Accesiune. Decizia nr. 1255/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1255/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-11-2015 în dosarul nr. 1255/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1255
Ședința publică din 24.11.2015
Curtea constituită din:
Președinte- I. S.
Judecător- C. G.
Judecător - M. H.
Grefier- N. - C. I.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Primăria S. 5 București împotriva deciziei civile nr.313A/12.03.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. E. și intimații-pârâți D. V. și M. București.
Cauza are ca obiect: accesiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimatul-reclamant D. E., legitimat cu CI . nr._, asistat de avocat M. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._/06.04.2015 emise de Baroul București, fila 19 dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Curtea pune în discuție calificarea juridică a memoriului pârâtei D. V., depus la fila 14 din dosarul Curții de Apel București pentru termenul din 12.05.2015, ca și eventual recurs declarat împotriva deciziei pronunțate.
Intimatul-reclamant D. E., prin avocat, lasă instanța să aprecieze dacă acest memoriu îmbracă sau nu forma juridică a unui recurs, însă susține că părții i-a fost comunicată în mod legal decizia din apel, așa cum rezultă din adresa Tribunalului București, din informațiile menționate pe portalul instanței de judecată și în urma convorbirilor telefonice purtate, prin achitarea cheltuielilor de judecată, aceasta avea cunoștință de soluția pronunțată și putea exercita în termenul legal, calea de atac a recursului, urmând ca ulterior să depună motivele de recurs.
Curtea, deliberând asupra acestei chestiuni, constată că, din conținutul memoriului enunțat, rezultă că partea a înțeles să exercite calea de atac a recursului, astfel că, prin raportare la dispozițiile art.84 Cod procedură civilă, ce instituie prerogativa instanței de a da calificarea legală cererilor formulate de părți, în raport de conținutul și de aspectele invocate, califică memoriul pârâtei D. V., ca fiind o cerere de recurs împotriva deciziei civile nr.313A pronunțate de Tribunalul București.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra chestiunii tardivității recursului promovat de pârâta D. V., asupra inadmisibilității recursului promovat de pârâta Primăria S. 5 București, și în subsidiar, asupra fondului recursului pârâtei.
Intimatul-reclamant D. E., prin avocat, solicită respingerea recursului promovat de D. V., ca tardiv formulat. În susținere arată că partea cunoștea soluția pronunțată și putea exercita în termenul legal, calea de atac a recursului. Prin raportare la momentul comunicării deciziei civile 313A/12.03.2014, cererea de recurs, depusă la data de 12.05.2015, este tardiv formulată.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului promovat de D. V. și menținerea deciziei civile nr.313A/12.03.2014, ca fiind temeinică și legală, urmând a se avea în vedere că se invocă aceleași aspecte ridicate și în fața instanței de apel, ce a caracterizat cererea ca fiind lipsită de interes.
Solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului promovat de Primăria Sectorului 5 București, întrucât aceasta nu și-a manifestat dreptul de a ataca sentința civilă nr.2151/12.03.2013 pronunțată de Judecătoria S. 5 București.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 11.02.2009, sub nr._ , reclamantul D. E. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții D. V., M. BUCUREȘTI și PRIMĂRIA S. 5, să se constate că a dobândit prin accesiune imobiliară artificială, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sectorul 5.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4503/03.11.1998 de BNP F. D., a cumpărat de la I. F., imobilul teren în suprafață de 115 mp, situat în București, ., sectorul 5. În perioada 1998-1999, reclamantul a edificat pe terenul menționat o construcție compusă din 3 camere, 2 holuri și wc, fără autorizație de construcție. De la data dobândirii imobilului teren, respectiv din 1998, reclamantul a achitat taxele și impozitele aferente. La data de 14.10.2001, I. F., vânzătoarea de la care a dobândit imobilul teren, a decedat, conform certificatului de moștenitor nr.7/11.02.2003 emis de BNP Notarex, unica moștenitoare a defunctei fiind pârâta D. V..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 482, art. 488, art. 492 și următoarele C.civ.
Pârâta D. V. a depus la dosar cerere reconvențională, învederând faptul că actul de vânzare-cumpărare încheiat între mama sa și reclamant este lovit de nulitate pentru lipsa consimțământului vânzătoarei, viciat pentru lipsa discernământului, determinat de vârsta înaintată și bolile de care suferea. S-a mai arătat că, înaintea perfectării actului, profitând de faptul că pârâta-reclamantă se află în Australia, reclamantul-pârât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu mama pârâtei-reclamante, terorizând-o și amenințând-o.
A mai susținut pârâta-reclamantă că imobilele edificate pe terenul în cauză au fost construite din resurse ale mamei sale și din sumele de bani pe care pârâta-reclamantă le trimitea. De asemenea, a învederat faptul că reclamantul-pârât, deși cunoștea adresa de domiciliu a pârâtei-reclamante, nu a indicat-o în prezenta acțiune.
Pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantului-pârât la restituirea chiriei în cuantum de 350 Euro lunar, de la data de 01.01.2000 și până la soluționarea cauzei, cu titlu de contravaloare lipsa de folosință.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 119 pct. 1 și 3 Cod procedură civilă, art. 953 și urm. Cod civil.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 27.04.2009, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București, precum și excepția lipsei capacitații procesuale de folosință a pârâtei Primăria Sectorului 5, pentru considerentele reținute în cuprinsul încheierii.
Prin sentința civilă nr. 1376/01.03.2010,a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta D. V., acesta fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, care, prin decizia civilă nr. 840/07.04.2011, a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 17.08.2011, sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 01.11.2012, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare (f.18), prin care a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art. 577 Noul Cod Civil, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcțiilor edificate pe terenul situat în București, . (fost nr. 3), sector 5, dobândit prin cumpărare în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4503/03.11.1998 de BNP F. D. și transcris la Judecătoria S. 5 sub nr. 9030/30.07.1998; în temeiul dispozițiilor art. 54 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 și art. 91 din Regulamentul privind Organizarea și Funcționarea Birourilor de cadastru și Publicitate Imobiliară, să se dispună ca Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să efectueze operațiunile necesare pentru înscrierea dreptului de proprietate asupra construcțiilor existente pe terenul anterior menționat.
Prin încheierea de ședință din data de 15.05.2012, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța a unit cu fondul cauzei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București și cea a lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria S. 5.
Prin încheierea de ședință din data de 26.06.2012, instanța a luat de poziția pârâtei-reclamante privind restrângerea cererii reconvenționale în sensul renunțării la capătul de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosință.
Prin sentința civilă nr. 2151/12.03.2013, Judecătoria Sectorului 5 Bucureștia admis cererea principală modificată formulată de către reclamantul D. E. în contradictoriu cu pârâții D. V., P. S. 5 și M. B.; a respins cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă D. V. în contradictoriu cu reclamantul-pârât D. E., modificată și restrânsă, ca neîntemeiată; a constatat că reclamantul-pârât a dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul din . A fost nr. 3, sector 5, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză construcții efectuat în cauză de expert tehnic P. I C.; a dispus efectuarea de către OCPI a cuvenitelor mențiuni conform art. 54 din Legea nr.7/1996 pentru înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra construcțiilor mai sus identificate; a omologat raportul de expertiza construcții efectuat în cauză de expert tehnic P. I. C.; a obligat pârâta reclamantă la plata către reclamantul pârât a sumei de 1.953 lei cheltuieli de judecată (onorariu expertiză și taxa de timbru); a respins cererea pârâtei reclamante de cheltuieli de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În speța este aplicabil vechiul Cod civil, dată fiind data edificării construcției, cât și data încheierii actului de vânzare - cumpărare contestat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4503/03.11.1998 de BNP F. D., reclamantul a cumpărat de la I. F., imobilul teren în suprafață de 115 mp, situat în București, ., sectorul 5.
În perioada 1998-1999, reclamantul a edificat pe terenul menționat anterior, o construcție compusă din 3 camere, 2 holuri și wc, fără autorizație de construcție. De la data dobândirii imobilului teren, respectiv din 1998, reclamantul a achitat taxele și impozitele aferente.
La data de 14.10.2001, I. F., vânzătoarea de la care a dobândit imobilul teren, a decedat, conform certificatului de moștenitor nr.7/11.02.2003 emis de BNP Notarex, unica moștenitoare a defunctei fiind pârâta D. V..
Din declarațiile martorilor audiați, instanța a reținut că reclamantul, cu mijloace proprii, a edificat pe terenul deținut în proprietate anumite construcții, cu materiale proprii, fiind singurul care s-a interesat de teren și imobilul edificat. Martorii nu cunosc împrejurarea ca și pârâta reclamantă să fi contribuit la edificarea acestor construcții și nici nu rezultă acest fapt din probele administrate. Simplele susțineri ale pârâtei reclamante în acest sens nu au fost dovedite prin înscrisuri-facturi fiscale care să ateste achiziționarea de materiale necesare executării acelor lucrări sau plata de utilități sau impozite, sau prin audierea de martori care să ateste faptul că pârâta reclamantă ar fi contribuit financiar la edificarea acelor construcții.
Potrivit art. 482 din Codul civil, terenul este considerat lucrul principal și proprietatea asupra lui dă dreptul și asupra tot ce se unește ca accesoriu cu acesta într-un mod natural sau artificial, proprietatea terenului cuprinzând în sine proprietatea suprafeței și a subfeței lui, astfel cum prevede art. 489 din Codul civil. Un astfel de accesoriu îl reprezintă și construcțiile, iar proprietarul terenului dobândește prin intermediul accesiunii, ca urmare a exercitării atributelor dreptului său absolut și proprietatea construcțiilor aflate pe acel teren, conform potrivit art. 492 din Codul civil.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică, coroborate cu declarațiile martorilor F. L. și Cenusă A., instanța a constatat că pe teren este ridicată o construcție compusă din 3 camere, 2 holuri și wc.
Având în vedere că reclamantul este proprietarul terenului pe care este edificată această construcție, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4503/03.11.1998 de BNP F. D. și ținând cont de prezumția instituită de art. 492 din Codul civil, cu privire la construcție devin incidente regulile accesiunii.
S-a mai reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4503/03.11.1998 de BNP F. D., reclamantul a cumpărat de la I. F., imobilul teren în suprafață de 115 mp, situat în București, ., sectorul 5. La data de 14.10.2001, I. F., vânzătoarea de la care a dobândit imobilul teren, a decedat, conform certificatului de moștenitor nr. 7/11.02.2003 emis de BNP Notarex, unica moștenitoare a defunctei fiind pârâta D. V..
