popririi, ca formă de executare silită, debitorul sau terțul poprit pot opta, în cazul în care se găsesc în situația de a invoca aspecte de nelegalitate a executării, fie pentru formularea contestației la executare, fie pentru invocarea acestora în calea validării popririi, o astfel de interpretare neputând fi admisă. În absența unei dispoziții exprese nu poate avea vreun temei instituirea de către legiuitor unei a doua căi (ulterioară ori paralelă contestației la executare) prin care instanța de judecată să intervină în scopul verificării neregularităților în executarea silită, ținând seama de celeritatea ce trebuie să guverneze această etapă a procesului.

În cauză, din probele administrate rezultă că împotriva actelor de executare nu a fost formulată sau admisă o contestație la executare, nefiind pronunțată vreo încheiere sau hotărâre judecătorească prin care să se fi anulat actele de executare ori să se fi dispus suspendarea executării silite în dosarul respectiv.

Câtă vreme susținerile recurenților în sensul că executarea silită nu putea fi declanșată ori că, începută, nu putea să continue ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 au natura unor neregularități ce pot fi invocate numai în cadrul contestației la executare, analizarea acestora în cadrul procesual declanșat prin cererea de validare a popririi nu este posibilă, fiind deci lipsită de eficiență.

Așa cum s-a arătat, în procedura validării se verifică existența raportului juridic dintre debitor și terțul poprit, precum și îndeplinirea obligației de către terț în termenul prevăzut de art.456 C.pr.civ..

Pe de altă parte, Curtea observă că ambele recursuri vizează în principal aceleași aspecte, anume nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, de validare a popririi, din perspectiva dispozițiilor OUG nr. 71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010, dispoziții ce reglementează modul în care se face executarea în ce privește creanțele de tipul celor al căror beneficiari sunt creditorii din prezenta cauză și care, totodată, stipulează suspendarea de drept a executării silite. Așa fiind, urmează ca susținerile ambilor recurenți să fie analizate împreună.

În ce privește critica prin care se susține că în cadrul procesual declanșat de cererea creditorilor de validare a popririi instanța trebuia să rețină că sunt incidente dispozițiile OUG nr. 71/2009, Curtea constată că susținerile recurenților sunt neîntemeiate.

Legat de referirea la dispozițiile OUG nr.71/2009, potrivit cărora plata anumitor sume de bani prevăzute în titluri executorii se face în termenele și perioadele prevăzute de acesta (inițial 2010-2012 și apoi 2012-2016), iar orice cerere de executare silita se suspenda de drept, curtea reține că actele normative ce au acordat succesive termene de grație și eșalonări debitorului încalcă flagrant art.6 CEDO în partea privitoare la dreptul la un proces echitabil interpretat prin raportare la faza executării silite.

Sub acest aspect, curtea are în vedere, la fel ca și tribunalul, numai două din cauzele în care, chiar împotriva statului roman, Curtea Europeană a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva arătată mai sus. Astfel, în cauza S. împotriva României, Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerate ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul articolului 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauza de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.

Or, a arătat Curtea, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.

În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit sa recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plații cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar art.6 (1) din Convenție a fost încălcat.

De asemenea, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamat erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumbă autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art.35 alin. l din Convenție. Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art.6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecința, a statuat Curtea, că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art.1 din Primul Protocol adițional al Convenției.

Așadar, Curtea consideră că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a respecta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal ,de asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în aceasta privința (hotărârea Burdov vs.Rusia (nr.2) din 15 ianuarie 2009).

În același sens, curtea are în vedere și hotărârea din 20 decembrie 2007 pronunțată în cauza Miclici împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008 pronunțată în cauza O. împotriva României .

În speță, arătăm că debitorul datorează sume de bani intimaților chiar începând cu anul 2000 și că prin OUG nr.71/2009, cu modificările ulterioare, statul își asumă obligația de a stinge debitul în integralitatea sa până la sfârșitul anului 2016, astfel că dacă am reține incidența acestor dispoziții legale, am accepta ca termenul de executare să fie de 16 ani de zile, termen care nu poate fi considerat rezonabil.

Pe de altă parte, curtea apreciază că, în cauză, nu poate fi invocată nici incidența dispozițiilor O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, care prevăd că, în situația în care executarea nu începe din cauza lipsei de fonduri, instituțiile statului dispun de un termen de 6 luni care curge din momentul adresării de către creditor a unei somații de plata, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada premisei pentru emiterea acestei somații, de la data devenirii executorii a hotărârii și până în momentul înființării popririi a trecut o perioada îndelungată, astfel, că a existat suficient timp pentru ca ordonatorul de credite să prevadă în buget sumele necesare pentru achitarea sumei stabilite prin titlul executoriu.

În acest sens, dispozițiile art. art.460 alin.1 C.proc.civ. dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

Și în ce privește critica legată de nelegalitatea deciziei pronunțate în apel determinată de ignorarea de către tribunal a jurisprudenței CEDO, în special a statuărilor Curții de la Strasbourg din cuprinsul cauzei D. și alții împotriva României, susținerile recurenților sunt neîntemeiate.

Astfel, trebuie observat că asupra executării de îndată a hotărârilor judecătorești în condițiile în care debitor este statul sau una dintre instituțiile acestuia s-au pronunțat mai multe hotărâri de către Curtea de la Strasbourg, în cauzele Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.

Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).

Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).

Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.

În cauza invocată de cei doi recurenți, D. și alții contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronunțat asupra compatibilității cu Convenția a eșalonării aplicate prin OUG nr. 71/2009, însă în raport de circumstanțele speței prezentate.

Prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Curtea a amintit că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție-cauza Bourdov impotriva Rusiei. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.

S-a mai menționat că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție. Cauzele Jesiuniene impotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. impotriva Albaniei, precum si Beshiri si altii impotriva Albaniei.

Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin OUG nr. 71/ 2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică - asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.

In cauza D. contra României, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada 2007 - 2010. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.

În speța D. contra României, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.

Deci, s-a considerat că numai în contextul plății unei sume mari din debitul solicitat se poate considera că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.

Curtea apreciază că aspectele reținute de Curtea Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, intimații - creditori neaflându-se într-o situație asemănătoare, întrucât nu s-a făcut dovada că acestora li s-a achitat anterior înființării popririi (la 29.06.2012), o parte semnificativă din debit, ca în cazul creditorilor din cauza D., astfel ca eșalonarea sumelor datorate reclamanților poate fi considerată nerezonabilă, întrucât afectează însăși substanța dreptului câștigat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile. Pe de altă parte, curtea are în vedere în același sens și relațiile comunicate de către recurentul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din care rezultă aceeași situație în ceea ce privește achitarea debitului, și în prezent fiind achitată o sumă relativ mică din debit intimaților.

Așa fiind, în raport de cele expuse, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., le va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-debitor M. P. P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și de recurentul terț poprit M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.761 A din 18.07.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori G. P. S., J. P. L., M. C. G., P. V. V., T. DOINIȚA și S. L. S..

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 18.06.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.

GREFIER

N.-C. I.

Red. A.D.T.

Tehdact.R.L./A.D.T.

2 ex./15.07.2014

TB-S.5 – E.F.; E.D.

Jud.S.4 – F.M.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1825/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Revendicare imobiliară. Decizia nr. 312/2014. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 188/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1219/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Grăniţuire. Decizia nr. 1118/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1825/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 312/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 143/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 145/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cereri. Decizia nr. 147/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI