Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 169/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 169/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 6638/2/2014
Dosar nr._
(2280/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.169
Ședința publică de la 12.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - F. D.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea G. M., împotriva deciziei civile nr. 1160 din 02.09.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._/3/2012, în contradictoriu cu intimații M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. și C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimatul M. București prin Primarul G., prin consilier juridic M. I., în baza delegației aflată la fila 40 dosar, lipsind contestatoarea G. M. și intimatul C. G. al Municipiului București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a atașat dosarul de fond nr._/3/2012.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primarul G. arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea motivelor contestației în anulare.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primarul G. solicită respingerea contestație în anulare ca neîntemeiată și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin contestația în anulare înregistrată sub nr._, pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, contestatoarea G. M. a solicitat, în contradictoriu cu intimații M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. și C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, anularea deciziei civile nr.1160/2.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
În motivare, contestatoarea a arătat că instanța, menținând soluția dată în faza judecății de fond, privind respingerea ca tardivă a contestației împotriva dispoziției Primarului G. nr._./09.07.2012, s-a aflat într-o eroare materială sau a omis să cerceteze cu atenție motivele de recurs pentru contestarea dispoziției (completate cu argumentele invocate în faza de fond, ținând cont că recursul în speță nu era limitat la motivele prevăzute de art.304 C.proc.civ.), respectiv:
- Art. 26 alin. (3) din legea specială (Legea nr. 10/2001) se referă la un termen de 30 de zile pentru contestarea unei dispoziții de respingere a notificării sau a restituirii în natură, or, dispoziția din speța de față nu este nici de respingere și nici nu conține mențiuni exprese privind respingerea restituirii în natură, în schimb nu conține motivele pentru care nu s-a procedat la compensarea cu alte bunuri.
A susținut contestatoarea că termenul de 30 de zile urmează a fi aplicat doar situațiilor expres prevăzute de legea specială, în care cererea de despăgubire sau cea de restituire în natură ar fi fost respinsă, pentru celelalte situații fiind per a contrario posibilă promovarea unei acțiuni în anulare potrivit dreptului comun. Contestatoarea a atacat un act contrar legii, lovit de nulitate, iar nu o dispoziție de respingere a notificării sau restituirii în natură în sensul art. 26 alin. (3) din legea specială.
Contestatoarea a arătat că instanța a omis să analizeze și să se pronunțe asupra argumentelor reclamantei privind evaluarea daunelor morale la suma de 20.000 lei, care au constituit și motiv de recurs cu privire la capătul de cerere ce viza daunele morale, respectiv existența unei hotărâri a CEDO (Cauza C. contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 85/02.02.2011), hotărâre care a fost preluată chiar de către această instanță într-o speță similară cu a reclamantei (Curtea de Apel București, în dosarul nr._/3/2009, Decizia civilă nr. 64/26.01.2011 pe care a invocat-o și anexat-o încă din faza fondului, dar și în recurs, achiesând întru totul la motivarea din cuprinsul ei).
S-a susținut că, în speța de față, instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor pentru care același raționament și criteriu de evaluare a daunelor morale nu îi este aplicabil și reclamantei sau cu ce diferă datele speței sale față de cea în care s-a pronunțat anterior, acordând daune într-un cuantum de 20 de ori mai mare, deși situația este aceeași.
Ca urmare, contestatoarea a susținut că aceasta este o discriminare evidentă și o lipsă de constanță în actul de justiție, care poate slăbi încrederea în acest sistem și deschide calea unui nou proces Ia C.E.D.O.
De asemenea, contestatoarea a arătat că nu poate fi considerată justă o hotărâre prin care i se respinge capătul de cerere privind anularea unui act - deși acesta este contrar legii, pentru un motiv (tardivitatea) care, de asemenea, nu se regăsește într-o dispoziție expresă de lege și, totodată, i se acordă o sumă simbolică cu titlu de daune morale, deși era deja creată o jurisprudență în acest sens, atât la nivel național cât și la nivelul C.E.D.O., cu privire la cuantumul acestora și argumentele care conduc la stabilirea acestui cuantum.
S-a arătat că instanța s-a aflat într-o eroare materială inclusiv în ceea ce privește aspectul reținut la pagina 24 din decizie, esențial pentru stabilirea cuantumului prejudiciului suferit, respectiv acela că abia în anul 2008 reclamanta a completat dosarul administrativ cu acte, deși există la dosar dovezi (paginile 16-18, 20 din dosarul de fond) că acestea mai fuseseră depuse și în anul 2003 (o nouă dovadă a faptului că pârâtul a vrut doar tergiversarea dosarului, sub pretextul lipsei unui act sau altul, lipsă pe care oricum era obligat să o invoce înăuntrul termenului de 60 de zile de la depunerea notificării).
Pe de altă parte, motivarea instanței este contradictorie, deoarece tot aceasta a reținut că nu avea importanță faptul că nu ar fi depus toate actele, întrucât pârâtul putea pronunța o soluție de respingere în aceste condiții, în intervalul de 60 de zile de Ia depunerea notificării.
Mai mult, așa cum a învederat instanței, menționând Cauza nr._/04 Burdov vs. Rusia, C.E.D.O. a statuat că justițiabililor nu le poate fi imputabilă o pasivitate în realizarea drepturilor lor atunci când statul este obligat printr-o lege la anumite acțiuni în anumite termene. Statul în cauză trebuie să le îndeplinească întocmai, indiferent de conduita beneficiarilor acelor acțiuni, pentru a menține atât încrederea în autoritatea publica și legitimitatea acesteia, cât și pentru faptul că statul este prezumat a deține un aparat administrativ și resurse mult mai complexe decât justițiabilii, în aplicarea legilor.
Totodată, justițiabilii nu trebuie să fie obligați să acționeze statul în judecată ca să își poată obține drepturi care nu sunt litigioase, ci rezultă chiar dintr-o lege. Prin urmare, reținerea instanței ca "unitatea deținătoare s-a conformat benevol și prompt obligației de emitere a dispoziție", deși trecuseră deja 10 ani la acel moment și se parcursese inclusiv o procedură judiciară, este în totală contradicție cu aceeași opinie a instanței că vinovăția pârâtului este de netăgăduit.
Pentru motivele de mai sus, contestatoarea a solicitat admiterea contestației și rejudecarea recursului, în vederea pronunțării unei soluții în acord cu dispozițiile legale și cu situația concretă în care contestatoarea se află - aceea de a nu beneficia, după mai bine de 13 ani de când legea reparatorie este în vigoare și având o hotărâre judecătorească irevocabilă, de niciun remediu efectiv sau o certitudine cu privire Ia momentul la care acest remediu ar putea apărea.
În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă.
La data de 26.11.2014, contestatoarea a formulat cerere precizatoare, invocând faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra restituirii cheltuielilor de judecată în cuantum de 1311 Iei, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fondul cauzei pentru capătul de cerere admis în recurs (daunele morale), deși s-a solicitat acest lucru atât prin cererea de recurs (solicitând ca sentința să fie schimbată în tot, respectiv și cu privire la cheltuielile de judecată solicitate și dovedite), cât și în susținerea orală de la dezbaterea recursului, conform art. 274-278 Cod proc.civ.
În calea de atac a contestației în anulare nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând contestația în anulare prin raportare la motivul de contestație invocat, respectiv art. 318 teza I și II Cod procedură civilă, constată următoarele:
Contestatoarea a solicitat analiza deciziei atacate prin raportare la dispozițiile ce reglementează contestația în anulare, respectiv la dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, instanța fiind chemată să realizeze un control judiciar și să constatate dacă dezlegarea dată de către instanța de recurs este sau nu rezultatul unei greșeli materiale, respectiv dacă instanța de recurs a omis să analizeze unul dintre motivele de recurs invocate de către această parte.
Primul motiv prevăzut de art. 318 din codul de procedură civilă - dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale – așa cum acesta este interpretat în literatura de specialitate juridică și jurisprudența în materie, are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite. Prin urmare, este vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
În literatura juridică de specialitate și practica judiciară s-a stabilit că sunt greșeli materiale, în sensul articolului susmenționat, de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei judiciare de timbru, ori nu s-a observat că pentru unele motive de recurs nu era necesară timbrarea; anularea recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deși la dosar se afla procura dată reprezentantului părții; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri decât cea recurată etc.
Prin raportare la conținutul normei de drept și considerațiile expuse mai sus, Curtea conchide că textul articolului de lege vizat are în vedere greșeli evidente, involuntare, realizate prin confruntarea unor elemente sau a unor date aflate la dosarul cauzei și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe de modul în care a apreciat probele, a interpretat legea, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce este inadmisibil.
Așa fiind, greșeala materială pe care trebuie să o invoce contestatoarea nu poate privi interpretarea instanței de recurs cu privire la textele de lege incidente cauzei.
Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, art. 318 teza II Cod procedură civilă, Curtea reține că, potrivit acestui text la care a făcut trimitere contestatoarea: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când „…instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Acest text de lege este cât se poate de clar, legiuitorul dispunând fără echivoc faptul că incidența acestui caz de contestație este atrasă doar atunci când recurentul a formulat o . critici, dintre care unul sau mai multe nu și-au găsit răspuns în considerentele deciziei pronunțate de instanța de recurs.
Curtea constată că, în speța de față, contestatoarea a invocat faptul că instanța de recurs s-a aflat într-o eroare materială sau a omis să cerceteze motivele de recurs pentru contestarea dispoziției atunci când în mod greșit a admis în parte recursul menținând soluția dată în faza judecății de fond privind respingerea ca tardivă a contestației.
După cum se poate observa, nici contestatoarea nu este decisă care motiv de contestație în anulare se cere a fi invocat.
În esență, contestatoarea a susținut că art. 26 alin. 3 din Legea nr.10/2001 se referă la un termen de 30 de zile pentru contestarea unei decizii de respingere a notificării sau a restituirii în natură, or, dispoziția în speță, în opinia contestatoarei nu este o dispoziție de respingere a notificării sau a restituirii în natură și prin urmare nu îi este aplicabil termenul de 30 de zile, iar, pe de altă parte, cum dispoziția nu dispune în sensul respingerii cererii de despăgubiri sau de restituire în natură, aceasta trebuie interpretată ca fiind un act contrar legii, lovit de nulitate, permițând promovarea unei acțiuni în anulare potrivit dreptului comun.
Or, aceste susțineri nu pot fi calificate erori materiale săvârșite de instanța de recurs, de vreme ce tind la interpretarea unei dispoziții legale – art. 26 din Legea nr.10/2001 – și, așa cum s-a arătat mai sus, această situație nu se încadrează printre cele care permit încadrarea în acest motiv de contestație.
Curtea apreciază că nu este incident nici cel de-al doilea motiv de contestație prevăzut de art. 318 teza II Cod procedură civilă, vizat de contestatoare prin invocarea de către aceasta a omisiunii instanței de judecată de a cerceta cu atenție motivele de recurs pentru contestarea dispoziției, de vreme ce instanța de recurs, așa cum se poate observa din considerentele deciziei de recurs, a dat o interpretare acestui text de lege, răspunzând criticii privitoare la formularea în termenul prescris de lege pentru introducerea contestației împotriva dispoziției administrative emise de unitatea deținătoare.
A mai susținut contestatoarea că instanța de recurs a omis să analizeze și să se pronunțe asupra argumentelor reclamantei privind evaluarea daunelor morale la suma de 20.000 lei, care au constituit și motiv de recurs cu privire la capătul de cerere ce viza daunele morale, respectiv existența unei hotărâri a CEDO (Cauza C. contra României, publicată în Monitorul Oficial nr. 85/02.02.2011.
Or, textul de lege art. 318 Cod procedură civilă prevede în mod neechivoc: „a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Așa fiind, cum contestatoarea invocă omiterea analizei unui argument în susținerea unui motiv de recurs, respectiv a unei hotărâri CEDO, și nu omiterea de la analiză a însăși unui motiv de recurs, Curtea constată că nici această susținere nu își găsește corespondența în textul de drept reprezentat de art.318 C.proc.civ., pentru a fi găsită fondată contestația.
De altfel, așa cum se poete lesne constata, recurenta nici nu a invocat în mod concret această cauză CEDO pe care instanța să o aibă în vedere în analiza sa în ce privește critica ce vizează daunele morale, ci a invocat doar jurisprudența relevantă a curților de apel naționale, în subsolul paginii 6 de recurs fiind menționată decizia civilă nr.64/26.01.2011 a Curții de Apel București, din care contestatoarea a redat trunchiat un pasaj în care s-a făcut trimitere la această decizie CEDO. Faptul că instanța de recurs nu a făcut trimitere la raționamentul și criteriile de evaluare a daunelor morale reținute în precedenta decizie nu poate fi de natură a constata incident motivul de contestație întemeiat pe art. 318 teza II Cod procedură civilă de vreme ce acest text de lege prevede în mod expres nepronunțarea asupra unui motiv de recurs, iar din considerentele deciziei de recurs se poate deduce că această instanță a analizat critica referitoare la daunele morale, această analiză reflectându-se și în dispozitiv prin modificarea în parte a sentinței recurate și obligarea pârâtului să plătească contestatoarei suma de 1.000 lei daune morale.
A mai susținut contestatoarea că instanța de recurs s-a aflat într-o eroare materială inclusiv în ceea ce privește aspectul esențial pentru stabilirea cuantumului prejudiciului suferit, respectiv acela că abia în anul 2008 a completat dosarul administrativ cu acte.
Or, această chestiune adusă în discuție de către contestatoare tinde la interpretarea probatoriului, prezenta instanță neputând interveni și aprecia, așa cum a susținut aceasta, că respectivele acte mai fuseseră depuse și în anul 2003.
Nici susținerea contestatoarei în sensul că motivarea instanței este contradictorie nu poate fi reținută ca și motiv de contestație, aceasta neînscriindu-se în textul de lege sus-menționat.
De asemenea, nici susținerile contestatoarei - în sensul că Statul trebuie să-și îndeplinească obligațiile decurgând din Legea 10/2001, indiferent de conduita beneficiarilor acelor acțiuni, pentru a menține atât încrederea în autoritatea publica și legitimitatea acesteia, respectiv că justițiabilii nu trebuie să fie obligați să acționeze statul în judecată ca să își poată obține drepturi care nu sunt litigioase, ci rezultă chiar dintr-o lege – nu pot fi analizate din perspectiva art. 318 Cod procedură civilă, neîncadrându-se în nicio ipoteză a acestui text de lege.
Cât privește motivul de contestație invocat prin cererea precizatoare în sensul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra restituirii cheltuielilor de judecată în cuantum de 1311 Iei, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fondul cauzei pentru capătul de cerere admis în recurs (daunele morale), deși s-a solicitat acest lucru atât prin cererea de recurs (solicitând ca sentința să fie schimbată în tot, respectiv și cu privire la cheltuielile de judecată solicitate și dovedite), cât și în susținerea orală de la dezbaterea recursului, conform art. 274-278 Cod proc.civ., Curtea are în vedere că această solicitare a recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată a fost înscrisă în partea introductivă a cererii de recurs, aspectul privind cheltuielile de judecată neconstituindu-se într-un motiv de recurs separat. De altfel, recurenta nici nu avea a critica neacordarea cheltuielilor de judecată la fond de vreme ce aceasta a căzut în pretenții în fața instanței de fond prin repingerea cererilor sale.
Curtea are în vedere, totodată, faptul că în faza procesuală a recursului, cu ocazia dezbaterilor orale, recurenta a solicitat să se ia act că nu solicită cheltuieli de judecată, contrar susținerilor acesteia prin cererea precizatoare a contestației în anulare.
Curtea reține că această cale de atac extraordinară - contestația în anulare specială, în forma prevăzută de art. 318 Cod procedură civilă - este un remediu procedural pentru greșelile materiale săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, respectiv pentru omisiunea de a se cerceta un motiv de nelegalitate invocat și nu un mijloc de control judiciar asupra temeiniciei și legalității hotărârii din recurs.
Textul de lege reprezentat de art. 318 teza I Cod procedură civilă pe care contestatoarea și-a întemeiat prezenta contestație în anulare se referă la greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, care ar duce la transformarea, în mod nepermis, a unei căi de atac extraordinare într-una ordinară, neprevăzută de lege.
Curtea are în vedere, în același sens, că legiuitorul nu a urmărit prin reglementarea acestei căi de atac să deschidă părților calea recursului la recurs, sub motivul că s-a stabilit greșit situația de fapt sau că s-a aplicat greșit legea.
Curtea are în vedere - în considerarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare care a fost pusă la îndemâna justițiabililor doar pentru motive expres prevăzute de lege - statuările instanței de contencios european, respectiv cauza S. Taub împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2006), în care Curtea de la Strasbourg, în referire la contestația în anulare a decis că: „Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase", în același sens fiind și: Riabykn împotriva Rusiei, Hotărârea nr._/1999, Mașiniexportimport Industrial Group SA împotriva României, Hotărârea din 1 martie 2006; B. împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006.
În consecință, în baza art. 318 teza I și II Cod procedură civilă, nefiind incidentă situația vizată de acest articol de drept, Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea G. M. împotriva deciziei civile nr. 1160/2.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în contradictoriu cu intimații M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL G. și C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
F. D.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
2 ex/3.03.2015
-------------------------------------------------
C.A.B.-Secția a III-a – G.S.
- M.H.
- I.S.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 42/2015. Curtea de Apel... | Reziliere contract. Decizia nr. 187/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