Pârâta reclamantă a susținut că actul de vânzare-cumpărare încheiat între mama sa și reclamant este lovit de nulitate pentru lipsa consimțământului vânzătoarei, viciat pentru lipsa discernământului determinat de vârsta înaintată și bolile de care suferea. Înaintea perfectării actului, profitând de faptul că pârâta-reclamantă se afla în Australia, reclamantul-pârât ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu mama pârâtei-reclamante, terorizând-o, amenințând-o.
Având în vedere probatoriile administrate, instanța a reținut că pârâta reclamantă nu a dovedit lipsa de discernământ a vânzătoarei, mama sa. Nu există la dosar acte medicale care să ateste că vânzătoarea suferea de boli sau era sub medicație specifică, care să fi alterat discernământul acesteia, să o pună în imposibilitate de a avea reprezentarea faptelor sale. De altfel, nici notarul nu a apreciat a fi necesar să fie depuse în dosarul notarial acte medicale, adeverințe de sănătate, anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare, o dată ce vânzătoarea a fost în măsură să-și exprime liber consimțământul și acest fapt s-a putut constata fără vreun impediment de către notar. Vânzătoarea s-a și prezentat la biroul notarial, cum rezultă din încheierea de autentificare, a semnat actul în fața notarului și astfel și-a exprimat liber voința sa de a vinde acel imobil către reclamantul pârât.
A mai reținut instanța că, de altfel, această atitudine a vânzătoarei se și justifică, dat fiind relațiile sale cu reclamantul pârât. Nici pe departe nu rezultă din probele administrate că ar fi fost vorba de amenințări sau alte maniere dolosive folosite de reclamant, căci martorii audiați au declarat contrariul.
Astfel, martorul F. L. (fila 85 dosar) a confirmat faptul că reclamantul avea o relație foarte bună cu defuncta, care dorea să lase acestuia terenul, că defuncta nu avea o relație bună cu fiica sa, pârâta reclamantă, care s-a și dezinteresat de mama sa de la momentul plecării sale în Australia. Reclamantul pârât era singurul care se îngrijea de starea bătrânei. Martora era vecină cu aceasta și astfel a fost în măsură să confirme că I. F. era coerentă, se deplasa, era conștientă de actele sale, în deplinătatea facultăților mintale.
Aceasta declarație se coroborează cu declarația martorului C. A. (fila 86 dosar), care, de asemenea, atestă faptul că reclamantul pârât avea grijă de fosta sa soacră, care era lucidă și era în măsura să-și exprime singură voința.
Așadar, instanța a reținut că rezultă din declarațiile celor doi martori, faptul că reclamantul pârât avea o relație foarte bună cu vânzătoarea, pe care o și îngrijea, fiind singurul ei sprijin, în condițiile în care pârâta reclamantă, fiica vânzătoarei, era plecată din țară și nu se mai interesa de ceva timp de soarta mamei sale. Reclamantul pârât nu avea cum să "profite de plecarea pârâtei reclamante în Australia", cum aceasta susține, căci nimic nu o împiedica a păstra legătura cu mama sa, a o vizita sau a o întreține cu cele necesare.
Din contractul de vânzare - cumpărare rezultă că au fost verificate și sarcinile imobilului și nu a existat o scutire a vânzătoarei în acest sens, prețul fiind integral achitat.
Pentru toate aceste motive, conform art. 969 și 945 Cod civil, instanța a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și pârâta D. V.,cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 29.08.2013, sub nr._ .
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, sens în care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București cu privire la pretențiile reclamantului, raportat la prevederile art. 492 Cod civil.
Față de lipsa autorizației de construire a reclamantului, s-a precizat că, în mod succesiv, Legea nr. 267/1946, Decretul nr. 221/1950, Decretul nr. 144/1958, respectiv Legea nr. 50/1991 au interzis edificarea de construcții fără obținerea prealabilă a unei autorizații în acest sens, așadar actele normative amintite au inserat principiul potrivit căruia executarea lucrărilor de construcție este permisă numai pe baza de autorizație; aceasta reprezintă un act al autorității publice locale, pe caza căruia se asigură respectarea normelor privitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor; în același timp, necesitatea obținerii respectivei autorizații poate fi privită ca un filtru al dobândirii legitime a dreptului de proprietate asupra construcțiilor.
În opinia apelantului-pârât, a considera că M. București beneficiază de legitimitate procesuală pasivă în cauză, în contextul în care nu poate fi reținută nicio legătură juridică între acesta și terenul asupra căruia s-a edificat construcția, ar însemna practic să se admită că legea oferă două căi paralele de introducere a construcțiilor în circuitul civil: una impusă de legislația aplicabilă regimului juridic al realizării de construcții (actualmente Legea nr. 50/1991 modificată și completată) cu exigențele cunoscute atât din punct de vedere tehnic-edilitar, cât și pecuniar în care este implicată autoritatea publică (autorizația reprezintă un act al autorității publice locale) și cealaltă (introducerea unei acțiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune în fața instanței în contradictoriu cu unitatea administrativ - teritorială sau cu structura funcțională cu activitate permanentă prevăzută de art. 77 din Legea nr. 215/2001), în care singura verificare să fie cea legată de calitatea reclamantului de titular al dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului pe care este situată construcția. În opinia apelantului, o asemenea soluție nu poate fi primită, întrucât s-ar ajunge la soluții inechitabile, în plus creându-se riscul introducerii în circuitul civil a unor construcții deficitar realizate din punct de vedere al amplasamentului, proiectării sau executării.
