Legea 10/2001. Decizia nr. 1219/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 1219/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 695/302/2012

Dosar nr._

(1142/2014) ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.1219

Ședința publică de la 09.09.2014

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - GEORGETA STEGARU

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE prin DGFPMB, împotriva deciziei civile nr.97 A din data de 01.02.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă D. L. – E. și cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL ȘI S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.

Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 02.09.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 09.09.2014, hotărând următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.01.2012, pe rolul Judecătoriei Sector 5 București, reclamanta D. L. E. a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice, S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând contravaloarea imobilului situat în București .) nr.4, sector 2, compus din 5 camere, hol, oficiu, două bucătării, două vestibule, marchiză, verandă, pivniță.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 4832/18.09.1998 a achiziționat de la S.C. APOLODOR S.A. imobilul compus din 5 camere, hol, oficiu, două bucătării, două vestibule, marchiză, verandă, pivniță situat în București sector 2, ., în suprafață utilă de 142,73 mp, precum și o cotă indiviză de 43,78% din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul în suprafață de 132 mp aflat sub construcție.

A arătat că prin sentința civilă nr. 7006/21.09.2007 a Judecătoriei Sector 2 București, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a respectivului imobil, astfel că a fost obligată să-l lase în posesia lui V. P.. Ulterior, prin decizia civilă nr. 312A/04.03.2008 a Curții de Apel București, hotărârea a rămas irevocabilă.

Reclamanta a susținut că a achitat prețul apartamentului în procent de 90%, astfel că este îndreptățită la restituirea îmbunătățirilor aduse acestuia, precum și actualizarea sumei de bani cu rata inflației.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 53 și 55 din Legea nr. 10/2001 și art. 1695, 1701, 1702 Cod civil.

Pârâții Ministerul Finanțelor Publice și S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu au formulat întâmpinare.

Pârâtul M. București, prin Primarul General a depus note de ședință prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că legiuitorul a stabilit în mod expres în art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, faptul că prețul plătit de chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, astfel că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză. A mai invocat și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 50/2001, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, în temeiul cărora, de asemenea, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice.

La termenul de judecată din data de 12.03.2012, reclamanta a precizat că își întemeiază cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și că obiectul acesteia este reprezentat de restituirea valorii de piață a imobilului.

La același termen de judecată, instanța, din oficiu, a invocat și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General.

La termenul de judecată din data de 09.04.2012, reclamanta, prin reprezentant, a precizat că nu a procedat la efectuarea unui partaj al bunurilor comune, împreună cu fostul său soț P. F. C..

Prin sentința civilă nr. 5479/18.06.2012, Judecătoria Sector 5 București a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta D. L. E., împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 93.855 lei, reprezentând 1/2 din prețul de piață al imobilului situat în București, .) nr. 4, sector 2, ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. NO4832/18.09.1998, a respins restul pretențiilor reclamantei formulate împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiate, a respins cererea reclamantei formulată împotriva pârâților S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primarul General ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 18.09.1998, reclamanta D. (fostă P./S.) L. E. și numitul P. F. C., în calitate de cumpărători, au încheiat cu Primăria Municipiului București, reprezentată prin S.C. Apolodor S.A., contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N04832, având ca obiect locuința situată în ., sector 2, compusă din cinci camere, hol, oficiu, două bucătării, două vestibule, marchiză, verandă, pivniță, în suprafață utilă de 142,73 mp, o cotă indiviză de 43,78 % din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul situat sub construcție, conform art. 33 din HG nr. 20/1996.

Prin sentința civilă nr. 7006/21.09.2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București, pronunțată în dosarul nr._/300/2006, a fost admisă acțiunea reclamantului V. P., pârâții P. F. C. și S. (fostă P.) L. E. fiind obligați să-i lase acestuia în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 4, sector 2 București, dobândit prin contractul nr. 4832/1998.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 312A/04.03.2008 a Tribunalul București și prin decizia civilă nr. 1679/11.11.2008 a Curții de Apel București.

Din adresa nr._/_/2003 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietăți cadastru rezultă că . această denumire în anul 1964, înainte de această dată purtând denumirea de . cu anul 1930, și, anterior acestei date, denumirea de .> Prin sentința civilă nr. 9725/05.12.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă prin neapelare, s-a admis acțiunea de divorț formulată de reclamanta P. L. E. împotriva pârâtului P. F. C., declarându-se desfăcută căsătoria dintre aceștia și dispunându-se revenirea reclamantei la numele de S..

Din certificatul de căsătorie . nr._ eliberat de Primăria Orașului P. la data de 13.09.2007, rezultă că reclamanta s-a căsătorit, la data de 13.09.2007 cu numitul D. D., numele său modificându-se astfel din S. în D..

În drept, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar potrivit alineatului 2 valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză. Art. 50 alin. 3 stabilește că obligația de restituire a prețului de piață al imobilelor revine Ministerului Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Acest text de lege instituie două condiții pentru restituirea prețului de piață al imobilului către cumpărătorul în baza Legii nr. 115/1995 care a fost evins, și anume:

- contractul de vânzare - cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

- contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Cu privire la prima condiție, instanța a reținut că în speță, contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. N04832/18.09.1998, prin care reclamanta D. L. E. și fostul său soț, P. F. C., au dobândit imobilul a fost încheiat cu respectare dispozițiilor Legii nr. 112/1995, neexistând nici o probă în sens contrar.

Deși, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, pot fi supuse vânzării în temeiul acestei legi doar imobilele cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului cu titlu, iar, în cauză, statul, conform sentinței civile nr. 7006/21.09.2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București, nu avea un titlu valabil, instanța a reținut aplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, conform cu care Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Nici în cadrul procesului de revendicare și nici ulterior nu s-a invocat reaua-credință a cumpărătorilor imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, iar potrivit prevederilor art. 1899 alin. 2 din Codul civil din 1864 (aplicabil în cauză, conform art. 3 din Legea nr. 71/2011), buna-credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui care invocă reaua-credință. Prin urmare, reclamanta este prezumată că a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. N04832/18.09.1998 cu bună-credință, respectiv cu credința că cel cu care contractează, respectiv S., este adevăratul proprietar, astfel că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Cu privire la cea de-a doua condiție, instanța a reținut că, din coroborarea dispozițiilor art. 501 cu prevederile art. 20 alin. 21 – 23 din Legea nr. 10/2001, rezultă că prin contracte de vânzare - cumpărare desființate se înțelege fie contractele de vânzare - cumpărare desființate ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie contractele de vânzare - cumpărare desființate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Mai exact, în cauză, sintagma desființare a contractului se referă la o lipsire de efecte juridice a contractului de vânzare - cumpărare, nu prin anularea expresă a acestuia, ci prin admiterea acțiunii în revendicare.

Întrucât, prin sentința civilă nr. 7006/21.09.2007 a Judecătoriei Sectorului 2, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare în urma unei comparații a titlurilor de proprietate ale reclamantului V. P. și pârâților P. F. C. și S. (fostă P.) L. E., instanța a reținut că actul de vânzare - cumpărare nr. N04832/18.09.1998 încheiat de reclamanți a fost desființat, în mod irevocabil, în sensul anterior arătat.

Ca atare, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanta D. L. E. și fostul său soț P. F. C. au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, .) nr. 4, sector 2, valoare de piață ce a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză la 187.710 lei.

A apreciat instanța că soluția acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului este, de altfel, și în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri și că, în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea venală a apartamentului de care reclamantul a fost privat (cauza R. c. României, Hotărârea din 19.10.2006).

Instanța a constatat însă că, în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001, anterior citat, valoarea de piață a imobilului este datorată de Ministerul Finanțelor Publice ambilor cumpărători, proporțional cu cota-parte din dreptul de proprietate pe care o aveau asupra imobilului.

Fiind dobândit de cei doi cumpărători în calitate de soți, potrivit art. 30 alin. 1 din Codul familiei, instanța a reținut că imobilul a intrat în proprietatea comună în devălmășie a acestora. Proprietatea comună în devălmășie a încetat de drept în momentul pronunțării divorțului și s-a transformat într-o proprietate comună pe cote-părți, fiecărui soț revenindu-i, în lipsa unei dovezi contrare, o cotă parte de ½ din toate bunurile comune.

Instanța a reținut că prezumția contribuției egale la dobândirea bunurilor comune, ce determină cote-părți egale ale foștilor soți din dreptul de proprietate asupra acestora, operează în temeiul art. 29 Codul familiei și, în lipsa efectuării unui partaj între părți, în cadrul căruia această prezumție să fie răsturnată, a fost avută în vedere de instanță și la soluționarea prezentei cauze.

Ca atare, instanța a reținut că reclamanta D. L. E. avea la momentul admiterii acțiunii în revendicare o cotă parte de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului dobândit prin contractul nr. N04832/18.09.998, astfel că în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, acesteia i se cuvine o cotă-parte corespunzătoare de ½ din valoarea de piață a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile nr. 5479/18.06.2012 în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea capătului de cerere privind restituirea valorii de piață a imobilului, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, apelantul - pârât a arătat că hotărârea pronunțată de Judecătoria Sector 5 este netemeinică și nelegală, invocând ca prim motiv de apel faptul că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că în cauza dedusă judecății acesta are calitate procesuală pasivă, stabilind în sarcina sa obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

A arătat apelantul că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele Cod civil, consideră că trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

În al doilea rând, în subsidiar, apelantul a apreciat capătul de cerere referitor la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la valoarea de circulație a imobilului ca fiind neîntemeiat.

