Anulare act. Decizia nr. 323/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 323/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-06-2015 în dosarul nr. 22182/3/2014
Dosar nr._
(463/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.323 A
Ședința publică de la 16.06.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelanții – reclamanți M. M., M. STELUȚA – G., B. C. - M., G. L. – N., împotriva sentinței civile nr. 16 din data de 08.05.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii – anulare act – Legea nr. 165/2013.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat V. V., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 15), lipsind apelanții – reclamanți M. M., M. STELUȚA – G., B. C. - M., G. L. – N..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimatul – pârât, prin apărător, având cuvântul, susține că nu mai are alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea apelului.
Din punctul său de vedere, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5/2015, acțiunea este prematură în raport de data introducerii acțiunii care este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 27.06.2014, reclamanții M. M., M. STELUȚA G., B. C. M., G. L. N. au chemat în judecată pe pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând obligarea acestuia la soluționarea Notificărilor nr. 187 și 188/04.02.2002 în sensul emiterii unei dispoziții prin care să se restituie în natură terenul în suprafață de 493 mp situat în ., sector 1, București și terenul în suprafață de 336 mp situat în ., sector 1, București, iar în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să se acorde în compensare terenul în suprafață de 421 mp situat în . și nr.33, sector 1 și spațiul comercial în suprafață de 134,18 mp situat în ., sector 3 (cu terenul aferent) (sau un alt bun imobil), acestea fiind două imobile de valoare aproximativ egală cu imobilele expropriate și aflate în proprietatea privată a municipalității. În subsidiar, în măsura în care compensarea nu este posibilă, solicită obligarea pârâtului să soluționeze notificările prin acordarea de puncte de compensare.
În motivarea acestei cereri, reclamanții au arătat în esență că la 04.02.2002, s-au formulat notificările cu nr.186 prin care s-a solicitat în baza Legii nr.10/2001, imobilul din ., sector 1 compus din teren de 372 mp și construcție și nr.188 prin care s-a solicitat porțiunea de teren de 336 mp liber la construcții de la aceeași adresă, notificare nesoluționată.
Prin notificarea nr.187 s-a solicitat terenul de 493 mp din ., nesoluționată.
S-a mai arătat că prin dispozițiile nr.6099 și 6100 din 19.06.2006 modificate ulterior, li s-a restituit în natură terenul de 325,11 mp și construcțiile tip A și B cu excepția apartamentelor vândute conform Legii nr.112/1995, pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri.
În continuarea argumentării acestor cereri, reclamanții au expus evoluția succesiunilor rămase de pe urma autorilor comuni, ai căror moștenitori sunt și de pe urma cărora se consideră îndreptățiți a beneficia de măsurile reparatorii solicitate prin notificările încă nesoluționate.
La cerere au fost atașate acte probatorii și s-a depus de către pârât dosarul de Legea nr.10/2001.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal prematuritatea acțiunii, în raport de dispozițiile Legii nr.165/2013, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.16/08.01.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții M. M., M. STELUȚA G., B. C. M., G. L. N., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, ca fiind prematur formulată.
Analizând cu prioritate excepția de prematuritate a formulării cererii având ca obiect soluționarea celor 2 notificări înregistrate cu nr.187 și 188/2002 ,Tribunalul a avut în vedere următoarele aspecte:
Cererile de soluționare pe cale judecătorească a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 se întemeiază pe faptul că unitatea deținătoare nu a soluționat aceste notificări în termenul de 60 de zile impus de art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001, precum și pe Decizia nr. XX/19.03.2007, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanțele judecătorești pot soluționa notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, când constată refuzul nejustificat al unității deținătoare în soluționarea acestor notificări.
Prin dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 s-a prevăzut că entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
De asemenea, art. 34 din același act normativ prevede că „(1) dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.
(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni”.
Astfel, tribunalul a constatat că, atât pentru soluționarea notificării, cât și pentru soluționarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-au instituit mai multe termene de decădere, cel care prezintă importanță în prezenta cauză fiind cel de 60 de luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
În consecință, analiza de către Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor, a dosarelor soluționate de către unitățile notificate se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în termenul instituit de Legea nr. 165/2013, începând cu data de 1 ianuarie 2014.
De altfel, prin art. 35 alin. 2 al Legii nr. 165/2013 s-a prevăzut că, în situația în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că dreptul persoanelor ale căror notificări au fost soluționate nu s-a născut, nefiind împlinit termenul de 60 de luni de la . Legii nr. 165/2013, astfel că excepția de prematuritate a fost admisă, cu consecința respingerii cererii ca prematur formulată.
În ceea ce privește Decizia nr. 88/27.02.2014 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că „dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 (…) sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”, tribunalul a constatat că, întrucât cererea formulată de reclamant a fost introdusă după adoptarea Legii nr. 165/2013, excepția prematurității este întemeiată, termenele procedurale instituite de art. 34 din această lege nefiind aplicate retroactiv, motiv pentru care a admis excepția prematurității și a respins cererea ca prematur formulată.
Împotriva sentinței primei instanțe, au formulat apel reclamanții M. M., M. STELUȚA G., B. C. M. și G. L. N., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, pentru următoarele motive:
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, dată fiind pasivitatea de atâția ani a pârâtei, reclamanții au solicitat instanței obligarea acesteia la soluționarea Notificărilor nr.187 și 188/04.02.2002 în sensul emiterii unei dispoziții prin care să li se restituie în natură terenul în suprafață de 493 mp situat în .. sector 1, București și terenul în suprafață de 336 mp situat în ., sector 1, București, iar în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să li se acorde în compensare terenul în suprafață de 421 mp situat în . și nr.33, sector 1 și spațiul comercial în suprafață de 134,18 mp situat în .. sector 3.
Prin sentința atacată, instanța a respins acțiunea reclamanților ca prematură, măsură pe care apelanții o consideră nelegală și netemeinică din mai multe puncte de vedere, astfel cum detaliază infra.
Referitor la incidența Deciziei Curții Constituționale nr.88/2014, apelanții – reclamanți solicită să se observe că în fapt și în drept Curtea Constituțională a fost chemată să stabilească doar dacă acțiunile introduse înainte de apariția Legii nr.165/2014, pot fi calificate ca premature și dacă admiterea excepției de prematuritate pentru aceste acțiuni încalcă principiul neretroactivității legii și liberul acces la justiție.
Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a apreciat că admiterea excepției de prematuritate pentru acțiunile înregistrate pe rolul instanțelor înainte de . Legii nr.165/2014, încalcă principiul neretroactivității legii și liberul acces la justiție.
În atare cauză, argumentul juridic per a contrario nu își poate afla aplicabilitate, întrucât nu acțiunile introduse ulterior apariției Legii nr.165/2014 au format obiectul sesizării curții, ci acțiunile introduse anterior.
În atare situație, curtea nici nu ar fi putut să se pronunțe asupra acțiunilor introduse ulterior, pentru că ar fi însemnat să se fi pronunțat pe un aspect pentru care nu a fost sesizată. Trebuie observat cu atenție obiectul sesizării, iar în acest caz, obiectul l-au constituit doar acțiunile introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013.
Mai mult decât atât, aceasta stare de fapt și de drept rezultă din însăși motivarea dată de curte în admiterea excepției de neconstituționalitate. Cel mai energic argument este acela că dreptul Ia justiție trebuie garantat în mod efectiv și eficace de statul român, aducându-se ca argument decizia nr.670 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.421 din 16 iunie 2011.
De asemenea, Curtea a subliniat în nenumărate rânduri că "principiul constituțional instituit de art.21 din Constituția României privind accesul liber la justiție, se referă Ia posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept."
Revenind la dosarul de față, soluția instanței de fond a golit de conținut Decizia ICCJ nr. XX/2007 emisă în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat cu putere de lege faptul că instanțele de judecată pot soluționa pe fond notificările pentru care se constată că unitatea deținătoare refuză sau tergiversează soluționarea.
În speța de față, apelanții – reclamanți apreciază că se află în cazul unui dosar complet (ba chiar parțial soluționat) aflat în acest stadiu de foarte mult timp. Deși s-au înscris în numeroase audiențe și au solicitat soluționarea acestuia, pârâtul tergiversează fără motiv emiterea deciziei de compensare prin puncte, motivând că dosarele se soluționează în ordine.
Acest lucru nu este adevărat și apelanții – reclamanți au depus în fond dovezi privind soluționarea unor dosare cu numere mai mari decât al lor. În plus solicită să se observe că pentru o parte din teren, notificarea lor a fost soluționată.
În plus față de toate acestea, apelanții – reclamanți solicită să se observe ca prin introducerea art.33 alin.1 din Legea nr.165/2013, legiuitorul nu a avut ca scop limitarea accesului Ia justiție al persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, ci a stabilii obligativitatea entităților deținătoare de a soluționa cererile într-un anumit interval de timp, doar cu scopul de a urgenta procedura de acordare a măsurilor reparatorii.
Nu se prevede nicăieri faptul că în această perioadă de trei ani, persoana îndreptățită nu are posibilitatea acționarii în judecată a unității deținătoare pentru obligarea acesteia la soluționarea unui dosar care este complet, după cum se prevede în mod expres, nici că pe toată această perioadă se suspendă dreptul petentului de a acționa în judecată.
În plus, apelanții – reclamanți solicită să se observe faptul că nu se prevede în cuprinsul legii nici sancțiunea prematurității unei acțiuni înregistrate înaintea soluționării dosarului de către unitatea deținătoare. Or,
dacă intenția judecătorului ar fi fost să limiteze accesul Ia justiție pe un termen de trei ani, acest lucru nu numai că ar fi fost prevăzut expres, dar s-ar fi prevăzut și sancțiunea încălcării acestei norme de drept.
Dacă s-ar da curs teoriei susținute de instanța de fond (prematuritatea), ar însemna că timp de trei ani nimeni nu este îndreptățit să acționeze în judecată unitatea deținătoare (în speță CNCI), ceea ce este aberant și nu concordă scopului edictării legii, ba chiar mai mult, încalcă egalitatea de șanse și liberul acces la justiție.
În consecință, față de cele arătate supra, față de obiectul dedus soluționării Curții Constituționale, față de principiul de drept al liberului acces la justiție, precum și față de faptul că Legea nr.165/2013 nu prevede suspendarea dreptului notificatorului de a se adresa justiției în cazul tergiversării soluționării notificării de către unitatea deținătoare, apelanții – reclamanți solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, anularea sentinței atacată (în sensul respingerii excepției prematurității) și judecarea procesului evocând fondul.
Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefundat, atașând adresa nr._+_/CB/03.11.2014 a PMB – Direcția Juridic.
În apel, nu s-au administrat probe, potrivit art. 478 al.2 și art. 479 al.2 noul Cod Procedură Civilă, cu excepția celui enunțat anterior.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în limitele cererii de apel, potrivit 479 al.1 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază apelul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În esență, apelul reclamanților se referă la omisiunea primei instanțe de a soluționa pe fond cererea de chemare în judecată, apreciindu-se că soluția tribunalului de constatare a prematurității cererii, denotă o greșită aplicare a prevederilor art.4 teza II coroborat cu dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, iar pe de altă parte încalcă principiul liberului acces la justiție, cu consecința neincidenței acestui act normativ nou situației apelanților.
La data de 20.05.2013, anterior sesizării instanței de fond cu cererea de față (27.06.2014), a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Art. 3 lit. a din această lege prevede că prin noțiunea de „cereri” se înțeleg (și) notificările formulate în temeiul Legii nr.10/2001 aflate în curs de soluționare la entitățile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevede că dispozițiile acestui act normativ „se aplică tuturor cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12.10.2010 pronunțate în cauza M. A. și alții împotriva României”.
Potrivit art. 33 din Legea nr.165/2013: „Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează: a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri; b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri; c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri”.
2. Incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, decurge în mod cert din reglementarea cuprinsă în art. 4 din lege în referire la art. 33 expus.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.88 pronunțată la data de 27.02.2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 281 din 16.04.2014), instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile art. 4 teza a II a din Legea nr.165/2014 în referire la art. 33 din lege, evaluate prin prisma prevederilor constituționale ale art. 4 alin. (2) și art. 16 alin. (1) și (2) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivității legii, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenția EDO, sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute de art. 33 din lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a legii.
Așadar, a contrario, Curtea Constituțională a constatat (contrar aserțiunii apelanților reclamanți prezenți) că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege se aplică doar cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv introduse pe rolul instanțelor ulterior datei intrării în vigoare a legii, 20 mai 2013.
Astfel, Curtea Constituționala a reținut (în paragrafele relevante) că: „35. (…) incidența noilor termene procedurale în cauzele menționate a fost rezultatul interpretării judiciare date conținutului normativ al Legii nr. 165/2013, determinate de o anumită lipsă de precizie a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, care nu disting între normele procedurale și cele substanțiale, ceea ce poate genera confuzie în aplicarea acestora în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.
36. Din analiza întregului context normativ, precum și din analiza cauzelor în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că pot fi distinse mai multe ipoteze. Astfel, în funcție de natura dispozițiilor din Legea nr. 165/2013, Curtea reține, pe de-o parte, existența unor prevederi cu caracter procedural, ce instituie anumite termene, prevederi în care se încadrează și dispozițiile de lege criticate, iar, pe de altă parte, existența unor prevederi cu caracter substanțial, referitoare la cuantumul și modalitatea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, în funcție de momentul introducerii cererii de chemare în judecată în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, Curtea remarcă faptul că acestea, fie au fost introduse înainte de . Legii nr. 165/2013 și se aflau pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii, fie au fost introduse după . Legii nr. 165/2013.
37. Așa fiind, Curtea este chemată să stabilească dacă aplicarea noilor norme procedurale cauzelor introduse înainte de . Legii nr. 165/2013, aflate pe rolul instanțelor la momentul intrării în vigoare a legii, determină o încălcare a principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
38. Cu privire la acțiunea în timp a legii procesuale civile, Curtea remarcă existența a două posibilități: aplicarea imediată a legii procesuale civile noi și ultraactivitatea legii procesual civile vechi.
39. Curtea observă că aplicarea imediată a legii procesual civile noi, în privința unor efecte juridice consumate, poate da naștere unei încălcări a dispozițiilor constituționale referitoare la principiul neretroactivității legii.
40. Curtea reține că rezolvarea conflictului în timp al dispozițiilor procesual civile, care din punct de vedere constituțional are ca scop respectarea principiului neretroactivității legii, necesită o apreciere diferențiată a acestora. Astfel, în jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 546 din 18 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.004 din 11 noiembrie 2005, Curtea a statuat că, dacă reglementarea în discuție se referă la o situație juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor, nu poate fi vorba de o încălcare a principiului neretroactivității.
41. În continuare, Curtea reține că trebuie analizat în ce măsură dispozițiile criticate generează posibilitatea invocării excepției prematurității cererii de chemare în judecată, introduse înainte de . Legii nr. 165/2013 și dacă au aceeași natură juridică precum cele de mai sus.
42. Curtea observă că pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o cerere de chemare în judecată. Astfel, excepția prematurității acțiunii este acea excepție procesuală prin care se invocă faptul că dreptul subiectiv nu este încă actual. În acest context, Curtea reține că prematuritatea este o sancțiune procedurală ce intervine atât pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, cât și pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv. Astfel, prematuritatea unei acțiuni se transpune într-o condiționare a exercițiului dreptului la acțiune sub aspect suspensiv sau într-o afectare a dreptului procesual de un termen cu caracter suspensiv. Așadar, prematuritatea unei acțiuni în justiție impune o analiză a condițiilor în care procedura judiciară trebuia demarată, condiții care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În consecință, Curtea constată că prematuritatea nu poate rezulta dintr-o normă procesual civilă posterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
43. Plecând de la aceste constatări, Curtea observă că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare [...], unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură". Așa fiind, Curtea constată că la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptățite aveau un drept subiectiv actual, care, din punct de vedere procedural, nu era grevat decât de obligația respectării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Astfel, dispozițiile art. 4, coroborate cu cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, din care rezultă că dispozițiile care instituie noile termene de soluționare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, nu fac decât să stabilească o condiție de exercitare a accesului la justiție, care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu exista.
44. Cu alte cuvinte, o atare ipoteză nu ține seama de faptul că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte condițiile de formă și de fond care sunt reglementate de actele normative în vigoare de la momentul introducerii ei. Prin urmare, nu se recunosc efectele consumate ale raporturilor juridice născute în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, în privința condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.
45. Având în vedere cele reținute, Curtea constată că dispozițiile art. 4 teza a doua, care pot fi interpretate în sensul că art. 33 din Legea nr. 165/2013 se aplică "cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor", conferă noilor norme procedurale efecte retroactive, ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție”.
Așadar, Curtea Constituțională, analizând în mod expres problema de drept dedusă judecății și în cadrul prezentului litigiu, a apreciat că analiza impusă de excepția de prematuritate a cererii trebuie realizată prin raportare la cadrul juridic în vigoare la momentul promovării sale și că, pe cale de consecință, o cerere introdusă după . Legii nr. 165/2013, în vederea soluționării pe fond a notificării, anterior însă termenelor edictate de art. 33 din noul act normativ, va fi prematură.
3. Interpretarea acestei decizii constituționale în conexiune și cu alte decizii anterioare, precum ar fi cea invocată în mod expres de către apelanți, decizia Curții Constituționale nr.670/2011, reprezintă o operațiune juridică inutilă, raționamentul și concluziile Curții Constituționale din cadrul deciziei sale nr. 88/2014 fiind inechivoce și tranșante.
Aprecierea că rezultatul interpretării deciziei Curții Constituționale nr. 88/2014, oferit de către apelanți, este unul eronat, rezultă în mod tranșant din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr.207 pronunțate la data de 8 aprilie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 497 din 3 iulie 2014) care interpretează în mod expres, decizia sa anterioară nr. 88/2014: „28. Curtea constată că prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, mai sus menționată, a analizat conformitatea art. 33 față de imperativele prevederilor art. 15 alin. (2) și ale art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție, cu referire la cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În ce privește celelalte cauze, ce au fost sau urmează să fie înregistrate pe rolul instanțelor ulterior acestui moment de referință, Curtea constată că nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității, dispozițiile art. 33 urmând să fie aplicate pentru viitor, în acord cu normele art. 15 alin. (2) și art. 78 alin. (2) din Legea fundamentală. Pentru identitate de rațiune în ce privește aceeași categorie a cauzelor ce au fost sau urmează a fi înregistrare pe rolul instanțelor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, Curtea constată ca fiind neîntemeiate și criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, a accesului liber la justiție, drept fundamental garantat de art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție. Aceasta deoarece textul legal menționat nu împiedică, în sine, exercitarea liberului acces la justiție, ci doar îl condiționează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entitățile prevăzute de lege au obligația soluționării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din lege, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești fie împotriva deciziei emise de entitatea prevăzută de lege (în termen de 30 de zile de la data comunicării), fie împotriva refuzului nejustificat al soluționării cererii de către aceeași entitate (în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor). În acest sens, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 201 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, sau Decizia nr. 754 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 23 octombrie 2012)”.
4. În privința efectelor deciziilor Curții Constituționale, sunt relevante prevederile art. 147 al.4 din Constituție: „(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
Concomitent, se impune a sublinia faptul că prin Decizia în interesul legii nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”.
5. Aplicând pe cale de consecință, aceste considerente de ordin teoretic, speței prezente deduse judecății, Curtea, observând că apelanții au sesizat instanța de fond doar la data de 27.06.2014, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, rezultă că aceștia se află în interiorul noului termen legal de soluționare a notificării, prevăzut în favoarea intimatului pârât, astfel încât nu poate fi reținut, la acest moment, refuzul său nejustificat de soluționare.
Ca atare, câtă vreme termenul în care procedura administrativă trebuie finalizată nu s-a împlinit, beneficiarii acestei proceduri nu se pot adresa instanței de judecată pentru a cere constatarea existenței și întinderii dreptului la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.10/2001,astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 165/2013, termenul menționat fiind unul legal, prohibitiv dilatoriu.
6. Curtea observă de altfel, că pentru dezlegarea prealabilă a acestei probleme de drept, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia sa nr.5/16.03.2015, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 272 din_, rezultatul fiind același cu cel expus anterior: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluționarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deținătoare, cerere introdusă după . Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ”.
Această decizie este obligatorie pentru instanțe, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, potrivit art. 521 al.3 din Codul de Procedură Civilă.
În consecință, în raport de cele expuse, Curtea constată că hotărârea pronunțată de prima instanță respectă întocmai dispozițiile Legii nr. 165/2013, act normativ care, potrivit argumentelor anterioare, este aplicabil situației apelanților, contrar opiniei acestora, astfel încât în mod corect a reținut tribunalul, incidența excepției de prematuritate a cererii.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.480 noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, apelul promovat, hotărârea primei instanțe de judecată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanții – reclamanți M. M., CNP_, M. STELUȚA – G., CNP_, B. C. - M., CNP_, dublu cetățean român și american, G. L. – N., CNP_, toți cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat V. L., în București, ..8-10, ., împotriva sentinței civile nr. 16 din data de 08.05.2015, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. H. G. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
8 ex./TB-S.3 – Ș.Ț.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 298/2015. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 93/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