Prin urmare, s-a solicitat să se constate că nu exista nicio rațiune legitimă pentru care în cauză apelantului să-i fie recunoscută calitatea procesuală pasivă. În subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 Cod de procedură civilă.
Apelanta-pârâtă D. V. a arătat că motivul de apel se referă în primul rând, la neîndeplinirea condiției bunei-credințe, inclusiv nerespectarea prevederilor legii în vigoare la construirea spațiilor comerciale în suprafață totală de 140,30 mp, care au fost edificate pe terenul în suprafață totală de 115 mp, singurul care a fost cumpărat și care se află în proprietatea intimatului D. E.. Apelanta a apreciat că nulitatea invocată este absolută, în condițiile construirii de către intimat a unei suprafețe de 25,30 mp, probabil pe terenul aparținând Primăriei Sectorului 5 București.
În al doilea rând, apelanta a apreciat că în mod greșit a fost obligată la cheltuieli de judecată în valoare de 1.953 lei în favoarea reclamantului-pârât, precum și plata cheltuielilor de judecată reprezentând cheltuieli cu taxele judiciare, de timbru și onorariu avocat în fond și apel.
S-a mai precizat că la edificarea construcțiilor, intimatul D. E. nu a respectat prevederile Codului civil în vigoare, în sensul că la invocarea accesiunii imobiliare, în mod necesar se primește și dreptul de a culege fructele proprietății. Pentru a culege fructele, proprietarul terenului trebuie să fie de bună-credință la data edificării construcțiilor.
În opinia apelantei, nu putea fi reținută buna-credință, în condițiile în care era deținută o suprafață de teren de 115 mp și s-a construit pe o suprafață de 140,30 mp - pag. 2 a raportului de expertiză întocmit de expertul P. I. C.. A mai precizat apelanta că prin sentința civilă criticată, a fost împroprietărit intimatul D. E. cu o construcție care are o suprafață mai mare decât suprafața de teren deținută în proprietate.
De asemenea, s-a arătat că prin sentința criticată, s-a dispus omologarea raportului de expertiză al expertului P. I. C., însă, din cuprinsul acestui raport, rezultă care a fost suprafața totală a construcțiilor. Dacă se ia ca bază de pornire suprafața de teren de 115 mp și suprafața construcțiilor de 140,30 mp, se concluzionează în mod corect în sensul că diferența de 25,30 mp a fost construită pe terenul altuia, în speță probabil pe un spațiu aparținând domeniului public, care are și caracterul de imprescriptibilitate asupra dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, s-a învederat faptul că, la data declarată a edificării construcțiilor (1998-1999), era în vigoare HG nr. 525/1996, care a aprobat Regulamentul General de Urbanism. Din cuprinsul acestui act normativ, prin interpretarea corelată a prevederilor art. 30 lit. c și ale prevederilor art. 30 alin. 2 lit. b, reiese că intimatul D. E. nu ar fi avut niciodată dreptul să obțină vreo autorizație de construire, fapt ce îi limitează drepturile și în prezenta cauză, rezultând faptul că nici în perioada 1998-1999 nu ar fi fost permisă construcția pe un teren în suprafață totală de 115 mp. Dacă se adaugă și prevederile legale care statuează asupra gradului maxim de ocupare a unui teren, P.O.T., C.U.T., cu atât mai puțin suprafața totală a construcțiilor ar fi fost de 140,30 mp.
A mai precizat apelanta că și prevederile art. 480 cod civil limitează exercitarea dreptului de proprietate "în limitele determinate de lege".
În aceste condiții, apelanta a solicitat să se constate inaplicabilitatea normelor juridice invocate atât prin cererea de chemare în judecată, dar și prin sentința criticată, temeiuri ce nu pot fi aplicate, în primul rând pentru că accesiunea imobiliară ar fi presupus bună-credință, iar din analiza suprafețelor terenului și ale construcțiilor rezultă imposibilitatea constatării bunei-credințe și imposibilitatea deținerii în mod legal a vreunei autorizații de construire.
Prin urmare, s-a solicitat admiterea apelului declarat de apelanta-pârâtă, să se constate greșita aplicare a legii de către instanța de fond și să se dispună respingerea acțiunii reclamantului intimat și, pe cale de consecință, să se dispună plata cheltuielilor efectuate de apelanta D. V. la judecata în fond și la judecata apelului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 287 alin. 2 Cod procedură civilă.
La data de 10.12.2013, intimatul-reclamant D. E. a formulat întâmpinare împotriva apelului declarat de apelantul pârât M. București prin Primarul General.
La termenul de judecată din 12.02.2014, intimatul-reclamant D. E. a depus la dosar întâmpinare împotriva apelului declarat de apelanta pârâtă D. V., prin care a invocat excepția lipsei de interes în promovarea apelului, iar pe fond a solicitat respingerea apelului declarat de apelanta pârâtă ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă nr.313 A/12.03.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea principală modificată, formulată în contradictoriu cu M. București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, a admis excepția lipsei de interes, a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă D. V. împotriva sentinței civile, ca fiind lipsit de interes și a obligat apelanta D. V. la plata sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant D. E..
Analizând sentința civilă apelată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de apel, având în vedere materialul probator administrat și dispozițiile legale incidente în cauză, Tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul M. București prin Primarul General, s-a constatat că singurul motiv de apel invocat este lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București cu privire la pretențiile reclamantului, raportat la prevederile art. 492 Cod civil.
În speță, reclamantul D. E. a solicitat constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea acestuia din București, . (fost nr. 3), sectorul 5, în suprafață de 115 mp (teren dobândit prin contractul de vânzare-campare autentificat sub nr. 4503/03.11.1998 de BNP F. D.), în contradictoriu cu pârâții D. V., Primăria Sectorului 5 București și M. București, prin Primarul General.
Tribunalul a constatat că apelantul-pârât M. București, prin Primarul General nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât acesta nu contestă dreptul de proprietate al reclamantului asupra construcțiilor edificate pe terenul proprietatea reclamantului, drept recunoscut de lege, respectiv de prevederile art. 492 Cod civil.
Așadar, din moment ce nu există dovezi în sensul că reclamantul ar fi construit pe un teren ce aparține Municipiului București, dreptul de proprietate al reclamantului asupra construcțiilor nu trebuie constatat în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială.
În consecință, construcțiile fiind edificate de reclamant pe terenul proprietatea sa, cu materiale proprii, dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ca efect al accesiunii imobiliare invocate de reclamant trebuie constatată în contradictoriu cu persoana care ar putea pretinde un drept de proprietate sau de creanță în legătură cu construcțiile respective, așadar în contradictoriu cu fostul proprietar al terenului sau cu moștenitorii acestuia. În speță, legitimarea procesuală pasivă cu privire la pretențiile reclamantului din cererea principală aparține pârâtei D. V., în calitate de unică moștenitoare a defunctei I. F., vânzătoarea de la care intimatul-reclamant D. E. a dobândit terenul pe care a edificat construcțiile. Astfel, numai moștenitorul fostului proprietar al terenului poate emite pretenții sau solicita vreun drept în legătură cu această proprietate, nu și unitatea administrativ-teritorială în raza căreia este situat terenul pe care au fost edificate construcțiile.
Examinând apelul declarat de pârâta D. V., prin prisma excepției lipsei de interes, invocate de intimatul-reclamant D. E., Tribunalul a constatat că prin motivele de apel, pârâta a criticat numai modalitatea de soluționare a cererii principale având ca obiect accesiune, formulate de reclamantul D. E., precum și soluția primei instanțe de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Astfel, s-a observat că apelanta-pârâtă nu a criticat soluția de respingere a cererii reconvenționale formulate de aceasta, având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4503/03.11.1998 de BNP F. D., prin care autoarea acesteia a înstrăinat către reclamant terenul pe care au fost edificate construcțiile. În aceasta situație, apelanta D. V. nu are un interes direct și nici actual în promovarea căii de atac a apelului, întrucât nu obține un folos practic sau un avantaj patrimonial prin respingerea acțiunii formulate de reclamant.
Susținerile apelantei privind existența interesului declarării căii de atac numai prin prisma apărării unui interes general, nu pot constitui o justificare a exercitării apelului împotriva soluției de admitere a cererii reclamantului, având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune. Astfel, prin declararea căilor legale de atac, partea își valorifică nemulțumirea față de hotărârea atacată, din perspectiva lezării drepturilor sale patrimoniale prin soluția criticată, interesul trebuind să fie personal și direct.
În speță, prin admiterea cererii principale formulate de reclamant și constatarea dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune, patrimoniul pârâtei nu a suferit modificări. Așadar, nu se poate aprecia că interesul apelantei-pârâte în declararea căii de atac ar fi născut și actual, personal sau direct, întrucât, ca efect al eventualei admiteri a apelului, prin respingerea acțiunii promovate de reclamant nu s-ar crea nici o modificare în patrimoniul pârâtei, aceasta neobținând vreun folos patrimonial în cazul în care nu se constată în favoarea reclamantului, dreptul de proprietate asupra constructiilor.
Împrejurarea că, în urma respingerii cererii principale formulate de reclamant, pârâta nu ar mai fi obligată să suporte cheltuielile de judecată, nu poate justifica, în mod exclusiv, interesul de a declara apel împotriva hotărârii primei instanțe, atât timp cât nu au fost formulate critici și cu privire la soluția de respingere a cererii reconvenționale. Astfel, numai prin admiterea acțiunii având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, apelanta-pârâtă ar avea posibilitatea de a invoca un drept de proprietate sau de creanță asupra constructiilor edificate de reclamant, obținând un avantaj patrimonial, nu însă exclusiv ca urmare a respingerii cererii principale.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtele Primăria S. 5 București și D. V..
Recurenta – pârâtă Primăria S. 5 București învederează faptul că excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Sectorului 5 București a fost admisă de la prima cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei S. 5 București, iar prin rejudecare a fost unită cu fondul cauzei.
În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei S. 5 București, învederează instanței de recurs, faptul că primăria nu reprezintă o persoană juridică cu capacitate procesuală de folosință și ca atare nu poate sta în judecată, aspect ce rezultă din prevederile Legii nr.215/2001, republicată.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii reclamantului-intimat D. V. ca neîntemeiată.
Față de cele reiterate, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile cu consecința admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei S. 5 București, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Recurenta – pârâtă D. V. (prin memoriul depus la data de 07.05.2015, la dosar, calificat ca și recurs la termenul de judecată din data de 24.11.2015) critică decizia recurată pentru următoarele motive:
1. Instanța de fond a Judecătoriei sectorului 5 București a respins cererea reconvențională depusă de pârâta D. V., privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare dintre mama sa I. F. și fostul ginere D. E., neluând în considerare probele administrate (declarații
martori, răspunsul la interogatoriu, copiii corespondență).
2. Prin sentința civilă nr. 2151/12.03.2013, Judecătoria sectorului 5 București a aplicat greșit legea, admițând accesiunea imobiliară artificială pentru un teren de 115 mp și o construcție de 140.30 mp, așa cum reiese din raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic P. l. C.. Diferența de 25.30 mp pe care a ocupat-o ilegal D. E. aparține Primăriei sectorului 5.
De asemenea, instanța a ignorat faptul că D. E. a declarat fals în acțiunea principală că dorește să-i fie recunoscută calitatea de constructor de bună-credință a unui corp compus din 3 camere, 2 holuri și WC cu o valoare de 3000 Ron, când în fapt cele două construcții sunt spații comerciale închiriate și cu valoare estimată de Expertul tehnic P. l. C. de aprox. 322.857 Ron.
3. La apelul declarat de recurenta - pârâtă împotriva sentinței nr. 2151/12.03.2013 a Judecătoriei sectorului 5 București, privind neîndeplinirea condiției de bună-credință/inclusiv nerespectarea prevederilor legale la construirea spatiilor comerciale în suprafață de 140,30 mp pe terenul
proprietate de 115 mp, Tribunalul București a ignorat faptul că sunt încălcate prevederile legale, nu face referire la motivele de apel, admite excepția lipsei de interes a recurentei – pârâte D. V. în promovarea apelului și o obligă la plata sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată.
Recurenta – pârâtă solicită să se rețină faptul că, deși reiese foarte clar din motivele de apel că sunt încălcate prevederi legale, instanța este interesată de faptul că nu există dovezi de beneficiu din partea acesteia pentru admiterea apelului. Deci, motivul principal de nerespectare a legii - în orice situație și de către oricine, nu se aplică în cazul în speță și instanța validează acest fapt și admite să fie împroprietărit D. E. cu o construcție-spațiu comercial, pe un teren mai mare decât cel cumpărat.
Susține recurenta – pârâtă că admite că în motivarea de apel a criticat sentința de fond ca nelegală, neîndeplinind condiția bunei-credințe/inclusiv nerespectarea prevederilor legii la construirea spațiilor comerciale și dacă nu a existat folos material de partea sa, nu poate fi pus la îndoială folosul și obligația morală să sesizeze ilegalitatea comisă și care a fost dovedită cu probe.
Recurenta – pârâtă reamintește instanței că terenul din Buzoieni nr. 3 a fost proprietatea părinților săi și era de drept moștenirea sa. D. C., fiul recurentei – pârâte D. V. și al reclamantului D. E. care a abuzat de situația mamei sale de femeie bătrână, bolnavă și a manipulat-o să-i vândă terenul, este de drept moștenitorul legal al terenului, deci ca mamă, recurentei îi revine obligația morală să se asigure că nu va moșteni un teren cu vicii necunoscute.
Poate spune că recurenta – pârâtă a fost penalizată (a fost obligată la plata 1.200 lei cheltuieli de judecată) pentru că a criticat sentința de fond.
Reamintește și faptul că pentru redactarea Hotărârii nr. 313/2014 din 12.03.2014, Tribunalul București - Curtea de apel a avut nevoie de 1 an, inacceptabil din punctul de vedere al său. Din păcate, avocatul ales al recurentei – pârâte, B. Ș.-D., a decedat la data de 26 februarie a.c. și neavând posibilitatea să angajeze alt avocat, nu a primit decizia instanței și nu cunoaște motivele de recurs ale Primăriei Sectorului 5 București.
La dosar există o cerere înregistrată la Primăria sectorului 5 București de recurenta - pârâtă D. V. prin Av B. Ș.-D., prin care se sesizează nerespectarea prevederilor legale la construirea spațiilor comerciale în suprafață de 140,30 mp pe terenul proprietate de 115 mp.
Recurenta – pârâtă își exprimă încrederea în judecata Curții de apel în acest caz, așa cum este menționat în Articolul 1, Statul Român „....(5) în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Recurenta – pârâtă solicită să se rețină că a achitat în totalitate cheltuielile de judecată către D. E., așa cum au fost decise: 1.953 lei la instanța de fond și 1.200 lei apel, total 3.153 lei.
Recurenta – pârâtă a formulat întâmpinare la recursul formulat de Primăria S. 5 București și la cele prezentate în ședința Curții de Apel din data de 12.05.2015, prin care a arătat între altele, că decizia tribunalului nu i – a fost comunicată de către tribunal, ulterior decesului domnului său avocat, și că în fapt, tot procesul de accesiune este bazat pe un motiv fals de chemare în judecată a unor părți care se declară pasive (Primăria Municipiului București), lipsa de capacitate procesuală (Primăria S. 5 București), pârâta D. V. fără interes material personal (așa decide Tribunalul București), ca să se legalizeze o dublă ilegalitate: o construcție ilegală, fără autorizație, care nu respectă regulile de construcție, construită de un constructor de rea credință ce în mod deliberat a fraudat legea, construind pe o suprafață mai mare decât cea cumpărată.
Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare, deși avea această obligație potrivit art. 308 Cod Procedură Civilă.
În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod Procedură Civilă, depunându-se la dosar, adresa nr. 5425/02.06.2015 a Baroului București, din care rezultă că decesul domnului avocat B. Ș.-D. a intervenit la data de 26.02.2015.
La termenul de judecată din data de 24.11.2015, Curtea a pus în discuția părților, excepția de inadmisibilitate a recursului declarat de pârâta Primăria Sectorului 5 București și excepția de tardivitate a recursului pârâtei D. V..
Soluționând cu prioritate, conform art.137 Cod procedură civilă, excepțiile de procedură, peremptorii și absolute, ale inadmisibilității și tardivității recursurilor declarate, Curtea constată că prima excepție este întemeiată, iar secunda este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
1. În privința recursului promovat de recurenta pârâtă Primăria Sectorului 5 București, Curtea observă relativ principiului procesual non omisso medio, că întradevăr, în cadrul sistemului procesual român, o dată cu reintroducerea apelului în Codul de Procedură Civilă, prin Legea 59/1993, s-a reconsiderat principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac, în sensul că nu se poate declara recurs omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului și nici nu se poate declara o cale extraordinară de atac cât timp este deschisă o cale ordinară de atac. Din această perspectivă, se poate aprecia că recursul omisso medio configurează o procedură atipică, urmată ca regulă, în exercitarea căii de atac, de încălcarea principiului dublului grad de jurisdicție.
Dintre tipologiile inadmisibilității recursului omisso medio, identificate în doctrină și în jurisprudență, s-au reținut situațiile: când este exercitat fără a se face apel, dacă părțile au lăsat să treacă termenul de apel, când se atacă cu recurs, acea parte a motivării sentinței primei instanțe care n-a fost atacată cu apel sau situația când recurentul formulează pentru prima dată în recurs, trecând peste apel, aspecte pe care nu le-a adresat instanței de apel și care, astfel, nu s-a putut pronunța asupra lor (a se vedea în același sens, Curtea Supremă de Justiție, S. ./1995, în "Dreptul" nr. 3/1996, p. 84; Dec. nr. 1257/1996, în "Dreptul" nr. 7/1996, p. 92 - 93; Dec. nr. 2073/1997, în "Dreptul" nr.2/1998, p. 125).
În cauză este incidentă prima tipologie evocată, întrucât pârâta Primăria Sectorului 5 București nu a declarat apel împotriva sentinței civile, iar prin decizia recurată, situația sa juridică nu a fost modificată în raport de hotărârea de fond, în nici un fel.
Așadar, recursul promovat de această parte este inadmisibil.
2. În privința recursului promovat de recurenta pârâtă D. V., Curtea constată că potrivit art. 301 Cod Procedură Civilă, „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. 2 - 4 se aplică în mod corespunzător”.
Termenul de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 301 Cod Procedură Civilă, este un termen procedural imperativ, a cărui nerespectare constă în decăderea din dreptul de a mai formula recurs.
Astfel, sancțiunea neformulării recursului în termenul legal evocat, este prevăzută de dispozițiile art. 103 Cod de procedură civilă: „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”, adică decăderea.
Așadar, deoarece acest termen este un termen procesual, depășirea sa va atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula recurs, concretizată prin respingerea recursului astfel promovat, ca fiind tardiv.
Potrivit dovezii de comunicare a deciziei recurate, către recurenta pârâtă, aflate la fila 53 dosar apel, această parte a primit hotărârea atacată, la data de 02.03.2015, la domiciliul său ales de la sediul avocatului său, domnul B. Ș.-D..
Însă, potrivit adresei nr. 5425/02.06.2015 a Baroului București, probă administrată în recurs, domnul avocat a decedat la data de 26.02.2015.
În aceste condiții, devenea incident art.286 Cod Procedură Civilă: „Termenul de apel se întrerupe și prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părții, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată”.
Or, nici până în prezent, nu s-a realizat o nouă comunicare acestei părți, la domiciliul său, urmare a decesului avocatului dumneaei ales, astfel încât recursul promovat la data de 07.05.2015, este formulat în termenul legal, excepția invocată nefiind întemeiată, urmând a fi respinsă.
Sub acest aspect, Curtea mai constată și faptul că încheierea de ședință a instanței de apel, din data de 10.06.2015, prin care s-a soluționat cererea privind necomunicarea deciziei recurate, către recurentă, încheiere prin care s-a constatat faptul că decizia a fost legal comunicată la sediul cabinetului domnului avocat menționat, hotărâre justificată prin prisma neprobării decesului domnului avocat, nu poate constitui un obstacol procesual dirimant în fața prezentei instanțe de recurs superioare, atât timp cât în cadrul căii de atac prezente, aceasta are atributul legal plenar de a verifica sesizarea sa cu respectarea termenul legal de promovare a căii de atac.
3. Constatându-se așadar, caracterul neîntemeiat al excepției de tardivitate, Curtea de Apel București se constată legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs al pârâtei D. V., date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
A. În primul rând, se constată că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre – „Pas d"intérêt, pas d"action” (nu există interes, nu există acțiune).
Deși Codul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp „menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului”, astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
Exigența impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.
Pe de altă parte, condiția interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Această cerință trebuie să fie îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.
B. Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, Curtea constată că apelul declarat de pârâta D. V. nu este lipsit de interes.
Astfel, pe de o parte, Curtea observă că prin sentința civilă apelată, această pârâtă a fost obligată în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, la plata de cheltuieli judiciare către reclamant, în cuantum de 1953 lei, reprezentând onorariu expertiză și taxa judiciară de timbru. Ambele componente amintite ale cheltuielilor de judecată, au fost realizate în legătură cu cererea principală de chemare în judecată, taxa judiciară de timbru plătită de reclamant (filele 47,57 dosar fond) și onorariul expertului achitat de aceeași parte procesuală (fila 24 dosar fond), vizând pretențiile reclamantului și nu cererea reconvențională a pârâtei reclamante D. V..
În acest context, obligarea de către judecătorie, a recurentei - în raport de calitatea sa procesuală de pârâtă în raportul juridic principal dedus judecății, la plata de cheltuieli judiciare către reclamant, a născut interesul legitim, personal și direct, actual și patrimonial al său de a contesta această dispoziție concretă care îi afectează patrimoniul, operațiune juridică pe care - prin intermediul căii de atac a apelului, a și realizat-o (a se vedea motivul de apel relativ greșitei obligări la plata cheltuielilor de judecată).
Condiționarea interesului pârâtei de contestare a dispoziției privind cheltuielile de judecată, și de combaterea dispoziției distincte relative cererii reconvenționale, nu este legală, atât timp cât unicul fundament al instituirii obligației pecuniare analizate, a vizat în mod exclusiv, cererea principală de chemare în judecată.
Așadar, cel puțin din perspectiva dispoziției judecătoriei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pârâta D. V. avea interes în promovarea apelului pe care l-a și declarat.
Pe de altă parte, Curtea observă că în cadrul deciziei recurate, instanța de apel a statuat în mod expres, asupra faptului că doar pârâta D. V. are calitate procesuală pasivă în privința cererii principale de chemare în judecată: „În speță, legitimarea procesuală pasivă cu privire la pretențiile reclamantului din cererea principală aparține pârâtei D. V., în calitate de unică moștenitoare a defunctei I. F., vânzătoarea de la care intimatul-reclamant D. E. a dobândit terenul pe care a edificat construcțiile. Astfel, numai moștenitorul fostului proprietar al terenului poate emite pretenții sau solicita vreun drept în legătură cu această proprietate, nu și unitatea administrativ-teritorială în raza căreia este situat terenul pe care au fost edificate construcțiile” (pagina 11 a deciziei recurate).
Or, atât timp cât a stabilit că pârâta este persoană cu calitate procesuală pasivă în cadrul cererii principale de chemare în judecată, a-i respinge în continuare apelul, ca lipsit de interes, deși criticile realizate în cadrul său vizau soluția defavorabilă dată acestei cereri principale, echivalează din punct de vedere logic, cu carența de raționament a contradicției, iar din punct de vedere juridic, cu o încălcare totală a dreptului la apărare al pârâtului recunoscut în cadrul raportului juridic dedus judecății, cu atât mai mult cu cât acest pârât a fost recunoscut în mod singular ca având calitate procesuală pasivă. Din această perspectivă, se naște în mod rezonabil, întrebarea cu cine se mai judecă reclamantul, dacă unicului pârât recunoscut - față de care cererea a fost admisă, nu i se recunoaște posibilitatea reală de a contesta soluția pronunțată. Recunoașterea calității procesuale pasive doar formal, este incompatibilă cu garanțiile unui proces echitabil, consacrate prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană cu privire la Libertățile și Drepturile Fundamentale ale Omului și cele corespondente din Constituția României.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 al.1,3,5 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta – pârâtă PRIMĂRIA S. 5 BUCUREȘTI, va respinge excepția tardivității recursului declarat de recurenta – pârâtă D. V., ca nefondată. Va admite recursul declarat de recurenta – pârâtă D. V., împotriva aceleiași decizii. Va casa în parte, decizia civilă apelată (întrucât în privința soluției date apelului Municipiului București, nu s-au formulat critici de nici o parte din proces) și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de apelanta – pârâtă D. V., împotriva sentinței civile nr.2151/12.03.2013, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Conform art. 274 Cod Procedură Civilă, va lua act că intimatul – reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta – pârâtă PRIMĂRIA S. 5 BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.313A/12.03.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. E. și intimații-pârâți D. V. și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Respinge excepția tardivității recursului declarat de recurenta – pârâtă D. V., ca nefondată.
Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă D. V., împotriva aceleiași decizii.
Casează în parte, decizia civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare apelului declarat de apelanta – pârâtă D. V., împotriva sentinței civile nr.2151/12.03.2013, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Ia act că intimatul – reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
N. - C. I.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./TB-S.4 - L.Gh.Z.; R. N.
Jud.S.5 – C.D.
| ← Obligaţia de a face. Sentința nr. 175/2015. Curtea de Apel... | Partaj judiciar. Decizia nr. 1252/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