Potrivit prevederilor art. 501 din Legea 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

A susținut apelantul că în prezenta cauză nu este îndeplinită nici o condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001:

a) reaua-credință a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind faptul că aceasta știa sau ar fi putut ști că imobilul este revendicat de fostul proprietar, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de acesta și că pasivitatea îi este imputabilă (ex. Hotărârea nr. 510/2003 a Curții Supreme de Justiție).

Nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanta ar fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nedepunând minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în bază căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziționeze, motiv pentru care consideră că în speța de față contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

b) nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 501 din Legea nr.10/2001, respectiv contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada existenței unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de aceasta cu Primăria Municipiului București, nu se poate justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză.

Având în vedere, pe de o parte faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 501 din Legea nr.10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte, faptul că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, a apreciat apelantul speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr.10/2001.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

- stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);

- stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii;

- diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferență arătate mai sus.

În caz contrar, ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, întrucât acestea au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului care formează obiectul vânzării și pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu valoarea, în funcție de prețul plătit de reclamantă la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, unui imobil pe care l-ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

A precizat apelantul că în cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, însă trebuie observată particularitatea esențială a acestei cauze: reclamanta din acea cauză, doamna A. R., câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsă doar ca urmare a admiterii unui recurs în anulare.

Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României).

Admiterea acțiunii în revendicare ori în constatarea nulității absolute semnifică în mod logic și necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intra în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 dispune că această lege se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil (în urma unei decizii de referință a Curții Constituționale nr. 73/1995, publicată în M. Of. nr. 177/08.08.1995).

Prin această decizie, Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate" (.....), dar că „alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condițiile inexistenței unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului”.

Totodată, în cauza T. T. c. României (hotărârea din 24.03.2009), Curtea Europeană a reținut că reclamantul T. T., care a cumpărat cu bună-credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea unei acțiuni în revendicare, nu a epuizat toate remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestuia, în urma evicțiunii.

Raportându-se la art. 35 din Convenție, Curtea a statuat că „mai trebuie determinat dacă cuantumul compensației care poate fi acordată de instanțele naționale este suficient pentru a remedia încălcările susținute.

Jurisprudența indicată de Guvern relevă că persoane aflate în situația reclamantului ar fi primit cel puțin prețul de cumpărare actualizat, uneori chiar despăgubiri până la valoarea de piață actuală, ca și restituirea costurilor rezonabile pentru întreținerea imobilului. Curtea reține că aceste despăgubiri sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincova și Pinc, unde Curtea a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în care reclamanții, aflați într-o situație similară reclamantului din prezenta cauză, au primit doar prețul de achiziție, neactualizat”.

Concluzia Curții a fost că remediile juridice interne, care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului actualizat, erau adecvate și suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru neepuizarea remediilor oferite de dreptul intern.

O a treia critică vizează reținerea de prima instanță a concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului.

Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nici o corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008 perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile imobiliare). Ca urmare, apreciază apelantul că se impune o corecție negativă de 10% pentru procese în curs și de cca. 30% pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc..

Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, respectiv 187.710 lei pentru un imobil părăsit, la nivelul anului 2012, reclamanta achiziționându-l în anul 1998 la un preț cu mult sub prețul pieții, astfel că este necesară o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.

A mai susținut apelantul că evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, de - 30%.

Prin urmare, a considerat că în speță, operează îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta urmând să încaseze în 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală, motiv pentru care a solicitat admiterea apelului, refacerea raportului de expertiză ținând seama de obiecțiunile formulate, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.

Intimata D. L. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca tardiv introdus, față de împrejurarea că sentința civilă atacată a fost comunicată în data de 02.08.2012, iar apelul a fost înregistrat la instanța fondului în data de 21.08.2012, mult peste termenul procedural de 15 zile.

În subsidiar, a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 5479/18.06.2012 a Judecătoriei Sector 5 București, ca fiind temeinică și legală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 Cod procedură civilă și Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.97 A/01.02.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate și care constituie limitele devoluțiunii conform art. 295 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, critica apelantului referitoare la greșita soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive nu a fost reținută.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 care în alin. 3 stabilesc că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de aceste prevederi legale, tribunalul a apreciat că prin instituirea acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de art. 1337-1341 din Codul civil de la 1864 urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile), posibilitatea dobândirii valorii prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

În privința criticilor aduse soluției adoptate pe fondul cauzei de prima instanță, tribunalul a constatat că acestea se referă la împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respectiv numai în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate irevocabil.

Examinând argumentul apelantului - pârât, în raport de probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente, tribunalul a apreciat că este nefondat.

Astfel, potrivit situației de fapt corect reținute de prima instanță, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, intimata - reclamantă D. (fostă S., fostă P.) L. E. și fostul său soț, P. F. C., au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie succesorului fostului proprietar apartamentul dobândit de aceștia, prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, în privința căruia nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constată nulitatea acestuia, nefiind făcute în considerentele hotărârii judecătorești aprecieri referitoare la respectarea condițiilor prevăzute de actul normativ evocat pentru încheierea sa valabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Din examinarea textului legal evocat, tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează exclusiv situația acelor contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reținând totodată, o reglementare defectuoasă a normei menționate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Așa fiind, tribunalul a considerat că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal evocat și de natură a produce efecte juridice, întrucât o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției legiuitorului avute în vedere la edictarea respectivei norme juridice.

În consecință, față de cele expuse și în raport de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal anterior evocat și analizată în cele ce preced este îndeplinită, în mod corect prima instanță considerând că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se naște în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice obligația de plată a prețului de piață al apartamentului.

Și cea de-a treia critică formulată de apelantul - pârât referitoare la valoarea imobilului stabilită prin raportul de a fost găsită nefondată.

Tribunalul a constatat că prima instanță a dispus efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea prețului de piață al imobilului conform standardelor internaționale de evaluare. Prin expertiză, prețul de piață a fost stabilit la suma de 187.710 lei.

A reținut tribunalul că apelantul - pârât nu a participat la expertiză, deși a fost convocat prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, conform dovezii aflată la fila 89 în dosarul de fond, nu a formulat obiecțiuni și nici nu a solicitat efectuarea unei noi expertize, deși raportul de expertiză i-a fost comunicat potrivit dovezii aflate la fila 95 în dosarul de fond, astfel că în mod corect prima instanță a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 93.855 lei reprezentând ½ din prețul de piață către intimata - reclamantă.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea si aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă).

A arătat faptul că în mod greșit tribunalul a menținut în sarcina recurentului, obligația de plată a sumei respective.

1. Critică hotărârea instanței de apel in ceea ce privește aplicabilitatea in speță a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit prevederilor art. 501 din Legea nr.10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

Având in vedere, pe de o parte, cele menționate mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile prin care să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare, recurentul – pârât apreciază că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea nr.10/2001.

Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

- stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);

- stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii;

- diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus.

În caz contrar, ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur având în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz neputând fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului care formează obiectul vânzării și pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr.112/1995 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanta ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

In situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o suma de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Mai mult, susține recurentul – pârât, raportându-se numai la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului in această speță, care face parte împreună cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale (in continuare „convenția"), din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României in art. 20, reclamanta avea obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție (abuz de putere).

Așadar, trebuie examinat in ce măsura jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, in situația in care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.

In cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, însă trebuie observată particularitatea esențială a acelei cauze: reclamanta doamna A. R. câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsă doar ca urmare a admiterii unui recurs in anulare. Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât să reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumărescu c. României, întrucât hotărârea judecătorească irevocabilă prin care reclamanta A. R. obținuse câștig de cauză reprezenta un bun in sensul art.1 din Protocolul nr.1, lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului in anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cât si a art. 6 par.1 din Convenție, privitor la dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, in care titlul chiriașului-cumpărător al imobilului, in temeiul Legii nr.112/1995 nu a fost confirmat si consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie in constatarea nulității contractului, fie in revendicare.

Pentru aceste din urma situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României).

In cauza Velikovi si alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigența proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) si interesul particular, al celui privat de bun, si o despăgubire care nu se ridica la valoarea de circulație a bunului in cauză.

Analizând proporționalitatea ingerinței in dreptul de proprietate al reclamanților, Curtea a amintit întru început criteriile folosite într-o cauză de referință anterioară (Pincova si Pinc c. Republicii Cehe):

a) dacă reclamanta a cumpărat proprietatea cu buna-credință si fără a putea influența termenii tranzacției:

b) valoarea compensației, prin raportare la valoarea proprietății;

c) alți factori sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuințe ori șansele de a cumpăra altă locuință.

In cauza Velikovi si alții c. Bulgariei, Curtea a întrebuințat următoarele criterii:

a) in ce măsură cauzele care au determinat anularea contractelor reclamanților se încadrau in mod evident in scopul urmărit de reclamanți (abuz de putere ori de poziția in partidul comunist, încălcări substanțiale ale legii) ori se datorau unor omisiuni minore ale administrației, care nu erau imputabile reclamanților (cum ar fi semnarea contractului de către viceprimar, in loc de primar);

b) greutatea sarcinii suportate de reclamanți, evaluat in special prin caracterul adecvat al compensației primite ori care putea fi primită conform procedurilor in vigoare, precum si posibilitatea de a obține o nouă locuință.

In alte cazuri (Wulpe; Stoyanova si I.), s-a reținut că au existat încălcări substanțiale ale legii cum ar fi cumpărarea unui număr superior de camere celui permis de lege, astfel încât privarea de proprietate nu a dus la încălcarea Convenției, chiar dacă despăgubirea nu a depășit 30% din valoarea imobilului (Wulpe) ori nici nu a fost solicitată, dar indemnizația putea fi de cel mult 25 % din aceeași valoare (Stoyanova si I.).

Această grupă de cauze si statuările Curții sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține că, in situația in care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotită proporțională si conforma Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului.

Astfel, admiterea acțiunii in revendicare ori in constatare nulității absolute semnifica in mod logic si necesar că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intra in câmpul de aplicare a Legii nr.112/1995, întrucât art.1 dispune că această lege se aplică numai imobilelor preluate cu titlu valabil (in urma unei decizii de referință a Curții Constituționale nr. 73/1995, publicată in Monitorul Oficial nr. 177/08.08.1995).

Prin această decizie, Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate in proprietatea sa in baza unor titluri conforme cu legislația existentă in momentul dobândirii dreptului său de proprietate" (…), dar că alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur si simplu in fapt, așadar fără titlu, in condițiile inexistenței unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

In asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse in categoria celor avute in vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute in proprietatea statului. A considera, într-o dispoziție a legii, că si imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice in proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îi cunoaște, nu poate fi acceptat".

Totodată, in cauza T. T. contra României (hotărârea din 24.03.2009), Curtea Europeană a reținut că reclamantul T. T., care a cumpărat cu bună-credință unimobil in temeiul Legii nr.112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea unei acțiuni in revendicare, nu a epuizat toate remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestuia, in urma evicțiunii.

Raportându-se la art. 35 din Convenție, Curtea a statuat că „mai trebuie determinat dacă cuantumul compensației care poate fi acordată de instanțele națională este suficient pentru a remedia încălcările susținute (n.inst. - este vorba despre încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, evins prin admiterea acțiunii in revendicare). (...) Jurisprudența indicată de Guvern relevă că persoane aflate in situația reclamantului ar fi primit cel puțin prețul de cumpărare actualizat, uneori chiar despăgubiri până la valoarea de piața actuală, ca si restituirea costurilor rezonabile pentru întreținerea imobilului. Curtea reține că aceste despăgubiri sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincova and Pinc, unde Curtea a reținut încălcarea art.1 din Protocolul nr.1, in care reclamanții, aflați într-o situație similară reclamantului din prezenta cauză, au primit doar prețul de achiziție, neactualizat (a se vedea Pincova and Pinc, citată supr, 61-64; de asemenea Velikovi si Alții, citată supra, 140-141 și Kalinova v. Bulgaria, no._/98, 76, 08 november 2007)."

Concluzia Curții a fost că remediile juridice interne care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului actualizat, erau adecvate si suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea articolului 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru epuizarea remediilor oferite de dreptul intern.

Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute in temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum si in perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie in mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încălca principiul egalității cetățenilor in fața legii.

Astfel situația cumpărătorilor in temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

Prin urmare, atât timp cât așa cum s-a arătat, in cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50/1 alin.1 din Legea nr.10/2001, recurentul – pârât consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală si netemeinică, admițând cererea de chemare in judecată in contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice întrucât această instituție nu poate fi obligată la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamantă in baza contractului de vânzare - cumpărare, încheiat in temeiul Legii nr. 112/1995.

2. Critică hotărârea instanței de apel si in ceea ce privește reținerea concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă Ia evaluarea imobilului.

Astfel, recurentul – pârât solicită să se observe faptul că in cadrul metodelor de evaluare cuprinse in raportul de expertiză efectuat in cauză nu este menționată nici o corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și in general este nul, iar prețurile cuprinse in anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor in tranzacțiile imobiliare).

Suma stabilită in raport este exagerat de mare pentru imobilele in cauza, respectiv: 187.710 lei, pentru un imobil părăsit, la nivelul anului 2012, reclamanta achiziționându-l in anul 1998 la un preț cu mult sub prețul pieții. Apreciază o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală.

Evaluatorul nu a introdus in cadrul factorilor de individualizare si pe cel referitor la ponderea dintre cerere si oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată de recurentul – pârât la -30%.

Astfel, recurentul – pârât solicită să seobserve că instanța de fond in mod greșit a omologat raportul de expertiză, însușindu-și punctul de vedere al expertului, deși suma stabilită prin raportul de expertiză efectuat in cauză pentru imobilul in litigiu este exagerat de mare in raportul de declinul evident cu care se confrunta piața imobiliară in prezent.

Prin urmare, consideră că in speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze in 2014 o diferența de suma exagerat de mare față de valoarea achitată in contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Față de argumentele prezentate, recurentul – pârât solicită instanței de recurs să admită recursul, așa cum a fost formulat, să se modifice decizia civilă atacată, în sensul admiterii apelului si respingerii cererii de judecată formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Legea nr.10/2001 si Legea nr. 1/2009.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Sub un prim aspect, Curtea constată că prima critică a recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, subsumată greșitei mențineri a obligației de plată în patrimoniul său, vizează exclusiv excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă în acțiunea promovată de către reclamantă și este nefondată.

i. Astfel, Curtea constată că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Întrucât codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune. S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă). Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.

Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speță este M. București.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță ., o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Dispozițiile art. 50 și 501 din Legea 10/2001 modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioară în cazul constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.

Reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia generalibus derogant – normele speciale derogă și au prioritate față de cele generale, cum este cazul dispozițiilor art. 1227-1351 din Codul Civil, referitoare la răspunderea pentru evicțiune sau principiul repunerii în situația anterioară, în cazul incidenței sancțiunii nulității, concluzia impunându-se indiferent de conținutul (mai mult sau mai puțin larg) al instituțiilor ultim evocate.

Prin urmare, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este întradevăr, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și nu partea contractantă.

Ca atare, critica sa în sensul că nu are calitatea de pârât, este nefondată.

2. i. Sub un al doilea aspect, în privința motivului secund de apel al pârâtului (ilustrat la punctul 1 din motivele de recurs), Curtea apreciază că aceste texte de lege ilustrate - art. 50 și 501 din Legea 10/2001 modificată și completată - sunt incidente și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. În acest scop, normele juridice în discuție nu fac referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, concept juridic care include orice situație care le lipsește de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatului metodelor de interpretare gramaticală, dar și sistematică a acestor dispoziții legale.

Astfel, sintagma este explicitată în cadrul prevederilor art. 20 al.2^1din lege, conform cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor”. Această normă juridică configurează domeniul de aplicare al conceptului folosit de legiuitor, prin includerea atât a situațiilor de anulare a contractului, cât și de lipsire a preferabilității în cadrul acțiunilor în revendicare în care sunt exhibate astfel de contracte.

Acestor considerații li se adaugă argumentul de analogie al metodei de interpretare logice. Nu există nici o rațiune care să justifice o diferență de tratament juridic, între ipoteza în care contractul a fost anulat și cea în care el a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, aceasta nefiind în mod evident, intenția legiuitorului.

ii. Apelantul invocă în susținerea punctului său de vedere, neîndeplinirea condiției privind existența unei hotărâri judecătorești de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, condiție prevăzută de art. 501 din Legea 10/2001 modificată.

Potrivit prevederilor art. 501 din Legea 10/2001 modificată, „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Or, Curtea a constatat în baza argumentelor de fapt și de drept evocate la punctul i anterior, pe care nu le va mai relua și în cadrul acestui punct, că sintagma „contracte de vânzare-cumpărare (…) desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” vizează atât ipoteza anulării, cât și pe cea a desființării (echivalente cu lipsirea de efecte sau cu constatarea ineficacității) implicite admiterii unei cereri de revendicare prin comparare de titluri.

În cauză, intimata se află în ipoteza secundă, dată fiind existența sentinței civile nr. 7006/21.09.2007, pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București irevocabilă prin decizia civilă nr. 1679/11.11.2008 a Curții de Apel București – Secția a IV - Civilă.

Această hotărâre judecătorească a configurat ipoteza juridică a desființării contractului de vânzare-cumpăre, chiar dacă valabilitatea acestuia fusese confirmată anterior, potrivit considerentelor deciziei civile nr. 312 A/04.03.2008 a Tribunalului București – Secția a IV – Civilă (pagina 13 a deciziei, fila 49 dosar apel).

În concluzie, contrar susținerilor recurentului, este îndeplinită și această cerință a dispozițiilor art. 501 din Legea 10/2001 modificată.

iii. În continuare,Curtea observă preliminar faptul că de plano, aprecierea potrivit art.50 al.2 și al.21 și art.501 din Legea 10/2001 modificată și completată, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, se realizează prin verificarea concretă a acestui aspect.

Utilizând metoda de interpretare teleologică a textului art.50 din lege, urmărind așadar, scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției, prezenta instanță de recurs consideră că dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului, având valoare de premisă în silogismul juridic presupus de cererea de pretenții întemeiată pe dispozițiile art.50 din lege, se realizează în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile privind actul juridic bilateral în discuție. În măsura în care însă, instanțele ce au confirmat sau după caz, desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în acest algoritm juridic, atunci analiza menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată cu litigiul privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art.50 din Legea 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.

În privința primei ipoteze ilustrate (a existenței de statuări anterioare relevante ale instanței de desființare), Curtea observă că se ridică problema dacă instanța de judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art.50 din Legea 10/2001, este obligată să respecte rezultatul problemei de drept configurat irevocabil anterior.

Pentru a răspunde acestei întrebări, Curtea observă că potrivit prevederilor art. 1201 Cod Civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el (în același sens, D., I.; D., V.– „Hotărârea judecătorească”, Editura Servo-.. 79-80) sau „altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta” (Decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale. Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

Astfel, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza A. împotriva României, nr. 4351/02, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art.6 din Convenție, că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 alin.1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr._/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr._/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că „instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe, asupra situației” imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că „instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente”, concluzionând în sensul că „permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art.6 alin.1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice, instanțele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție” (paragrafului 37).

În virtutea tuturor acestor argumente inclusiv de ordin convențional, prezenta instanță de recurs apreciază că răspunsul la întrebarea formulată - vizând obligativitatea pentru instanța de judecată care soluționează litigiul de pretenții, a rezultatului problemei de drept, configurat irevocabil anterior - nu poate fi decât cel pozitiv, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele expuse.

iv. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic, la speța concretă, dedusă judecății, Curtea observă că într-adevăr, în cadrul sentinței civile nr. 7006/21.09.2007, pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, irevocabile prin decizia civilă nr. 1679/11.11.2008 a Curții de Apel București – Secția a IV - Civilă, prin care s-a finalizat litigiul privind și pe reclamanta intimată din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamantă, prin prisma dispozițiilor Legii 112/1995.

Astfel, instanța anterioară, învestită cu o cerere revendicare a imobilului care a făcut obiectul contractului, a reținut în considerentele deciziei civile nr. 312 A/04.03.2008 a Tribunalului București – Secția a IV – Civilă din apel (pagina 13 a deciziei, fila 49 dosar apel), faptul că: „posibilitatea apelantului pârât de a dobândi pe calea acțiunii în evicțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 1337 – art. 1351 Cod Civil, prețul și daunele interese reprezentate de diferența până la contravaloarea valorii de circulație a imobilului. Tribunalul reține că într-o atare cauză, nu ar fi incidente dispozițiile art. 50 din Legea 10/2001 privind plata prețului reactualizat, având în vedere că titlul de proprietate al apelantei pârâte nu a fost desființat, ci din contră, a fost consolidat prin respingerea acțiunii în constatarea nulității acestuia” (fila 49 din dosarul de fond).

Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a cererii de revendicare, în lipsa lor neputând fi pronunțată respectiva soluție, Curtea constată în virtutea argumentelor expuse la punctul iii, că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care intimata a fost parte și în cauza anterioară.

Așadar, în litigiul prealabil, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării îndrituirii intimatei reclamante la a obține valoarea de piață a imobilului și nu doar prețul actualizat, fapt care determină prin întrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art.50 al.21 și 3 și art.501 din Legea 10/2001, caracterul fondat al pretenției acesteia de acordare în prezenta cauză, a prețului de piață al imobilului.

Sub același aspect, mai trebuie realizată și precizarea că în cadrul respectivului litigiu anterior, de revendicare, aserțiunile cu valoare de concluzie anterior citate au fost realizate și în raport de cerința privind constatarea caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului în litigiu, element care însă, evaluat de instanța respectivă de apel, nu le-a înlăturat. În consecință, repunerea în discuție în prezentul litigiu, sub acest aspect, a nevalabilității titlului statului asupra imobilului, nu poate determina o altă concluzie în privința sintagmei încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, fără încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate și evocate în paragrafele premergătoare.

3. Sub un al treilea aspect, Curtea observă că criticile privind valoarea despăgubirilor prin prisma modului lor legal de calcul, sunt nefondate. Astfel, se observă că recurentul apreciază legal modul lor de calcul în temeiul dreptului comun, al garanției pentru evicțiune, potrivit operațiunilor matematice enunțate de recurent.

Or, în privința despăgubirilor statuate de Legea 10/2001, algoritmul lor de evaluare este diferit, astfel cum rezultă din cadrul art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, Curtea concluzionează că nu poate fi avut în vedere algoritmul de calcul expus de recurent (specific unei acțiuni în garanție pentru evicțiune de drept comun), ci valoarea de circulație din prezent, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, dat fiind caracterul special, derogator al dispozițiile din lege ilustrate.

4. Sub un al patrulea aspect, vizând criticile privitoare la expertiza efectuată la fond, Curtea apreciază că nu pot fi primite.

Astfel, Curtea observă că potrivit art. 212 Cod de procedură civilă: „Dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză. Expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării”.

Rezultă așadar, că mijlocul procedural prin intermediul căruia se solicită de către părți, întregirea expertizei sau o nouă expertiză îl constituie obiecțiunile lor, respectiv criticile concrete aduse expertizei deja efectuate, efectul lor juridic fiind configurat de realizarea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize noi sau contrarii.

Întrucât normele care reglementează condițiile în care trebuie să se invoce neregularitatea raportului de expertiză au caracter dispozitiv, devin incidente prevederile art.108 al. 3 Cod de procedură civilă, conform cărora: „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond”.

Curtea constată așadar, că după efectuarea unei expertize, la primul termen de judecată ulterior studierii raportului de expertiză depus, părțile vor arăta obiecțiunile lor la acesta, iar instanța de judecată poate dispune, chiar și din oficiu, fie completarea expertizei, fie o nouă expertiză (în acest sens, B., G.; R., D. – „Codul de Procedură Civilă Comentat și Adnotat”, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura All, București, 1996, pag. 309).

Așadar, obiecțiunile părților împotriva raportului de expertiză pot fi realizate până la prim zi de înfățișare după depunere, zi care în cauză a fost la data de 18.06.2012, când ele nu au fost formulate (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 2197/ 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală sau Decizia nr. 798/1999 a Curții Supreme de Justiție - Secția Civilă sau Decizia nr. 623/1995 a Curții de Apel București - Secția Comercială).

Sancțiunea neformulării obiecțiunilor în termenul legal evocat nu poate fi decât aceea prevăzută de dispozițiile art. 103 Cod de procedură civilă: „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”, adică decăderea.

Părțile unui litigiu trebuie să își exercite drepturile procesuale în condițiile prevăzute de legea procesuală și nu discreționar, după bunul lor plac.

În consecință, aplicând aceste considerente de ordin teoretic, cauzei prezente, se observă că recurentului i-a fost comunicat prin poștă, un exemplar al raportului de expertiză (dovadă de comunicare- fila 95 dosar fond), cu circa o lună înaintea termenului următor de judecată din data de 18.06.2012, termen la care însă, nu s-a prezentat și nu a formulat nici o obiecțiune.

Procedând astfel, recurentul și-a asumat riscul de a pierde termenul procedural pentru depunerea obiecțiunilor, cu sancțiunea prevăzută de art. 103 Cod Procedură Civilă, referitoare la decăderea din dreptul de a mai depune obiecțiuni la raportul de expertiză.

Or, toate criticile sale subsumate punctului 2 din motivele de recurs, privind neaplicarea unui coeficient de corecție, se constituie în obiecțiuni față de modul de stabilire de către expert, a valorii de piață a imobilului, ele nemaiputând fi invocate, potrivit argumentelor expuse, ulterior primei zile de înfățișare.

Așadar, Curtea observă că criticile vizând modul de efectuare a expertizei, incluzând solicitarea recurentului de a se avea în vedere principiul neîmbogățirii fără justă cauză, sunt nefondate.

5. Sub un al cincilea aspect, Curtea observă că motivul de recurs arondat neconvenționalității prevederilor ilustrate ale Legii 10/2001 în raport de dispozițiile CEDO, este de asemenea, nefondat, atât timp cât în primul rând, acest instrument juridic – al neconvenționalității, este pus la îndemâna particularilor și nu a autorităților statale, debitoare ale obligațiilor derivând din Convenția EDO, astfel încât doar aceștia se pot prevala de o eventuală neconformitate.

Chiar dacă am aprecia că și instituțiile publice în raporturile lor cu particularii, se pot prevala de acest mecanism juridic, Curtea observă că din punctul de vedere al art. 20 din Constituție, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Or, din acest punct de vedere, criticile recurentului vizează crearea prin legislația internă, a unui regim juridic mai favorabil persoanelor din domeniul subiectiv de aplicare a Legii 10/2001, în categoria cărora se află și intimata. Soluția constituțională este în această situație, de prioritate a normei interne, în fața celei externe, europene, astfel încât de plano, acest ansamblu de critici nu poate fi primit de prezenta instanță de recurs, el fiind neîntemeiat.

Oricum, analizându-le, Curtea observă că toate argumentele recurentului se grefează pe o ipoteză eronată, respectiv aceea a neconfirmării titlului intimatei în justiție. Or, astfel cum s-a evocat la punctele anterioare, intimata beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit îndrituirea sa la a primi valoarea de piață a imobilului, precum și aspectul consolidării titlului său, anterior revendicării, prin respingerea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995, astfel încât considerentele instanței de contencios european menționate în cadrul recursului declarat, îi sunt aplicabile acesteia.

Nu în ultimul rând, sub același aspect, Curtea observă că principiul îmbogățirii fără justă cauză invocat de apelant, ar fi putut deveni incident analizei prezente, doar în lipsa unui temei legal permisiv. Or, art. 50 și 501 din Legea nr.10/2001 constituie un astfel de temei, astfel încât opțiunea legiuitorului (nedeclarată neconstituțională până în prezent, inclusiv din perspectiva principiului constituțional invocat, al egalității persoanelor) nu poate fi apreciată ca generând îmbogățirea nejustificată a unora dintre beneficiarii normei juridice.

6. Sub un ultim aspect, Curtea observă că restituirea prețului actualizat plătit de intimată și fostul său soț, la momentul dobândirii imobilului, nu a constituit obiect al acțiunii prezente, nici pe cale principală și nici reconvențională, astfel încât rămâne statului prin autoritățile sale corespunzătoare, să realizeze demersurile legale în vederea recuperării sumei menționate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE prin DGFPMB, împotriva deciziei civile nr.97 A din data de 01.02.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă D. L. – E. și cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL ȘI S. ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 09.09.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. M. H. I. S.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./08.10.2014

TB-S.5 – E.D.; M.S.

Jud.S.5 – I.R.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 188/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Grăniţuire. Decizia nr. 1118/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1219/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI